Se afișează postările cu eticheta infectii nosocomiale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta infectii nosocomiale. Afișați toate postările

marți, 22 decembrie 2020

Antibiotice noi din carti stravechi

 Bacteriile multirezistente impun noi soluții

Dacă la apariția lor antibioticele au reprezentat o soluție excelentă pentru combaterea infecțiilor cu bacterii, în prezent acestea sunt din ce în ce mai puțin eficace.
De ce? 
Bacteriile care nu au fost total distruse de tratamentul cu un antibiotic dezvoltă rezistență la acel antibiotic. Astfel că medicii prescriu doze mai mari, din ce în ce mai mari. Iar asta mărește riscul de alergie la substanța folosită. Cum antibioticele nu sunt lipsite de toxicitate, dozele nu pot fi mărite la infinit.
S-au făcut cercetări pentru găsirea unor noi antibiotice. Ele se găsesc acum în farmacii. Dar microbii dezvoltă rezistență și la acestea, pe măsură ce tratamentele incorect aplicate nu duc la distrugerea totală a germenilor patogeni  ce au produs infecția.
Imaginați-vă că într-un spital analizele nu se fac cum trebuie. Analizele ar trebui să indice în primul rând ce agent patogen a îmbolnăvit pacientul și apoi ce antibiotic are eficacitate maximă în cazul microbului respectiv.
Dacă însă analizele nu sunt făcute corect, infecția nu e evidențiată. Doctorii prescriu antibiotice „pe ghicite”. Văzând și făcând. Dacă nu „merge” cu un antibiotic, se incearcă apoi combinații de două antibiotice. Dacă nu mai „merge” nici așa, se încearcă altă combinație de două antibiotice...Dar tratamentul cu fiecare combinație durează două-trei zile. Dacă a scăzut febra, gata. O parte dintre germeni au fost afectați, dar alții supraviețuiesc și se „călesc”. 
În acest mod simplu, în spitale supraviețuiesc și se înmulțesc germeni patogeni care au dezvoltat rezistență la foarte multe antibiotice. Aproape la toate. 
Așa apar faimoasele și temutele infecții intraspitalicești („nosocomiale”)
Și apare coșmarul medicilor: că se vor confrunta cu infecții pentru care nu mai sunt tratamente!

Remedii tradiționale 

Unii cercetători se îndreaptă acum spre găsirea unor remedii tradiționale verificate în practica străveche și care să aibă eficacitatea neștirbită.
Freya Harrison, cercetătoare la Universitatea din Warwick (Marea Britanie) a studiat rețetele consemnate într-una dintre cele mai vechi cărți de medicină, un manuscris anglo-saxon ce datează de la sfârșitul secolului  IX  : Leechbook de Bald. 


Conform articolului publicat în Scientific Reports, poțiunea 
ce a fost numită ”colirul de Bald”s-a dovedit foarte eficace împotriva Stafilococului auriu (Staphilococcus aureus).
Eficacitatea poțiunii ar fi sporită de asocierea celor trei componente , care lucrează sinergic.
Reteta colirului de Bald:
Usturoi, ceapă, vin alb cu 11% alcool și bilă de vacă sterilizată, toate patru  în cantitate egală.
Ceapa și usturoiul se decojesc, se zdrobesc, apoi se amestecă cu vin alb și cu bila de vacă. Se mixează. Se toarnă într-o sticlă sterilizată și se lasă la întuneric nouă zile.
Apoi se aplică pe piele. (Nu se bea!).


Poțiunea s-a arătat eficace pentru eradicarea biofilmului (o formă deosebit de rezistență de colonizare bacteriană ce e deseori rezistentă la antibioticele clasice.
Sărurile biliare provin din stomacul unei vaci.În carte scrie că poțiunea ar trebui să fie pusă la macerat într-un vas de alamă. 

În cartea medievală se găsesc și alte rețete surprinzătoare, a căror eficacitate nu a fost încă testată de cercetătorii actuali.
Astfel un amestec de ou, vin și rădăcină de fenicul ar servi la tratarea degerăturilor, iar Turița mare fiartă în lapte ar mări potența , dar fiartă în  bere irlandeză ar avea efect contrar. ceaiul fiert în lapte împreună cu crenguțe de lemn ar avea un efect afrodisiac.
Contra herpes zoster se recomandă o poțiune alcătuită din 
scoarța de la 15 copaci: plop, măr, arțar, soc, salcie, zălog, mirt, ulm de munte (plângător), stejar, porumbar, mesteacăn, măslin, cornuș, frasin și scoruș de munte). Desigur, nu toate rețetele din cartea respectivă sunt credibile sau aplicabile. Exisă și dificultatea traducerii exacte din limba engleză veche (de acum peste 1000 de ani). Plantele au diferite varietăți și poate numai una e cea ce trebuie folosită. Dar în măsura în care măcar unele dintre ele sunt verificate și se dovedesc eficiente, medicina modernă le va adopta probabil .



marți, 8 decembrie 2015

Infectie nosocomiala

Sunt spitalele de la noi mai periculoase decât cele din alte părți?


La conferința de presă susținută de secretarul de stat Săndesc , secondat de dr. Adrian Streinu-Cercel, directorul Spitalului de bol infecțioase M. Balș, ni  s-au adus la cunoștință următoarele:
·         În adresa primită din partea unui spital din Belgia, s-a specificat că pacienții cu arsuri de la Colectiv erau „colonizați” cu bacterii  diverse.
·         Domnul Streinu-Cercel ne-a explicat că noi toți suntem colonizați cu bacterii, ceea ce este un lucru benefic, pentru că altfel nu am putea să ne hrănim.
(De aici eu înțeleg că prima parte a adresei e „de bine”, adică belgienii ne comunică faptul pacienții respectivi beneficiază și ei de ajutorul bacteriilor pentru a se hrăni)
·         În adresa primită de la un spital militar din Belgia, se specifică de asemenea și faptul că pentru acei pacienți există riscul de a dezvolta infecții.
(Ni se explică imediat că pacienții cu arsuri sunt mai lipsiți de apărare în fața infecțiilor și că, în medie, pacienții intubați dezvoltă o infecție în a cincea zi după intubare. Adică, e absolut normal ca pacienții cu arsuri să dezvolte infecții. Ce fel de infecții? Păi..nozocomiale, adică intraspitalicești, pentru că sunt luate de la vecinul de pat.)
Așa că, în concluzie, să ne bucurăm dacă ni se depistează bacterii la analize și să ne obișnuim cu gândul că după cinci zile de tratament în spital (cu sau fără intubare) vom avea o infecție cu una sau mai multe bacterii, că așa e peste tot.
Cât despre bacteriile rezistente la antibiotice, ni se explică faptul că ele pot veni de pildă din Asia, de unde au ajuns în Suedia și apoi la noi. (Așa că ele nu provin de la noi, ci din Asia, deci nimeni din sistemul sanitar de la noi nu e de vină).
Cum în urma conferinței de presă rămăsesem cu unele nelămuriri, am zis să mai citesc câte ceva despre infecțiile nosocomiale. Și iată ce am găsit:
Ce e o infecție nosocomială
= O infecție contractată într-un așezământ de sănătate (spital, policlinică etc).
(nosos=boală în grecește, komein=a îngriji).
Prin urmare o infecție nosocomială este o infecție ce nu exista înainte de intrarea pacientului în spital și se dezvoltă la peste 48 de ore după internare.
Termenul de 48 de ore se prelungește la 30 de zile în cazul infecțiilor de sit operator și până la un an în cazul montării unor materiale protetice.
Altfel spus, orice infecție care apare pe o cicatrice chirurgicală în anul ce urmează după operație , chiar dacă pacientul a ieșit din spital, poate fi considerată ca nosocomială. (cf. Wikipedia).
Ce mai scrie acolo?
„Infecțiile nosocomiale nu sunt  deci toate evitabile( se citează ca factori favorizanți imunitatea scăzută, tehnici medicale invazive ș altele), dar aproape jumătate dintre acestea pot fi prevenite prin mijloace simple, cum ar fi spălarea pe mâini și o formație continuă adaptată.
Vedem și statistici referitoare la situația din Franța, de pildă, unde se enumeră o serie întreagă de norme specifice în domeniu.
An
Pacienți
tratați în spital
cuprinși în anchetă
Nr unități
spitalicești
investigate
Pacienți
infectați
In spital
pondere infecții
nosocomiale
depistate
Observații
1990
11 599
39 spitale
6,7%
7,4%

1996
anchetă națională
236 334
830
6,7%
7,6%.

2001
anchetă națională
305 656
1533
(78% din paturile de spital disponibile)
5,9%
6,4%.
Sub egida Rețelei de alertă, de investigație și de supraveghere a infecțiilor nosocomiale (Raisin)
2006
anchetă națională
358 353

4,97%
5,38%


Se remarcă o scădere (cât de cât) a procentelor de infecții nosocomiale constatate, în Franța. Se remarcă de asemenea cercetarea sistematică ce se face în spitalele de acolo.
Dintre aceste infecții „căpătate” în spitale, în 2006 30,3% erau infecții urinare, 14,7% erau pneumopatii, 14,2%erau infecții din situri operatorii, 10,2% au fost infecții ale pielii și ale țesuturilor moi , 6,8 % au fost infecții respiratorii și 6,4% au fost septicemii bacteriene.
 Printre pacienții internați la reanimaremai mult de două zile, 14,4% au prezentat cel puțin o infecție.
Dar la noi, cât la sută dintre pacienți fac infecții intraspitalicești? 
În Italia,
În anul 2000, circa 6,7% dintre persoanele spitalizate au căpătat o infecție în spital și 10% dintre aceștia au decedat (deci 0,6%).
La policlinica Umberto I, în care condițiile de igienă „s-au dovedit dezastruase” în 2006, indicele de infectare a depășit 15%.
În SUA
10% dintre pacienții spitalizați capătă o infecție nozocomială. O treime dintre aceste infecții ar fi evitabile.
La noi a făcut cineva o astfel de anchetă la nivel național, o cercetare care să constate câți dintre pacienții ce au primit îngrijiri sau au fost investigați în spitale s-au „procopsit” și cu o infecție de pe acolo? N-am auzit să se fi făcut....
Infecțiile cu germeni multirezistenți
Din păcate infecțiile din spitale prezintă un pericol major din alt punct de vedere: germenii care se înmulțesc prin spitale au devenit din ce în ce mai rezistenți la antibiotice, pentru că au supraviețuit unor tratamente (de cele mai multe ori pe durata a doar trei zile) cu antibiotice și au căpătat rezistență la acestea. Medicii folosesc atunci alte antibiotice și microbii capătă rezistență și la noile tratamente, pentru că nu s-a făcut o antibiogramă pentru a se stabili gradul de sensibilitate a germenului la antibioticul respectiv și fiindcă tratamentul durează tot trei zile)  și tot așa. În acest mod simplu se selectează tulpini de bacterii rezistente la aproape toate antibioticele, așa-numiți „germeni multirezistenți”.
La analizele de urină din secțiile de urologie vedem că urina tuturor pacienților este „sterilă” .Aceeași urină dusă la un laborator privat din oraș poate indica o infecție cu klebsiella ce nu mai e sensibilă decât la Tienam (ultima redută a medicinei contra acestor germeni multirezistenți).
Printre bolnavi circulă sub formă de zvon denumiri de germeni care ar circula nestingheriți prin spital. Oficial, însă, nici o vorbă despre asta!
Ni se spune că și în alte părți există infecții intraspitalicești.
Da, cifrele de mai sus arată asta. Dar mai arată ceva: faptul că aceste infecții sunt depistate , raportate, se duce o luptă împotriva lor pe plan național, la vedere.
La noi, gunoiul e ascuns sub preș.
Să vedem care sunt măsurile igienice recomandate la francezi pentru reducerea numărului de infecții din spitale:
  • ·         Igiena mâinilor personalului sanitar, a pacienților și a anturajului lor (De multe ori m-am gândit, privind mâinile încărcate cu inele și brățări , cel mai adesea de aur, ale asistentelor, dacă aceste bijuterii sunt compatibile cu o bună igienă. Dar dacă ai ghinionul să folosești un grup sanitar din unele dintre spitalele de la noi, nu mai ai nici un dubiu în privința riscurilor care te pas acolo. Nu degeaba grupurile sanitare pentru personal sunt separate față de cele pentru pacienți și închise cu cheia)
  • ·         Depistarea, la sosirea în spital, a pacienților cu risc mare (vârste extreme, imunodeprimați, pacienți ce au fost internați des, pacienți transferați de la alte spitale)- cum se practică în Olanda, în Finlanda sau în Danemarca

  • ·         Izolarea septică (într-o cameră individuală) a bolnavilor susceptibili a propaga infecții (asta la noi nu prea se poate face, din lipsă de rezerve).
  • ·         Izolarea protectoare a celor sensibili la infectare
  • ·         Supravegherea folosirii antibioticelor în spital (eu știu că la urologie se prescriu din start câte două antibiotice oricărui pacient operat, iar dacă acesta face febră i se prescriu alte două antibiotice și dacă nici acestea nu au succes e trimis un membru de familie în oraș să cumpere alte două antibiotice , care ar putea să „meargă”...)
  • ·         Supravegherea mediului de către un tehnician biohigienist (ce e aia?n.n.) care să se ocupe de aparatele de aer condiționat , apă, camerele de grefe, apa pentru îngrijirile standard și apa caldă sanitară – să nu conțină legionella sau alți germeni patogeni; să controleze și să dezinfecteze endoscoapele și să controleze calitatea microbiologică a suprafețelor (adică de pildă a mușamalelor pe care nu le spală nimeni vreodată, a tărgilor ce n-au fost dezinfectate de la achiziționarea lor, acum 30 de ani etc)

  • ·         Acțiuni preventive tehnice: tratarea conductelor ce transportă fluide, mai ales apă (cu șoc termic sau șpc clorat) , a tuturor aparatelor de încălzire și de climatizare
  • ·         Formarea și controlul periodic medical al personalului din spital: spălarea mâinilor după fiecare pacient (cu săpun și alcool), folosirea de mănuși sterile (dar dacă n-avem, ce să facem..?) și a măștilor, dacă e necesar (n-am văzut la noi decât în sala de operații), dezinfectarea materialelor în autoclave (la noi uneori pacientul stă pe mușama fiindcă nu e cearceaf..), obligația pentru personalul de îngrijire să scoată toate bijuteriile și ornamentele corporale (aha, va să zică ei s-au gândit la asta n.n.), distrugerea materialelor de unică folosință
  • ·         Constituirea unui Comitet de Luptă contra infecțiilor nosocomiale care să elaboreze programe în asociere cu o Echipă Operațională de Igienă
  • ·         Schimbarea cu regularitate (de 3-4 ori pe an) a antibacterienelor de suprafețe (adică a materialelor de întreținere cu care ar trebui să se dezinfecteze măsuțele, paturile , pardoselile)



Există și măsuri de prevenire ce se adoptă prin însăși soluția arhitecturală adoptată: separarea fluxurilor materialelor septice de cele ale materialelor curate, neintersectarea circuitului pacienților și medicilor cu al vizitatorilor țn haine de stradă, etc. La noi, am văzut câte două operații desfășurate în același timp în aceeasi sală de operații, brancardier ce intra și ieșea cu targa pe roți ca să ducă sau să aducă un pacient în timp ce alt pacient era deschis pe masă, medic ce ieșea din sală, mergea printre aparținătorii îmbrăcați în paltoane și străbătea două coridoare ca să ia o sondă, ca să se întoarcă apoi în operație, alt medic ce ieșise din operație ca să –i asculte pe studenți, dar nu întindea mâna cunoscuților ci le întindea cotul, explicând că urma să intre ca să continue operația începută, pacient căruia i s-au găurit pe viu burta și vezica urinară în salon, pe un pat fără cearceaf, de față cu ceilalți pacienți din salon și cu studenții veniți să învețe...

Accesul personalului medical în sala de operație (care, desigur, ar trebui să fie sterilizată pentru fiecare intervenție) ar trebui să se facă printr-un filtru în care medicii și asistentele ar trebui să-și lase îmbrăcămintea nesterilă (inclusiv halatele de spital), să treacă printr-un duș dezinfectant, ca să se îmbrace apoi cu haine sterile și așa să intre în sală. La noi însă....mai va!