Vicus Caprarius sub Fontana di Trevi

Fontana di Trevi- dedesupturi 

Sub cartierul în care se găsește celebra fântână Trevi, din Roma, au fost găsite clădiri ce datează din epoca romană. Acum ele se află la nouă metri sub nivelul actual al solului, pentru că în timp , în mii de ani, particulele de praf și aluviunile antrenate de ploi au format un strat de 9m peste nivelul existent pe timpul romanilor. Zona se numea în antichitate Vicus caprarius (satul caprelor- era probabil o suburbie pe timpul acela). 

Încă se păstrează acolo o porțiune din apeductul Aqua Virgo (Apa fecioarei) . Acest apeduct e încă în funcțiune și aduce apă de la izvorul situat la 22 km de Roma la Fântâna Trevi, dar și la Fântâna celor Patru Fluvii din Piața Navona și la Fântâna Barcaccia, din Piața Spaniei.
  Aqua Virgo era unul dintre cele 11 apeducte din Roma antică . 
Situl arheologic a fost descoperit în 1999, cu prilejul lucrărilor de restaurare a cinematografului „Cineteca Nazionale”, aflat în apropierea fântânii Trevi. 
În subteran se vede firul de apă adus de apeduct din munți , dar se mai găsesc și resturile unui cartier al săracilor din vechea Roma. Au fost găsite acolo diferite artefacte ca: monede, vase de ceramică, mozaicuri, figurine.  Și de asemenea se poate imagina cum era viața săracilor din acest oraș acum 2000 de ani. 

Istoric

În anul 19 î.Hr, generalul roman Marcus Vipsanius Agrippa a construit apeductul subteran Aqua Virgo, pentru alimentarea primelor băi publice din oraș. Atunci s-a construit și o fântână simplă în zona actualei Piețe Trevi, pentru aprovizionarea cu apă a cetățenilor din cartier. 

Marcus Vipsanius Agrippa a fost unul dintre cei mai mari romani care au trăit vreodată. Un om al onoarei constante, prieten devotat al lui Augustus , general de geniu,  a fost și responsabil pentru multe dintre capodoperele de marmură ale arhitecturii pentru care Roma antică este cunoscută astăzi. A fost consul, general, arhitect și om de stat și și-a trăit viața conform unui cod de conduită strict.

Agrippa e considerat cel ce a sistematizat sistemul de alimentare cu apă roman. A construit trei apeducte, le-a îmbunătățit și extins pe celelalte trei existente pe atunci .Există și teoria că ar fi fost fiu nelegitim al lui Caius Iulius Caesar , teorie susținută de faptul că, deși provenit dintr-o familie modestă,  el a fost educat împreună cu Octavius (devenit Octavianus Augustus) prin grija lui Caesar, la Apollonia.

(La Apollonia atât Octavius cât și Agrippa au luat lecții private cu filozoful Athenodor Cananitul, ce fusese elevul filozofului și savantului Poseidonius din Apameus, de la care învățase astronomie, matematică, geografie, istorie, filologie și meteorologie și care fusese profesorul lui Cicero și al ui Pompei)  

Și de asemenea ambii tineri au fost convocați de Caesar să-l însoțească în expediția sa din Spania. Agrippa renunța de obicei la al doilea prenume (care indica familia), iar când Irod și-a numit nepotul după el l-a numit pe nepot: „Marcus Iulius Agrippa”, ceea ce ar indica faptul că apropiații știau că e fiu nelegitim al lui Caesar. A avut merite incontestabile în victoriile obținute de armata lui Octavianus Augustus împotriva lui Marcus Antonius, în special la Actium, a înființat o marină romană permanentă, a înființat baza navală Portus Iulius la Cumae și a pus capăt bandelor de pirați din Mediterana. A avut un rol major  în construcțiile realizate la Roma: Două apeducte noi au fost construite aparent pe cheltuiala sa. (conform lui Dio Cassius). A construit băi publice la Campus Martius, a construit Panteonul (reconstruit apoi de Hadrian) și a pus bazele administrării imperiale a sistemului de apeducte al Romei, care nu a fost niciodată complet înlocuit. Frontinus îi atribuie inventarea unui sistem de măsurare a cantităților de apă, quinaria. Sistemul a fost folosit câteva sute de ani. . 

 

 În anul 1453 arhitectul Leon Battista Alberti construise în Piazza Trevi o altă fântână relativ simplă (comandată de papa Nicolae al V-lea). Gian Lorenzo Bernini plănuise remodelarea pieței și construirea unei fântâni monumentale acolo, dar proiectul nu s-a realizat, fiind considerat prea costisitor. Papa Urban al VIII-lea nu a vrut să renunțe însă la realizarea acelui proiect și a mărit taxa pe vin ca să strângă banii necesari. În plus, i-a dat llui Bernini aprobarea scrisă de a demonta marmura de pe mormântul Ceciliei Metella pentru a o folosi pentru fântână. Protestele romanilor au dus la oprirea proiectului lui Bernini. Atât Gian Lorenzo Bernini, cât și papa Urban VIII au murit ]înainte ca fântâna sî fie terminată. 

Abia în 1732 papa Clement al XII-lea a sponsorizat un concurs pentru construirea unei noi fântâni. Arhitectul Nicola Salvi a primit comanda cu un proiect ce continua viziunea lui Bernini. Proiectul a fost foarte complex și s-a reaizat în 30 de ani, între 1732 și 1762, lucrarea fiind continuată de alt arhitect (Giuseppe Pannini) după moartea lui Salvi. Pentru scupturi au lucrat zece sculptori. Fontana di Trevi a fost inaugurată oficial pe 22 mai 1762. Astăzi Fântâna Trevi acoperă latura mai mică a palatului Poli, desfășurându-se pe înălțimea de 26m și având ățimea de 20m. 

Fântâna ilustrează începuturile realizării apeductului Aqua Virgo.

Potrivit tradiției transmise oral, o tânără fată fecioară le-a arătat inginerilor lui Agrippa izvorul ascuns cu apă cristalină , apă ce a fost captată și adusă printr-un apeduct la Roma. Deasupra actualei fântâni Trevi, un basorelief ilustrează această întâmplare- transmisă prin tradiție: tânăra arătându-le lui Agrippa si inginerilor săi izvorul .

 În alt basorelief e figuraț arhitectul ce îi prezintă lui Agrippa planurile apeductului.

 Fântâna este o celebrare a binefacerilor apei curate 

Elementul central al fântânii e statuia zeului Oceanus, o lucrare a sculptorului Pietro Bracci. Oceanus, având ca fundal o nișă monumentală cu plafon casetat și cu coloane corintice, e purtat într-o trăsură în formă de scoică, trasă de doi cai de mare înaripați conduși de doi tritoni. 

Nișa zeului Oceanus e flancată de două nișe mai mici, în care au fost plasate statuile Abundenței  (în stânga) și a Salubrității (în dreapta), ambele sculptate de Filippo della Valle. Deasupra celor două statui sunt basoreliefurile ce figurează  prezentarea planurilor lui Agrippa și arătarea izvorului de către fecioară (sculptate de Grossi) 

Patru coloane corintice monumentale dau întregului ansamblu alura unui arc de triumf. La partea superioară este un atic decorat cu patru figuri alegorice mai mici, ce reprezintă: „Abundența de fructe”(sculptor: Agostino Corsini) , „Fertilitatea câmpiilor”(de Bernardo Ludovisi), „Bogățiile toamnei” (de Francesco Queirolo)  și „Amenajarea grădinilor”(de Bartolomeo Pincelotti). 
Deasupra aticului tronează blazonul uriaș al papei Clement al XII-lea, susținut de doi îngerași . Sub blazon se află inscripția inaugurală: 

CLEMENS XII PONT MAX
AQVAM virginem
COPIE ET SALVBRITATE COMMENDATAM
CVLTV MAGNIFIQUE ORNAVIT
Anno Domini MDCCXXXV pontife VI

Adică: Clemens al XII-lea Pontifex Maximus a decorat Apeductul Fecioarei și l-a încredințat cu abundență și salubritate cultului magnific în Anul Domnului 1735, al 6-lea an al pontificatului său.

Dedesupt a fost adăugată inscripția:

 PERFECIT BENEDICTUS XIV PONT. MAX. 
Benedict XIV Pontifex Maximus a perfecționat. 

Superstiții legate de fântâna Trevi

Superstiția răspândită printre turiști e aruncarea unei monede peste umăr în bazinul fântânii. Nu oricum: moneda se aruncă peste umărul stâng cu mâna dreaptă și cu ochii închiși! 😀 Apoi , cu o întoarcere rapidă, se caută cu privirea clipa în care moneda atinge apa. Cam complicat, nu? Cică așa persoana cu pricina va revedea Roma. 
majoritatea turiștilor nu cunosc toate amănuntele și aruncă pur și simplu o monedă în apă. 

Mai era și tradiția cu paharul cu apă (mai puțin cunoscută azi).
Pe timpuri, când tinerii plecau în armată , logodnicele lor le cereau să bea apă din fântână cu un pahar nou, pe care ele îl spărgeau apoi. Actul simboliza un pact de fidelitate eternă.

Acum există altă versiune: doi îndrăgostiți ar trebui să bea împreună apă din „fontanina degli innamorati” (mica fântână a îndrăgostiților) ce se găsește la dreapta monumentului. Asta i-ar ajuta să rămână mereu fideli unul altuia. (Sunt două jeturi de apă, deci pot bea două persoane în acelaș timp 😀)

De fapt aproape în oricare loc al orașului dacă se fac săpături se descoperă vestigii ale vechii Rome . 
Motivul pentru care metroul din Roma nu a fost extins cu noi trasee este acela că la fiecare săpătură se descoperă vestigii de peste 2000 de ani, care ar fi distruse prin lucrările noi.

Odiseea

 Tăbliță de lut cu un fragment din Odiseea găsită în Grecia

În apropiere de ruinele templului lui Zeus din Olimpia a fost găsită o tăbliță cu 13 versuri din poemul Odiseea . Din păcate tăblița nu a fost scrisă pe timpul lui Homer (se estimează că el a scris în secolul VIII î.Hr. ) Tăblița găsită a fost scrisă se pare în timpul romanilor - nu s-a stabilit încă perioada. Poate fi un exercițiu al unui elev ce studia literatura greacă. 
Totuși descoperirea e considerată foarte importantă, fiind se pare cel mai vechi  exemplar scris găsit de contemporani din acest faimos poem epic antic. 
Fragmentul descoperit relatează întâlnirea lui Odisseus (Ulisse) cu Eumaeus.
Un fragment din lunga epopee a întoarcerii eroului grec în insula sa natală, Itaca, după terminarea războiului troian. 

Începuturile realizărilor hidraulice romane

 Primele realizări hidraulice romane

Cercetate de Universitatea din Strasbourg

Primele două lucrări hidraulice din istoria Romei, consemnate în textele istoricului Titus-Livius și confirmate de cercetările recente : 

1. Cloaca Maximă
2. Emisarul Albanum

Gestiunea integrată a apei i-a preocupat pe romani , și a devenit sursă de inspirație pentru Vitruviu și Frontin, fiind menționată și în Istoria naturală de Pliniu.
Titus Livius, autorul istoriei monumentale a Romei: Ab Vrbe condita libri a scris în Cartea 1 despre drenarea zonelor inundabile din oraș , începută de Tarquinius cel Bătrân și continuată de Tarquinius Superbus, cel care a construit Cloaca Maxima. 

În Cartea 5 se descrie emisarul Alban, construit după ridicarea nivelului apelor lacului Alban în anul 398 î.Hr. 

1.Cloaca Maxima

E vorba despre drenarea mlaștinilor din zonele joase ale Romei . Lucrarea a fost făcută în două etape: Tarquinius cel Bătrân (616-579 î.Hr.) a făcut drenarea spațiilor mlăștinoase printr-un sistem de canale subterane ce duceau apa spre Tibru. Denis din Halicarnas le descrie drept conducte subterane .
În timpul lui Tarquinius Superbus (534-510 î.Hr.) , ultimul rege etrusc a construit pe lângă templul lui Jupiter Capitolinus și Marele Circ și Cloaca Maxima.
Cloaca Maxima era o mare conductă de scurgere prin care se evacuau toate apele murdare din oraș (receptaculum omnium purgamentorum urbis).
Munca a fost efectuată de plebei și avea și scopul de a -i ține ocupați pe locuitorii ce n-aveau de lucru.

Munca era grea și chinuitoare, unii dintre muncitori ajungând să se spânzure pentru a scăpa de chin, Reacția regelui a fost aceea de a dispune punerea corpurilor decedaților pe cruci - ca represalii.

Pe terenurile asanate de la poalele colinelor s-a construit Forumul .

Apele excedentare și apele uzate au fost dirijate la început prin canale descoperite, colectate în etapa ulterioară într-un mare canal subteran dublu, acoperit cu „bolte false”, ale cărui resturi au fost găsite prin cercetările arheologice contemporane.

Această realizare a fost prima dintr-o serie lungă de lucrări hidraulice construite la început la Roma, apoi în Italia și în întregul Imperiu.
La sfârșitul secolului al IV-lea a fost construit apeductul Aqua Appia.

2. Emisarul Albanum (398-396 î.Hr.) 

Titus Livius  a scris despre revărsarea lacului Albanum (Albano) survenită în ultimul dintre cei zece ani ai războiului purtat de Roma contra orașului Veies (398 î.Hr):
Lacul a debordat inundând împrejurimile cu efecte devastatoare.

Romanii au căutat  sfaturi divine de la Oracolul din Delfi dar și de la un bătrân ghicitor etrusc.
Conform scrierii lui Titus Livius, bătrânul ghicitor etrusc le-a spus romanilor  că „știința etruscă” indică faptul că apa lacului ar trebui „scursă după regulă”, atunci când crește. Și a descris apoi care ar fi modul de scurgere.

De la Delfi a venit răspunsul că apa lacului ar trebui să fie răspândită pe câmpuri, prin canale de irigație. 
Există mențiunea că în anul 396 î.Hr. apa lacului Albanum (aqua emissa) era derivată spre câmpii. Se menționează și existența unui sistem de ecluze ce permiteau locuitorilor să facă rezerve de apă.

Cercetările moderne au stabilit că apa lacului a fost evacuată în antichitate printr-un tunel săpat sub înălțimile Castelului Gandolfo , mai sus de vila Barberini și care ieșea în La Mola, de unde apa curge spre Castellucia sub forma unui pârâu, Râul Albano, ce se varsă în Tibru, după un parcurs de 22 km, la Tor di Valle.

https://www.researchgate.net/figure/Path-of-the-Albano-drainage-tunnel-on-topographic-map-from-the-Italian-Geographical_fig5_277308045

Tunelul săpat în antichitate pentru drenarea lacului Albano a fost cercetat în prezent de scafandri specializați. Anticul emisar traversează conul vulcanis în care se află lacul. Se presupune că în antichitate s-a trecut la executarea proiectului doar după măsurători preliminare precise și chiar studii geotehnice.

Unul dintre motivele executării lucrării a fost și asediul îndelungat exercitat de romani (de 8 ani) asupra anticei cetăți etrusce, Veio. Creșterea inexplicabilă a nivelului lacului Albano a fost interpretat de romani ca fiind o manifestare a mâniei zeilor. Pentru edificare, romanii au recurs la oracolele cunoscute.

Există și interpretarea (modernă) că romanii deciseseră de fapt să facă acea lucrare tehnică  și au prezentat poporului decizia de efectuare a acestei lucrări (ce necesita multă muncă neremunerată- se pare că au muncit circa 300 de oameni) ca fiind recomandată de zei și benefică populației pentru prevenirea inundațiilor și irigarea culturilor.
Se știe că etruscii erau meșteri în realizarea de lucrări de acest gen (poate nu atât de mari) și ghicitorul etrusc (haruspex) ce a recomandat soluția tehnică era probabil un etrusc „meșter”, care le-a recomandat romanilor să folosească expertiza etruscă . Decizia a fost susținută apoi , în mod oportun , de aceeași recomandare făcută și de  oracolul  din Delfi, în care poporul avea mare încredere. 

Coborârea nivelului apelor lacului alpin a coborât probabil și nivelul apei freatice și cetatea e posibil să fi rămas fără sursa internă de apă , efect secundar al dificilei lucrări tehnice executate. Oricum, tunelul a fost folosit și pentru trecerea armatei romane fără a fi observată . 
Fapt este că romanii, folosindu-se și de expertiza meșterilor etrusci au reușit să realizeze tunelul prin muntele vulcanic,  săpând cu precizie din cele două capete ale lucrării în acelaș timp , cele două tuneluri fiind perfect aliniate pentru a se întâlni cu precizie la mijlocul lucrării.

Romanii au folosit un fascicul de lumină solară ca ghidaj pentru asigurarea direcției dorite . Se păstrează încă urmele sculelor originale folosite acum 2422 de ani. Porțiunile de la capetele tunelului au un traseu sinuos , ce lasă să treacă doar un fascicul subțire de lumină ce a fost folosit apoi pentru ghidarea direcției săpăturilor. În pereții cu traseu sinuos au fost practicate și golurile de filtrare.

În anul 396 î.Hr a fost cucerită cetatea Veio, iar tunelul emisar din lac evacuează apa în exces până în zilele noastre, protejând de inundații și marea cetate Roma, aflată la numai 20km NE..

Intrarea în tunel e o impresionantă structură din piatră echipată cu filtre duble -grătare din piatră ce împiedică resturile vegetale să pătrundă în canalul subteran . Tunelul era mai mult decât o simplă soluție practică, era o celebrare a reușitei umane .

Foarte interesant și prea puțin cunoscut până în perioada modernă e faptul că au fost făcute în antichitate mai multe tuneluri de drenaj a apei ce se aduna în craterele vulcanilor din Lazio aflate între dealurile Albanum și Marea Tireniană . În 1990 fuseseră identificate 20 de structuri subterane antice , dintre care 12 doar în regiunea Lazio. 
Lacurile Albanum (Albano) și Nemi nu aveau ieșire naturală spre mare și amenințau cu deversări catastrofale în cazul creșterii nivelului apelor. Aceste lacuri mari nu au fost complet drenate , păstrându-se rezerva de apă pentru irigații și morile de apă. (Lacurile fiind foarte adânci: 170m lacul Albano, 33 m lacul Nemi) . În cazul altor cratere mai mici, acestea au fost drenate și secate complet prin lucrări subterane, apa fiind folosită pentru irigații. În acele cazuri începutul tunelului de drenare era situat la cota inferioară a craterului vulcanic .
Tunelurile emisare din lacurile Alban și Nemi regularizează nivelul apei printr-un sistem complex de filtre și porți, astfel că lacurile din craterele vulcanilor au devenit surse majore de apă, perfect regularizată.  

În tunel s-au acumulat sedimente în miile de ani de la construirea sa , dar poate fi recunoscută secțiunea rectangulară originară . Fluxul de apă e controlat astăzi de ecluze construite în epoca modernă.
Studiile făcute în decursul timpului au menționat lungimea tunelului de 1450m, o lățime medie de 1,20m și o înălțime maximă de 2,50m. Panta e de aproximativ 0,14 la mie. Proiectarea tunelului s-a făcut folosindu-se metoda „coltellatio”, prin care se determina altitudinea celor două capete și direcția externă transferată în interior prin intermediul unor puțuri deschise aproape de cele două capete. În cazul acestui tunel există două puțuri aproape de ieșire , unul la 70m de capăt, pentru verificarea direcției de săpare și unul spre interior, la 420m. 

În interiorul tunelului se pot distinge urmele lăsate de instrumentele cu care romanii au săpat în stâncă și s-a putut trage concluzia că au înaintat dinspre poale spre partea superioară.

Prin infiltrarea apelor meteorice între stâncile calcaroase de origine vulcanică și combinarea anhidridei carbonice din atmosferă cu incluziunile calcaroase dizolvate în apă bicarbonatul de calciu se precipită sub formă de carbonat de calciu ce formează pe alocuri stalactite și stalagmite.

În interior s-au observat pe o mică porțiune un traseu sinuos, ce a redresat direcția lucrării.

Cercetătorii contemporani au observat că pe traseul tunelului se află la suprafața terenului un turn antic de observația situat pe parcusul apeductului Via Appia Antica. Lângă turn există un puț adânc de 50m și o coborâre escavată în proximitatea lui, indicând o posibilă trecere secretă , poate cu scop militar. 
Pentru executarea tunelului și-au propus să stabilizeze nivelul apei lacului la câțiva metri sub cota minimă înregistrată prin observații anuale.  
Puțul intermediar, adânc de 35m se racordează perfect cu galeria și a fost folosit probabil pentru a aduce mai repede materialele de escavare, pentru a controla direcția . Elementele tehnice examinate au arătat perfecta stăpânire a lucrărilor de artă hidraulică în antichitate. 
O lucrare similară a fost construită de romani și la lacul Nemi.

chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://www.lambertoferriricchi.it/test2/wp-content/uploads/2015/01/pdf/ALBANO.pdf

Războiul lui Traian cu Decebal

Războaiele dacice descrise de Dio Cassius
Și nu numai

 Istoricul roman Dio Cassius a descris în lucrarea sa: Istoria romană , în capitolul LXVIII, 6,1războiul purtat de Traian împotriva dacilor.

Motivele campaniei militare inițiate de Traian au fost:
- faptul că romanii plăteau tribut dacilor ca urmare a conflictelor anterioare cu împăratul Domitian

- pericolul care era reprezentat de creșterea puterii dacilor

Putem adăuga aici și faptul că dacii sprijiniseră în mai multe rânduri , în timpul războaielor civile din Republica Romană pe oponenții celor care au câștigat în cele din urmă puterea.

 O inscripţie din oraşul Dionysopolis (Balcic, în Bulgaria), din anul 48î.Hr.., ni-l înfăţişează pe Burebista ca pe un mare şi puternic monarh, "cel dintîi şi mai mare rege din Thracia", care stăpîneşte "tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu", adică de Dunăre. Din inscripție aflăm că în timpul conflictului dintre Pompei şi Caesar, în preajma luptei de la Pharsalus din anul 48 î.Hr.., Acornion, trimis in solie de Burebista, l-a întâlnit pe  Pompeius (Cnaeus Pompeius Magnus) în Macedonia, la Heraclea Lyncestis, și a dus tratative cu el, urmărind câştigarea bunăvoinţei romanilor pentru regele dac şi pentru oraşul său. Tracii au luptat alături de Pompei. Pompei a fost însă înfrânt la Pharsalus , iar Caesar se decisese să atace Dacia în anul 44 î.Hr. 

In organizarea statului dac şi în strălucitele sale izbînzi militare, Burebista s-a sprijinit şi a fost urmat de nobilii daci, pileati sau tarabostes, cum se numeau în limba lor, ca şi de comaţi, capellati sau comati, care alcătuiau ţărănimea liberă. 

Pe lângă scrierile istorice, un tezaur monetar găsit la Bârsa - despre care avem informații doar din descrieri- ne dau unele indicii. Unele dintre acele monede aveau inscripții ca: DACIA  , POMP,  CRASSUS. După toate probabilitățile erau monede bătute din dispoziția lui Pompei sau a lui Crassus pentru răsplătirea dacilor care luptaseră de partea lor. Doar că atât Pompei cât și Crassus au pierdut bătăliile , iar Gaius Iulius Caesar plănuia în anul 44 î.Hr. să atace Dacia....Nu a mai apucat, fiind asasinat. 

Augustus a intenționat să continue planul lui Caesar, dar fiind la începutul domniei , având războiul civil încă în curs, a preferat să încheie o pace avantajoasă pentru ambele pări cu regele dac 
În testamentul său politic el s-a mândrit că a învins și respins dincolo de Dunăre armata dacilor .
El a ocupat însă teritoriul numit acum Dobrogea, împreună cu coloniile grecești de la malul Mării Negre. Așa a fost posibil ca poetul Ovidius să fie exilat în anul 8 la Tomis. În anul 15 se organizase provincia Moesia (conturată cu galben pe hartă) . Provincia era locuită de mai multe triburi trace: besii, dardanii, tribalii și geții(numiți moesi la sud de Dunăre) .
În timpul lui Augustus, generalul Aelius Catus a strămutat 50000 de geți de pe malul stâng al Dunării în provincia Moesia (la sud de Dunăre) , pentru a-i controla și a spori forța de muncă în Moesia. (Foarte probabil geții din provincia romană fugeau în mod sistematic pe celălalt mal ad Dunării, pentru a scăpa de stăpânirea romană)
Mai târziu, în anii 62-66, pe vremea lui Nero  generalul Plautius Silvanus Aelianus a strămutat alți 100000 de locuitori de la nord de Dunăre în Moesia (cum scrie în inscripția de pe mausoleul lui Nero de la Tibur). Dacii au reacționat prin atacuri și invazii în Moesia. 

cap. LXVIII,8,1
Lupta de la Tapae . 

Tapae era un punct strategic situat pe drumul spre Sarmisegetusa . Era situat în „porțile de fier ale Transilvaniei”, valea îngustă între munții Țarcului și Poiana Ruscă, legând Banatul de Țara Hațegului.
 Pe timpul împăratului Domitian armata romană condusă de prefectul Cornelius Fuscus fusese înfrântă de dacii conduși de Decebal (în anul 87) Dacii au capturat stindardele și mașinile de luptă romane. 
După această luptă, regele dac Diurpaneus a primit supranumele Decebalus (cel curajos/cel puternic).  

A urmat încă o bătălie la Tapae, în anul 89, în urma căreia generalul roman Lucius Tettius Iulianus a obținut o victorie , dar probabil cu mari pierderi, pentru că romanii au renunțat să continue războiul .
Decebal a încheiat o pace favorabilă cu romanii. Dacia devenea un regat clientelar (aliat) al Romei, primind meșteșugari, constructori , instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că din pricina acestei păci a fost asasinat Domițian, în anul 96. 

Hartă: Jerome N. Cookson, Alexander Stegmaier și Matthew Twombly, personal NGM. 
Surse: Ioana A. Oltean, Universitatea din Exeter; Jon Coulston, Universitatea din St. Andrews, Scoția

În anul 101 trupele conduse de împăratul Traian au atacat din nou Dacia.

Pe columna lui Traian relatarea evenimentelor începe cu prezentarea fortificațiilor de pază de pe celălalt mal al Dunării. Dincolo de valurile fluviului se află foișoare de pază (castella) , cu făclii pregătite pentru semnalizarea unui eventual atac. Oșteni înarmați  (Îmbrăcați cu ițari și mantii lungi- sagum ) păzesc granița.Ei poartă scuturi (pe unul dintre ele pare a se distinge figura lui Decebal - poate pentru a se indica faptul că e vorba despre daci?) și sulițe lungi (hasta) .  Se văd stoguri de fân pentru cai și depozite de lemne , pe lângă foișoarele din zidărie cu pasarele din lemn și acoperișuri din șiță) Din păcate basorelieful, fiind la baza columnei, e deteriorat și nu se disting detaliile. 

Campania militară a lui Traian a fost minuțios pregătită.
A fost săpat un canal de-a lungul malului drept al Dunării , aproape de Sip, pentru a evita bulboanele Cheilor Dunării. Legiunea VII Claudia a fost încartiruită la Viminacium . Aprovizionarea noului castru se face cu flota danubiană (Classis Flavia Moesica). 

Decebal aliat cu roxolanii și iazigii , sarmații și bastarnii (popoare înrudite dar care nu se uniseră sub comanda lui Decebal) au încercat să treacă Dunărea pe gheață pentru a ataca trupele romane din Moesia, dar gheața s-a rupt și o parte din cavalerie a pierit în fluviu.
A fost dată o mare bătălie la Adamclisi, cu pierderi grele , dar cu victoria romanilor. (Traian a ridicat un monument comemorativ acolo, în anii 106-109)
. Dio Cassius spune că romanilor li s-a trimis un mesaj scris cu litere latine pe o ciupercă mare , mesajul îndemnându-i pe romani să se întoarcă din drum și să facă pace. Traian adusese însă oștiri foarte numeroase , inclusiv aliați din Africa și a pornit lupta , care a fost foarte sângeroasă. Mulți daci au fost uciși, dar și dintre romani au fost răniți foarte mulți (desigur și uciși), astfel că Traian și-a sfâșiat hainele pentru a face bandaje (desigur și mulți alți romani au făcut asta).
Traian a poruncit să se facă un altar în memoria soldaților romani căzuți în luptă, apoi a dat ordin ca înaintarea să continue cu ocuparea fiecărei coline în drum spre Sarmisegetuza, desigur cu multe piederi.
Dacii au fost atacați și de cavaleria  berberilor comandată de Lucius Quietus (considerat cel mai teribil soldat din armata romană). Berberii formau regimentul de cavalerie vexillatio. Ei călăreau fără șea și aveau experiență în luptele în spații strâmte. În anul 102 atacul berber a reușit să ajungă în Sarmisegetusa și să ia mulți prizonieri.  Decebal (Diurpaneus) a fost nevoit să ceară pacea în condițiile impuse de Traian. Atacul berberilor e ilustrat pe Columna lui Traian. Solia dacilor era alcătuită din „cei mai buni pileati”- nobili daci care au cerut să se ducă tratative de pace. Traian i-a trimis pe Sura și pe Claudius Livianus, prefectul pretoriului, pentru tratative de pace.  Dio Cassius consideră că Decebal dorea să obțină un răgaz pentru a-și reface forțele. Traian a continuat însă să ocupe zonele muntoase din împrejurimi , romanii reușind să găsească armele și mașinile de război romane ce fuseseră capturate de daci după luptele anterioare, precum și stindardul luat de la Fuscus.

(În această scenă de pe Columnă e figurată cavaleria berberă , oameni cu păr creț care călăresc fără șei și nu poartă haine romane. Cel din prim plan este probabil Lucius Quietus.)

Printre prizonieri era și sora lui Decebal. Decebal a declarat că e de acord să predea armele, mașinile de război și pe constructorii acelor mașini (se înțelege că acele mașini de război nu fuseseră doar capturate de la romani, unele fiind construite chiar de daci sub îndrumarea unor meșteri ). De asemenea Decebal era obligat să distrugă fortificațiile , să-și retragă trupele din teritoriul cucerit de romani și să nu mai primească fugari din Imperiul roman (căci - scrie Dio Cassius- Decebal atrăgea foarte mulți viteji din legiunile romane, „cu momeli”- deci cu plată importantă. 
Vedem că unii romani începuseră deja să se stabilească în Dacia, atrași de plata consistentă.
Însuși Decebal a venit în fața lui Traian, a aruncat armele și s-a aruncat la pământ, în semn de supunere.
Spune Dio Cassius, dar pe Columnă nu se vede asta, Decebal apărând în picioare, în atitudine demnă în fața lui Traian). 

Traian a trimis o solie Senatului roman cu descrierea condițiilor de pace negociate cu Decebal, pentru ca pacea să fie ratificată de Senat.
Traian a lăsat apoi trupe la Sarmisegetuza , străji și în restul țării și s-a întors în Italia.

Cap. LXVIII, 10, 1. Trimișii lui Decebal au fost duși în fața Senatului roman, unde ei au făcut gesturi ce arătau că se dau prinși , punând armele jos și legându-și mâinile. Senatul a consimțit la condițiile de pace, a dispus să li se restituie armele solilor daci și a urmat un triumf spectaculos pentru Traian, care și-a luat supranumele Dacicul. „Dacicus”. Au urmat lupte de gladiatori în teatru, spectacole de pantomimă .
Între timp Decebal începuse să refacă fortificațiile, primea din nou fugari dintre romani și căuta să se alieze cu vecinii iazigi, pregătindu-se de o nouă luptă.

Senatul a decis că Decebal era din nou dușman , iar Traian a pornit din nou cu trupele împotriva dacilor. Dio Cassius spune că , pentru că mulți daci trecuseră de partea romanilor „și din alte pricini”, Decebal a cerut din nou pace. În acelaș timp însă, Decebal căuta să-i ralieze și pe vecini, spunând că în cazul înfrângerii sale și acei vecini vor fi în pericol să fie înrobiți.
Decebal a încercat și să-l ucidă pe Traian în Moesia trimițând niște dezertori romani , dar unul dintre ei fiind bănuit și torturat, a dezvăluit complotul.

Cap. LXVIII, 12, 1.
Decebal l-a chemat la el pe Longinus, comandantul unei legiuni romane ce se distinsese în lupte, l-a luat prizonier (fără a-l lega) și i-a trimis vorbă lui Traian că îl va elibera pe Longinus dacă Traian își retrage trupele la sud de Dunăre și plătește cheltuielile de război. Traian a apreciat răscumpărarea ca fiind prea mare. Longinus însă făcuse rost de otravă cu ajutorul unui libert al său și a scris o scrisoare către Traian, pe care a dus-o libertul. Apoi a băut otrava și a murit.
Decebal i-a cerut lui Traian să-l trimită pe libert ca să-i trimită trupul lui Longinus și 10 prizonieri romani, dar Traian a refuzat. Tradiția spune că trupul lui Longinus ar fi fost înmormântat la Densuș, unde se construise un templu dedicat lui Marte înainte ca pe locul acela să se construiască biserica din Densuș.

Cap. LXVIII, 13, 1

Traian a construit un pod de piatră peste Dunăre (un picior al podului se vede încă pe malul românesc, pe malul sârbesc se pare că vestigiile sunt mai bine păstrate)

Podul avea 20 de stâlpi din piatră, înalți de 170 de picioare și lați de 60. Stâlpii erau la distanță de 170 de picioare (57m) și erau uniți prin bolți . Podul avea lungimea totală de 1135m. Fusese ales locul cu distanța cea mai mică între maluri, dar implicit și unde apa era mai adâncă. Partea superioară a podului a fost distrusă ulterior de împăratul Hadrian, când își retrăsese trupele din Dacia. Ulterior turcii au demolat mare parte din pod, ca să poată trece navele de mari dimensiuni. 
Podul și apoi Columna lui Traian au fost proiectate de Apollodor din Damasc. 

Traian a trecut cu trupele pe pod , armata romană dând lupte grele cu dacii. Se citează și vitejia unui soldat roman care , deși rănit, a continuat să lupte până la moarte.

Dacii au fost înfrânți , țara dacilor a fost ocupată de romani, iar Decebal și-a luat viața pentru a nu cădea prizonier. Capul și brațul său a fost dus ca trofee la Roma.

Traian a stabilit în Dacia „orașe de coloniști”. Tezaurul dacilor fusese ascuns de  Decebal  sub apele râului Sargetia (râul Strei de astăzi- ale cărui ape fuseseră abătute temporar) , dar locul ascunzătorii a fost divulgat de trădătorul Bicilis, tovarăș al lui Decebal ce fusese luat prizonier. 

Pe columna lui Traian există o scenă ce descrie torturarea unor prizonieri (foarte vânjoși, purtând barbă și mustăți- deci care nu erau romani) de către un grup de femei care poartă haine diferite de ale femeilor romane, dar diferite și de straiele femeilor dace reprezentate în alte scene de pe Columnă. 
Femeile îi ard pe prizonieri cu torțe aprinse. Unul dintre prizonieri -cel din prim plan- o fi fost Bicillis?
Columna fiind un monument triumfalist, nu prezenta scene în care soldații romani să fi fost uciși, răniți sau luați prizonieri. Se vede după figurile prizonierilor că nu sunt romani, ci - desigur- daci. De ce ar fi dispus Traian să fie ilustrată această scenă? Probabil pentru că cele prezentate acolo fuseseră importante în desfășurarea evenimentelor.
Personajul torturat în prim plan e deosebit e foarte musculos. Dacă era unul dintre daci, probabil era unul dintre războinicii daci cei mai importanți. 
Putem considera că e vorba despre torturarea lui Bicillis și a altui dac, mai în vârstă- poate tatăl lui Bicillis? .
De fapt scena face parte din tabloul 44 ce descrie sărbătorirea victoriei de la Adamclisi a armatelor lui Traian. În scena anterioară e arătată celebrarea victoriei, Traian distribuind decorații celor mai viteji. În prim plan sunt soldați aliați ai romanilor, care au un rol important în sărbătorire. Ei poartă căști rotunde , pantaloni până la jumătatea gambei și sunt desculți. Poartă pieptare din piele pe cămăși din pânză sau sunt dezbrăcați până la brâu- și nu au căști. E limpede că nu sunt romani. Poartă de asemenea scuturi ovale împodobite cu ornamente și privesc admirativ spre Traian. În partea dreaptă a imaginii, un grup de prizonieri daci e înghesuit într-o cetate sub paza unuia dintre soldații aliați cu romanii.
Imediat după această scenă e scena distribuirii de decorații de către Traian. (Ce e așezat pe un scaun pliant cu pernă) Este decorat un soldat aliat ce poartă straiele descrise anterior: pantaloni până la jumătatea gambei, tunică de piele peste o cămașă din pânză , o manta mărginită cu franjuri (probabil din lână) , iar pe cap o coroană mică, semn al conducătorului. Oamenii săi aclamă scena: sunt acei aliați ai romanilor cu tunici de piele peste cămăși din pânză, unele mărginite cu ciucuri pantaloni până la jumătatea gambei . De data asta poartă și mantii mărginite cu ciucuri și au capetele descoperite. 
Însuși Traian a îmbrăcat pantaloni până la jumătatea gambei, pentru a înfrunta frigul iernii. 
Imediat alături e figurată scena torturării prizonierilor. (De fapt sunt trei prizonieri, cel de al treilea 

fiind legat și ars cu făclia chiar lângă soldatul care privește cu încântare festivitatea. Este evident că nu poate fi vorba despre prizonieri romani, ci despre prizonieri daci, care sunt jertfiți poate în cinstea victoriei romane sau de la care se intenționează aflarea unor informații importante. .  .

Pe monumentul de la Adamclisi se poate vedea scena în care un prizonier dac e escortat de un soldat roman. Prizonierul e un nobil dac (tarabostes), pentru că poartă pe cap acea căciulă cu margine ornamentată, semn al rangului său.Deși e legat, are o atitudine mândră. 
El poartă un pieptar - probabil din piele- cu ornamente pe piept. Deși basorelieful a fost șters de precipitații, par a se distinge ițari și obiele care îi înfășoară picioarele. Romanul e îmbrăcat gros (lupta s-a dat iarna) . Are o tunică până aproape de genunchi , peste armură și o mantie scurtă pe deasupra. 
E limpede că e vorba despre un prizonier important.

 

Se pare că Bicillis nu a dezvăluit decât unul dintre locurile în care regele Decebal ascunsese comori.

În secolul XVI, tot în râul Strei niște pescari români au găsit circa 400000 de „galbeni”și mulți „sloi” (piese de aur). Gheorghe Șincai a scris în Hronica Românilor că autoritățile ce cârmuiau Ardealul pe acea vreme au prins de veste și au confiscat mii de piese de aur de la pescari, au continuat căutările și au mai găsit în acelaș loc și alte mii de monede de aur, emise de „craiul Traciei, Lisimah”, altele cu inscripția KOSON. 

Cap. LXVIII, 15, 1

Traian s-a întors la Roma cu o pradă imensă- 165000 kg de aur și 331000 kg de argint (Pe Columna lui Traian sunt figurați romani ce duc de dârlogi cai încărcați cu vase și alte obiecte, desigur din aur și argint).

La Roma, Traian a ordonat să fie spectacole cu animale sălbatice (11 000 de animale sălbatice și domestice) și gladiatori (cam 10 000 dintre prizonieri) timp de 123 de zile. 
Cetățenii romani au fost scutiți de plata impozitului timp de un an și au primit fiecare o sumă importantă de bani . (Banii au fost dăruiți în trei rânduri, a treia oară- congiarium tertium- fiecare cetățean a primit câte 450 de denari, suma totală fiind de peste 100 de milioane de denari. 
În imagine este o reconstituire virtuală făcută de arhitectul și arheologul Gismondi a Forului lui Traian.

Traian a întreprins mari lucrări de construcții: drumuri de piatră, poduri, noi biblioteci și un nou Forum, ce avea în centru măreața Columnă .
Columna lui Traian, coloană monumentală cu înălțimea de 30m, e compusă din 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40t. 
Pe columnă sunt 124 de basoreliefuri care ilustrează războiul dintre daci și romani, așa cum fusese descris în cartea scrisă de Traian: „De bello dacico”- din păcate pierdută astăzi.
Construcțiile din noul for cuprindeau, pe lângă porticurile cu coloane de marmură, și un arc de triumf (dărâmat ulterior din ordinul lui Constantin cel Mare), o statuie ecvestră a lui Traian , Basilica Ulpia, biblioteca Ulpia și Templul lui Traian. 

Senatul i-a acordat epitetul „Optimus”, adică „cel mai bun”. 
 Lusius Quietus  , căpetenia călăreților mauri s-a îmbogățit de asemenea din pradă și a primit ca onoruri funcția de consul și apoi de guvernator al Palestinei -În anul 117) . A fost ucis în acelaș an din ordinul împăratului Hadrian. (Lusius nu era de acord cu retragerea trupelor romane din Dacia, așa că a fost rechemat la Roma și ucis din ordinul Senatului, împreună cu consulul Caius Avidius Nigrinus, ce fusese numit și guvernator al Daciei,  cu consulii Lucius Publius Celsus și Aelus Cornelius Palma- acuzați cu toții de complot împotriva împăratului). 

După război

Dacii ale căror teritorii nu fuseseră anexate de Imperiul roman făceau dese incursiuni de hărțuire a trupelor romane, fiind sprijiniți de revoltele dacilor din provincia Dacia Felix.
După moartea împăratului Traian (în anul 117) , atacurile dacilor din nord și est au fost întărite și de năvălirile migratorilor veniți din Asia. 
Cum politica romanilor în teritoriile ocupate era aceea de a-și atrage simpatia locuitorilor autohtoni prin dezvoltare de noi orașe, dotate cu instalații de apă, basilici, terme  și drumuri. Drumurile erau cu atât mai necesare în Dacia, cu cât se exploatau în continuare zăcămintele de aur și de argint (galerii romane se păstrează încă la Roșia Montană). Romanii urmăreau o politică de integrare a diverselor seminții cucerite , acordând cetățenie romană autohtonilor și favorizând deplasările de trupe dintr-o extremitate în alta ale imperiului. 
Între anii 108-110 s-a construit noua capitală a provinciei, Colonia Ulpia Traian Augusta. (Guvernatorul provinciei era Decimus Terentius Scaurianus).
Faptul că în denumirea capitalei  era specificat „Colonia” indică faptul că pe teritoriul Daciei erau împroprietăriți coloni, adică cetățeni din alte zone. Noii veniți erau de obicei traci  (înrudiți cu geții/dacii), care vorbeau aceeași limbă cu aceștia . Au venit ulterior și creștini ce erau prigoniți în Imperiul Roman.
După victoria obținută cu greu împotriva dacilor liberi aliați cu sarmați, împăratul Hadrian (117-138)și-a retras trupele din sudul Moldovei și din o parte din Muntenia, denumind provincia micșorată astfel Dacia Inferioară  (Provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară) . La Apulum staționa legiunea XII Gemina, iar în zonele sudice ale provinciei erau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta. 

Trupele romane din Dacia

În Dacia staționau 30000-40000 de soldați , organizați în:
Legiunea XIII-a Gemina (cu sediul la Apulum) și Legiunea a V-a Macedonica (cu sediul la Potaissa), alcătuite numai din cetățeni romani , precum și trupe auxiliare alcătuite din provinciali ce nu aveau cetățenie romană.
După serviciul de 25 de ani aceștia primea cetățenie romană și erau împroprietăriți cu pământ acolo unde serviseră.

Reorganizări ale provinciei 

În anul 124 a avut loc o nouă reorganizare a romanilor, prin care regiunea nordică a Daciei Superioare  (zona de pe cursul superior al Mureșului și de pe valea Arieșului) a format Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca și guvernată de un procurator. 
Succesorul său, Antoninus Pius (138-161) a dus războaie cu dacii liberi din nord și din est în anul 143 și apoi între anii 157-158. 
Împăratul Marcus Aurelius, a ajuns pe tron în anul 161 împreună cu fratele său adoptiv, Lucius Aurelius Verus.
(observăm că cei doi împărați purtau barbă- probabil în sem de respect față de cultura greacă.
În timpul domniei lor Dacia a fost iarăși reorganizatăȚ

• în anul 168 Marcus Aurelius a desființat Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, numită Dacia Apulensis.
• În anul 169 Banatul de vest din Dacia Apulensis a format o colonie distinctă numită Dacia Malvensis, cu capitala la Malva.   

Cele trei provincii erau guvernate de un guvernator numit „legatus augusti pro praetore Daciarum trium”. cu reședința la Ulpia Traiana.
Imperiul roman era asaltat de populațiile din zonele limitrofe.
Marcus Aurelius (161-180) a luptat la frontiera Dunării contra popoarelor germanice Marcomani, Quades și Iazigi. (Pe teritoriul actualelor regiuni Moravia și Slovacia). În timpul său a fost o lungă și puternică răscoală a dacilor, ce a amenințat chiar capitala Ulpia Traiana.

A urmat împăratul Commodus (care a domnit între anii 180 și 192, asociat inițial cu tatăl său Marcus Aurelius între anii 176 și 180) .
Un detaliu: Commodus era mândru de performanțele sale fizice și pasionat de luptele de gladiatori, luptând el însuși în arenă contra gladiatorilor și fiarelor sălbatice. .Nu a fost înfrînt niciodată și a fost supranumit „Hercule”, fiind portretizat purtînd o blană de leu.  Plin de sine, schimbase chiar numele Romei în : „Colonia LuciaAnnia Commodiana”. A pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor.

Fiind considerat abuziv și imprevizibil a fost victima a numeroase tentative de asasinat, fiind în cele din urmă asasinat în 192, strangulat în baie de sclavul său.
După el a luat puterea Perinax, prefectul orașului, care a fost asasinat și el după câteva luni, urmând o perioade de războaie civile prin care Roma, Bretania și Panonia au avut câte un șef separat.

Desigur și populația de daci s-a răsculat.
Împăratul Septimius Severus (193-211) a acordat câtorva așezări din Dacia rangul de oraș , a refăcut drumurile și a ridicat fortificații pentru a apăra teritoriul roman din stânga Oltului. A construit un val de pământ „limes Transalutanus” , un șanț , castre și fortificații.
Acțiunile au fost continuate în timpul împăratului Caracalla , care a fortificat granițele din nord-vest ale provinciei, atacate de carpi.

În anul 214 împăratul Marcus Aurelius Antonius și mama sa Iulia Domna au vizitat provinciile dacice 
Împăratul Severus Alexandrus (222-235)a înființat un consiliu reprezentativ al Daciei : „concilium Daciarum trum”, din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. 
Împăratul Maximian Tracul (235-238)  , apoi Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi sprijiniți de goți.
(În „Historia Augusta” se spune că Maximianus s-ar fi născut în Tracia sau Moesia din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , de vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.

 Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius (249-251 251-), a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor. Decius a înfrânt răscoala condusă de Pacatianus (ofițer în legiunile romane de la Dunăre ce fusese declarat împărat de armată) , l-a ucis pe împăratul Filip Arabul și a lansat persecuții împotriva creștinilor. În acelaș timp, imperiul a fost lovit de o cruntă epidemie . 

Capul de bronz al împăratului Decius (ce își luase și supranumele Traianus ) a fost descoperit la Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Deci în timpul domniei lui, romanii stăpâneaiu încă în Dacia. 

Deducem că dacii , împărțiți în diferite triburi- între care și carpii , continuau să fie în număr mare prin partea locului, atacând destul de des armatele romane încartiruite la sud de Dunăre. Tot atunci trupele lui Decius au fost atacate și de goți, conduși de regele Cniva. Goții au fost învinși de romani aproape de Nicopole, dar au continuat jaful și pustiirile la sud de Dunăre, ocupând cetățile Beroë (azi Stara Zagora, în Bulgaria) și Philippopolis (azi Plovdiv). Comandantul roman al cetății Titus Iulius Priscus s-a declarat „împărat sub protecție gotă ”. În acelaș timp la Roma Licianus s-a declarat împărat , dar a fost rapid executat. Decius și fiul său Herennius Etruscus au murit în lupta cu goții dusă la Abrittus (Razgrad, în Bulgaria). 
Se poate observa de asemenea că trupele numeroase ale goților nu se stabiliseră la nord de Dunăre, ci au dat lupte grele cu armatele romane conduse de însuși împăratul roman pentru a se stabili permanent în Tracia. De ce nu în Dacia? Nu cumva pentru că acolo populația de daci era prea numeroasă?

 
Desigur că dacii au suferit pierderi de vieți omenești semnificative în urma războaielor cu romanii. 
Totuși majoritatea populației dacice a continuat să trăiască sub stăpânire romană. Cine ar fi continuat să exploateze minele de aur și de argint, în profitul romanilor?
Cine s-ar fi răsculat de atâtea ori împotriva stăpânitorilor romani?
Există documente că un număr important de daci se înrolau în armata romană , formând cohorte ce luptau împreună, sub stindardul lor (capul de lup) .
Unii daci au ocupat funcții în armată și administrație, ca Regalianus- un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Galienus. Dacii care se înrolau în armată primeau nume romane (practica a fost constatată și în alte zone ale imperiului, cum ar fi în Egipt. A fost găsită scrisoarea unui egiptean ce se angajase în armata romană și le comunica alor săi care era noul său nume, roman).
Statul roman a organizat aducerea de coloni din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia Asia Mică.
De asemenea, membrii legiunilor staționate în Dacia aveau diferite origini- și acest lucru se poate citi pe inscripția găsită în Forul Roman, pe care sunt enumerate cohortele cărora Traian le-a acordat cetățenia romană (pentru ei și familiile lor) la lăsarea la vatră. 
Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia. Cele mai mari aveau rang de colonii (Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa, Malva). Altele rămăseseră la rangul de municipii ( Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.).
Asta arată că Dacia avea o populație numeroasă, care nu era formată doar din romani, ci mai ales din autohtoni.

Scriitori antici ca  Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus.(253-268). Ultimii trei scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus 270-275) în timpul incursiunilor goților după 271. 

Imperiul roman se dezintegra sub atacurile venite din toate părțile. Domniile împăraților durau puțin, împăraii vremelnici fiind asasinați uneori de propriile trupe.  .
În anul 253 împăratul Valerian a emis edicte împotriva creștinilor , prelații creștini fiind martirizați. a pornit o campanie militară împotriva perșilor care cuceriseră teritorii ce aparținuseră Împeriului roman în Siria. Fiind trădat și învins, împăratul Valerian a fost luat prizonier de perși și ținut prizonier în condiții umilitoare și apoi ucis , fără ca fiul său Galienus sau fostul său ministru Macrianus să fi făcut eforturi pentru a-l elibera.

Retragerea Aureliană

Aurelian fusese proclamat împărat în Moesia , de legiunile cantonate la Dunăre. 
În această perioadă Imperiul roman era slăbit și începuse să se dezmebreze. Partea Estică era sub stăpânirea Zenobiei, regina Imperiului de la Palmyra , iar în Vest provinciile Galia, Hispania și Britania erau incluse în regatul galic secesionist.

 S-a implicat în diferendul bisericesc al creștinilor din Antiohia și favorizase cultul zeului Sol Invictus.

Aurelian a luat decizia de a consolida frontiere imperiului pe linia Dunării. 
A hotărât ca trupele romane să părăsească provincia Dacia Traiana și să înființeze mai la sud Dacia Aureliana, ce a fost ulterior împărțită de Dioclețian în Dacia Mediteraneea (cu capitala Sardica- vechea capitală a Traciei, astăzi Sofia, în Bulgaria) și Dacia Ripensis - ce includea malurile Dunării(cu capitala Ratiaria- lângă Arciarul de astăzi, în județul Vidin). Retragerea trupelor romane din Dacia Traiana a fost rezultatul unei tranzacționări cu goții, cu care romanii au încheiat un tratatîn anul 273. Aurelian a lăsat teritoriul dintre Dunărea de Mijloc și Nistru  goților, ce urmau să întemeieze acolo un stat numit Goția, care să fie clientelar Romei. Limesul dunărean urma să rămână totuși sub controlul romanilor.

Aurelian a murit asasinat de secretarul său lângă Byzantion.

Dacă romanii s-au retras din teritoriile pe care le ocupaseră pe timpul lui Traian, Imperiul roman a continuat să păstreze relații de alianță cu conducătorii daci. 

Există vestigii de mare importanță istorică, ce au fost găsite în 1797 de doi copii valahi și care se află astăzi la un muzeu din Viena.
E vorba de spre un colier din aur pe care sunt prinse 52 de pandantive și 17 medalioane cu insripții. Medalioanele reprezintă figurile unor împărați romani si fuseseră dăruite de împărații respectivi la încheierea unor înțelegeri importante. Desigur romanii preferau să aibă niște aliați la graniță și deducem că dacii erau suficient de puternici pentru a reprezenta un interlocutor valabil pentru romani. 

Regii daci păstraseră aceste efigii ca dovezi ale înțelegerilor încheiate cu Imperiul roman.
Am aflat numele câtorva dintre acei împărați care își dăruiseră efigiile regilor daci:
Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)-
Reiese că au existat alianțe între daci (traci) și   imperiul bizantin (continuatorul Imperiului roman în Est) cel puțin între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani.
Efigiile erau prinse de un colan de ceremonie ce avea in centru un medalion cu o zeitate dacă. Deci se poate presupune că erau folosite în cadrul unor ceremonii. 

Constantin cel Mare ( Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus) a domnit între 306 și 337. 
Originar din Moesia Superior , și-a început activitatea în perioada în care Imperiul Roman era condus de o tetrarhie- asociere de doi împărați („augustus”)și doi adjuncți („cezari”). A fost primul împărat roman care a reclarat oficial creștinismul ca religie legală („religio licita”) , trecând el însuși la creștinism .A zidit noua capitală, Constantinopolis, în 330. 

De remarcat că deși istoricii din zilele noastre numesc Imperiul roman de Răsărit : Imperiul bizantin, locuitorii acelei epoci nu se numeau bizantini, ci romani! Iar țara se numea Romania.

Cum Goții (ce abia înființaseră un stat pe teritoriul Daciei) încălcaseră tratatul cu Romania, împăratul Constantin a decis să reocupe teritoriile de la nord de Dunăre și să-i aducă la ascultare pe goți. 
A construit un pod peste Dunăre la Sucidava (azi Celei) pentru a înlesni legăturile dintre provinciile de ambele maluri ale fluviului. 
El a decis construirea unui limes roman, un val de pământ care să formeze granița Imperiului și să fie păzit de castre . Administrația romană a existat astfel până în jurul anului 376, când au năvălit hunii. 

După invazia hunilor Romania a păstrat conducerea doar a unei serii de cetăți de pe țărmul nordic al Dunării și a provinciei de la sud de Dunăre, Dacia Aureliană.

Hunii lui Atila au fost înfrânți drastic în anul 451 , pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudențiu din Durostor).

Flavius Aetius i-a avut ca aliați pe sarmații alani, pe gepizi și pe goți, precum și diferite triburi germanice.

În anul 518 a fost încoronat Iustin I, împărat cu origini modeste (se pare că avea origini daco-romane și începuse prin a fi șef al gărzii imperiale). Dar a asigurat cea mai bună educație e nepotului său, Flavius Petrus Sabbatius, pe care l-a și adoptat (cu numele Iustinian) și ulterior l-a asociat la domnie.  
Avea să devină Iustinian cel Mare (527-565).
Împăratul Iustinian a refăcut Provincia Dacia Traiană , a refăcut podurile de peste Dunăre , multe cetăți și castre.

Au urmat însă alte năvăliri de popoare migratoare: Cutrigurii (înrudiți cu hunii) , Sclavinii (slavii) și Avarii. 

Cum arătau dacii

Dacii erau înalți, voinici, blonzi, cu ochi albaștri - a afirmat academicianul Vasile Pârvan, pe baza izvoarelor istorice studiate.
Hadrian Daicoviciu scria în volumul „Dacii”: „Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor”.
 

Istoricul Ion Horațiu Crișan consideră că „nu toți geto-dacii erau blonzi cu pielea albă”.

„Cei mai mulți dintre dacii reprezentați pe Columnă sunt indivizi robuști de talie înaltă sau mijlocie, cu capul mare, față scurtă și largă, orbite joase cu relief tridimensional, pomeți proeminenți, nas scurt și drept, prognatism accentuat, păr drept sau ușor ondulat, fără chelie. Este tipul euro-dolicomorf, care se regăsește la noi încă din epipaleolotic și se va menține până în zilele noastre la români, mai cu seamă în regiunile din jurul Hunedoarei”, arăta Ion Horațiu Crișan.

Horațiu spunea despre geți că erau robuști.

Acro- un autor latin din secolul al III-lea spunea că dacii erau „zdraveni și aspri din cauza regiunii friguroase”.

Ovidius spunea despre geți că erau blonzi și purtau plete și barbă. 
Firmicus Maternus a scris că „în Tracia toți se nasc roșcovani”.

Se citează însă și exemple de daci cu păr negru, cum era de pildă Licinus Licinianus, cetățean roman cu origine dacică.

Femeile dace apar pe Columnă ca având fața ovală, frunte înaltă, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare la mijloc , strâns legat într-un coc bogat pe ceafă și acoperit cu o năframă. 

O astfel de reprezentare apare pe o frescă găsită la Pompei. Cum știm că erupția Vezuviului a fost în anul 79, frescele au fost făcute în perioada anterioară acelei date. Femeia care amestecă parfumuri în flacoane prețioase poate fi o sclavă dacă eliberată . De ce din Dacia? Pentru că poartă opincile caracteristice dacilor! Pieptănătura cu părul legat cu maramă e de asemenea caracteristică femeilor din Dacia. Straiul de culoare închisă ar putea arăta că femeia e o sclavă eliberată sau că e văduvă. Bijuteriile și scaunul elegant indică o situație materială bună. 

„Columna înfrumuseţează şi idealizează, apropiind pe dace de tipul clasic sudic. Monumentul dimpotrivă e foarte realist şi redă şi pe femei în toată nemlădierea, sărăcia şi simplicitatea vieţii lor ţărăneşti: faţa expresivă, dar unghiulară si masivă, părul pieptănat pe tâmple cu cărare la mijloc si strâns la spate, o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos. Pe Columnă dimpotrivă vedem tipuri feminine foarte frumoase, purtând încă şi o mantă bogat drapată peste haina lungă, stilizată clasic ca un lung hiton, bogat, iar pe cap un fel de testemel, care acopere părul, înnodat la spate sub conciu”, scria academicianul Vasile Pârvan.

Scaunul Sfantului Petru

 Tronul papal e ascuns

Cathedra Petri (Scaunul /tronul Sfântului Petru) 

Simbolul papalității este scaunul Sfântului Petru, pentru că papii se consideră urmași spirituali ai Sfântului Petru.
În mijlocul basilicii San Pietro vedem un monument grandios în centrul căruia se distinge un tron fastuos.
Dar..ce să vezi, nu acela e Scaunul Sfântului Petru!

Există o relicvă păstrată cu mare grijă - în interiorul  monumentului grandios din bronz- și care se spune că ar fi fost folosit de sfântul Petru în ocazii solemne. Scaunul a fost venerat din secolul I, la puțină vreme după ce sfântul Petru a fost crucificat. Așa se crede cel puțin.

Ce se știe sigur în schimb este că în anul 875 regele Francilor Charles II le Chauve , care mersese la Roma pentru a fi încoronat ca împărat, a dăruit acel scaun papei de atunci.
După alte versiuni, împăratul Mihail Paleologul a dăruit scaunul dogelui Veneției
Este un jilț simplu, din lemn de stejar, care are în partea din față 18 plăci din fildeș pe care sunt sculptate ...muncile lui Hercule.

Cum jilțul era destul de fragil, din pricina vechimii, în secolul al XVII-lea papa Alexandru VII a comandat sculptorului și arhitectului Gian Lorenzo Bernini o structură monumentală care să dea relicvei importanța meritată prin semnificația sa. .
Bernini a lucrat șase ani pentru un uriaș relicvariu din bronz: între anii 1647 și 1653. Tronul din bronz aurit și scaunul din lemn au fost instalate în absida basilicii în 1666. 
Ansamblul sculptural are înălțimea de 14,74m și pentru el s-au folosit 74 de tone de bronz!

(Acuma- nu știu dacă  această cantitate de bronz include și cantitatea folosită de Bernini pentru Baldachin- monumentul cu patru coloane spiralate din bronz care marchează intrarea spre mormântul Sfântului Petru- aflat în centrul Basilicii San Pietro. Pentru a obține acea uriașă cantitate de bronz, papa a sacrificat plăcile antice din bronz sculptat ce alcătuiau tavanul pronaosului Pantheonului roman!

Bernini a construit Baldachinul în nouă ani - între anii 1624 și 1633, folosind 6200 kg de bronz ) 

Monumentul Scaunului Sfântului Petru cuprinde patru statui de sfinți (Sf. Ambrosie, Sf. Augustin, Sf. Anatase și Sf. Ioan Gură de Aur) care țin un tron din bronz, bogat ornamentat. Deasupra tronului: doi îngeri ce țin tiara papală și cheile Sfântului Petru. Am înțeles că în spatele (interiorul) acelui tron monumental din bronz aurit se păstrează scaunul străvechi considerat prin tradiție  că a fost folosit de Sfântul Petru. 
Ansamblul e completat de o spirală de îngerași auriți, înaltă de 20 de metri, ce înconjoară fereastra absidei centrale, unde un vitraliu reprezintă un porumbel, simbol al Sfântului Duh. .

În trecut Scaunul Sfântului Petru (relicva din lemn) era folosit la ceremonia de punere pe tron a unui nou papă, dar s-a renunțat când jilțul străvechi devenise prea fragil.
Mulți papi nici n-au văzut acel scaun de aproape, el fiind înglobat în monumentul edificat de Bernini. 

În anul 2024 scaunul din lemn a fost scos din interiorul monumentului de bronz după 50 de ani, pentru că monumentul urma să fie curățat și restaurat.
Papa Francisc a putut să vadă atunci de aproape relicva din stejar și apoi a decis să expună Scaunul timp de circa o lună, pentru a da posibilitatea credincioșilor să-l vadă la rândul lor înainte ca acesta să fie din nou depus în relicvariul din bronz. 

Este un scaun (jilț) din lemn de stejar și de salcâm , ornamentat cu plăci de fildeș. Înălțimea totală e 1,34m, lățimea este 0,89m. Înălțimea scaunului e 0,78m și lățimea 0,57m.
Ornamentele din fildeș sunt puse la partea din față a scaunului și la spătar. Pe plăcile din față ale scaunului sunt gravate diferite scene din muncile lui Hercule , se pare că și alte scene. 
Pe laturile Scaunului sunt patru inele mari din fier, care erau folosite probabil pentru purtarea Scaunului (cu ajutorul unor prăjini) la procesiuni. 

Garda Elvetiana

 Garda de la Vatican

Am văzut cu toții (în realitate sau la tv) pitoreasca uniformă a gărzilor de la Vatican.
Soldații cu halebarde , cu uniforme în dungi viu colorate și pantaloni bufanți.
Garda elvețiană a papei chiar este alcătuită din soldați elvețieni de religie catolică și are o tradiție extrem de îndelungată.

Această gardă a fost înființată în 1506 de papa Iulius al II-lea, cel supranumit „papa de fier”, cel care a inițiat și construirea măreței Bazilici San Pietro.

Pe 21 iunie 1505 papa Iulius II a cerut Dietei elvețiene să-i trimită un corp de 200 de soldați pentru protecția sa permanentă. Mercenarii elvețieni erau cei mai reputați din Europa. 
În septembrie 1505 primul contingent de gărzi elvețiene a ajuns în Italia. Data oficială de înființare a Gărzii elvețiene pontificale este 22 ianuarie 1506. 

În 1512 papa le-a acordat acestor militari titlul de „apărători ai libertății Bisericii”, după ce ei apăraseră tronul pontifical împotriva trupelor regelui Franței, Louis XII.
Au existat multe evenimente memorabile în cursul cărora acele gărzi au arătat un eroism neclintit.
Pe 6 mai 1527 , 147 de „mercenari ai lui Dumnezeu” au pierit luptând contra soldaților împăratului Charles Quintul , apărând scara ce duce la mormântul sfântului Petru, în timp ce alți 42 de militari din Garda elvețiană protejau fuga papei Clement VII la castelul Sant Angelo. De atunci, recruții Gărzii prestează jurământul pe 6 mai. 

Garda elvețiană avea la început 150 de oameni, acum are 135.. 

În decursul timpului a trecut desigur prin mai multe schimbări, dar în 1914 papa Pius X a dorit să reamintească tradiția acelui corp de armată inclusiv prin uniforme.

Uniforma Gărzii elvețiene

Dar cum erau uniformele în secolul XVI?
Au fost studiate picturile din perioada respectivă și iată că au găsit indicii , în fresca pictată de Rafael în 1512: Messa de la Bolsena,
Această frescă , ce are dimensiunile de aproximativ 500 x 600 cm, se află într-una dintre cele patru camere pictate de Rafael (Stanze di Raffaello) în palatul Vatican- un șir de camere de recepție aflate în legătură cu apartamentele papale și anume în camera cunoscută drept „camera lui Heliodor” (Stanza di Eliodoro).
Frescele din această încăpere pun accentul pe protecția divină acordată Bisericii . Fresca „Mesa din Bolsena” reprezintă miracolul survenit în 1263, când sângele lui Hristos a apărut în timpul serviciului divin.
Papa Iulius II e reprezentat îngenunchiat în fața altarului, secondat de cardinalii portretizați cu grijă (plasați cu trei trepte mai jos și mai în spate) și având în prim plan pe cei din Garda Elvețiană (pe treapta cea mai de jos, dar în prim plan).

Acolo sunt reprezentați cinci bărbați care duceau lectica papei, dar purtau și săbii, așa că s-a dedus că erau cei din Garda Elvețiană. Deși poziția ierarhică e sugerată prin treptele pe care se află, faptul că au fost pictați în prim plan și deci la mărimea cea mai mare arată importanța pe care o avea de fapt armata papei.
E de presupus că Rafael a pictat cu fidelitate portretele (și îmbrăcămintea) personajelor care apar în tablou. Despre unele dintre ele știm cine erau, probabil că și cei din Gardă erau conducătorii din acel timp ai trupelor. 
Vedem că ei purtau straie largi de catifea (care să permită mișcările ample cerute de lupta cu sabia, dar care să fie și suficient de groase și în acelaș timp luxoase.  
Un singur personaj privește direct spre privitor și unii cercetători consideră că acolo Rafael și-a introdus autoportretul. 

Și noua uniformă a Gărzii elvețiene a fost inspirată din îmbrăcămintea acelor  persoane, doar că au fost alese alte culori. Actuala uniformă e opera lui Jules Repond , ce a fost comandant al Gărzii între 1910 și 1921. 

Și iată ce a ieșit:

Uniforma actuală de gală e alcătuită din benzi colorate roșii, galbene și albastre (albastrul și galbenul sunt culorile familiei Della Rovere, familia papei Iuliu al II-lea, iar roșul a fost adăugat de succesorul său Leon X, care era din familia Medicis. 

Pantalonii sunt bufanți. Uniforma comportă și un guler mare, alb sau - la versiunea cea mai solemnă- o coleretă albă ondulată.  

Fiecare membru al gărzii dispune de două uniforme: uniforma de gală și uniforma albastră. 
Uniforma de gală e purtată zilnic la toate posturile, în afară de poarta Sfânta Ana, unde se poartă uniforma albastră. Uniforma albastră se poartă de asemenea noaptea și la exerciții. 

Cănd sunt solemnități ca: slujbele de Crăciun, Paști, binecuvântarea Urbi et orbi sau la depunerea jurământului, membrii gărzii îmbracă șîn „Grangala”, cu armura argintată din dotare și cu coiful de asemenea argintat, cu panaș din pene de struț , de fazan sau de șoim  . 
Uniformele sunt făcute pe măsură pentru fiecare membru al gărzii și sunt binecuvântate de papă. 
Când un membru al gărzii își termină serviciul, uniforma e distrusă prin tăiere în fâșii , ca să nu poată fi folosită abuziv de altcineva.
Uniforma completă are 154 de piese ce se așează riguros conform regulamentului. 

Misiunea actuală a Gărzii elvețiene

Actualmente membrii acestei gărgi sunt responsabili de paza intrărilor în palatul apostolic, la birourile secretariatului de stat din Vatican și la apartamentele private ale papei. 
Securitatea papei e asigurată împreună cu jandarmeria Statului Cetatea Vaticanului.

Recrutare

Gărzile se recrutează pe bază de voluntariat. Doritorii ce vor să fie recrutați trebuie să aibă o reputație ireproșabilă, să aibă o diplomă elvețiană de capacitate (CFC- echivalent cu un bacalaureat profesional ) sau bacalaureat , apoi să fi efectuat o școală de recruți (18-21 de săptămâni) și să fi fost încorporat în Armata elvețiană în serviciu activ. Ei trebuie să aibă între 19 și 30 de ani, să fie celibatari și să aibă înălțimea de cel puțin 1,74m. 
Preotul din parohia lor va confirma în scris că respectivii candidați sunt buni practicanți ai religiei și au reputație fără pată.
Urmează interviuri prealabile (ce pot dura peste 5 ore) , în Elveția. 
Cunoașterea mai multor limbi e un avantaj. Limba oficială a gărzii e limba germană.

Din 1929 Garda elvețiană nu mai e considerată de autoritățile elvețiene ca un corp de armată străină, ci un corp de poliție.

Serviciul în Garda elvețiană nu e decontat în armata elvețiană 

Jurământul

După ce a fost primit, orice nou recrut va depune un jurământ de credință pe data de 6 mai din primul său an de serviciu. Mandatul e de minim doi ani. 

Capelanul de serviciu citește jurământul, neschimbat de 500 de ani:

„„Jur să-l slujesc cu fidelitate, loialitate și onoare pe Suveranul Pontif [numele Papei] și pe succesorii săi legitimi, precum și să mă consacru lor cu toate puterile mele, oferindu-mi, dacă este necesar, viața pentru apărarea lor. Îmi asum, de asemenea, aceste angajamente față de Sacrul Colegiu al Cardinalilor în timpul vacanței Scaunului Apostolic. Promit, de asemenea, comandantului și celorlalți superiori respect, loialitate și ascultare. Jur să respect tot ceea ce cere onoarea statului meu.”

Recrutul înaintează, pune mâna stângă pe drapelul de gardă și efectuează un salut cu trei degete de la mâna dreaptă ridicate (simbol al Sfintei Treimi), și rostește în limba lui maternă (franceză, elvețiano-germană, elvețiano-italiană sau romanche) :
„Eu, halebardierul  [numele recrutului], jur să respect cu cinste și cu bună credință tot ce mi s-a citit acum. Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfinții ce ne apără”