Vlad Tepes avea ochii de un albastru cenusiu

Interviul luat lui Vlad Țepeș -primul interviu din România!

A fost tradus un interviu luat lui Vlad Țepeș de către trimisul papei Pius al II-lea

Istoricul Vasile Lupașc a obținut cu dificultate o copie a unui manuscris păstrat în biblioteca Vaticanului . Manuscrisul este o lucrare scrisă în limba latină de către episcopul Niccolo de Modrusa, ca urmare a misinii ce îi fusese încredințată de papa Pius al II-lea de a ancheta cum au fost cheltuiți banii trimiși de papă  și de la lideri occidentali lui Matei Corvin pentru lupta alături de Vlad Țepeș împotriva otomanilor.

În tinerețe, Vlad Țepeș, vărul său Ștefan cel Mare și Matei Corvin legaseră o prietenie și juraseră să se ajute unul pe altul la nevoie. Astfel încât Vlad a avut încredere în Matei Corvin și a plecat să-l întâlnească fiind însoțit doar de o mică escortă. Dr Matei Corvin l-a arestat acuzându-l pe baza unor scrisori falsificate grosolan că ar fi intenționat să se alieze cu turcii.

În toamna anului 1462, Vlad Țepeș era ținut prizonier la curtea regelui Matei Corvin  și i se intentase un proces la Buda. (În loc să primească cei 93000 de ducați aur trimiși de papă pentru lupta antiotomană, Vlad a fost ținut 12 ani întemnițat la Visegrad, apoi ținut într-un domiciliu forțat într -o casă la Pesta, fiind eliberat doar la insistențele repetate ale lui Ștefan cel Mare, în 1475)
Niccolo de Modrussa a vorbit cu Vlad Țepeș pentru a afla poziția acestuia , a scris despre acțiunile lui și despre motivațiile lui politice. El s-a interesat de asemenea de istoria românilor , scriind apoi lucrarea de 215 pagini intitulată:  Despre războaiele goților (!)

De fapt, în carte este vorba despre daci (geți), pentru că se spune clar că se trăgeau din Burebista și credeau în Zamolxis, aceasta fiind una dintre puținele cărți medievale despre viața românilor.

( Legătura între goți și geți a fost făcută încă de pe vremea împăratului Iustinian și  de istoricul got romanizat Iordanes originar din Moesia. El a scris la mijlocul secolului al VI-les două lucrări cunoscute sub numele de Romana și De origine actibusque Getarum, pe scurt Getica. Pentru prima lucrare a folosit informații din istorici mai vechi, iar pentru a doua o operă a lui Cassiodorus, azi pierdută. Getica se declară a fi o istorie a goților, pe care îi consideră însă urmași ai geților. Teorie ce a fost susținută și de academicianul german Jacob Grimm în 1846 ) 

Niccolo de Modrussa a vorbit și cu oştenii români, care au spus numai lucruri bune despre domnitor. I-au reliefat vitejia, faptul că nu a fost ajutat de către regele maghiar, faptul că Ştefan cel Mare a atacat Cetatea Chiliei, care aparţinea Ţării Româneşti. Şi aceste lucruri au fost reliefate de călugăr, dar tenta principală a fost denigrarea lui Vlad Ţepeş, pentru că papa Pius al II-lea, iniţiatorul unei cruciade anti-otomane, a văzut în Ţepeş un domnitor ortodox şi l-a culpabilizat de numeroasele crime pe care acesta le-ar fi săvârşit: trageri în ţeapă, ucideri de femei, de prunci. Lucruri care contrazic alte povestiri despre Vlad Ţepeş.
Episcopul de Modrussa a făcut și constatarea că  „valahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deşi se folosesc cu toţii de limba moesică, care e ilirică [e vorba de slavonă], totuşi vorbesc de la origine o limbă populară, anume latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi cînd se întîlnesc cu străini cu care încearcă să intre în vorbă îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana”.

Remarcăm că locuitorii numiți de episcop „valahi” își numeau limba strămoșească „romana”, nu „latina”. 
Ungurii, numiți huni,  sunt prezentați, la fel, negativ, drept urmașii barbarilor  izgoniți în cele din urmă de ostrogoți 
Semnificativ pentru poziția papei este planul acestuia (concretizat printr-o scrisoare adresată sultanului Mahomed prin care îi propune acestuia să treacă la catolicism, pentru ca ulterior să se alieze ca să lupte împotriva creștinilor ortodocși. Scrisoarea este cuprinsă de asemenea în lucrarea călugărului ce ocupa funcția de legat al papei.) Această surprinzătoare propunere indică în mod indirect și faptul că acei creștini ortodocși puteau fi o problemă suficient de importantă pentru sultan .

Relatări despre războaiele antiotomane ale lui Vlad Țepeș
Într-o scrisoare descoperită în Arhivele Statului din Mantova, un anume Cezar din Florența îi scria lui Lodovico Gonzaga despre importantul război purtat de Vlad Țepeș împotriva turcilor între iarna anului 1461 și luna mai 1462, la sud de Dunăre. În scrisoare se vorbește despre distrugerea de către oastea Țării Românești conduse de Vlad Țepeș a 50 de vase turcești ce transportau cherestea

 . 
Un diplomat al ducatului Milano aflat în solie la Veneția a aflat mai multe detalii despre luptele purtate în acea perioadă de Vlad Țepeș și a transmis aceste informații unor personalități din orașul său natalț Deci Antonio Guidobono (Antonius Guidobonus) a scris pe 30 iulie și pe 10 august 1462 că:
"Turcul a fost înfrânt, prins și omorât, cu 40.000 de turci, de către români și unguri", respectiv "turcul s-a retras mult îndărăt, din cauza foamei și pentru că a văzut cum românul arsese orice lucru prin câmpiile sale."

Poziția Papei Pius al II-lea
La 13 septembrie 1458, papa Pius al II-lea ceruse organizarea unui congres pentru a administra criza produsă de expansiunea otomanilor. Dar puterile lumii creștine nu au răspuns chemării, papa încercând apoi să propună o alianță cu sultanul împotriva creștinilor ortodocși, cu condiția trecerii la catolicism a musulmanilor (prin Epistula ad Mahumetem).
În aceste condiții, poziția trimisului special al papei este tendențioasă, acesta urmărind să îl incrimineze pe Vlad Drăculea .

Totuși cartea este un document prețios, pentru că autorul ei a stat față în față cu Vlad Țepeș și a discutat cu el , realizând primul interviu din istoria românilor.

El l-a descris pe Vlad Țepeș ca având ochi de un albastru cenușiu și nu verzi, așa cum s-a crezut.
"Pe tiranul acesta al Valahilor, Dracul, nume cu care ei numesc Diavolul, l-am văzut captiv pe când îndeplineam funcția de legat al papei Pius al II-lea pe lângă regele hunilor (n.n. al ungurilor).

Era nu foarte înalt, dar foarte vânjos și puternic, cu înfățișarea crudă și fioroasă, cu nasul mare și acvilin, nările umflate, fața subțire și puțin roșiatică, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi-albaștri (glaucos)  și largi deschiși iar sprâncenele negre și stufoase îi arătau amenințători. Fața și bărbia erau rase, cu excepția mustății..."

De fapt, în limba latină, el folosește termenul „glaucos”, care înseamnă albastru-cenușiu. 
Deci Vlad Țepeș avea ochii de un albastru- cenușiu!

Termenul glaukos e cunoscut în limba greacă încă din epoca arhaică, fiind folosit mult de Homer pentru a desemna culoarea verde , gri sau bleu- de fapt culoarea apei mării. Cuvântul a devenit în limba latină glaukus , ajungând astfel în limba franceză: glauque- cu același înțeles. Cuvântul există și în limba engleză, culoarea fiind codificată cu codul #6082B6 😅:

Trebuie menționat că portretul mult vehiculat al domnitorului român a fost realizat postum, în a doua jumătate a secolului XVI. Deci foarte probabil nu prea seamănă cu Vlad Țepeș.
Dar există și portrete ce i-au fost făcute lui Vlad Țepeș de către contemporani. 
Din păcate ele au fost făcute de către cei ce doreau să-l denigreze, din motivele arătate. 
E vorba despre scene cu teme religioase, pictate în Ungaria sau Austria și în care Vlad Țepeș este introdus ca să întruchipeze diferite personaje negative .
De pildă în aceasstă scenă ce reprezintă răstignirea sfântului Andrei, Vlad Țepeș a fost prezentat ca fiind unul dintre torționarii romani (Pictura a fost făcută în timpul vieții lui Vlad Țepeș -între 1470-1480-și se găsește la Muzeul de Artă Medievală-Galeria Austriacă Belvedere) . Deci în acest tablou făcut să-l denigreze pe Vlad, totuși el este prezentat cu o figură plăcută,  mai degrabă blond /castaniu roșcat, cu pielea de culoare deschisă, desigur urmărindu-se asemănarea pentru ca el să fie recunoscut de contemporani.

Portretul domnitorului corespunde cu descrierea făcută de episcopul Niccolo de Modrussa 
Culoarea ochilor e greu de stabilit în reproducerea picturii, dar par să fie cenușii 
Se pare că purta deseori acea tiară cu pietre prețioase , cu un ornament în formă de cruce la frunte.
De acest ornament se prindea și o egretă- care în tablou nu a fost pictată, pentru a nu da prea mare importanță personajului negativ 😃

Atacul de noapte

Episcopul a relatat și extrem de curajosul atac de noapte întreprins în 1462 de Vlad Țepes acupra taberei armatei otomane. În cursul acestui atac Vlad Țepeș deghizat în turc s-a strecurat până la cortul sultanului fiind la un pas de a-l asasina pe acesta. Vlad a fost rănit la cap în timpul luptei, dar fapta de vitejie a rămas uluitoare. Episcopul a fost nevoit să ateste că voiecodul era un conducător aprig și neînfricat, care era mereu în prima linie a oștirii sale.
Despre acest atac există și relatarea făcută de un  milanez, Aloysio Gabriel ce a primit de la un  albanez , martor la campania otomană din Țara Românească, descrierea victoriei repurtate de Vlad Țepeș în cadrul atacului de noapte din 1462: 
"Într-o noapte (Sultanul) fu asaltat de armata românilor. Și au murit în partea de armată unde făcuseră tabără pașa și vizirul, cam 30.000 de azapi (n.a. azap - pedestraș, infanterie ușoară) și altă lume, în număr de 50.000 de turci, astfel că văzând Domnul turc că nu este chip să îl lovească pe așa-zisul Domn Român, fiindcă era concentrat în loc întărit, înconjurat de mlaștini, și temându-se de armata ungurilor care era așteptată în ajutorul românilor, făcu drumul înapoi pe Marea Neagră și cu foarte mare lipsă de hrană pentru armată și cai, ei se întoarseră la Adrianopol în dezordine, cum s-a spus".

Vlad a fost un conducător celebrat în toată Europa pentru victoriile sale, un conducător despre care istorici străini spun că a salvat Europa.

El era mândru de poporul și de țara sa, atrăgându-le atenția mereu solilor străini să aibă mare grijă cum vorbesc și cum se îmbracă, pentru că au venit la un mare stăpânitor al unei mari nații. 
Din păcate în același an Vlad Țepeș a fost luat prizonier de Matei Corvin.

Vlad Țepeș se născuse la Sighișoara, în 1431 și a murit în decembrie 1476 la București, în Țara Românească. A domnit în două rânduri în Țara Românească, prima dată în perioada august 1448-octombrie 1448 și a doua oară în perioada august 1456-decembrie 1462.

În 1442, el și fratele său vitreg  Radu cel Frumos au fost ceruți ostatici de către sultanul Murad al II-lea, pentru a asigura ascultarea tatălui său, domnitorul Vlad II (Dracul -poreclit așa pentru că era membru în Ordinul Dragonului) .Vlad a fost ostatic până în 1448, (deci a fost în captivitate de la 11 la 17 ani) iar fratele său până în 1462. Radu se născuse în 1438, deci era cu trei ani mai mic decât Vlad. 

Radu (supranumit în țară cam în derârere „cel Frumos”) a fost ostatic de la Istanbul de la vârsta de circa 4 ani până la cca 24 de ani și după relatările unor cronicari greci ar fi fost silit să aibă relații sexuale cu sultanul și să treacă la islam. Sultanul Mahomed al II-lea era cu 6 ani mai mare decât Radu și era un pederast notoriu. 

Din relatările cronicarului grec Laonic Chalcocondil: „Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tânăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s-a întâmplat ca în timpul, când a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cât pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinând cu patimă păharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de așa fel și s-a împotrivit și nu se da la dorința împăratului Și-l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțând un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul și-a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborându-se din copac și luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”

De remarcat că era folosită denumirea de Dacia pentru teritoriul Țării Românești. 
(Istoricul bizantin Chalcocondil , în descrierea bătăliei de la Kossovopolje din 17-19 octombrie 1448 dintre armatele europene creștine conduse de Iancu de Hunedoara și trupele otomane a precizat că întreaga aripă stângă a dispozitivului de luptă al oștii creștine era acoperită de daci , sub comanda voievodului Dan. Sub denumirea de daci, istoricul bizantin îi numea pe războinicii din Țara Românească și din Moldova).
Istoricul Critobul din Imbros ,( n. 1410, Imbros, Imperiul Otoman – d. anii 1470), care a lăsat unul din principalele izvoare despre Căderea Constantinopolului în lucrarea „Din domnia lui Mahomed al II-lea (anii 1451-1467)” îi numea pe unguri peoni , iar pe românii din Transilvania daci, în timp ce pe cei din Țara Românească îi numește traci. )

La vârsta de 17 ani, susținut de turci, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești, dar a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, din al cărui ordin fuseseră asasinați tatăl și pe fratele mai mare. Pe 20 august 1456 Vlad și-a răzbunat tatăl și a luat iar domnia Țării Românești, răzbunându-se și pe boierii care   îl torturaseră și îl îngropaseră de viu pe fratele său Mircea. (Boierii bătrâni au fost trași în țeapă, iar tinerii au fost obligați să muncească la reconstruirea cetății Poenari de lângă Argeș).

Reproduc aici din medievistica:

În anul 1460 Transalpina a încetat să plătească tribut turcilor și a încetat să mai trimită copii pentru a deveni ieniceri în armata turcă (devșirme).
„La progenia della casa de 'Octomani”, o cronică a turcilor până la 1500 scrisă de un autor creștin anonim, se spune că în 1458 sultanul Mehmet II l-a trimis pe vizirul Mahmud pașa Grecul cu 30000 de ostași turci la vadul Dunării. Acesta a trecut Dunărea în Țara Românească pustiind o cetate (un castello) și luând în robie 5000 de creștini. La întoarcere însă au fost surprinși pe mal de „Dracula”, care avea cu el circa 5000 de oșteni valahi și unguri: „Din 18.000 de turci, n-au scăpat decât 8.000, restul fiind tăiaţi sau înecaţi,” iar robii au fost eliberaţi.
 În aceeași perioadă, Vlad Țepeș a pornit conflictul cu turcii - după relatările istoriografului turc Mehmed Neșri.

„Zic unii că, după ce padișahul Mohammed s-a întors la Stambul din campania împotriva Trebizonului (Trapezuntului)...pașa Ishac a înainat o plângere împotriva lui Eflâk-oglu...pe Eflâk-oglu (sultanul) l-a chemat la Poartă...apoi a venit solie de la Eflâk-oglu: ...„dacă eu părăsesc țara și vin acolo, pe principele Ungariei îl vor aduce și domnitorul lor îl fac.”...(sultanul ) nebănuind viclenia lui... Pe Hamza bey çakirdşi başi, beyul sangeacului Nigeboli, l-a trimis acolo.....s-a dus pe malul Dunării, unde a făcut o tabără. Acel blestemat, numit Kazıklı Voyvoda (Prințul Țepeș), în toiul nopţii a trecut Dunărea îngheţată şi l-a atacat pe Hamza bey. Mulţi musulmani au fost tăiaţi. Pe Hamza bey l-au capturat, iar pe Junis bey l-au făcut martir..... trimiţând capul lui Hamza bey la regele Ungariei cu asemenea mesaj: „Să ştii, am devenit duşman al turcului”. Astfel lumea întreagă a aflat că acest ghiaur a devenit duşmanul padişahului........Trecând Dunărea, [sultanul] a intrat în ţara Walahă, .....Această bătălie s-a dat în anul al 866-lea al Hijrei” (6.oct. 1461-25 sept. 1462)

Mehmed al II-lea reprezentat de Bertoldo di Giovanni

Se pare că în momentul inițial neplata tributului nu a fost considerată de otomani ca un act de nesupunere din partea lui domnitorului Vlad . Regele Matei Corvin fiind în tratative cu turcii pentru a încheia un armistițiu, e posibil ca incursiunile voievodului în Țara Bârsei să fi fost considerate de sultan drept o presiune asupra lui Matthias.

În acea perioadă, Imperiul otoman nu era supus la nici o presiune din exterior. Coaliţia antiotomană relansată de papa Pius al II-lea se  risipise, încercările principilor orientali şi ale lui Uzun Hasan de a găsi aliaţi în Europa se  soldaseră cu eşec, iar regele Ungariei, Matthias Corvinul îşi îndreptase eforturile spre stabilizarea propriei sale situaţii, evitând conflictul cu turcii. Tânărul rege ducea o politica defensivă. Singura „măsură antiotomană” întreprinsă de Matthias în această perioadă, a fost aceea de a  încerca păstrarea  Bosniei şi a Transalpinei, state tampon între regatul ungar şi imperiul lui Mehmet al II-lea. Dar înafară de câteva palide măsuri de prevenţie, Matthias privea inactiv căderea celor două state.

La 10 februarie 1459, Matthias îl recunoaşte rege al Bosniei pe Stjepan Tomašević, în schimbul unui jurământ de credinţă depus de către acesta. Cosuzeranitatea turco-ungară instaurată asupra Transalpinei şi plata tributului către Poartă, la începutul anului 1459, aduce o înăsprire a relaţiilor dintre Vlad şi Matthias. Temându-se de o eventuală trădare, din precauţie, la 10 aprilie 1459 regele interzice braşovenilor să mai vândă pharetram, clipeos et alia arma bellica ad partes transalpinas - tolbă, scuturi şi alte arme de război în Transalpina. 

La sfârşitul anului 1459 sau în prima parte a anului următor, Vlad va face o a doua învoială  la pace cu Ungaria. Vestea că Vlad „ar umbla după lucruri noi” (Chalcocondyles) a stârnit nemulţumirea sultanului.

„Deoarece el a fost creatura Porţii Invincibile, această faptă a lui a fost notată, fiind păcat pedepsibil” (Tursun bey)

Vlad a trecut la  atac, cu toate puterile sale. Urmărind a pricinui, fără alegere, cât mai multă pierdere, daună şi prejudiciu sultanului.

Matei Corvin a primit de la papă 40 000 de galbeni pentru a echipa 12 000 de oameni și 10 nave de război, în vederea unei coaliții antiotomane.

Vlad Țepeș a încheiat o alianță cu Matei Corvin, ceea ce i-a determinat pe otomani  să încerce a-l captura pe Vlad prin intermediul beiului de Nicopole, Hamza pașa și al diacului sultanului, Catavolinos. Vlad a reușit să scape și i-a tras în țeapă pe cei doi complotiști, împreună cu garda lor. 

În iarna anului 1461-1462 Vlad Țepeș a organizat o campanie la sud de Dunăre, devastând o regiune întinsă ocupată de turci: de la Oblucița la Novoe Selo, Samovit, Gigen, Dârstor (Silistra), Aldemir, Cartal, Hârșova, Turtucaia, Marotin, Batin, Novigrad, Sviștov,  și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova (Oreahovo) . A ocupat cetatea Nicopole, prilej cu care au pierit 20 000 de turci, fapt de care Vlad îl înștiințează printr-o scrisoare pe Matei Corvin. Toate aceste date au fost enumerate într-un „catastif cu câte locuri, câți oameni, bărbați și femei...au fost uciși...în țara turcească de dumnealui Vlad al Țării Românești”. Au fost menționate și distrugerea cetății de la Giurgiu, unde a fost prins Hamza beg și cetatea de la Turnu.
Se pare că, potrivit versiunii slave a Povestirii despre Dracula voievod, incursiunea a fost acompaniată de o strămutare a populației creștine din Bulgaria  în Țara Românească, la adăpost de vijelia ce avea să vină. 
În aceeași scrisoare , expediată la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita insistent sprijin regelui ungar, conform înțelegerii. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lunii august , când campania militară otomană a lui Vlad era încheiată.
Ecoul acestei campanii militare purtate de Vlad Țepeș la sud de Dunăre a fost extraordinar. La 4 martie 1462 ambasadorul venețian la Buda, Petrus de Tomasiis raporta entuziasmat evenimentele dogelui , insistând pentru ajutoare bănești pentru regele Ungariei, care promitea să coboare din Transilvania și să se alăture eforturilor lui Vlad Țepeș. Numărul de 23000 de turci uciși figurează și în cronica vestitei abații Melk din Austria (Chronicon Mellicense) . Campania e relatată și în Memoriile ienicerului sârb, în Povestirea despre Dracula Voievod și în scrierile autorilor bizantini Laonic Chalcocondil, Ducas și Critobul din Imbros.

Vlad Țepeș se aștepta la o puternică ripostă din partea sultanului , așa încât i-a scris lui Matei Corvin că acțiunea sa militară a fost „pentru păstrarea Creștinătății întregi”și „Dacă măria ta voiești să ne dai vreun ajutor, atunci măria ta să fii bun a nu ne zăbovi, și să ne spui cu adevărat gândul măriei tale”...„Iar, dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un capăt rău, și va pieri țărișoara noastră aceasta, nici măria ta nu vei avea folos și înlesnire de așa ceva, pentru că va fi paguba Creștinătății întregi” 

 Mahomed al II-lea (Mehmed al II-lea) a pregătit o armată uriașă pentru pedepsirea exemplară a lui Vlad. În primăvara anului 1462, însuși sultanul, în fruntea unei armate de circa 120 000 de soldați și 175 de nave (aduse pentru a cuceri Chilia) pornește în campanie împotriva Țării Românești. 

Armata lui Vlad Țepeș avea maximum 30 000 de oșteni, cu care a încercat să-i oprească pe turci să treacă Dunărea, dar aceștia au reușit traversarea în timpul nopții și s-au îndreptat spre Târgoviște (4 iunie 1462). Vlad aplică tactica hărțuirii și a pustiirii pământului, iar în noaptea din 17-18 iunie 1462 întreprinde un atac prin surprindere urmărind uciderea sultanului. Deși sultanul a scăpat, cortul lui fiind confundat cu al unui vizir, efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul „a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos” și „văzând marea pierdere suferită de ai săi” a dat ordin de retragere. Pentru mărirea efectului psihologic, în apropiere de Târgoviște fuseseră trași în țeapă numeroși turci uciși înainte și în timpul bătăliei. În fața acestei priveliști turcii „s-au înspăimântat foarte tare” iar sultanul a spus că „nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari” și care „ar fi vrednic de mai mult”. Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre așa de repede, încât la 11 iulie 1462 ajunsese la Adrianopol. 

Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare , la Târgoviște , ca domn pe fratele vitreg al lui Țepeș, pe Radu cel Frumos, cu scopul ca acesta să-i atragă de partea lui pe boierii ostili lui Țepeș, beneficiind și de sprijinul pașei de la Nicopole.  Boierii au fost atrași de partea favoritului sultanului , dar Vlad reușește să mai obțină o victorie pe 8 septembrie cu oastea rămasă, după care trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.
Acesta nu l-a sprijinit însă pe Vlad, fiind influiențat și  de o presupusă scrisoare în care domnul muntean ar fi cerut iertare sultanului și s-ar fi oferit să lupte de partea acestuia. În noiembrie 1462 Vlad Țepeș , în loc să primească ajutorul aliatului, a fost arestat, acuzat de trădare și închis la Vișegrad timp de 12 ani, apoi silit să locuiască în apropiere de Buda cu domiciliu forțat. 
Istoricii consideră însă că Matei Corvin știa foarte bine că scrisorile atribuite lui Vlad Țepeș către sultan sunt false (fiind scrise eventual chiar la ordinul său) , dar a considerat că interesul său este să acrediteze versiunea trădării domnitorului muntean pentru a justifica faptul că nu pornește la luptă împotriva turcilor, așa cum se angajase. 
 Vlad a  fost eliberat în 1475 la intervenția lui Ștefan cel Mare, cu care era văr primar. A participat din nou la o campanie antiotomană în Serbia, a recucerit Țara Românească , a fost din nou recunoscut ca prinț al Valahiei, dar a fost asasinat în decembrie 1476 , capul fiindu-i trimis ca trofeu sultanului. Se presupune că trupul său a fost înmormântat la mănăstirea Comana, ctitoria sa. 
Și acum avusese doar o mică gardă compusă din 200 de oșteni moldoveni lăsați de Ștefan cel Mare după ce grosul oștirii moldovene se întorsese acasă. Doar 10 moldoveni au scăpat și s-au întors în Moldova, povestind domnului lor trădarea boierilor munteni.

În timpul ori imediat după campania împotriva Trapezuntului:

„Anno 6970 (Cristi 1462) Walachiae Vaivodae per apocrisiarium ininngit, ut ad se venerandum cito veniat, et adolescentes quingentos adducat, annuumque tributum aureorum nummorum decem millia afferat. respondet Walachus aureos se solvendo paratos habere, adolescentes tradere non posse.......his auditis tyrannus exasperatus....mandatque ut tributum afferant: ceteris se prospecturum esse”- 

„Anul 6970 (1462 după Christos) trimite la Voievodul Wlachiei un sol, amintindu-i să vină în grabă la plecăciune  şi să aducă [cu sine] 500 de adolescenti şi tributul ce-l dă în fiecare an,  zece mii de galbeni de aur. Walachul i-a răspuns, galbenii îi are de dat, adolescenţi însă nu poate oferi....auzind tiranul [aici: sultanul] acesta, s-a înfuriat.... aduceţi tributul:celelalte lucruri le voi cerceta eu. ”

(Ducae, Michaelis Ducae nepotis: Historia Byzantina, Bonn 1834, pag.345 – Editat: Immanuel Bekkerus)

În perioada aceea, coroana regatului Ungariei era în posesia împăratul Friedrich de Habsburg. Matthias a fost investit rege prin inthronisatio (aşezare pe tron), deci legitimitatea regelui a depins de recuperarea coroanei. Negocierile erau purtate pentru Matthias, dar fără participarea lui. (Matthias a primit drept de semnătură la 16 iulie 1463).
 Papa Pius al II-lea dezamorsase diferendul (se pare, mai mult pentru a-i permite regelui Matthias de a se implica mai mult în viitoarea cruciadă plănuită de Roma). A trimis diplomaţi pregătiţi la curtea regilor Habsburgi şi, după cinci ani de tergiversări,  Friedrich al III-lea a renunţat la coroană .....pentru suma de 80 000 coroane-aur.

Semnătura Wladislaus Dragwlya Woyvoda 

Familia lui Vlad Țepeș

Vlad Țepeș a fost fiul lui Vlad al II-lea, cunoscut ca Vlad Dracul - pentru că purta mereu colanul cu însemnul Ordinului Dragonului, De asemenea ducații-monedele bătute din ordinul său și care au circulat în Transilvania și în Țara Românească aveau pe avers o acvilă cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, (emblema Valahiei)  iar pe revers un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate , iar laba stângă terminată cu patru gheare (însemnul dragonului adoptat ca însemn propriu de Vlad II) . 




 Vlad al II-lea a fost unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, deci Vlad Țepeș a fost nepotul lui Mircea cel Bătrân.
Mama lui Vlad Țepeș a fost Vasilisa (Anastasia)  Mușat,  domniță din Moldova, fiica lui Alexandru cel Bun și sora lui Bogdan al II-lea , tatăl lui Ștefan cel Mare. Deci Vlad Țepeș a fost văr cu Ștefan cel Mare.
Vlad Țepeș s-a născut la Sighișoara, unde tatăl său a fost  comandant de frontieră între anii 1431 și 1435.
Vlad al II-lea a domnit în Țara Românească din 1436 până în 1442, apoi din 1443 până în 1447, când a fost asasinat, împreună cu fiul său cel mare, Mircea. 
În 1422 Vlad Dracul a fost nevoit să lase zălog sultanului pe fiii săi Vlad și Radu și aceștia au trăit în captivitate la Istanbul : Vlad până  în 1448, (deci a fost în captivitate de la 11 la 17 ani) ,iar fratele său până în 1462. 

Domniile lui Vlad Țepeș

În 1448 , după moartea tatălui său, Vlad a putut să revină în țară . Avea 17 ani . Dorea să răzbune moartea tatălui și a fratelui săi mai mare și de asemenea să ocupe tronul care i se cuvenea ca urmaș al lui Vlad II. A reușit să ocupe tronul Țării Românești pentru puțină vreme, în acel an 1448, cu sprijinul unui corp de cavalerie turcească  Dar a fost nevoit să se refugieze în locurile natale, în Transilvania, după numai două luni. 
S-a căsătorit cu o contesă din familia Bathory, înfluentă în Transilvania, cu care a avut doi băieți, numiți Radu și Vlad. 
Pe 22 august 1456 , la vârsta de 25 de ani a urcat din nou pe tronul Țării Românești, instaurând o domnie ce avea să dureze până în 1462 (doar 6 ani, care au rămas de pomină în istoria noastră).

Se poate spune că urcarea lui pe tron a fost prevestită de un fenomen ceresc:La 8 iunie 1456 cometa Halley s-a ivit și apoi a strălucit pe cerul Europei o lună întreagă. Cu acest prilej a fost bătut în Țara Românească un ban de argint, ce are pe avers acvila conturnată și cruciată la vârf , ce are figurată și o stea cu coadă (deci o cometă) . În anul 1457 s-a înregistrat și apariția cometei Toscanelli II...
                                                     

Pe 20august 1456 el reușise să-l ucidă pe cel care îi omorâse pe tatăl și pe fratele său (ce fusese îngropat de viu) și care -l înlăturase de la domnie în urmă cu 8 ani:Vladislav II. I-a arestat și pe boierii complici , cei vârstnici fiind apoi trași în țeapă, iar cei tineri puși să lucreze la construirea cetății Poienari. . 

Înrudirea cu Matia Corvin
Nu se cunosc detalii despre cauzele care au dus la sfârșitul căsniciei lui Vlad cu contesa Bathory. Poate ea a murit la naștere- pe vremea aceea astfel de nenorociri se întâmplau frecvent. Se știe doar că Vlad s-a recăsătorit cu Justina (Ilona) Szilagyi, (verișoara soției lui Matei Corvin) cu care a avut încă doi fii, Mihail și Mihnea (ce avea să domnească sub numele Mihnea cel Rău).

Vlad Țepeș a fost camarad de arme cu Mihail Szilagyi, unchiul soției lui Matei Corvin, Vlad sprijinindu-l pe acesta în lupta pentru urcarea pe tronul Ungariei a lui Matei (Mateiaș) Corvin, în 1458,

(Matia Corvin , fiul lui Ioan de Hunedoara s-a născut în 1443, deci era cu 12 ani mai tânăr decât Vlad Țepeș. Fusese ținut în închisoare de regele maghiar Ladislau Postumul, care l-a decapitat pe fratele său Ladislau, dar a fost eliberat de mama sa, văduva lui Ioan de Hunedoara, cu armatele fidele soțului său și ale fratelui ei Mihai Szilagyi. Matia a urcat pe tronul Ungariei la 16 ani. Se logodise cu Katharina/Kunhuta (Cătălina)  , (copila de 9 ani a lui Georg de Poděbrady, rege al Boemiei), cu care s-a căsătorit în 1461, când copila avea 12 ani. Fetița a murit la numai 15 ani. Matia Corvin s-a recăsătorit în 1476 cu Beatrice de Aragon . Matia Corvin a murit otrăvit-se pare- de medicul soției lui) . 

Mihail Szilagyi (n1900-m1460) a domnit pentru o scurtă perioadă în Transilvania .

Interesant este că Georg de Poděbrady a avut prima viziune istorică a unității europene. El a propus un tratat între toate puterile creștine din Europa, care să constituie un parlament european și alte instituții comune , plan respins însă de papă .
A purtat lupte contra lui Matia Corvin. 

Alți istorici spun că mama lui Mihnea (cel Rău) ar fi fost o țiitoare româncă a lui Vlad Țepeș, al cărei nume nu s-a păstrat. 
În 1460 Vlad refuzase să mai plătească tribut turcilor și să mai trimită copii care să fie crescuți ca ieniceri în imperiul otoman. Era conștient că această neascultare față de sultan nu avea să rămână nepedepsită, așa că a încercat să realizeze o alianță antiotomană, sperând și în sprijinul papei de la Roma. A încheiat o alianță cu Ungaria, papa a promis un important ajutor bănesc. În așteptarea acestor ajutoare, Vlad Țepeș a întreprins doar cu forțele proprii o extinsă campanie în teritoriile ocupate de turci la sud de Dunăre , devastând cetățile turcești și trezind speranțele populației trace din acea zonă.
Pregătirile sultanului pentru campania din Valahia (ce se dorea o pedepsire exemplară a domnitorului rebel) au durat doi ani. Dar în primăvara anului 1462 însuși sultanul Mahomen al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui a pornit în campanie împotriva micii țări Valahia, în fruntea  unei armate uriașă de 100-120000 de oameni (aproape cât cea care cucerise cetatea Constantinopol) , sprijinită pe Dunăre de 175 de nave de război pornește împotriva lui Vlad Țepeș, care nu putea dispune de mai mult de 30000 de oșteni. 
Vlad Țepeș a încercat toate metodele posibile pentru a opri armata turcească. A încercat să-i oprească să traverseze Dunărea în dreptul cetății Turnu (ce se afla aproape de Turnu Măgurele de astăzi) apoi a hărțuit trupele otomane, încercând în același timp să le lase fără hrană și apă prin otrăvirea fântânilor și pustiirea zonei dinspre Târgoviște, spre care se îndreptau inamicii. A întreprins și atacul extrem de curajos și de riscant când, în noaptea din 16 spre 17 iunie 1462 a pătruns în tabăra otomană urmărind uciderea sultanului, dar reușind doar să ucidă un mare număr de turci. Pentru a spori efectul psihologic al atacului, turcii uciși în această bătălie sau în ciocnirile anterioare au fost trași în țepe în apropiere de Târgoviște, unde spectacolul macabru a trezit admirația cinică a lui Mahomed. (El însuși  practica execuțarea prin tortură a prizonierilor de război , de pildă unchiul lui Matei Corvin, Mihai Szilagyi , fost regent al Ungariei , tatăl celei de a doua soții a lui Vlad Țepeș a fost capturat de turci în bătălia de la Baziaș și ucis prin tăiere în două cu fierăstrăul, ostașii săi fiind de asemenea uciși prin tortură)-

în 1960. . Sultanul a ordonat redirecționarea armatei spre Adrianopol, după ce l-a pus pe tron pe fratele lui Vlad, pe Radu cel Frumos, ce urma să primească sprijin armat de la Pașa din Nicopole. 

Și cum se spune că o nenorocire nu vine singură, soția lui Vlad,Justina s-a sinucis aruncându-se de pe zidurile cetății pentru a nu cădea în mâinile turcilor.  

Se pare că Vlad Țepeș a mai obținut o victorie asupra turcilor în octombrie 1462, după care a trecut în Transilvania, unde spera să găsească sprijin din partea lui Matei Corvin, cu care încheiase faimoasa alianță. Am văzut însă că Matei Corvin cheltuise banii primiți de la papă pentru lupta antiotomană și a preferat să declare că Vlad complota cu turcii și să-l aresteze pe baza unor scrisori falsificate. 

În acea perioadă au fost răspândite și poveștile negustorilor brașoveni despre natura diabolică a domnitorului Vlad III (care nu le mai acordase privilegiile de scutire de vamă avute anterior și pedepsise drastic sustragerea de la plata vamei) 
În mai multe picturi religioase amplasate în perioada aceea în biserici catolice apare și Vlad Țepeș, prezentat ca fiind unul dintre cei ce l-au chinuit pe Iisus!

Acest portret al lui Vlad Țepeș e inclus în pictura „Patimile lui Iisus” aflată în 
biserica Maria am Gestade din Viena (pictură din 1460).
Deși intenția artistului e desigur de a-l prezenta pe Vlad cât mai odios,putem să ne formăm o idee de cum arăta de fapt domnitorul.
E posibil să fi avut o cicatrice rămasă în urma unei bătălii. (Dacă nu e o urmă de restaurare a picturii😀)
E prezentat ca având părul lung, castaniu cu nuanțe roșcate, ondulat și frumos aranjat și o mustață de un castaniu deschis . Ochii- posibil cenușii, pielea foarte albă. 

Detenția a durat 12 ani, apoi au urmat doi ani de domiciliu forțat la Buda. În această perioadă s-a căsătorit cu Zaleska (după alți autori Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin, dar probabil că e o confuzie) ) , având cu ea o fiică.
Vlad Țepeș a reușit să-și recapete domnia în 1475, după ce fusese eliberat la cererea lui Ștefan cel Mare. Avea 44 de ani. A fost asasinat însă după numai un an, iar capul său a fost trimis sultanului , care l-a așezat într-o țeapă . În 1476. E o dovadă că cei care l-au ucis au făcut asta la ordinul turcilor  sau ca să le fie pe plac acestora. E posibil ca trupul său să fi fost înmormântat la mănăstirea Comana, ctitorie a voievodului.

Povești despre Vlad Țepeș 

 În tradiția populară consemnată în Cronica transilvană din sec. al XVIII-lea a rămas povestea unei dragoste romantice între Vlad Țepeș și o tânără săsoaică din Brașov, Katharina Siegel .

În 1455, înainte de a urca pe tron, Vlad, care devenise guvernator al Brașovului, a sărit s-o ajute pe tânăra de 17 ani care împingea o sanie încărcată cu provizii pentru soldați. Cei doi tineri s-ar fi  îndrăgostit de la prima vedere și dragostea lor ar fi  durat 20 de ani , deși nu a fost niciodată oficializată, căci Vlad nu ar fi putut să divorțeze de soția lui catolică. 
Totuși această poveste de dragoste pare să fie mai degrabă o invenție a povestitorilor brașoveni, care se distinseseră pe de altă parte și prin inventarea poveștilor cu vampirul Dracula. Nu există relatări istorice certe despre frumoasa Katharina , dar legenda spune că din această legătură amoroasă 
ar fi rezultat cinci copii, numiți Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461) Hanna (1463), și Sigismund (1468)  . Astăzi poate fi văzută la Brașov, aproape de Poarta Scheiului, o frumoasă casă medievală în care se spune că s-ar fi iubit cei doi tineri. Ba poate fi văzută chiar și o pictură a unei frumoase tinere ce ar fi fost iubita domnitorului..
O dovadă că în zona în care s-a născut domnitorul i se păstrează o imagine romantică și frumoasă, în pofida poveștilor cu vampiri ce s-au inventat de către adversarii săi. 

Povestea cu vampiri

Se pare că povestea din romanul Dracula scrisă de Bram Stocker în 1897 a fost inspirată de protestele negustorilor sași împotriva lui Vlad Țepeș , de metodele brutale de execuție practicate de acesta, ( și de sultanii otomani), dar și de numeroasele crime în serie comise de contesa maghiară Ersebet Bathory, care a ucis peste 650 de tinere femei din satele aservite ei pentru a se scălda în sângele lor. Contesa Erzsebet s-a născut în 1560 și a fost trecută în Guinness Boock of Records ca cea care a comis cele mai multe crime din istorie. Faptele ei (documentate ca fiind autentice) i-au fost povestite lui Bram Stocker de consutantul său Arminius Vambery, turcolog și călător maghiar. 

Kosem Sultan

Începe un nou serial istoric turcesc.

Dacă e așa, să vedem care sunt datele istorice despre Kösem Sultan
(folosind în principal datele din Wikipedia -articolele în mai multe limbi, dar și alte date disponibile pe net)

Kösem Sultan

Kösem Sultan (pronunțat în turcește: : [cøˈsem sulˈtan]) (circa 1589 - 2 septembrie 1651.) 

De asemenea, cunoscută  sub numele de Mahpeyker Sultan (pronunțat în turcește: [mahpejˈkeɾ sulˈtan]; Māh-peyker- „față ca luna”) - a fost unul dintre cele mai puternice femei din istoria otomană.

Kösem a ajuns la putere și a influențat politica Imperiului Otoman când a devenit Haseki Sultan,  deci concubina favorită   a sultanului otoman Ahmed I (ce a domnit între 1603-1617) și Valide Sultan , ca mamă a lui Murad IV (domnie 1623 -1640) și Ibrahim (domnie 1640-1648), apoi ca bunică a lui Mehmed IV (domnie 1648-1687). Ea a fost una dintre figurile proeminente în timpul Sultanatul femeilor.

Ahmed I stând „turcește” (așa cum era obiceiul la ei) pe tron.
 E reprezentat la  vârsta matură, nu ca adolescent, așa cum era când a fost întronat.
Nici un astfel de tron nu e prezentat în serial și nici apropiații sultanului nu sunt îmbrăcați așa în serial 

Ahmed I

Ahmed I^ul s-a urcat pe tron la 22 decembrie 1603, la 13 ani (era născut în 1590) și a murit de tifos în 1617, la 27 de ani.

El era strănepotul sultanului Selim II supranumit „bețivul”, fiul lui Soliman Magnificul și al lui Hurrem. Mama lui, Handan, era -se pare- de origine greacă și se numise anterior Helena. 

Miniatură otomană ce îl reprezintă pe Sultanul Selim al II-lea (cel bețiv), urcat pe tron în 1566, la 42 de ani.
 Lângă el e probabil favorita sa Nurbanu Sultan (de origine probabil venețiană, luată în robie din insula Paros) , devenită din 1571 soția lui.
Sultanul Selim II își petrecea timpul în orgii sexuale și bahice, răspunzând timidelor mustrări legate de încălcarea perceptelor Coranului cam așa: „Nu spune Profetul că vinul e sângele diavolului? Ei bine, eu vreau să-i beau tot sângele dușmanului...”
Puterea era deținută de Marele Vizir Mehmet Sokollu (Moammed Sukuli), sârb turcit. El a încercat să facă și un canal între Volga și Don, lucrări zădărnicite de atacul cazacilor .Selim a provocat un război cu venețienii cucerind insula Cipru, dar o coaliție formată de Papa Pius al V-lea a distrus flota otomană în marea bătălie de la Lepanto , pe 7 octombrie 1571.
Selim a murit în 1574, alunecând în baie și lovindu-se rău la cap, fiind beat. (Versiunea oficială) 

A urmat Murad al III-lea, fiul lui Selim al II-lea, care a distribuit sume mari de bani ienicerului, dar mai ales marelui vizir Sokollu (care a primit 50 000 de ducați, o sumă enormă) . Au primit sume consistente și ceilalți viziri și ceilalți demnitari. Se poate presupune că influientul Mare Vizir avusese un rol important în evenimente. Și-a executat cei șase frați vitregi ca să-și asigure tronul. Murad al III-lea era înclinat numai spre plăceri și petreceri, dar s-a ferit să bea vin, pe care chiar l-a interzis. . A avut patru cadâne și alte 100 de femei în harem, având cu ele 130 de copii (după alți autori-48)   Grijile statului au fost lăsate pe mâna Marelui Vizir Sokollu, dar și soția sa Safiye se amesteca în politică. Murad al III-lea nu se dădea în lături să primească și mită, pentru a încălca justiția. Se pare că a murit din pricina epilepsiei, în 1595, după 21 de ani de domnie..
A urmat Mehmed al III-lea; urcat pe tron la 29 de ani, a ordonat uciderea celor 18 frați ai săi , dar și a mai mult de 20 dintre surorile lui (!)  dedicându-se apoi serbărilor din harem. A murit la 37 de ani. 
Se spune că un ghicitor i-ar fi prezis că va muri după 56 de zile. Și chiar așa s-a întâmplat. O explicație ar fi că el nu a mai mâncat și ar fi sfârșit prin a avea o criză cardiacă. Altă variantă ar fi că a fost otrăvit cu o otravă lentă. 

În cei 37 de ani de la moartea lui Soliman Magnificul (în 1566) se succedaseră 3 sultani , al patrulea fiind Ahmed I.
Întronarea lui Ahmed I s-a făcut prin surprindere. Pe 22 decembrie 1603, când divanul se reunise ca de obicei, marele șambelan (mir'alem- stegarul) i-a arătat caimacamului un khatti-șerif (scrisoare oficială) scris de către kyzlar-agaci (șeful eunucilor negri și guvernatorul haremului) în numele lui Ahmed și care suna așa:
„Află, o Kasim Pașa! că Sultanul tatăl meu a murit prin voia lui Allah, eu am urcat pe tron: veghează la liniștea capitalei, căci dacă se petrece cea mai mică dezordine, voi pune să ți se taie capul!”. 
Apoi caimacamul nedumerit a fost introdus într-unul din apartamentele din harem, unde băiatul de 13 ani era așezat pe tron, înconjurat de ofițerii din curtea interioară. Au urmat ceremoniile de înmormântare. Apoi Ahmed s-a încins cu sabia lui Osman pe mormântul stegarului profetului, a trimis-o pe bunica lui Safiye Sultan în seraiul vechi și abia  la o lună după ce fusese pus pe tron a fost circumcis- dovadă a precipitării evenimentelor.. 

Sultanul Ahmed avea un harem foarte mare, în care se spune că erau 3000 de femei. O altă ocupație favorită a lui era vânătoarea. Pe domeniile sale, 40000 de dresori de șoimi erau gata să-l însoțească la vânătorile cu șoimi. Lui Ahmed îi plăcea să confecționeze inele din coarnele vânatului. 
În privința aventurilor sale din serai, se spune că sultana favorită, plină de gelozie, a pus să fie strangulată o sclavă neagră pe care o iubea sultanul; pentru a nu fi descoperită, ea a introdus de mai multe ori în patul sultanului alte sclave, pe care le îmbrăca în costumul celei dispărute, ordonând apoi ca și acestea să fie ucise. Ahmed a sfârșit prin a-și da seama de cele întâmplate și a fost atât de furios, încât a bătut-o cu o bâtă, a călcat-o în picioare și i-a tăiat fața cu un pumnal.
Moscheia Albastra 
Ahmed I a dispus construirea (între 1609 și 1616) unei moschei foarte luxoase,în care urca la loja sa de la etaj călare, cunoscută astăzi sub numele de Moscheia Albastră.
Se pare că din pricina unei neînțelegeri a ordinului dat de sultan moscheii i s-au făcut 6 minarete. Singura moscheie ce mai avea 6 minarete era cea din Mecca și pentru a nu mai fi acuzat de blasfemie, sultanul Ahmed a finanțat construirea unui al șaptelea minaret la Mecca.
Partea de sud a acestei moschei stă pe fundațiile și pe arcadele vechiului palat al împăraților bizantini, care a fost demolat . Cu același prilej au fost demolate părți importante din hipodromul roman, dar și unele palate ale demnitarilor turci bogați, între care și palatul lui Socollu Mehmed Pașa (pentru acestea din urmă fiind plătite compensații substanțiale ). Pietrele fasonate ce alcătuiseră construcțiile de la mărețul hipodrom bizantin au fost folosite la construirea moscheii sultanului Ahmed.
Planurile moscheei au fost inspirate de cele ale catedralei Sfânta Sofia aflată în fața ei și construită cu aproape 1000 de ani mai devreme, dar și de marile moschei construite de către Soliman și de către Baiazid II, care se inspiraseră la rândul lor de la Hagia Sophia. Cupola moscheei lui Ahmed I , cu diametrul de 23,5m, se apropie ca dimensiuni de cele ale cupolei bazilicei Sfânta Sofia (care are diametrul de 30m).
Au fost comandate vitralii (cu culoare preponderent albastră) la Veneția.
Tot din import au fost aduse candelabre și covoare enorme.
Mozaicurile specifice bazilicilor bizantine au fost înlocuite aici cu plăci de faianță decorate cu motive preponderent florale, făcute în atelierele din Izmir  și în care a fost privilegiată de asemenea culoarea albastră. 
Când moscheia a fost terminată, s-au recapitulat sumele enorme ce fuseseră cheltuite pentru ea și s-a calculat că fiecare piatră în greutate de o drahmă (cca 4 grame) revenise la un cost de trei aspri.

Construcția nu a fost văzută cu ochi buni de contemporanii săi, care nu recunoșteau dreptul de a construi moschei decât sultanilor războinici și cuceritori. Sultanii precedenți ridicaseră moschei din prada de război , dar Ahmed a plătit moscheia din tezaurul statului, pentru că fusese silit să încheie o pace defavorabilă cu Habsburgii și fusese înfrânt în războiul contra Persiei , deci nu avea suficiente prăzi de război. Au existat numeroase plângeri că din pricina cheltuielilor pentru marea moscheie nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea vieții locuitorilor săraci. Plângerile au fost ignorate.
Succesorul lui Ahmed I, Mustafa a plătit ultimele facturi pentru Moscheia Albastră. (Se păstrază 8 volume cu descrierea lucrărilor la această moscheie, al cărei cost exorbitant a apăsat greu supra finanțelor statului otoman) 
Muftiul nu s-a sfiit chiar să declare că rugăciunile adevăraților credincioși nu ar fi plăcute lui Alah în această nouă moscheie. 
(conf. Biographie universelle (Michaud) ancienne et moderne...1854).
Un lanț greu pus deasupra intrării tribunalului - pe partea vestică, pe unde intra sultanul călare îl silea pe acesta să-și plece capul la intrarea în curtea moscheei 

Sultanul Ahmed avea o fire melancolică, dar era irascibil și influiențabil și era foarte pios. A dat ordonanțe ce interziceau categoric vinul, (în timpul său a început în schimb să se fumeze pe scară largă, tutunul fiind introdus în Turcia de către olandezi, iar   bărbații și femeile aveau pipe frumos împodobite, de care nu se despărțeau. )  
În harem se citea din Coran, iar lucrările la Moscheia Albastră erau urmărite săptămânal și plătite de sultan personal. 
Ca și alți sultani, Ahmed scria gazeluri, semnându-le cu un pseudonim. Pseudonimul lui Ahmed era Bakhti (fericitul) 
După unii istorici Ahmed ar fi murit de „hidropizie”- un edem generalizat cauzat poate de o insuficiență cardiacă. E posibil să fi fost și otrăvit cu o otravă cu efect lent. (Astfel de otrăvuri erau folosite destul de frecvent în epocă).

Din prăzile de război, sultanul primea 20%, restul fiind plătit armatelor participante. Ienicerii erau recompensați în funcție de rănile pricinuite adversarilor. De aceea ienicerii doreau continuu războaie, care să le aducă noi venituri. Lipsa prăzilor însă făcea ca ienicerii să nu își primească plățile promise, iar valoarea monedei folosite aces (aspri) se devaloriza continuu. 
În schimb la fiecare întronare de sultan, ienicerilor li se dădeau daruri bogate și înțelegem de ce în epoca respectivă construirea unei moschei foarte scumpe nu a fost agreată de armată și chiar de cler și cum, în lipsa prăzilor de război, ienicerii au ajuns să  schimbe sultanii la intervale scurte. 

Ahmed I
Se observă că era corpolent , brunet ,
purta tradiționalul turban foarte înalt și ornat cu un ciucure
și ședea „turcește” pe tron, 
cu picioarele acoperite de caftanul îmblănit

De remarcat turbanele uriașe ce erau purtate pe cap de către sultani. După moartea unui sultan, turbanul purtat de el era pus pe carul mortuar (se vede acest lucru în picturile de epocă ce reprezintă convoiul mortuar al sultanului Soliman- puteți vedea în postarea referitoare la Hurrem) și apoi pe sarcofagul în care era înmormântat. 
Dimensiunea turbanului reflecta rangul posesorului său, respectând regulile stabilite în scris de către sultanul Soliman Magnificul . 
Desigur, sultanul avea turbanul cel mai înalt. 
(În serial nu se respectă însă acest adevăr istoric, sultanii fiind arătați ca având de cele mai multe ori  turbane mici sau chiar arătându-se cu capul descoperit- de neconceput pe vremea aceea).

Turbanele se pot vedea și în zilele noastre deasupra fiecărui sarcofag - 
în prim plan este sarcofagul sultanului Ahmed I.
Da, acest turban era purtat pe cap de către sultan.

Ahmed a avut trei favorite cunoscute :

·         Mahfiruz Hatice Valide Sultan (c.1590 — 26 octobre 1620), botezată Eudoxia, de origine sârbă.

·         Mâhpeyker Kösem Valide Sultan (c.1589 — 3 septembre 1651), botezată la naștere Anastasia, de origine greacă.

·         Fatma Haseki Sultan, fiica lui Murad Pașa, de origine bosniacă.

În afară de cele trei favorite, sultanul se distra cu numeroase alte femei din harem, schimbând câte una pe noapte. 

Dintre toate favoritele, Kösem a fost cea mai cunoscută. Ea a trăit în Imperiul Otoman în timpul domniei a șase sultani: Ahmed I, Mustafa I (deli-nebunul), Osman II, Murad IV, Ibrahim și Mehmed IV. După moarte, ea a fost cunoscută sub numele " Valide-i Muazzama " (mama magnifică), " Vālide-i Maḳtūle " (mama ucisă), și " Vālide-i Șehīde " (mama martirizată).

Mihai Viteazul

În timpul domniei lui Mehmed III, tatăl lui Ahmed I, Mihai Viteazul devenise domnul Munteniei (în 1593) și începuse lupta împotriva dominației otomane. În 1594 el i-a executat pe creditorii turci care îi ruinau țara , apoi l-a înfrânt de trei ori pe Hassan Pașa, guvernatorul Rumeliei. În 1595 Mihai Viteazul a trecut Dunărea cu armata sa, înfrângându-i din nou pe turci, al căror comandant a fost ucis în luptă. Apoi Mihai Viteazul a acceptat să recunoască suzeranitatea prințului Transilvaniei Sigismund Bathory, pentru a forma cu acesta o alianță împotriva turcilor, despre care era sigur că vor porni o campanie puternică de pedepsire. Sigismund Bathory a avut însă o politică oscilantă între otomani și austrieci.  

La 13 august 1595, Mihai Viteazul, în fruntea a 16 000 de oșteni valahi și a 2000 de transilvani a repurtat marea victorie de la Călugăreni împotriva armatei otomane conduse de Sinan Pașa și care număra 120 000 de oșteni.

În 1596, S. Bathory a negociat cu împăratul austriac să abdice în favoarea acestuia, primind în schimb două ducate în Silezia. În anul următor S. Bathory a revenit la conducerea principatului Transilvaniei , dar a renunțat în favoarea cardinalului Andrei Bathory , care era un vasal al Poloniei (aliată a turcilor). Mihai Viteazul este nevoit să lupte împotriva armatei lui Andrei Bathory, obținând victoria de la Șelimbăr. Andrei Bathory a fost ucis după aceea de către țăranii secui. 

 
În mai 1600, Mihai Viteazul a reușit unirea celor trei principate române .După cum știm, Mihai a fost ucis pe 8 august 1601, de către cel pe care îl credea aliat, generalul Basta. 

După asasinarea lui Mihai Viteazul,  Sigismund Bathory a revenit pentru scurt timp la conducerea principatului Transilvania, ca apoi să o cedeze din nou împăratului habsburg. Nu a avut copii. 

Dieta Ardealului și-a mânjit numele cu o crimă de o odioasă sălbăticie: după numirea lui Sigismund Bathory la conducerea principatului, i-a osândit la ardere pe rug pe generalul Baba Novac, ce făcuse parte din garda personală a lui Mihai Viteazul și pe tovarășul său Popa Sasca (Sașa), capturați după bătălia de la Mirăslău. 
Din ordinul generalului Basta, care privea pe geam, cei doi luptători au fost mai întâi jupuiți  de piele de vii, (fuseseră angajați niște țigani pentru asta) apoi aruncați pe rug, dar stropiți cu apă pentru a li se prelungi agonia o oră și jumătate! După arderea pe rug, trupurile lor au fost trase în țeapă și lăsate pradă corbilor lângă Bastionul Croitorilor din Cluj- unde acum este statuia lui Baba Novac. 

Sălbăticie ne mai întâlnită!

Copilăria lui Kösem

 Kösem era de origine greacă (după unele surse) , ca și mama lui Ahmed I.  Se spune în general  despre ea că era fiica unui preot de pe insula Tinos, al cărei nume de fată era Anastasia (Nasia), dar aceste ipoteze nu par de încredere .
Conform Enciclopediei islamice, nu există date precise despre copilăria ei. După alți autori, ea ar fi fost fiica unui preot din Bosnia. 

Ea a fost cumpărată ca sclavă de către guvernatorul bosniac, și a fost  trimisă, la vârsta de cincisprezece ani, la haremul sultanului Ahmed I. Cum se obișnuia în harem i s-a dat un nume turcesc. Numele ei a fost schimbat în Mahpeyker (În formă de lună- probabil fiindcă avea fața rotundă), și mai târziu, de către Sultanul Ahmed I, în Kösem . 
În articolul în limba germană dedicat lui Kösem în Wikipedia se afirmă că numele Kösem se traduce prin „spână”/„pleșuvă”, pentru că avea fața albă și fără păr. (Sau poate avea părul  rar) 
Se pare că în limba uzbecă actuală Kösem se traduce prin cușer (curat). 

Kösem (portret presupus- nu există un portret autentic de epocă al ei)

Concubină favorită

La începutul  domniei lui Ahmed a existat o schimbare în ierarhia haremului imperial.

Safiye Sultan , puternica bunică a lui Ahmed, care continua să gestioneze haremul și avusese un rol important în uciderea mai multor frați și fii ai fostului sultan, a fost lipsită de putere și trimisă în Seraiul Vechi (Eski Saray), în ianuarie 1604 (la nici o lună după urcarea pe tron a lui Ahmed I) . A murit în 1618 sau 1619- nu se mai știe exact. 
S-a spus că Safiye ar fi fost venețiană de origine, altă variantă fiind că ar fi fost albaneză. Se spune că era înaltă și blondă

Un an mai târziu, Handan Sultan, mama lui Ahmed, care devense șefă a haremului imperial în calitate de Valide Sultan (mamă a sultanului) a murit -în noiembrie 1605 (din pricina unui rău la stomac - unii presupun că a fost otrăvită ori s-ar fi sinucis). 

(După moartea ei, Haci Mustafa Aga, șeful eunucilor a devenit cea mai mare autoritate în harem). 

 Ea nu fusese haseki (favorită) a lui Mehmed II, ci doar simplă sclavă a acestuia. (Inițial fusese servitoare în haremul beilerbeiului Rumeliei. De aceea chiar și când devenise Valide, nu primea decât 1000 de Aspri (akçes) pe zi, în timp ce bunica Safiye primea 3000 de akçes (monede de argint) /zi în aceeași perioadă. Pentru comparație: mai târziu, în 1617, când se urcase pe tron Mustafa I, mama acestuia Halime primea 3000 Aspri/zi, chiar dacă trăia și soacra ei Safiye.  

De fapt valoarea acestor monede (akçes) , cu care în principal erau plătițí ienicerii,  s-a micșorat  mult în secolele XVI-XVII, valoarea acestora fiind tot mai mică și conținutul de argint mai slab odată cu trecerea timpului. Dacă în secolul XV moneda akçe cântărea un gram, la sfârșitul secolului XVII ea nu mai cântărea decât 0,13 grame! Ele erau diferite și în funcție de locul de emitere: la Istanbul (mai mici) sau în provinciile din est (mai mari). Monedele erau cântărite pentru efectuarea plăților comerciale, dar valoarea lor scăzuse și prin folosirea unui aliaj inferior. Impozitele sau diferite alte plăți se plăteau deseori în natură (bijuterii, animale, țesături, cereale, ulei de măsline), sau în monede emise de alte state (monedele de aur fiind numite generic altân, indiferent din ce țară proveneau).

Handan Sultan era de origine bosniacă (după unele teorii)  și dirija cu autoritate acțiunile fiului său Ahmed, alături de care promovase demnitari de origine bosniacă : Yavuz Ali Pacha ca Mare vizir, Derviș Mehmed Aga (Boșnak Derviș Mehmed Pașa) ca grădinar principal și favorit regal.

Derviș Mehmed se născuse creștin, fusese răpit și ajunsese ienicer și derviș (echivalentul unui călugăr), deci nu se punea problema să fie căsătorit (cum e arătat în film) . Pentru scurtă vreme a fost și Mare vizir, după ce îl otrăvise pe precedentul Mare vizir.

 El a intervenit ca principele Moldovei, Constantin Movilă să fie înlocuit cu Simion I Movilă.

A sfârșit strangulat , în decembrie 1606, din ordinul lui Ahmed I, care aflase că aranjase otrăvirea precedentului Sultan, Mehmed III. E posibil să fi existat și suspiciunea unor relații între el și  Handan Sultan.  

Istoricul contemporan  Ibrahim Peçevi a pus la îndoială înțelepciunea lui Handan, dar a considerat că era îndreptățită să aibă autoritate asupra fiului ei căci : «dreptul unei mame este dreptul lui Dumnezeu »

Derviș Pașa a fost înlocuit în funcția de Mare vizir (purtător al sigiliului) de către Murad Pașa, cel care reușise să încheie pacea de la Sitvatorok ( Žitavský mier) cu împăratul Rudolf.

Prin acest tratat, încheiat pe 20 de ani , tributul anual de 30 000 de ducați pe care Austria îl plătea Porții a fost suprimat; Împăratul se obliga să plătească o singură dată suma de 200 000 de piaștri;

între cele două monarhii urma să domnească o egalitate perfectă, să aibă relații diplomatice. Sultanul trebuia să-i recunoască împăratului Germaniei titlul de Cezar al Romei (Roma-Tchaҁari)  în locul celui de Krai (rege); armatele lor se vor abține de la orice ostilitate: partea care nu va respecta tratatul va trebui să despăgubească cealaltă parte. Ungaria și Transilvania vor fi conduse de Bocskai (înscăunat de sultan), se garanta libertatea cultelor.  Ceva mai târziu sultanul Ahmed a refuzat să recunoască Austriei dreptul de a se amesteca în treburile Valahiei, Moldovei și Transilvaniei. Când ambasadorul austriac Negroni revenise la Constantinopol cu ratificarea tratatului și, fiind primit în audiență la caimacam a cerut cesiunea Transilvaniei, caimacamul a răspuns: „Ești prea îndrăzneț să-mi adresezi o asemenea cerere pe care nu au îndrăznit să o facă plenipotențiarii la congresul de la Sitvatorok!” iar scrisori ale sultanului afirmau că tratatul respectiv nu e valabil, pentru că a fost încheiat fără aprobarea muftiului, iar Bocskai nu are nici un drept asupra Transilvaniei. 

Îndepărtarea bunicii Safiye Sultan și moartea (posibil în urma unei otrăviri) lui Handan Sultan  au permis ascensiunea lui Kösem la vârful ierarhiei haremului sultanului, la doar 16 ani.

Ca Haseki Sultan (consoartă favorită) a lui Ahmed I, Kösem a avut o cariera lungă ca supraveghetoare  a fiilor sultanului.

Prestigiul ei s-a datorat în mare parte marelui număr de copii pe care i-a născut sultanului Ahmed I. 

În cei 14 ani cât a domnit acesta, ea i-a născut 12 copii! 

(Mehmed și Aișe n. 1605, Fatma n.1606, Geverhan n 1608, Orhan și Hanzade n. 1609, Selim n.1611,  Murad n.1612, Kasîm și Atiker n.1614,  Ibrahim n, 1615,  Cemre n.1616).

De trei ori a născut gemeni, a născut la intervale de câte un an de șase ori, deci timp de 14 ani ea a fost aproape în permanență însărcinată.

(Dintre cei șase băieți născuți de Kösem,  Orhan și Selim  au murit la 3 ani din pricina unor boli, alții au  murit executați, în diferite perioade: Mehmed ucis de Osman II ,  Kasîm a fost ucis la ordinul fratelui lui Murad IV împreună cu frații lui vitregi Baiazid și Suleiman, Ibrahim a fost ucis cu acordul lui Kösem, iar Murad IV a murit se pare de boală - dar poate să fi fost și otrăvit.).

Prima favorită a lui Ahmed I Mahfiruz Hatice i-a născut acestuia patru fii și o fiică. Dintre aceștia a ajuns la tron Osman II, (ce a murit asasinat de către ieniceri). Alți doi fii ai acesteia Baiazid și Soliman au fost executați de Murad IV, fiul lui Kösem, iar alt fiu a murit la 3 ani, de boală.

   

Cea de a treia favorită a lui Ahmed I, Fatima Haseki i-a născut acestuia doar doi băieți (morți de mici, nu se știe din ce cauză) și o fată.

O a patra concubină a lui Ahmed I , Șahnazan Hatun i-a născut acestuia doar trei fete, ce au murit la vârste mici, ceea ce desigur a fost foarte convenabil pentru Kösem.
Unii istorici presupun că după ce Kösem preluase conducerea haremului, ea a dat  în mod discet dispoziție ca fiii născuți de celelalte concubine ale sultanului să nu supraviețuiască. Metoda folosită în general era aceea de a nu se lega buricul copilului nedorit după naștere.

Ambasadorul venețian Simon Contarini o menționează pe Kösem într-un raport din 1612, când o descrie așa: „frumoasă și  inteligentă, având în plus numeroase talente, ea cântă minunat , așa că e foarte iubită de către rege...Nu că e respectată de toți, dar e ascultată în anumite privințe și e favorita regelui, care o dorește mereu lângă el. "

Nu reiese că ambasadorul ar fi văzut-o personal, dar culesese desigur informații despre ea. 

Modificarea regulilor de succesiune la tron

Este posibil ca modificările semnificative în modul de succesiune la tron stabilite ​​în timpul lui Ahmed să se fi produs ca urmare a  eforturilor lui Kösem. Ea trebuie să fi realizat câștigul personal pe care îl putea obține prin înlocuirea sistemului de succesiune la tron după vârstă (primogeniture) ce era folosit până atunci  cu sistemul „agnatic seniority” (în care aveau prioritate frații mai mici ai fostului suveran în fața copiilor acestuia) .
În situațía respectivă, Ahmed avea un singur frate în viață, pe Mustafa, care însă era debil mintal.  Kösem putea spera ca acesta să poată fi înlăturat, după care avea să urmeze unul dintre fiii lui Ahmed la tron. Cel mai mare era Osman, fiul lui Mahfiruz Hatice. După vechiul sistem, acesta i-ar fi ucis imediat pe toți băieții născuți de Kosem. După noul sistem, frații urmau să fie închiși în camere izolate din palat, urmând să domnească pe rând dacă tronul devenea vacant. (Dar erau uciși fiii care li se nășteau în timp de erau în captivitate!) Fiii lui Ahmed aveau vârste fragede la înscăunare și i-au permis lui Kösem  să domnească în numele lor. Tinerii sultani au fost uciși cu toții pe rând, dar mai târziu. 

După moartea lui Ahmed Kösem nu mai era favorită, dar avea  avea  numeroși fii "în așteptare" (deci potențial moștenitori al tronului). 

La moartea lui Ahmed I, în 1617, pe tron a fost pus fratele lui, Mustafa I, atunci în vârstă de 26 de ani. (Deci Mustafa era doar cu un an mai mic decât Ahmed, nu era o diferență mare de vârstă între ei așa cum e arătat în serial).

(Din 1603, frații sultanului nu mai erau uciși, ci erau ținuți în apartamente izolate, pentru eventualitatea că sultanul ar fi murit și unul dintre ei ar fi fost noul moștenitor al tronului. Dar amenințarea continuă cu moartea -ce putea surveni oricând, prin surprindere- și izolarea forțată au avut urmări dramatice asupra psihicului lui Mustafa.).

Cum ajunsese pe tron Ahmed I
După urcarea pe tron a tatălui lui Ahmed I, Mehmed (Mahomed) III, în 1596, din ordinul său au fost aruncate în Bosfor şase concubine însărcinate şi au fost ucişi 19 fraţi ai săi, cărora li s-a construit apoi un frumos mausoleu. 

Șehzade Yahya (Iskender)                                                                              Unul dintre fiii sultanului Murad III a scăpat de uciderea ordonată de fratele său Mehmed III și căreia le-au căzut victime 19 dintre frații săi pe 28.01.1595. Născut în 1585, el fusese trimis clandestin de către mama lui Helena din familia Comnenilor, una dintre favoritele lui Murad III (identificată în film cu Safiye Sultan) în Grecia , apoi în Bulgaria și a fost botezat în religia creștin ortodoxă (era cunoscut drept contele Alexander- Iskender în varianta din limba turcă) într-o mănăstire, unde a trăit primii săi opt ani.  După întronarea nepotului său Ahmed în 1603, Yahya a încercat să capete sprijin în diferite țări europene pentru a dobândi tronul ce considera că i se cuvine. El a călătorit la Florența, Madrid, Roma, Krakovia, Anvers, Praga, a solicitat sprijinul episcopului ortodox sârb de la Kosovo și a mai multor episcopi catolici. Obținând ajutor de la Rusia și Ucraina, a întreprins un atac fără succes asupra Istanbulului cu 130 de nave cu cazaci ucrainieni, în 1624, când pe tron era sultanul copil Murad IV, fiul lui Kosem.  Iskender a murit în 1649 pe coasta Muntenegrului, fiind implicat în revolta organizată de către episcopii romano-catolici de la Skodra . Se căsătorise cu o prințesă albaneză descendentă a celebrului erou albanez Skanderberg și a avut doi fii, Maurizio și Alessandro și o fiică, Elena .

El nu a trăit  în Turcia, ceea ce  i-a permis să trăiască 64 de ani. Nu ar fi putut fi „șef al slugilor” în serai fără a fi fost și el castrat, ca întregul personal masculin din serai și din clădirea administrativă.  Deci întâmplările legate de el prezentate în serial nu corespund adevărului și nu sunt nici măcar plauzibile. 

Mahomed III a dispus și executarea fiului său cel mare, prințul  Mahmud, (fratele mai mare al lui Ahmed I), de care se temea că ar fi vrut să îi ia tronul. Mahomed III devenise obez și nu mai putea conduce campanii militare. 
Faptul că mama lui Mahmud, Halime apelase la un ghicitor ca să afle dacă fiul ei va urca pe tron a fost suficient ca Mahmud să fie arestat, torturat cu câte 200 de lovituri la interval de două zile și apoi strangulat din ordinul tatălui său (care aștepta în odaia alăturată și a verificat apoi personal că Mahmud murise), fără să fi existat dovezi ale vinovăției lui.
Au fost uciși și alți moștenitori ai lui Mahomed III, fiind lăsați în viață doar viitorii sultani Ahmed I (fiul concubinei Handan) și Mustafa I (fiul concubinei Halime). La câteva luni după aceea a murit și Mahomed III, la 37 de ani, se pare că otrăvit de către Derviș Mehmed Pașa,posibil la instigarea concubinei Handan . 
Cu 56 de zile înainte el fusese prevenit de un alt derviș care i-a strigat în serai: „August monarh, nu adormi! Te anunț că un trist eveniment se va petrece în 56 de zile!” . Sultanul s-a îmbolnăvit după câteva săptămâni și a murit chiar la data anunțată!
Probabil că se știa în cât timp își face efectul o otravă cu efect întârziat, de felul celor ce erau folosite în epocă.
Succesiunea la tron după noul sistem.  
Din 1603 prinţii au fost închişi în apartamente izolate (kafes) de unde nu ieşeau decât dacă urmau să urce pe tron. 
Această practică avea însă dezavantajul că acei prinți erau rupți cu totul de treburile împărăției și dacă ajungeau în situația de a domni nu aveau habar de nimic. 
Mustafa, fratele lui Ahmed I a fost ținut închis 14 ani în izolare, într-o încăpere ale cărei ferestre fuseseră zidite.   
Înainte de a muri, Ahmed i-a chemat pe muftiu și pe Marele vizir cerându-le ca să-i urmeze la tron fratele său Mustafa, pentru că fiii lui sunt prea mici. El considera că Mustafa era ocrotit de Allah, fiindcă scăpase în 1611 de două ori de sentințele la moarte pe care le dăduse contra lui. O dată Ahmed se simțise rău inexplicabil  după ce dăduse ordinul, altă dată se declanșase o furtună, iar sultanul superstițios revocase ordinul de fiecare dată.

Când Ahmed I a murit, Mustafa a fost pus pe tron, dar a domnit mai puțin de un an,(1817-1618) apoi fiind înlocuit de către ieniceri cu nepotul său de 13 ani Osman II, fiul lui Ahmed I cu concubina Mahfiruz Hatice. 
Mustafa dăduse semne evidente de instabilitate mintală gravă. La înscăunare, el dăruise armatei trei milioane de ducați, dar apoi își petrecea timpul aruncând bani de aur peștilor din Bosfor (nu în havuzul din palat, cum s-a prezentat în serial) și urmărind cu sabia în mână pajii din serai, distrându-se la vederea sângelui ce curgea. Șeicii încercaseră să explice comportamentul irațional al lui Mustafa prin semne de sfințenie, dar kyzlar-agasi Mustafa (șeful eunucilor negri ce conducea haremul) s-a aliat cu muftiul și cu caimacamul pentru a-l răsturna pe Mustafa la trei luni după înscăunare. Mustafa a fost retrimis în kafes. 

Osman II a căutat să facă pe placul ienicerilor, ordonând războaie împotriva Persiei , dar l-a destituit pe Marele vizir după ce îl felicitase pentru victoriile militare. 
El a intervenit în Principatele Române, numind în Valahia pe domnitorul Alexandru Șerban, fiul lui Radu Șerban, iar Gratiani, duce de Naxos a fost numit domnitor în Moldova, în 1619.
Osman a căutat să restabilească legăturile cu regatul Franței,(transmițând scuze lui Louis XIII pentru tratamentul înjositor de care avusese parte ambasadorul francez în timpul lui Mustafa),  cu Olanda și Anglia. După doar 10 luni Marele vizir a fost din nou înlocuit,(și pus să plătească vistieriei 30000 de ducați), fiind numit în acest post Ali Pașa, supranumit guzelge și celebi   pentru frumusețea lui. 
În noiembrie 1620 Constantinopolul a fost speriat de apariția unei comete ce a fost vizibilă timp de o lună la asfințitul soarelui. Astrologii au interpretat fenomenul ca o prezicere a extinderii imperiului otoman.  
Într-acestea, voievodul Transilvaniei Gabriel Bethlen a obținut destituirea lui Gratiani și numirea lui Alexandru Șerban, voievodul Valahiei ca domnitor în Moldova.  Gratiani a obținut sprijin polonez, dar armata poloneză a fost înfrântă crunt de armata otomană, în 1620.

Osman a luat drept concubină favorită o frumoasă sclavă de origine rusă , numită Miliclia (sau Meleksima, Marica, Meylikaya) care i-a născut un fiu, Omer (în ianuarie 1622).  Tânărul tată , întors din campania militară din Polonia a dispus să se facă în serai o reprezentație cu scene de asediu și explozia unei mine, pe care să le arate copilului de trei luni.  Printr-un accident, un glonte a ucis copilul.
Vrând să aibă repede noi copii, Osman și-a luat alte trei concubine, alese de astă dată dintre femeile libere, nu sclave, ceea ce era contrar legii din timpul său. Regula ca femeile sultanului să fie alese dintre sclave urmărea ca aceste femei să nu aibă un ascendent asupra sultanului, care la rândul său era fiul unei sclave. 
Spre indignarea poporului, Osman II și-a luat ca favorită pe Aișa, născută liberă, apoi o nepoată a lui Pertev Pașa (al cărei nume nu se cunoaște) și pe Akile (Ukayle/Rukiye) fiica muftiului Essad Efendi, care a născut după moartea lui Osman doi gemeni, morți foarte repede de o boală. Se pare că pe Ukayla a luat-o chiar în căsătorie, în 1622, acesta fiind unul dintre puținele cazuri (se citează 3 cazuri) în care sultanul a avut o soție legitimă. 
(În serial nu se vorbește despre aceste aspecte ale vieții personale a lui Osman II) 

Conform tradiției, Osman scria poezii, pe care le semna cu pseudonimul Farsi (Persanul) .Mândru de isprăvile sale ca sultan, Osman a ordonat ca trei poeți să scrie o „carte imperială”,  un poem care să descrie domnia sa glorioasă. Poetul Nadiri a scris 2000 de distihuri și s-a oprit la epoca nefericitului război din Polonia. Următorul poet, Kemal a scris doar introducerea, apoi a murit. Puțin după aceeea sultanul Osman a fost ucis.  

Osman II a ordonat uciderea fratelui său vitreg Mehmed, fiul lui Kosem. 
Înainte de a fi ucis de călăi, în 1621, Mehmed l-a blestemat pe Osman : „Osman, îl rog pe Allah să-ți taie zilele și să-ți răstoarne imperiul; să-ți poți pierde viața la fel cum mi-o smulgi tu pe a mea!” . După moartea tragică a prințului Mehmed, s-a abătut asupra Bosforului un frig năprasnic ce a făcut ca strâmtoarea Bosforului, ce separă Constantinopolul de Scutari (Uskudar) a fost înghețată în întregime, (un astfel de fenomen mai fusese pomenit doar în anul 739) astfel încât se putea trece pe gheață din Europa în Asia. Lipsa de aprovizionare ca urmare a opririi circulației pe mare a sporit nemulțumirea ienicerilor, care nu își primiseră nici soldele la timp.
Campania din Polonia
Osman a decis să cucerească personal Polonia, enervat de orice sfat contrar. Nici prevederile astrologice nefaste (eclipsă de soare în ultima zi a lunii) nu l-au oprit să pornească personal în fruntea oștii otomane. (La nașterea lui Osman în 1604 fusese de asemenea o eclipsă de soare). Primele succese au fost obținute împotriva cazacilor: 200 de pirați cazaci și apoi 300 de alți prizonieri cazaci au fost uciși în chinuri.
În timpul popasului făcut pe malul Dunării, Osman a reușit să tragă cu arcul o săgeată până pe malul opus, dând dispoziție ca fapta să fie nemurită prin ridicarea unei coloane pe locul în care a căzut săgeata. Admirația soldaților a fost diminuată însă când sultanul s-a distrat trăgând săgeți în prizonierii cazaci ba chiar și în propriii săi paji.
Incursiunile nocturne incognito pentru a-i surprinde pe cei care fumau sau beau vin au fost de asemenea nepopulare. Soldații prinși beți erau vânduți ca sclavi.

 Gabriel Bethlen i-a trimis sultanului capete tăiate și steaguri ca trofee din luptele contra austriecilor. Ștefan Tomșa a fost numit domnitor în Valahia. Lupta decisivă între forțele otomane (conduse de sultanul de 17 ani) reunite cu armata tătară și polonezii conduși de prințul Vladislas de 13 ani s-a dat pe malul Nistrului, aproape de castelul Hotin (Khotchim). Poziția favorabilă a trupelor poloneze a făcut ca luptele sângeroase să nu aducă victoria otomană. Prin intermeniul lui Radu Șerban , domnitorul Valahiei s-a încheiat o pace prea puțin onorabilă pentru sultan. Armata otomană a fost nemulțumită de plata insuficientă. 
    
Osman II a fost asasinat după numai 4 ani de domnie, în 1622, de către ieniceri, care erau nemulțumiți și de el, pentru că acesta se întorsese înfrânt din campania împotriva Poloniei și Moldovei și fusese silit să semneze o pace neonorantă la Hotin. 

Victoria polonezilor la Hotin împotriva trupelor otomane conduse de Osman II.
În 1621, turcii s-au obligat prin pacea semnată să respecte granițele Poloniei și să le apere de tătari, dar polonezii s-au obligat să plătească un tribut anual de 40000 de florini Hanului Crimeei. 

 

Semnarea tratatului de la Hotin în 1621.
Se observă că reprezentantul polonez stă pe un jilț , în timp ce reprezentantul otoman șade pe o pernă .

Osman II i-a învinuit pe ieniceri pentru înfrângerea suferită și a încercat să înlocuiască armata de ieniceri cu o armată formată din anatolieni, mesopotamieni, otomani egipteni și turcmeni, în care să aibă mai multă încredere. El a anunțat o nouă campanie militară împotriva Persiei . Un vis în care îi apăruse profetul Mahomed furios l-a decis pe Osman să anunțe un pelerinaj la Mecca. El a confiscat boii de la căruțele aflate la vamă pentru a-i jertfi la mormântul strămoșilor, dar plătind doar un sfert din contravaloarea animalelor, fapt ce a sporit nemulțumirea populară . 

Osman II a fost ucis de ienicerii (care ocupaseră palatul Topkapî și uciseseră de asemenea demnitarii apropiați acestuia) în 1622, la 17 ani. În timpul revoltei generale, au avut loc devastări, jafuri, ucideri de demnitari . Osman a încercat să promită bani ienicerilor, prin intermediul fostului lor agă, dar ienicerii au primit ordine de la Valide Sultan Halime mama lui Mustafa, care l-a numit Mare vizir pe Daud Pașa. Osman a încercat să fugă, s-a ascuns în casa fostului agă, unde a fost găsit îmbrăcat doar cu cămașa albă ce se purta pe dedesupt (probabil ca să nu fie recunoscut după caftanul luxos și după turban)  și cu un fes pe cap. Îmbrăcat astfel, a fost dus călare pe o mârțoagă la închisoare, fiind potopit pe drum de insulte.  

Osman II călare
miniatură de la palatul Topkapî
Se observă că încă era fără barbă
Calul cu harnașament aurit avea
gleznele și coada vopsite în roșu
(poate cu henna)

(S-a consemnat acerba luptă dusă de Osman cu călăii săi, pe care a reușit să-i respingă într-o primă etapă, după care tânărul sultan s-a adresat ienicerilor încercând să ceară indulgență pentru greșelile făcute din lipsă de experiență.  Osman a încercat apoi să fugă, dar a fost prins și executat la Edicule, după ce el reușise să-i ucidă pe șase dintre atacatori. A fost ucis în cele din urmă printr-o combinare de strangulare și comprimare a testiculelor. O ureche i-a fost tăiată și trimisă Sultanei Valide .) Osman a fost îngropat în aceeași seară în geamia construită de tatăl său. Nu s-a ținut doliu.
Pe timpul domniei lui Osman, mama sa Mahfiruz nu a primit titlul de Valide Sultan (datele despre femeile din serai apar doar din actele contabile , care erau întocmite foarte strict; numele Mahfiruz nu apare pe listele de plăți pentru sultanele Valide). Se pare că Mahfiruz stătea la Seraiul Vechi chiar și când fiul ei era pe tron și era probabil în dizgrație.  După alți istorici ea nu ar mai fi fost în viață la întronarea lui Osman. A fost îngropată alături de sultanul ei Ahmed.

(Osman a murit 18 ani, dar e interpretat de un actor de 30 de ani, fapt ce denaturează adevărul istoric).


Pe tron a fost pus din nou Mustafa I , care a avut astfel ocazia de a ieși din închisoarea sa de la palat pentru a domni circa un an. Mustafa a fost scos de ieniceri din închisoarea sa, unde nu i se mai dăduseră de trei zile apă și mâncare, Osman intenționând probabil să scape astfel de el în mod discret. 

Mustafa era însă incapabil să decidă asupra treburilor statului. El a lăsat la alegerea ienicerilor pe cine să pună în fruntea lor, și cum aceștia nu se înțelegeau a venit Valide Sultan acoperită cu un văl să le vorbească. În cele din urmă postul de Mare vizir a fost dobândit de Merre Husein, care i-a cumpărat pe ieniceri cu 100 000 de țechini. Degringolada trupelor era accentuată de comportamentul anormal al lui Mustafa. 
Spahiii l-au acuzat ulterior pe Mustafa că  acesta ordonase uciderea lui Osman (pe care acum îl regretau). Mustafa a negat că ar fi dat acest ordin și a dat vina pe subalternii săi Daud Pașa și Kalender-Oghri. Aceștia au arătat însă ordinul scris al lui Mustafa, drept urmare ienicerii l-au iertat pe Daud Pașa (pe care erau pe cale să-l execute) și l-au proclamat unilateral Mare vizir. Imediat însă Marele vizir în funcție Gurdji-Mohamed Pașa a ordonat arestarea și executarea lui Daud Pașa și a lui Kalender-Oghri în închisoarea Edicule, acolo unde aceștia îl uciseseră pe Osman Sultan.
Apoi Mustafa, care dădea semne vizibile de demență,  a fost din nou detronat și închis, în 1623. El a rămas închis încă 16 ani, la Seraiul Vechi, unde a și murit din cauze naturale la 20 ianuarie 1639. (deci scena din film cu uciderea lui pe galeră nu ar avea corespondent în realitate)

Principele Transilvaniei Betlen Gabor (Gabriel Bethlen) a trimis un ambasador la sultanul Mustafa la trei luni după întronarea acestuia. I-a trimis tributul anual și a primit promisiunea de sprijin în caz de război cu Germania. Ambasadorul imperial l-a felicitat la rândul său pe Mustafa , cerând cu această ocazie orașele Lippa, Waitzen, Șoimuș și Arad.

(În serial nu sunt prezentate însă aceste fapte istorice, ci a fost introdus personajul fantastic Fahria- așa numita fiică a lui Gabor Betlen /Bethlen, care s-ar fi dus în seraiul sultanului Murad IV. De fapt, Gabriel Bethlen nu a avut copii!  E posibil să fi avut o fiică ce a murit în copilărie. În realitate, pentru că Gabriel Bethlen, a murit fără urmași, soția lui Ecaterina a preluat pentru scurt timp regența Transilvaniei, abdicând în 1630 în favoarea lui Ștefan Bethlen. Ecaterina a plecat apoi în Germania, unde s-a recăsătorit, fără a avea urmași nici din această căsătorie. ). Gabriel Bethlen a avut intenția de a uni principatul Transilvania cu Muntenia și cu Moldova și să devină „rex Daciae”- regele Daciei. Deci se păstra conștiința faptului că cele trei principate erau părți din Dacia.  

Cererile necontenite de bani din partea ienicerilor au fost acoperite prin sacrificarea veselei de aur și de argint din serai.( veniturile coroanei scăzuseră cu peste 48 de milioane, impozitele crescuseră la un nivel ne mai întâlnit).  Radu, domnitorul Valahiei a fost amenințat și forțat să trimită 30 000 de scuzi (bani de aur).

(În serial s-a trecut sub tăcere această perioadă a domniei lui Mustafa, lăsându-se impresia că el ar fi fost detronat imediat după moartea lui Osman II)

După detronarea lui Mustafa, în septembrie 1623, pe tron a fost pus fratele vitreg  al lui Osman II, Murad IV, fiul lui Kösem, în vârstă de 11 ani, Kösem fiind sprijinită de Gurdji-Muhamed Pașa și de kapudanpașa Khalil. 
( După mai mulți ani de campanii păguboase împotriva Persiei și la alte revolte ale ienicerilor, Murad IV a ordonat uciderea  aproape nonagenarul ministru  Gurdji-Muhamed Pașa ce servise 70 de ani sub opt sultani). 
Deși la întronarea lui Murad li se explicase ienicerilor că starea proastă a finanțelor nu permitea să li se acorde gratificația tradițională la fiecare început de domnie, în scurtă vreme ei au cerut imperios această premiere. Li s-au oferit 25 de aspri/om în loc de 25 de țechini, ceea ce a sporit nemulțumirea. Li s-a plătit în cele din urmă suma obișnuită din averea personală a sultanului. 
Murad IV a fost circumcis după înscăunare (dată fiind vârsta fragedă). 
La vârsta de 16 ani, în 1628 el l-a executat pe cumnatul său Kara Mustafa Pașa, soțul surorii lui Fatma. 

 Murad IV a ordonat uciderea fratelui său Baiazid  și a fratelui vitreg Soliman 
în 1635, iar doi ani mai târziu a ordonat uciderea fratelui său Kasîm.. În 1640, de pe patul de moarte (suferea de ciroză),Murad IV a ordonat și uciderea fratelui său bun Ibrahim (ultimul membru masculin din familia sa), dar ordinul nu i-a fost executat, căci ar fi însemnat stingerea dinastiei.

Mama lui Baiazid era Mahfiruz Hatice  și nu Gulbahar, cum se spune in serial. Numele Gulbahar nu apare printre favoritele cunoscute ale sultanului Ahmed. Cum însă  despre Mahfiruz nu se știe mare lucru, ar putea fi vorba despre una și aceeași sclavă favorită.

Cum era viaţa în harem

Existau acolo uneori 600, alteori chiar 1500 de femei, de toate vârstele (pentru că rămâneau acolo până la moarte). Ele erau sclave, păzite de eunuci (bărbaţi castraţi) . Ele fuseseră aduse drept plocon, sau capturate în campanii militare, ori cumpărate din copilărie sau adolescenţă. În serai erau învăţate să cânte şi să danseze. Muzicienii care erau chemaţi uneori să cânte acolo erau legaţi la ochi. Dacă era nevoie să intre nişte bărbaţi în harem, de pildă pentru reparaţii ale clădirii sau pentru alt motiv, eunucii le încuiau pe femei în alte încăperi.

Nu se punea problema ca vreuna dintre femeile din serai să iasă din clădire (în afară de situația în care era mutată în alt serai, sub pază). Nu se punea problema ca șeful servitorilor să fie un purtător de barbă, cum vedem în serial, căci el era neapărat eunuc negru.

Seraiul era un loc ce nu semăna cu poveştile din 1001 de nopţi, ci mai degrabă un univers carceral bântuit de crime şi de intrigi. 

Se citează cazul sultanului Ibrahim (ce a domnit în perioada1640-1646), care a ordonat după o noapte de orgie ca toate femeile din harem să fie legate în saci şi aruncate în mare, pentru că dorea să schimbe efectivul. (Ibrahim I era instabil mintal iar mama lui Kösem conducea imperiul, participând chiar la reuniunile Divanului, ascunsă însă după o perdea, în spatele unei ferestruici cu grilaj - căci femeile nu puteau fi văzute decât de soții sau de fiii lor). 

Toți cei aflați în seraiul imperial, femei sau eunuci  erau sclavii sultanului (nota cu surprindere călătorul Ottaviano Bon în secolul XVII).
Ca șef de familie, doar sultanul avea autoritatea de a alege soți/soții pentru toți membrii familiei, bărbați, femei, copii și nepoți. Decizia era politică. Dacă până în secolul XV se practicau căsătorii inter-dinastice, (prinții sau sultanii otomani căsătorindu-se cu prințese musulmane  sau creștine care erau privite ca garanții pentru alianțele politice), după mijlocul secolului XV membrii dinastiei otomane (sultani sau prinți) aveau în harem doar sclave , concubine. Concubinele erau sclave ce nu erau musulmane - erau prizoniere de război sau cumpărate de către mama împăratului sau de către diverși demnitari pentru a fi oferite drept cadouri prinților sau sultanului. Ele nu beneficiau de suportul familiei și nu dețineau altă avere decât ceea ce le era oferit de către stăpânul lor. 
Prințesele (fiicele și nepoatele de sultani) erau măritate de către sultan în secolele XIV-XV cu prinți anatolieni, cu șefi locali (otomani sau nu) sau cu demnitari-sclavi ai sultanului, dar toți - musulmani. Ele nu puteau avea concubini, dar puteau fi măritate cu persoane mai prejos de rangul lor. În secolul XV, unii dintre demnitarii-sclavi erau de origine nobilă, descendenți din familii creștine islamizate sau trimiși ca ostatici , ori luați prizonieri de război. Din secolul XVI însă sunt privilegiați demnitarii sclavi fără sânge nobil ca soți pentru prințesele otomane. Sultanii erau înconjurați de sclavi crescuți de mici la palat și educați în vederea funcțiilor ce le vor fi încredințate. 

Şeful eunucilor avea rang de paşă, 300 de cai,  era singurul care putea intra la padişah oricând şi avea autoritate asupra trezorierului şi miniştrilor. Vedem că uneori acest șef al eunucilor negri a ajuns să schimbe sultanul complotând la uciderea acestuia. Toți bărbații care aveau acces în harem în afară de sultan erau castrați („eunuci negri”- li se amputaseră atât testiculele cât și penisul). De multe ori acești eunuci erau chiar negri la piele, proveniți dintre sclavii aduși din Africa. Amputările care se aplicau în copilărie acestor sclavi duceau în majoritatea cazurilor la moartea acestora prin infecții și hemoragii grave. S-a constatat că dintre sclavii negri erau mai mai mulți cei care 
supraviețuiau, aceștia fiind vânduți apoi pe sume considerabile pentru haremul sultanului și cele ale bogătașilor turci. 

 Bucătarii aduceau platourile cu mâncare la intrarea în harem, de unde era luate apoi de eunuci şi predate servitoarelor, ce le aduceau la mese.

Vizirii nu aveau acces decât în sala tronului sau în sala consiliului de miniştri.

Deci  e clar, scenele de conversație dintre oricare dintre bărbații necastrați (afară de sultan) și oricare dintre femeile din harem erau excluse. 

Pe padişah, femeile nu îl vedeau decât rareori, aproape niciodată. Ele erau obligate să se ascundă când auzeau pașii sultanului, care purta papuci cu ținte ca să facă zgomot în mers. La auzul zgomotului de pași, femeile erau obligate să părăsească rapid încăperea înainte de intrarea sultanului, pentru a nu îl deranja cu prezența nesolicitată. (astfel de papuci pot fi văzuți la palatul Topkapî și explicația e dată de către prezentatorii muzeului).

Doar dacă una dintre noile sosite era remarcată de Aga sau de Valide, ea ar fi putut intra în serviciul acestora şi să fie- eventual- prezentată padişahului. Dacă acesta o plăcea, favorita putea părăsi dormitoarele comune de la parter , primea un apartament la etaj şi servitoare personale, dar situaţia se putea schimba în orice moment şi favorita putea redeveni o sclavă anonimă la parter, de data asta pentru totdeauna. Dacă se schimba sediul haremului, sau dacă erau trimise de la un harem la altul, femeile puteau beneficia de o călătorie în trăsuri sau nave prevăzute cu grilaje la ferestre. De la clădire și până la trăsură, ienicerii formau un culoar din draperii groase pe care și le ridicau până deasupra ochilor, ca să nu le poată vedea pe femei. Dar nici ele pe ei, desigur. Altfel, ele nu ieșeau din clădirea haremului. Prin urmare, nici plimbările prin parcul din jurul palatului  nu le erau permise- ele aveau o curte închisă în care puteau ieși la aer).

 Când Kösem , care ajunsese regentă dorea să participe la lucrările Divanului (echivalentul unui consiliu de miniștri) ea stătea în spatele unui paravan și vorbea de acolo, fără a fi văzută .  

În palatul nou, Dolmabahçe Sarayı, construit în 1853, femeile puteau zări ceva din sala tronului privind de  pe un coridor din harem care trecea prin spatele unui grilaj aflat la partea de sus a sălii. Stând în genunchi sau pe jos, femeile puteau privi prin grilajul care era la partea de jos a peretelui coridorului. (Sala tronului are înălțimea a două etaje, astfel că grilajul care e situat foarte sus în sala tronului corespunde cu o ferestruică situată aproape de podeaua coridorului de la etajul superior și la care aveau acces femeile)

 De asemenea, femeile din harem nu puteau sta în aceeași încăpere cu un băiat trecut de pubertate care nu le era rudă de sânge. Deci Kösem nu ar fi putut avea scene de tandrețe cu Osman, care nu era fiul ei . De asemenea prinții trecuți de 13 ani aveau fiecare haremul lui și nu le puteau vedea pe femeile din haremul altuia. Chiar și în zilele noastre femeile musulmane au interdicție de a lucra în aceeași încăpere cu bărbați care nu sunt soții lor. Cu atât mai mult în secolul XVII!                                                                                                                                   Cadânele care câștigau favorurile sultanei Valide puteau fi eliberate din sclavie și apoi căsătorite de aceasta (care le găsea un soț considerat potrivit și le dădea zestre, drept răsplată pentru serviciile aduse).   

Prin influiența ei, Kösem a obținut ca în ordinea la succesiune la tron să aibă întâietate frații mai mici ai suveranului față de fiii acestuia. . Potrivit ambasadorului venețian Contarini, Kösem, "a făcut lobby să schimbe soarta lui Mustafa de a fi ucis de fratele său,  cu scopul de a salva ulterior pe proprii ei fii de aceeași soartă." 
În perioada în care a fost concubină favorită, Kösem a primit 1000 de aspri pe zi .

Ambasadorul venetian Contarini a relatat bătaia unei femei ordonată de sultan în 1612. Femeia care o iritase pe Kösem poate fi identificată ca fiind colega ei, concubina Mahfiruz Hatice Sultan. Kösem  făcuse eforturi pentru a-l feri pe cumnatul ei, Mustafa de fratricid și văzuse un obstacol în Mahfiruz, care făcea lobby în favoarea propriului său fiu.

Ca și părinții lui, Ahmed a murit la o vârstă tânără (27 ani), la 22 noiembrie 1617. Acest lucru a dus la pierderea poziției lui Kösem în Palatul Topkapi. 
Ea a fost silită să plece în Palatul Vechi în timpul domniei  cumnatul ei, Mustafa I și a fiul său vitreg Osman al II-lea, și pentru o perioadă scurtă în timpul domniei fiului ei cel mic, Ibrahim I „nebunul”. (Nu se știe că ar fi fost trimisă la vechiul serai și de către fiul ei Murad IV, aș cum se arată în serial)

Kösem ca Valide Sultan (Mamă a sultanului)

Prima dată când a avut acest titlu

Kösem s-au întors la putere când fiul ei a urcat pe tron ​​la 10 septembrie 1623 ca Murad IV.  (27 iulie 1612 - 8 februarie 1640)

Murad IV 
miniatură aflată la Topkapî.
Era corpolent, chiar supraponderal,
foarte brunet 
și purta un turban cu ciucuri și pene
copiat după turbanul cu pene pe care 
îl purta (în 1544) șahul Persiei
Tahmasp I

Dat fiind că  fiul ei era minor (avea 11 ani), ea a fost numită nu numai ca Valide Sultan dar, de asemenea, ca regent oficial (naib-i-sultanat) până la majoratul fiului său. (De la înscăunarea fiului ei pe 10 septembrie 1623, până la 18 mai 1632). În cea mai mare domniei lui Murad al IV, ea a condus, de fapt, prin el și a stăpânit efectiv imperiul, participând la ședințele divanului (cabinetului) din spatele unei perdele. A continuat să facă acest lucru  chiar și după 1632, atunci când ea nu mai era regent. Nu se punea problema însă de a se întâlni față în față cu diverșii pași  sau viziri, ea putând vorbi cu aceștia doar din spatele unor panouri sau perdele . 

Tahmasp I în 1544

În primii ani, Imperiul a căzut în anarhie; Imperiul Safavid a invadat Irakul aproape imediat, Nordul Anatoliei  a erupt în revolte, iar în 1631 ienicerii au luat cu asalt palatul și l-au ucis pe  Marele Vizir Hafiz Armed Pașa, printre altele. 
În februarie 1632 a pus să fie strangulat următorul mare vizir Topal Recep Pașa, cumnatul său. 

În 1628 a murit Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. „Acest prinț ambițios fusese artizanul tulburărilor anarhice care dezolaseră timp de mai multi ani imperiul german. Cu talente militare, o activitate prodigioasă și abilitate diplomatică, Gabriel Bethlen a fost un fervent propagator al protestantismului. Tatăl său Farkas (Lupu) Bethlen fusese un nobil ungur, iar mama sa Frosina (Drusina) Lazăr provenea dintr-o familie de nobili secui. Gabriel Bethlen a crescut în castelul din Lăzarea, a fost consilierul lui Ștefan II Bocskai și al lui Gabriel Bathory, devenind apoi principe al Transilvaniei . A construit palatul de la Alba Iulia, unde își stabilise capitala, susținând cultura și artele. El le-a conferit tuturor pastorilor protestanți titluri de noblețe ereditare.  A întreținut o armată de mercenari cu care a dus o politică străină ambițioasă.

Gabriel Bethlen
(pare să aibă fața chiar albă)

În 1613, la Meuse Gabriel Bethlen a făcut o înțelegere cu Radu Mihnea şi cu Tomşa. A dat mâna cu cei doi voievozi, povesteşte un izvor contemporan şi „s-au jurat că vor fi fraţi unul altuia şi până la moarte nu se vor lăsa unul de altul. Ceea ce s-a şi îndeplinit", se arată în volumul „Istoria Românilor”, de Constantin Giurescu (1944).

În timp ce împăratul Ferdinand II era ocupat cu rebeliunea cehă, Bethlen a intrat cu armatele sale în Ungaria (de fapt pe teritoriul actualei Slovacii) și stabilește capitala Ungariei la Bratislava (Presburg). Aliindu-se cu trupele cehe, atacă Viena , încheie o pace prin care primește 13 comitate din estul Ungariei și este ales chiar rege al Ungariei în 1620, de către dieta din Banska Bistrița , cu consimțământul turcilor (titlu la care a renunțat în 1621, păstrând însă titlul de principe al Transilvaniei și dominația asupra a șapte comitate din partea superioară a cursului râului Tisa (În Slovacia, Ucraina, Ungaria și România actuale), fortărețele de la Tokaj, Muncacs și Ecsed și un ducat în Silezia.  Cu puțin timp înainte de a muri, Gabriel Bethlen îi ceruse sultanului Murad titlul de rege al Daciei și posesiunea Valahiei și a Moldovei, fără a primi însă sprijinul sultanului.

Este de remarcat faptul că în epoca respectivă se păstrase clar conștiința faptului că cele trei principate române erau părți din Dacia , patria originară a românilor.
Exista dorința de reunire a acestor provincii în forma unitară inițială.
Țările învecinate chiar foloseau  uneori  denumirea Dacia pentru ținuturile românești.

Un scriitor leah (Orichovius, Annal, 5 ad annum 1552) 
scria despre moldoveni: „Sunt atât de viteji, încât s-au războit și au învins dușmani din toate părțile, care îi atacau în același timp. Căci Ștefan, care a domnit în Dacia în vremea strămoșilor noștri, a biruit aproape în aceeași vară, într-un război greu, pe Baiazid al turcilor, pe Matei al ungurilor și pe Ioan Albert al leșilor” 
(citat inclus în Descriptio Moldaviae)

Istoricii presupun că adversarii principelui transilvan Gabriel Bethlen îi spuneau „ţiganul”, din cauza tenului închis la culoare- ipoteză contrazisă de portretul ce s-a păstrat. Mai plauzibil e faptul că eliberarea țiganilor, făcută de Gabriel Bethlen și care nu a fost pe placul grofilor, a dus la poreclirea acestuia de către aceștia.

 În Dicţionarul de argou al Limbii Române cuvântul „gabor” are mai multe sensuri printre care şi cel de „ţigan ungur”. În Transilvania, termenul este folosit pentru a denumi generic romii. Există o legendă în tradiţia comunităţii care spune că rromii, care aveau un statut social inferior, au fost eliberaţi de principele Gabor Bethlen. El i-a eliberat şi le-a oferit şansa de a se dezvolta şi de a se integra în societatea epocii. În semn de recunoştinţă aceştia au preluat numele de gabori de la prenumele principelui, afirma istoricul clujean Tudor Sălăgean.

 În 1638 erau trei pretendenți la domnia Transilvaniei: Moses Seckel, sprijinit de Suedia, Ștefan Bethlen, susținut de Poartă și Rakoszy, sprijinit de Viena. Acesta din urmă a avut o victorie asupra armatei otomane condusă de Nasuh Zade, așa că sultanul l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei

Murad s-a temut să nu sufere aceeași soartă ca și fratele său mai mare, Osman al II-lea, și a decis să-și afirme puterea. Mai târziu, el a încercat să calmeze corupția care crescuse în timpul domniilor sultanilor anteriori prin metode tiranice. 
Domnia lui absolută a început în jurul anului 1632, când a devenit autoritar și a reprimat orice împotrivire, restabilind supremația sultanului.

 A rămas în istorie ca sultanul cel mai tiranic, dar a avut succese militare. Campaniile sale militare erau însoțite de  numeroase execuții ale unor supuși acuzați de corupție, neglijență sau că ar fi fumat tutun. (Consumul de alcool, tutun sau cafea era pedepsit cu moartea).
În ciuda acestor ordine prohibitive, surse istorice ce îl includ și pe Halil Inalcik spun că Murad fuma și obișnuia să bea alcool!  Ar fi o explicație și pentru ciroza care i-a adus moartea.
În 1634 sultanul Murad IV a dispus uciderea favoritului său de până atunci, Abaza Pașa, guvernatorul Bosniei.  Abaza Pașa  promisese sprijinul său armenilor ce se certau cu grecii pentru biserica de la Sfântul Mormânt (Camama) de la Ierusalim și primise 20 000 de piaștri de la aceștia. El i-a declarat sultanului că primise doar 12 000 de piaștri , ceea ce i-a atras condamnarea la moarte.

Murad era un bărbat înalt și puternic, ce se fălea cu forța lui musculară. Când fratele său Baiazid (Bayezid) a părut că îl întrece la mânuirea arcului, Murad a ordonat executarea lui (în 1635). Mama lui, Kosem l-a oprit să-l execute și pe fratele mai mic Ibrahim, spunându-i că acesta e prea nebun pentru a constitui o amenințare pentru el.
  

Murad IV la masă, 
supraponderal,
cu o cupă în mână,  purtând
turban înalt cu pene
(miniatură de epocă)

În 1635, Murad a părăsit cu mare alai Constantinopolul pentru a invada Persia.  Marșul a fost presărat cu numeroase execuții ale supușilor acuzați de rebeliune, de corupție, de neglijență sau că ar fi fumat.  A fost executat și emirul libanez Fakhreddin II, prizonier la Constantinopol. În campanie, sultanul trăia ca un simplu soldat, învelindu-se cu valtrapul calului și cu capul pe șeaua acestuia. Era un luptător redutabil, iar bravura lui a intrat în legendele timpului. Se spunea că arma lui preferată era un buzdugan de 60 kg pe care îl mânuia cu o singură mână, dar utiliza și arcuri grele și spada pentru două mâini grea de circa 50 kg. Armele acestea se păstrează încă la muzeul palatului Topkapî.  
Au fost persecutați și poeții sau artiștii care nu respectau corectitudinea religioasă și politică.  
Murad a cucerit Erivan și Tabriz, în final recucerind Bagdadul în 1638, după un asediu terminat cu masacrarea garnizoanei și a locuitorilor din cetate (deși acestora li se promisese că vor fi cruțați,  au fost  masacrați 30 000 de soldați și 30 000 de civili). Se spune că ofițerii lui Murad  au organizat o scenă în care o mie de prizonieri au fost executați în același timp , spre satisfacția sultanului ce privea. A condus personal invadarea Mesopotamiei și a încheiat o pace cu Persia, ce a stabilit frontiera care e și astăzi între cele două țări. 

Obișnuia,să circule prin oraș deghizat și însoțit de un călău. Dacă întâlnea un „turbulent”, alegea modul în care să fie executat  acela. În primii ani, execuțiile fuseseră justificate prin necesitatea de a-și impune autoritatea. Ulterior, însă, el ordona execuții din capriciu . O dată l-a obligat pe medicul său să înghită o supradoză de opium. A tras în țeapă un curier pentru că în informase din greșeală că a devenit tatăl unui băiat, când de fapt i se născuse o fiică. În 5 ani, a executat circa 25 000 de supuși. Muzicianul său, de exemplu, a fost executat pentru că a cântat o melodie persană. A strangulat un mare vizir pentru că acesta își bătuse soacra . A fost primul sultan care a executat un șeic-al-islamului (cel mai înalt rang religios musulman)
Obișnuia să stea într-un chioșc aflat pe malul Bosforului, lângă palatul său  și să tragă săgeți în luntrașii care vâsleau prea aproape de palat. 
(cf. Davis, William (1922). A Short History of the Far East. )  A murit la 27 de ani, (la aceeași vârstă ca și tatăl său) de ciroză, nu înainte de a-și ucide frații : pe fratele său bun Baiazid și pe fratele vitreg Soliman în 1635, apoi pe fratele său bun Kasim (în 1638) . Execuțiile din 1635 s-au petrecut în timpul serbărilor publice pentru victoria otomană împotriva Persiei. Erivan a fost recucerit aproape imediat de către armata persană. 
De pe patul de moarte ordonase și uciderea fratelui său Ibrahim,(ordin neîndeplinit), deși nu avea nici un fiu care să moștenească tronul. (cei 11 băieți născuți de concubinele sale  au murit la 1-3 ani! În schimb 5 dintre fiicele sale au atins vârsta adultă. ) . 

Viața de familie a sultanului Murad IV

Registrele indică o singură concubină favorită (haseki), Aișe, până la sfârștul celor 17 ani de domnie ai lui Murad IV.  Se presupune că a avut un număr mai mare de concubine, dar fără a fi favorite. În 1633, Murad i-a mărit stipendiul favoritei Aișe la 2000 de aspri/zi , până la sfârșitul domniei lui . 
(Prin urmare Aișe nu a căzut în dizgrație, iar scena în care ea se sinucide, otrăvindu-și și doi copii este total inventată în serial, probabil pentru a explica moartea timpurie a copiilor acestui sultan)
O inscripție vakf (ce înseamnă fundație caritabilă) menționează totuși existența unei alte concubine a lui Murad numită Sanavber Hatun, care e posibil să fi avut rangul de haseki (favorită). E posibil să-și fi luat o a doua concubină favorită în dorința de a-și asigura descendența, dat fiind că fiii lui au murit cu toții la vârste mici. Cea de a doua sultană haseki a primit o perioadă suma de 2571 aspri/zi, dar după șapte luni alocația i-a fost redusă la 2000 de aspri/zi, ca și pentru Aișe. 
Se cunosc numele a 10 băieți ai lui Murad IV, care au murit însă de mici: 

• Şehzade Ahmed (21 Decembrie 1628 – 1639);
• Şehzade Numan (1628 – 1629);
• Şehzade Orhan (1629 – 1629);
• Şehzade Hasan (Martie 1631 – 1632);
• Şehzade Suleiman (2 Februarie 1632 – 1635);
• Şehzade Mehmed (8 August 1633 – 1640);
• Şehzade Osman (9 Februarie 1634 – February 1634);
• Şehzade Alaeddin (26 August 1635 – 1637);
• Şehzade Selim (1637 – 1640);
• Şehzade Abdul Hamid (15 Mai 1638 – 1638);

Se cunosc și numele a  trei fiice ale lui Murad IV: Kaya/Ismihan, care a trăit 26 de ani; Safiye  și Rukiye (au fost căsătorite cu viziri). 
Se poate observa că băieții Suleiman și Selim nu erau gemeni (așa cum a fost arătat în serialul tv) și au murit la 5 ani unul față de celălalt. Deci nu au murit de ciumă. La începutul anului 1640 au murit ultimii dintre băieții lui Murad IV: Mehmed și Selim. 

După moartea lui Murad, Aișe a fost trimisă la Palatul Eski /Vechi (împreună cu restul haremului acestuia. Se știe că mai era în viață în anii 1678/79. Deci nu s-a sinucis, ci a mai trăit 38-39 de ani după moartea lui Murad IV!

Unele surse indică faptul  că Murad IV se distra atât cu femei, cât și cu bărbați.

Din campania din Persia,în 1635  el l-a adus la Istanbul ca favorit al său pe comandantul castelului din Revan  Emirgüneoğlu Tahmasp Kulu Khan, (  Emir Güne Han) căruia i-a schimbat numele în Iusuf Pașa (așa cum se proceda și cu cadânele aduse în serai). 
Murad IV a făcut pentru el o grădină numită "Feridun Bahçesi" (cunoscută și ca „Emirgüne Bahçesi” - grădina lui Emirgün). Grădina ocupa o suprafață de 47,2 hectare de teren accidentat situat pe malul Bosforului și înconjurat de ziduri înalte. Grădina era situată într-o pădure de chiparoși plantați de pe timpul imperiului Bizantin.

Conform celor scrise de Dimitrie Cantemir și de Eremia Çelebi, Murad IV se întâlnea regulat cu homosexuali cunoscuți de pe timpul său: Yusuf Pasha, Musa Çelebi și Silahtar Mustafa Pașa în "Feridun Bahçesi". Petrecerile din grădina lui Emirgün erau agrementate de plimbări romantice în doi cu ambarcațiuni de agrement. 
Petrecăreții beau un „vin pur”, adică un vin ce fusese ținut 12 ore în apa mării, în recipiente de ceramică în care nu pătrundea aerul și care erau sparte apoi pentru a se bea vinul din ele. (Procedeu prin care „ocoleau” interdicția islamică de a se bea alcool). Se pare că favoritul îl obișnuise pe Murad să bea vin în mod regulat. 

(În film e prezentată doar o scenă în care sultanul, deghizat, ar fi gustat doar dintr-o ulcică plină cu vin oferită de luntraș și l-ar fi iertat apoi pe acela că bea - departe de realitate! 
De fapt el pedepsea fără milă consumul de alcool în cazul supușilor, dar el personal și favoriții săi- tovarăși de petreceri- beau vin cu regularitate...)

În secolul XIX grădina a dispărut în mare parte, terenul fiind lotizat și distribuit pentru construirea de vile (pavilioane) și de alte construcții (cartierul Emirgan). 

Murad IV a scris la rândul său versuri, semnate cu pseudonimul Muradi (binevoitorul)
Pentru a-i face plăcere sultanului, șeful emirilor, Allamé a scris un tratat despre metodele de înlocuire a cafelei cu teci de fasole  și în care era condamnat obiceiul fumatului.   

Silahtar Mustafa Paşa (1609?- 1642) a fost un vizir , căpitan și guvernator care a ajuns de tânăr la curtea lui Murad IV, căruia i-a câștigat dragostea. L-a însoțit pe sultan în expediții și a primit numeroase funcții înalte. 
La moartea lui sultanului Murad, (Silahtar) Mustafa Pașa  era beiul Rumeliei, apoi -în 1641-guvernatorul Timișoarei. În 1642 a fost executat în castelul Timișoara din ordinul sultanului Ibrahim. El își construise un palat în orașul Saraievo (cunoscut sub numele de palatul lui Haci Sinan în amintirea tatălui său).
(Deci nici vorbă să fi fost ucis din ordinul sultanei Kosem, cum s-a arătat în serial).

Diferențe față de cele prezentate în serial

Murad IV nu a avut nici o soție legitimă (în istoria sultanilor otomani căsătoriile legitime au fost extrem de rare), iar povestea de dragoste cu prințesa Fahria e total inventată. În schimb, bisexualitatea sultanului și petrecerile din grădina Feridun Bahçesi au fost trecute sub tăcere. 
De asemenea închiderea fratelui său Kasim (de fapt și a lui Ibrahim) în camera fără ferestre și fără contact cu nimeni e pusă pe seama unei infidelități ce ar fi avut loc în serai ...de fapt unde? În realitate fiecare dintre prinți avea câte un harem propriu, cu cadâne proprii, care erau cu totul izolate de oricare bărbat care nu le era rudă de sânge. (Ele locuiau în apartamentele proprii ale prințului respectiv- în seraiul acestuia). Prin urmare nu ar fi fost posibile infidelități  și unul dintre prinți nu ar fi putut nici măcar să vadă fața unei cadâne din seraiul celuilalt prinț. 
Nici idilele între surorile sultanului și „arcaș” nu ar fi putut avea loc, din aceleași motive. 
Iar  acel Silahtar din anturajul sultanului era de fapt un homosexual notoriu. 

Adevărul despre Gevherhan
Născută în jurul anului 1605, (după alte surse în 1608) Gevherhan Sultan a fost fiica cea mai mare a sultanului Ahmed I. În vara anului 1612, Ahmed a aranjat căsătoria  lui Gevherhan , care avea  șapte ani cu Öküz Kara Mehmed Pașa, care a servit ca guvernator al Egiptului între 1607 și 1611,apoi ca amiral al flotei otomane din 1611. Căsătoria a avut loc la Palatul Vechi, iar cuplului i-a fost dat Palatul lui Ibrahim Pașa ca reședință . Mehmed a servit ca Marele Vizier din 1614 până în 1616 sub Ahmed și apoi din nou pentru câteva luni în 1619 sub Osman al II-lea. După ce a fost demis din birou pentru a doua oară, a murit la Aleppo în jurul anului 1621. Deci Geverhan a rămas văduvă la 16 ani. A fost căsătorită apoi cu  Topal Recep Pașa  care în 1632 era mare vizir sub  Murad al IV-lea. Cu Recep Pasha, a avut o fiică numită Safiye Sultan, care s-a căsătorit cu viitorul Marele Vizir Abaza Siyavuș Pasha.  Gevherhan Sultan a murit în jurul anului 1631. Nici o legătură cu idila romantică arătată în film. 

În film se vorbește despre o altă fiică a sultanei Kösem: Atike, pe care fratele ei Murat ar fi căsătorit-o cu Silahtar.  

De fapt, pe lângă Gevherhan, Kösem a mai avut mai multe fete:  Aișe n. 1605 (1608) , Fatma n.1606, Geverhan n 1608, Hanzade n. 1609, Atiker n.1614,   Cemre n.1616. 

Mai cunoscută a fost Aișe, care a fost recăsătorită de numeroase ori. E interesant să vedem cam cum se petreceau aceste lucruri.
Cum căsătoriile prințeselor otomane erau aranjate de către sultana Valide și decise de sultan, aceste căsătorii erau folosite în scop politic. Sultanele aveau însă privilegii de care nu se bucurau musulmanele de rând: ele aveau dreptul să fie soții unice, ele puteau refuza consumarea căsătoriei dacă nu erau pregătite să-și accepte soțul și chiar aveau dreptul să divorțeze dacă doreau. De asemenea, ele riscau să rămână văduve . Aișe și sora ei Fatma s-au recăsătorit de 6-respectiv 7 ori , ultima căsătorie fiind la 50-respectiv 61 de ani. Dintre soții sultanei Aișe, doi au fost executați, unul a fost asasinat iar doi au murit în lupte. 

Aișe Sultan a fost căsătorită cu mare fast în 1612 (când avea 6-7ani) cu marele vizir Gümülcineli Nasuh Pacha Dar, doi ani mai târziu, Aișe a fost dusă cu mare alai la palatul soțului ei, care a fost executat în fața ei, din porunca sultanului Murad IV. Palatul (Salacak din Üsküdar) a rămas în proprietatea micii văduve, pe care sultanul a recăsătorit-o în 1620 cu  Karakaş Mehmed Pasha (m. 1621), beylerbey (guvernatorul general) al Budei. După un an a rămas iar văduvă. În 1626 Kösem Sultan a recăsătorit-o cu marele vizir Hafız Ahmed Pacha, ce avea circa 62 de ani. Acesta a fost asasinat în 1632 în timpul unei revolte a ienicerilor, dar după doar o lună de văduvie Aișe a fost logodită cu  Murtaza Pasha (m. 1636), beylerbey al Diyarbekir- ului și Vizir. Acesta a venit la Constantinopol pentru căsătorie abia în 1635. Bătrân și bolnav, a murit după un an. Aișe a fost măritată în 1639 cu  Ahmed Pașa (mort în 1644), beylerbeyul  Alepului și Damascului, apoi în 1645 cu Voynuk Ahmed Pacha (m. 28 juillet 1649), beylerbey  de Adana, vizir, amiral .
În 1643, la începutul domniei fratelui ei Ibrahim „Nebunul”, Aișe primea ca și surorile ei Fatma și Hanzade un salariu uriaș de 400 de aspri/zi.
Dar spre 1647 sultanul Ibrahim le-a supus la umilința de a se subordona concubinelor lui favorite. Ibrahim le-a confiscat pământurile și bijuteriile și le-a pus să o servească pe favorita sa Hümaşah Sultan (să o servească la masă sau când se spăla), trimițându-le în cele din urmă la palatul Vechi „al lacrimilor” (din Edirne). Voynuk Ahmed Pacha a fost ucis în timpul războiului din Creta, iar prin 1654 Aișe a fost logodită cu Ibșir Mustafa Pașa, pentru care a obținut funcția de mare vizir . Mirele a sosit în capitală pentru căsătorie pe 28  februarie 1655, dar pe 11 mai 1655 a fost executat!  Aișe a murit prin 1656-1657. 

Altă fiică a lui Kösem, Atiker (sau Burnaz  Atiker) a fost căsătorită de numai trei ori, cu viziri.  Nicidecum cu Silahtar. Căsătoriile prințeselor erau ordonate de Kösem Sultan în așa fel încât să-și asigure sprijinul unor viziri influenți. Atiker a fost căsătorită (în 1633) cu  Cafer (Jafar) Pașa, dar a rămas văduvă după 5 ani;  apoi în 1647 cu Koca Kenan Pașa, alt susținător al politicii sultanei Kosem.  În cele din urmă, în 1652 Atiker (văduvă iar) e căsătorită cu Doğanci Yusuf Pașa. Copiii ei au murit de mici și nu a avut niciodată responsabilitatea haremului (cum se arată în film). Foarte probabil că nici nu a locuit în haremul din palatul Topkapî, pentru că locuia cu fiecare dintre soții ei , iar pașii nu locuiau în palatul sultanului. 

A doua oară când Kösem a avut titlul de Valide

Celălalt fiu al lui Kösem, Ibrahim, trăia în teroarea de a fi mai mic decât frații săi și de a fi executat prin ordinul fratelui său mai mare. Viața lui a fost salvată prin mijlocirea mamei sale Kösem Sultan. După moartea lui Murad, Ibrahim a fost lăsat singurul prinț supraviețuitor al dinastiei. Când i s-a cerut de către Marele Vizir Kemankeș Kara Mustafa Pașa să-și asume sultanatul, Ibrahim se temea că  Murad ar fi fost încă în viață și complota pentru a-l prinde în cursă. A fost nevoie ca atât Kösem cât și Marele Vizir să insiste, ca după examinarea personală a corpului mort al fratelui său, Ibrahim să accepte tronul.

(Deci Kösem se afla în seraiul imperial și nu era surghiunită în „seraiul lacrimilor”, ci continua să-și afirme influiența în palat. )

Ibrahim I (Nebunul) i-a urmat fratelui său pe 9 februarie 1640, dar s-a dovedit prea instabil mintal ca să domnească. Acest lucru i-a permis lui Kösem să continue să fie la putere. Ibrahim a fost încurajat de mama sa să-și petreacă timpul distrându-se cu cu fetele din harem. Distracțiile haremului i-au permis lui Kösem să recâștige puterea și să domnească în numele lui, dar chiar și ea a căzut în dizgrația  sultanului și a fost nevoită să părăsească Palatul Imperial.

Conform relatărilor domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir în lucrarea „Creșterea și descreșterea imperiului otoman” , sultanul Ibrahim a ordonat să se confecționeze din aur vaginul unei vaci sălbatice și apoi să fie căutată o tânără care să aibă aceleași dimensiuni în zona intimă. El își făcuse o colecție mare de picturi cu subiecte obscene și era preocupat să inventeze poziții noi. Cerea în fiecare vineri câte o nouă virgină pentru a o deflora cu brutalitate, privindu-se în acest timp în oglinzi ce tapetau iatacul. 

„...și când natura stoarsă nu-l mai ajuta, recurgea la băuturi iritante și alte mijloace ca să-și reînoiască puterile pentru plăcerile venerice” . 
Și alți cronicari au relatat despre desfrâurile sultanului Ibrahim, încurajate și de mama lui. El suferea în același timp de puternice dureri de cap și de atacuri de slăbiciune fizică. 
După o noapte de orgie, el ar fi ordonat înecarea tuturor celor 280 de femei din haremul său. Cel puțin una dintre ele ar fi supraviețuit și ar fi povestit . Pe de altă parte, opt dintre concubinele din haremul său au devenit la un moment dat favorite și au primit averi și palate (pe care nu le puteau vedea, ele rămânând sechestrate în harem). 
Se spune că ar fi căpătat o obsesie pentru femeile obeze și ar fi cerut să i se găsească cea mai grasă femeie din lume. O tânără de 150 de kilograme i-ar fi fost adusă din Georgia, iar sultanul i-ar fi oferit acesteia titlul de guvernator al Damascului. 

El a dispus executarea mai multor viziri. A purtat un război împotriva Veneției, dar flota venețiană a obținut victoria în marea Egee, ocupând Tenedos, la intrarea în strâmtoarea Dardanele în 1646. 
Comportamentul lui Ibrahim a stârnit discuții despre detronarea sultanului. 

În 1647, sultanul Ibrahim a luat-o în căsătorie  cu mare fast pe favorita sa Hümaşah Sultan. 
Nunta a fost descrisă de istoricul Mustafa Naima: „Conform ordinului imperial, vizirii din Divan au dăruit fiecare câte o sclavă „cu fața ca luna”, împodobită cu bijuterii, care au s-au încolonat în procesiune procesiune din grădinile lui Davud Pașa la palatul imperial . Ceremonia a fost oficiată între șeful eunucilor negri, ce o reprezenta pe mireasă  și marele vizir, ce îl reprezenta pe sultan. Au fost dăruite caftane vizirilor și oulemasilor, alții au primit diferite funcții”. 
Apoi sultanul Ibrahim i-a dăruit proaspetei soții Egiptul (ca dar de nuntă) și a ordonat ca în cinstea ei palatul lui Ibrahim Pașa să fie tapisat cu blănuri de zibelină . În octombrie 1648 ea a născut un fiu, pe Orhan, ce a murit însă la 14 luni. Hümaşah a murit în 1672.

În 1647, Marele Vizir Salih Pașa, Kösem Sultan și șeyhülislam (șeicul islamului- cea mai înaltă funcție religioasă din statul turc) Abdurrahim Efendi au complotat fără succes, să îl detroneze pe sultanul Ibrahim  și să-l înlocuiască cu unul dintre fiii săi. Salih Pașa a fost executat iar  Kösem Sultan a fost exilată din harem. 

În anul următor ienicerii și membrii ulema (teologii sunniți) s-au revoltat. La 8 august 1648 Ibrahim a fost detronat, capturat și închis în Palatul Topkapı. Kösem și-a dat acordul pentru căderea fiului ei, spunând: "În cele din urmă el nu va lăsa pe nimeni, nici pe mine în viață. Vom pierde controlul asupra guvernului. Întreaga societate este în ruine. Trebuie înlăturat de la tron ​​imediat." Noul Mare Vizir, Sofu Mehmed Pașa a făcut  o petiție către Șeicul islamului pentru o fatwa de executare a lui Ibrahim. Aceasta a fost acordată, cu mesajul "în cazul în care există doi califi, ucide pe unul dintre ei." Kösem și-a dat, de asemenea, consimțământul. 

Doi călăi au fost trimiși, la 10 zile după ce Ibrahim fusese detronat. Călăul ce trebuia să îl sugrume nu a îndrăznit la început să o facă, spunându-i marelui vizir să-l omoare, fiindcă mâinile și picioarele îi tremură de frică. După ce a fost bătut bine, călăul l-a ucis plângând pe Ibrahim.  Ibrahim a fost strangulat pe 18 august 1648.  Reușise să fie pe tron 8 ani și jumătate. 

Al treilea mandat de Valide

În cele din urmă, Kösem l-a prezentat pe nepotului ei Mehmed IV în vârstă de șapte ani , (fiul lui Ibrahim) divanului, cu cuvintele "Iată-l !, vedeți ce puteți face cu el!" Astfel, ea s-a declarat regent pentru a doua oară, și a condus în mod deschis din nou, între anii1648 și 1651. În fruntea Imperiului Otoman era sultanul copil, Mehmed IV 
(Mehmed IV -„Vânătorul” era născut pe 2 ianuarie 1642 și a domnit de la 8 august 1648 la 8 noiembrie 1687). După întronarea lui Mehmed, poziția de Valide Sultan ("mama sultanului domnitor") ar fi trebuit să fie acordată  mamei acestuia Turhan Hatice Sultan. Cu toate acestea, Turhan a fost trecută cu vederea din cauza tinereții și lipsei ei  de experiență. In schimb a fost repusă în această poziție înaltă Kösem Sultan. Kösem Sultan fusese Valide (mamă) sub doi fii, având astfel mai multă experiență .

Moartea lui Kösem 

Mama lui Mehmed IV, Turhan Hatice, s-a răzbunat pe Kösem.

La vârsta de aproximativ 12 de ani, Turhan fusese trimisă la Palatul Topkapî drept cadou  lui Kösem Sultan, din partea Hanului  Crimeei. Se presupune că fusese luată în robie în timpul unui raid al tătarilor în regiunile ocupate de slavi (ruși sau ucrainieni). Kösem fost, probabil, cea care i-a dat-o pe Turhan Hatice drept concubină lui Ibrahim (nu a fost soție legitimă, ci concubină favorită - Dördüncü Haseki Sultan. 
Turhan s-a dovedit a fi prea ambițioasă ca să piardă poziția de Valide Sultan fără luptă. Turhan a fost sprijinită de șeful eunucilor negri din harem, și de Marele Vizir, în timp ce Kösem era susținută de către Corpul de ieniceri. Cu toate că poziția lui Kösem ca Valide a fost văzut ca cea mai bună pentru guvern, oamenii erau ofensați de influența ienicerilor asupra guvernului.

În această luptă pentru putere, Kösem a plănuit să-l detroneze pe Mehmed și să-l înlocuiască cu un alt nepot tânăr. În conformitate cu un istoric, această comutare ar fi  avut mai mult scopul înlocuirii  unei nurori ambițioase cu una care ar fi fost mult mai ușor de controlat. Planul nu a avut succes căci i s-a raportat lui Turhan de către Meleki Hatun, una dintre sclavele  lui Kösem, cum că sultana Kösem spusese că pune la cale detronarea și înlocuirea lui Mehmed cu un alt nepot, cu o mamă mai maleabilă.

Meleki Hatun  fusese în haremul sultanului Ibrahim. După moartea lui Ibrahim, Kösem a păstrat-o pe lângă ea, în loc să o trimită la Seraiul Vechi - locul de retragere al cadânelor în dizgrație. 
După raportarea care a dus la uciderea lui Kösem , Meleki Hatun a devenit favorita noii sultane Valide, Turhan. Ea s-a căsătorit cu Șaban Halife, un profesor de la școala palatului și împreună au început să mijlocească pentru diferitele petiții adresate palatului, Meleki primind petiționarii de sex feminin, iar soțul ei pe cei de sex msculin. Meleki a fost acuzată și că ar fi avut o relație incestuasă cu unul dintre ginerii lui Turhan. Imixtiunea în politică i-a adus moartea în 1656, când trupele staționate în Istanbul s-au răsculat împotriva abuzurilor guvernului. 
  

Kösem Sultan a fost ucisă în 1651, la trei ani după ce  devense regentă pentru tânărul ei  nepot (care avea acum 10 ani). Se spune că Turhan a ordonat asasinarea lui lui  Kösem. Mai mult decât atât, unii au speculat că Kösem a fost strangulată cu o perdea de către șeful eunucilor negri ai haremului, Suleiman cel Mare. 
Renegatul otoman Bobovi*, bazându-se pe un informator din harem, a afirmat că sultana Kösem a fost strangulată cu propriul ei păr. (Poate cu meșele de păr pe care și le aplica). După moartea ei trupul i-a a fost dus de la Topkapi la Palatul Vechi (Eski Sarayı) și apoi îngropat în mausoleul soțului ei Ahmed I, în Moscheia Albastră.

*Wojciech Bobowski cunoscut și ca Ali Ufki (also Albertus Bobovius, Ali Bey, Santurî Ali Ufki; 1610–1675) a fost un cantor polonez născut într-o familie protestantă dar convertit la islam, după ce fusese răpit de tătari în adolescență și adus ca profesor de muzică în harem.. El a tradus Biblia și catehismul anglican în limba turcă, a compus psaltirea otomană, bazată pe metrica psaltirii genoveze  și a scris o gramatică pentru limba turcă otomană, a scris și o explicare a islamului în limba latină. Lucrările sale muzicale sunt considerate printre cele mai importante din muzica otomană a secolului al 17-lea. A servit ca muzician și profesor de muzică în timpul sultanilor Murad IV, Ibrahim și Mehmed IV. În 1657 a fost eliberat din sclavie, a devenit dragoman (traducător oficial- cunoștea 9 limbi) și a intrat în serviciul ambasadorului englez Thomas Bendish, apoi al succesorilor acestuia. El a descris în detaliu diverse aspecte ale vieții din palatul imperiului otoman, fiind unul dintre puținii care au avut acces în serai (desigur, fără a le vedea pe femei).

Turhan Sultan a ocupat funcția de regentă cât timp fiul ei Mehmed a fost minor . 

Fapte de milostenie

Kösem a beneficiat de fonduri foarte mari și a folosit o parte din ele pentru fapte de milostenie și donații atât pentru oameni din popor, cât și pentru membri ai clasei conducătoare a statului. Ea vizita închisorile în fiecare an, (din trăsura închisă cu grilaj și însoțită de paza strictă a eunucilor), plătea datoriile celor închiși, dădea trusouri fetelor sărace li servitoarelor instruite de ea, le mărita și le câștiga încrederea.   Ea a construit  Moscheia Çinili („moscheia cu faianță”- placată la interior cu faianță colorată) și o școală aproape de ea în Üsküdar (Scutari- partea asiatică a Constantinopolelui) în 1640 , a mai construit moscheia mică și fântâna de la madrasa (școala) din Anadolu Kavağı, o fântână în Yeni Kapı, moscheile Valide Han, fântâni in Beşiktaş și Eyüp și Valide Caravanserai in Çakmakçilar Yokuşu . Ea a mai construit și alte fântâni în afara orașului  Istanbul.

Se pare că ea a finanțat lucrări de irigații în Egipt și a oferit ajutor pentru oamenii săraci din Mecca. Kösem a fost recunoscuta pentru munca ei de caritate și pentru că își elibera sclavii după 3 ani de serviciu. Când a murit, oamenii din Constantinopol au ținut trei zile de doliu.

Politica externă (în timpul domniei ei)

Imperiul Otoman a avut probleme noi. Cea mai importantă, ascensiunea Habsburgilor din Austria a însemnat că turcii au trebuit să lupte pe două fronturi - în vest împotriva habsburgilor, iar în est împotriva safavizilor. Kösem Sultan a condus imperiul otoman în această situație dificilă. Austria a încetat să plătească tribut turcilor în anul 1606.

Se poate nota intervenția Marelui vizir Khalil în Moldova, în 1616. Trei fii ai fostului domnitor Ieremia Movilă, aliați cu leșii îl goniseră pe Vodă Tomșa (ce fusese numit de Poartă) . Armatele conduse de Iskender Pașa  i-au înfrânt pe moldoveni și pe aliații lor cazaci, au luat 500 de cazaci în prizonierat, ca și pe văduva domnitorului Moldovei. A urmat o expediție de pedepsire a cazacilor. 

Kösem a pierdut terenuri  în est în favoarea  Șahului Safavid Abbas I – zonele în care sunt acum  Georgia și Azerbaidjan, dar și cea mai mare parte  cea mai mare parte din ceea ce este acum Irakul.

Prin intrarea de Războiul de treizeci de ani, ea a fost în măsură să câștige ceva teren în Ungaria pentru a compensa ceea ce a pierdut în Est. Dupa ce Shah Abbas a murit, Kösem Sultan a reușit șă recāștige de asemenea Bagdadul. (în 1638)

Descendența  lui Kösem

Fii

• ·         Şehzade Mehmed (8 martie 1605 – ucis pe 12 Ianuarie 1621) (din ordinul fratelui său Osman II, fiul lui Ahmet I cu cealaltă concubină a sa, Mahfiruz Hatice, de origine sârbă).
• ·         Orhan (1609-1612, mort de boală)
• ·         Selim (27 iunie 1611-27 iulie 1611-mort de boală)
• ·         Murad IV (26/27 iulie 1612 – 8 februarie 1640). A fost al 17-lea Sultan otoman de pe 20 ianuarie 1623 și până la moartea lui. La urcarea pe tron, a ordonat uciderea fraților lui vitregi Baiazid și Soliman, în vârstă de 23 și 20 de ani, fiii tatălui său Ahmet cu concubina Mahfiruz Hatice)
• ·         Şehzade Kasîm (1614 – 17 February 1638), Prinț moștenitor până în 1635, ucis din ordinul fratelui său Murad IV
• ·         Şehzade Suleiman (1615 –1635)- ucis de Murad IV.
• ·         Ibrahim I (5 noiembrier 1615 – 18 august 1648). A fost al 18-lea Sultan otoman de pe 9 februarie 1640 până pe 12 August 1648. Ucis cu acordul mamei lui.

Fiice

·         Ayşe Sultan (1605 – May 1657).

·         Fatma Sultan (1606 – 1670).

·         Gevherhan Sultan (1608 – 1660).

·         Hanzade Sultan (1609 – 21 septembrie 1650).

·         Burnaz Atike Sultan (1614 – 1674).

Mehmet IV

Urmașa ei Hatice Tarhan Sultan

După asasinarea lui Kösem, Hatice Tarhan a primit regența , ca mamă a lui Mehmet IV. A fost cea mai tânără Valide (avea doar 24 de ani). 
În timpul regenței lui Kösem, imperiul căzuse în anarhie. Șefii ienicerilor aveau o mare putere în stat și numeroși mari -viziri se succedaseră fără a reuși restabilirea ordinei. 
Hatice Tarhan a încredințat guvernarea (pe 15 septembrie 1656) marelui vizir Köprülü Mehmed Pacha. 

Marele Vizir Mehmet Köprülü purtând turbanul înalt al marilor viziri
(Desigur, sultanul purta un turban mult mai mare decât al oricărui demitar)

Acest bătrân de 78 de ani (născut la Roshnik, în Albania în 1575) a luat măsuri severe dar eficace pentru a restabili ordinea. Cu el a început o epocă ce a fost supranumită „epoca lui Köprülü ” și care va dura 27 de ani, timp în care mai mulți membri din familia sa au ocupat, după el funcția de mare-vizir. (Bătrânul Köprülü  a murit în 1661).

Reflectarea datelor istorice în serialul televizat
Evident că majoritatea întâmplărilor din marele număr de episoade au fost inventate de către scenariști, neexistând date istorice de detaliu. Din păcate însă, chiar și  elementele certe sunt uneori „aranjate” . 
În serial, femeile din harem discută liber cu diverși pași sau boieri cu care nu sunt rude de sânge și care nu par a fi castrați, dat fiind că poartă bărbi!  Acest lucru ar fi fost de neconceput în realitate cu femeile din seraiul sultanului. În cazul excepțional în care o femeie a ajuns regent, (cum a fost cazul lui Kosem) deci a ajuns să conducă imperiul în numele fiului ei minor, ea s-a putut adresa Divanului (pe care îl conducea) doar ascunsă în spatele unei draperii. Dar în circumstanțele obișnuite, nici măcar acest mod nu era permis. Niciun bărbat necastrat care nu le era soț sau fiu nu putea să se apropie de acele femei și nici măcar să le vadă. În nici un caz vreuna dintre femeile din harem nu ar fi putut intra în camera unui bărbat necastrat, așa cum s-a arătat în film. Fără discuție, nici bărbații necastrați nu aveau acces în harem!
Bărbații necastrați purtau cu mândrie barbă și/sau mustăți, diferențiindu-se astfel de eunuci, cărora nu  le mai creștea barbă. Raderea bărbii era o pedeapsă pentru un bărbat, fiind considerat rușinos pentru un bărbat să nu aibă podoabă capilară pe față.
Desigur adolescenții nu aveau decât niște tuleie. 


De asemenea, din ce am văzut până acum,  vârsta lui Ahmed I și cea a lui Kösem au fost „majorate”. Ahmed I e interpretat de un actor în vârstă de 24 de ani , purtător de barbă. Gândiți-vă cum ar fi fost cu un actor în vârstă de 13 ani - cât avea Ahmed I la urcarea pe tron? Cum s-ar fi rățoit el la trimișii împăratului austriac? Cum ar fi arătat Osman II la 13 ani, cât avea când a fost pus pe tron? Cum ar fi arătat Kösem la 14 ani- cât avea pe vremea când a fost răpită și adusă în seraiul lui Ahmed? În serial se arată că ea ar fi putut fugi din serai, dar ar fi rămas acolo de bună voie. E greu de crezut că ea ar fi putut fugi, toate femeile fiind păzite strict de eunuci. De asemenea nu se pomenește nimic despre șocul pe care trebuie să-l fi avut o fată crescută în religia ortodoxă, răpită de la familia ei și silită să trăiască în sclavie și concubinaj alături de alte femei, printre persoane ce vorbeau o limbă necunoscută ei și amenințată mereu de perspectiva de a-și vedea copiii uciși, sau (și ) ucisă ea însăși. 
E semnificativ faptul că una dintre favoritele din harem , profitând de relațiile pe care le avea a preferat să-și trimită fiul în Grecia, să se despartă de el pentru totdeauna, decât să-l păstreze lângă ea știind că aproape sigur va fi ucis de către unul dintre frații lui. 
 Desigur nu se știe nimic despre tatăl lui Kösem, dar foarte probabil că el fusese ucis când i-a fost răpită fiica. 

Anastasia Tsimpilou

O interesantă coincidență a fost- probabil- urmărită de către producători când a fost aleasă actrița din Grecia Anastasia Tsimpilou , deci o actriță originară din Grecia ca și personajul interpretat și având același prenume cu aceasta. Românii au fost emoționați la vestea că tatăl acestei actrițe are origini românești (născut în România, la Moldova Nouă, a emigrat în Grecia). Numai că această actriță , în vârstă de 19 ani, dar cu un aspect juvenil ce era plauzibil , a fost repede înlocuită cu actrița Beren Saat, în vârstă de 32 de ani, deși  acțiunea se găsea încă în etapa în care Kösem avea 14 ani! 
Se accentuează asupra atitudinii dominatoare pe care ar fi avut-o Ahmed I la cei 13 ani ai lui asupra trimișilor Impăratului romano-germanic Rudolf II de Habsburg,  când de fapt în acea perioadă era în plină desfășurare „Războiul de 13 de ani” între Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Habsburgic) și Imperiul Otoman.
În realitate, în anul 1606 ostilitățile între Habsburgi și turci s-au încheiat cu pacea (semnată de Ahmed I și arhiducele Matia de Habsburg (fratele împăratului Rudolf II, care nu a fost de acord cu ea) de la  Žitavský mier ( Zsitvatorok , pe Dunăre, în Slovacia actuală) , prin care otomanii au garantat granițele Ungariei , (ce dispăruse ca teritoriu independent fiind inclusă în Imperiul habsburgic). Alte prevederi ale tratatului, privind tributul plătit de unguri turcilor,  au fost scrise diferit în cele două limbi în care a fost redactat documentul-ca să fie pe placul fiecăruia dintre semnatari(!).

Principalul efect a fost încetarea expansiunii otomane în Europa centrală. 
Era un rezultat al alianței puterilor creștine inițiate de papa Clement VIII în 1595 între împăratul Rudolf II (Sfântul Imperiu Romano-German), Statul Papal,  principele Transilvaniei Sigismund Bathory, domnitorul Moldovei Aron Vodă (Tiranul)  și domnitorul Valahiei  Mihai Viteazul. Aderaseră și Spania, Austria, Ferrara, Mantova, Toscana, dar acele state luptau în alte regiuni.
Dacă scopul războiului fusese pentru turci cucerirea Vienei, (scop neatins), pentru Habsburgi scopul principal a fost să ia din nou în stăpânire teritoriile Ungariei (ce erau controlate de turci), scop ce a fost atins prin eforturile reunite ale aliaților enumerați mai sus.  

Un rol important l-au avut victoriile lui Mihai Viteazul, ce cucerise cetățile de la Dunăre de la Giurgiu, Brăila, Hârșova și Silistra și lansase atacuri pe teritoriul otoman ocupând cetățile  de la Nicopole, Râbnic și Chilia, ajungând chiar până la Edirne (a avansat la un moment dat până la 24 de kilometri de Istanbul! ) și apoi marea victorie de la Călugăreni, în timpul căreia au fost uciși 7000 de turci.  La rândul său, Aron Vodă a respins cu succes armatele otomane în Moldova. 

Nu prea am învățat noi la istorie despre Aron Emanoil Vodă , ce a rămas în istoria noastră ca domnitor ce a impus dări foarte mari poporului pentru a fi plătite turcilor, dar pe de altă parte prin lupta împotriva acestora, (prin care desigur urmărea să nu mai plătească acele sume uriașe- 1,5 milioane de galbeni )  intrând în alianța antiotomană.

Aron Vodă a refuzat să recunoască suzeranitatea principelui Transilvaniei, pe care îl considera un egal .  El a declarat că recunoaște doar tutela papei și a împăratului Habsburg, „ca principali capi ai Creștinătății, iar principelui Transilvaniei nu trebuie să i se mai supună, ci să fie cu el ca frați și buni vecini și prieteni, caru au fost și ne-am unit în beneficiul Creștinătății împotriva Turcului..”. Lefegiii unguri din garda personală a lui Aron Vodă și o ceată de soldați secui trimiși de Sigismund Bathory să confiște uriașa avere a lui Aron Vodă l-au capturat pe acesta și l-au dus în Transilvania. Cazacii pe care Aron Vodă îi plătea bine pentru a lupta alături de el l-au trădat la rândul lor. Aron Vodă a fost închis în castelul de la Vințu de Jos și otrăvit acolo, în 1597. Mihai Viteazul i-a scris împăratului Rudolf II că Aron Vodă fusese înlăturat „numai pentru că voia să asculte de Maiestatea Voastră și nu de Sigismund Bathory” și că „voievodul Aron a fost ucis prin otravă în chipul cel mai crud și viclean” („Vaivodam Aronem crudeliter et perfide veneno extinxerunt”). După înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, nobilii maghiar au profanat Mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia. Mihai Viteazul i-a scris marelui duce al Toscanei că „încă în biserica mea , pe care o clădisem mai înainte au intrat și au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat și ale altor boieri de-ai mei și le-au zvârlit afară. Așa neomenie nu au făcut nici păgânii”.

 După cum știm, Mihai Viteazul a fost și el ucis de aliatul său generalul  Basta, în 1601. 

Prin urmare războiul de 13 ani  s-a încheiat cu o înfrângere strategică pentru otomani. Drept urmare Imperiul Habsburgic a avut pacea necesară dezvoltării. În schimb domnitorii români au fost uciși de către aliații lor.... 

Cronologie a perioadei imperiului otoman

1603 Moartea lui Mehmed III și înscăunarea lui Ahmed I
1603–18 Război cu Persia
1606 Tratatul de pace de la   Zsitva-Torok
1612 Tratat cu Olanda
1617 Moartea lui Ahmed I și prima urcare pe tron a lui Mustafa I
1618 înlăturarea lui Mustafa I și punerea pe tron a lui Osman II
1622 Asasinarea lui Osman II și a doua punere pe tron a lui Mustafa I
1623 Moartea lui Mustafa I și punerea pe tron a lui Murad IV
1624–39 Război cu Persia; Persanii ocupă Bagdadul
1634 Otomanii recuceresc  Bagdadul
1640 Moartea lui Murad IV și punerea pe tron a lui Ibrahim
1645–69 Război Otoman–Venețian în Creta
1648 Uciderea lui  Ibrahim și înscăunarea lui Mehmed
1656 Koprulu Mehmed Pașa ajunge mare vizir

Mai multe detalii ce privesc viața de la curtea sultanilor otomani, vedeți aici:

http://nazone.ro/2013/04/cum-l-pacalit-hurrem-pe-suleyman-sa-o.html

Scriitori și istorici ai epocii:

Göriceli, Koƈu/Koƈi (născut Korƈa/Kortomi, mort în 1650) a fost un ministru și reformator turc ce a observat de timpuriu declinul otoman. Originar din Albania, el a fost trimis la Constantinopol, unde a fost educat la Palatul imperial, intrând apoi în slujba mai multor sultani. A fost consilierul lui Murad IV și al lui Ibrahim I și este cunoscut pentru lucrarea sa :  „Tratatul lui Koƈu Bey”, un studiu al declinului Imperiului Otoman. El a evidențiat faptul că otomanii erau conștienți de gravele probleme ale imperiului și a furnizat numeroase informații istorice din acea perioadă. 

Dimitrie Cantemir (Demetrius Cantemir) (1673-1723) a fost nu doar un domnitor al Moldovei, dar și un enciclopedist , compozitor și scriitor și istoric de mare valoare. Silit să-și petreacă adolescența și tinerețea ca ostatic la Constantinopol, el și-a desăvârșit studiile învățând limbile occidentale (franceza, germana, italiana și spaniola) și pe cele orientale (araba, persana și turca) , pe lângă limbile greacă și latină și limbile slave  pe care le învățase la Iași, unde îl avusese ca dascăl pe Ieremia Cacavelas, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. .  A studiat și matematica, filozofia, a fost și arhitect și cartograf, lingvist și etnograf. 

A însoțit armata otomană în expediția eșuată împotriva austriecilor din 1697, fiind martorul înfrângerii otomanilor la Zenta , ceea ce l-a convins de decadența imperiului otoman. 

Ales de boieri ca domnitor al Moldovei în 1710, cu aprobarea sultanului Ahmed II, el a încercat să înlăture suzeranitatea turcă aliindu-se cu țarul Rusiei Petru cel Mare , urmând ca după victoria militară să se realizeze unirea Moldovei cu Țara Românească , sub domnia familiei Cantemir, care să fie declarată domnie ereditară. Tratatul secret încheiat între Cantemir și Petru I prevedea și retrocedarea către Moldova a Tighinei și Bugeacului, cu cetățile de la Dunăre Chilia și Cetatea Albă.  Armata ruso-moldoveană a fost însă înfrântă de otomani la Stănilești, iar Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde țarul i-a acordat titlul de prinț al imperiului rus și domenii considerabile în Rusia (ca cel al viitorului palat Țarițino) și în Ucraina (numită atunci „Mica Rusie”). Cantemir a fost printre fondatorii Academiei de Arte și Științe din Sankt Petersburg . A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. 

În ultima sa lucrare: „Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor” a susținut latinitatea limbii și poporului român, format pe teritoriul vechii Dacii. A mai scris și lucrările: „Descriptio Moldaviae” , „Historia moldo-vlachica” și „Incrementa et decrementa aulae othomanicae”, precum și alte opere, unele pierdute astăzi. 

Osemintele sale au fost repatriate prin grija lui Nicolae Iorga și se odihnesc acum la biserica Trei Ierarhi din Iași. 

Domnița Ruxandra

Frumoasa domniță Ruxandra a fost a doua fiică a domnitorului Vasile Lupu, ce a domnit în Moldova între anii 1634-1653 și apoi doar două luni în anul 1653.
Tatăl său a fost silit să o trimită ca ostatecă la Istanbul în 1645 și a rămas acolo timp de 3 ani. Avea doar 13 ani când a intrat în haremul condus de sultana Kosem . Era în timpul domniei sultanului Ibrahim.
Kosem conducea de fapt din umbră treburile palatului imperial, dat fiind că Ibrahim era instabil psihic.
E de presupus că sultana mamă Kosem a simpatizat-o pe Ruxandra, mai ales că amândouă aveau origini grecești. Despre Kosem se spune că era din Grecia, iar Vasile Lupu avea tată aromân .

În 1648 Vasile Lupu a reușit să-și aducă fiica acasă cheltuind importante sume de bani și făgăduind încă odată fidelitate turcilor. Ruxandra  a început să fie curtată de numeroși tineri de vază .
Căsătoria Ruxandrei cu Sigismund Racocsy, fiul principelui Transilvaniei a fost zădărnicită de turci, care au cerut în schimb ca Ștefăniță, fratele mai mic al Ruxandrei să fie trimis ostatic la Istanbul- ceea ce Vasile Lupu nu a acceptat. 
Vasile Lupu a fost forțat însă în cele din urmă (în 1652) să o mărite pe Ruxandra cu Timuș, fiul lui Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor, după ce acesta a intrat cu o numeroasă armata  de cazaci în Moldova, a ars satele și a jefuit Iașiul, pentru ca cererea sa de căsătorie să fie acceptată! (Vasile Lupu respinsese inițial cererea tânărului Timuș și căutase sprijin la turci și la polonezi ca să poată respinge atacul cazacilor, dar pentru că nu primise ajutor, și-a dat fiica în căsătorie lui Timuș). Timuș avusese și sprijinul militat al tătarilor .
 Ruxandra a rămas văduvă după un an, în 1653, după ce  născuse  doi gemeni . Familia soțului ei a continuat însă să aibă grijă de ea și de copii. Ruxandra a primit  cetatea Râșcovului, pe malul Nistrului, unde a rămas mulți ani, se pare însă că fiind de fapt ostatecă a cumnatului său, Iurie. . Tatăl ei , dar și fratele ei Ștefăniță (ce ajunsese la rândul lui domnitor în Moldova) au încercat să o readucă în țară, fără să reușească. În cele din urmă , în anul 1666, după ce Iurie murise, Ruxandra a reușit să fugă în Moldova, unde s-a ascuns  la moșia Deleni.. Ea și-a dăruit averea Mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte. În 1686 Ruxandra s-a refugiat la cetatea Neamțului , fugind din fața năvălitorilor polonezi conduși de Ioan Sobieski. Dar cetatea a fost atacată și jefuită de cazacii care o urmăreau , profitând de faptul că și polonezii atacaseră Moldova în acelaș timp. Nefericita Ruxandra a fost jefuită de 19000 de galbeni și ucisă de cazaci.