Cine merge cu tramvaiul știe că , pe parcursul lungii
călătorii desfășurate-ni se pare- cu încetinitorul, cam jumătate dintre
călători vorbesc la telefon.
În definitiv, trebuie să faci ceva în acea jumătate de oră
sau în acea oră pierdută pe drum.
De obicei rumoarea generală te împiedică să auzi ce vorbește
fiecare, însă, dacă tramvaiul e mai puțin aglomerat, poți auzi fără să vrei conversații
întregi , care să te facă să privești oarecum altfel persoana necunoscută de
lângă tine.
Deunăzi, o femeie cochetă între două vârste desfășura un
lung monolog la telefon. Interlocutoarea părea să asculte intervenind doar
rareori, poate cu câte o întrebare scurtă.
Femeia vorbea suficient de tare ca să fie auzită de toți
călătorii din tramvai, dar niu părea să fie preocupată de asta. Vorbea cu un
anume patos, care atrăgea atenția.
„Nu știu ce să mă mai fac cu ea. Nu mai pot. Nici Gelu nu
mai poate”. (Am schimbat prenumele soțului –n.n.).
„Se uită și el la mine, că era să mor , atunci, știi tu, și vede
că nu mai pot.
Sora mea? A spus că sub nici o formă nu poate veni să vadă
de ea noaptea. Dacă era pe picioare, era altceva, ar fi fost de acord să o ia
la ea o săptămână. Dar așa?
Trebuie să o ducem undeva. Da. Așa a spus și Gelu. Dar e
scump. Trebuie să dai o groază de bani.
Dar, cine o să aibă grijă de ea acolo? Că nu vede, nu
aude... Cine o să-i pună ei aparatul auditiv?
Da, știu, așa e. Ne-a crescut copiii, a avut grijă și de
Gelu...
S-a purtat foarte frumos cu el, a ținut la el.
Mi-a dat tot ce a avut....”
Tramvaiul a ajuns la capătul liniei.
Mi-a venit ideia să întreb de ce nu vede bătrâna, dacă nu
cumva are nevoie de o operație de cataractă.
Dar n-am avut prilejul. Femeia frumos coafată nu și-a
încheiat convorbirea nici în timp ce cobora din tramvai.
Am plecat și eu, la treburile mele.
Ce ar mai fi fost de spus?
