http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/12/09/garbovirea-ca-tragedie-a-zilelor-noastre-crestinul-intre-suferinta-nevrotica-si-cea-mantuitoare-cuviosul-paisie-aghioritul-despre-sfanta-varvara-recomandari-duhovnicesti-ii/
și îmi permit să îl preiau aici, pentru ca el să fie citit de cât mai multă lume:
Gârbovirea ca tragedie a zilelor noastre
Mântuitorul Hristos este
permanent preocupat binele oamenilor, aş zice de la începutul creaţiei. Pe unde
găseşte vreun bolnav, îl vindecă, dăruieşte lumină celor orbi, întăreşte pe
slăbănogi, picură auz în urechile surde, înviază pe cei morţi, curăţeşte pe
leproşi. Toate minunile Lui
sunt proorocii ale vindecării plenare a
omului în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici
întristare, nici suspin. Omul transfigurat prin har este ţinta lui Dumnezeu în
ceea ce ne priveşte. De aceea a devenit Om deplin, fără de păcat, pentru a ne
conduce către tărâmul iubirii fără de moarte.
Tot ceea ce a făcut pe acest pământ a fost o pedagogie a veşniciei care zace în libertatea noastră, a clădit încrederea omului că poate învinge moartea, a fundamentat vocaţia omului de moştenire a luminii lui Dumnezeu.
În
acest caz, Hristos vindecă o femeie gârbovă. Cocoşată de păcat, îndreptată
către pământ, atingând ţărâna cu privirea, incapabilă să mai privească
cerurile. Ea este simbolul fiecăruia dintre noi. Toţi
suntem atraşi ca de un magnet de pământ, ne pironim ochii în ţărână pentru
hrană sau plăcere, ca necuvântătoarele, uităm să tindem către ceruri ca focul
din noi. Gârbovirea femeii
nenorocite de greutatea păcatului este în mod esenţial neputinţa noastră de a
mai pătrunde în cer, datorită obsesiei noastre pentru materie.
Păcatul este o
gravitaţie spirituală teribilă, prin care omul se împovărează de materie şi de
nefiinţa ei, tinzând mereu mai jos, către pământ, până când se întoarce în
pământul părinţilor săi. Pentru cel orbit de
materie şi de plăcerea pe care o poate scoate din ea, cerul e departe, trupul
devine templu al stricăciunii, chiar şi sufletul devine pământesc, se umple de
ţărână. Preocupările, priorităţile
devine terestre, totul porneşte din trup şi ajunge la el, într-un cerc vicios
al păcatului redundant până la moarte. Tot ceea ce este duhovnicesc dobândeşte în mod
aberant conotaţii materiale,lumea
întreagă devine un iarmaroc, unde se vinde sufletul pe treizeci de arginţi
într-un comerţ dintre fiinţă şi nefiinţă.
Moartea este tocmai
rezultatul acestei tendinţe a noastre către pământ. Devii ceea ce iubeşti, te
transformi în ţărână dacă tot ceea ce ai iubit i-a aparţinut. Sfinţii se ridică
la cer, şi chiar şi ţărâna trupurilor lor rămâne spre mărturie a înduhovnicirii
trupului lor.
Minunea fundamentală a
lumii este tocmai cea săvârşită astăzi de Dumnezeu. Omul gârbovit de materie este ridicat către cer, ochii pironiţi în
pământ se pironesc pe Crucea iubirii lui Dumnezeu, cocoşatul primeşte coloană
vertebrală veşnică.
Ce
ne facem noi cu oamenii care nu mai vor să se îndrepte cu privirea către
rai?Tragedia zilelor noastre nu mai este scolioza dobândită prin păcat, ci
dorinţa încrâncenată a oamenilor de a rămâne în ea. Oamenii nu mai
concep viaţa veşnică, nu vor să audă de unirea cu Dumnezeu, de verticalitatea
înălţimilor cereşti, nu mai simt răcoarea raiului şi mâna lui Dumnezeu în mâna
lor, refuză minunea, rămân împovăraţi până la moarte de răutatea acestei lumi.
Un părinte sfânt se
plimba printr-o cetate, când a văzut un călugăr târât îngrozitor cu un lanţ de
un diavol pe drumurile pline de pietre şi de praf ale cetăţii. Omul se chinuia
cumplit, striga ajutor, însă lanţul dintre el şi diavol îi împiedică orice
mişcare. Era plin de răni, de sânge şi de lacrimi. Părintele sfânt s-a oprit şi
a strigat către duhul cel vicelan: În numele lui Iisus Hristos îţi
poruncesc să te opreşti! Duh nemernic şi viclean, cum de îndrăzneşti să târăşti
prin pietre pe acest călugăr care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu?
Duhul rău s-a oprit, a
privit curios la părinte şi a zis: Părinte, eu târăsc un lanţ, călugărul se ţine morţiş de el. Nu
trebuie decât să deschidă palma de pe lanţ şi ar scăpa de toată această durere.
El vrea să fie târât prin praful drumului.
Păcatul este încăpăţânarea
omului de a trăi în durere, obsesia plăcerii aducătoare de suferinţă, neputinţa
noastră de a ne deschide mâinile de pe lanţurile patimilor şi de a-l îmbrăţişa
pe Cel ce ne aşteaptă de o veşnicie, cu dor, să ne întoarcem în braţele Lui. Omul gârbov este cel ce a uitat să mai privească spre cer, şi-a
anesteziat simţurile veşniciei din el, locuieşte în nimicnicia materiei ca
într-un pântece al morţii şi aşteaptă în suferinţă moartea veşnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu