petitiionlne

Dreptul a explimare e un drept fundamental - se ştie asta.

Aflu întâmplător că există site-ul www.petitiionline.ro, unde se poate semna o petiţie pentru cutare lucru. Merg la adresa cu pricina şi, într-adevăr, găsesc subiectul şi semnez petiţia.
Mă bucur că am făcut ceva-puţin, dar totuşi ceva - pentru rezolvarea acelei chestiuni,
Mă uit pe urmă la celelalte petiţii. Fiindcă, măiculiţă! Sunt puzderie!
Oricine poate posta acolo o petiţie şi mulţi o fac.
Unele teme mi se par chiar foarte îndreptăţite şi mă bucur că cineva ia atitudine în privinţa lor.
Altele, însă, par scrise în mod evident " la mişto" . Desigur, acestea nu strâng semnături.
Marea masă a petiţiilor, însă, mă împiedică să le văd pe cele importante.

(Mă duc cu gândul la marea masă de sardine care înoată în grup compact, în marea lor migraţie. Rechinii stau pe marginea bancului de peşti, dar nu prea mănâncă din ele. Sunt prea multe şi derutează. Când răpitorul ocheşte o sardină, ea se amestecă printre celelalte şi dispare.
Rechinii aşteaptă de fapt o pradă mai mare, care să merite efortul. )

Dar, nu văd,  nicăieri pe site faptul că aceste petiţii ar fi trimise adresanţilor.
Adică, oamenii scriu, poate mulţi le semnează, dar nimeni nu garantează că petiţiile ajung la cei care ar trebui să le vadă şi să rezolve problema despre care e vorba în petiţie.

Nu văd nicăieri pe site o situaţie a petiţiilor: câte dintre ele au fost rezolvate de către forul sau persoana căreia îi erau adresate, sau dacă s-a răspuns ceva la acele petiţii.

Să înţelegem că autorităţile ar trebui să se autosesizeze şi să viziteze periodic site-ul pentru a vedea care mai sunt nemulţumirile românilor?

Sau, doar, e un mijloc de a se crea impresia că mi-am exercitat dreptul de exprimare şi că acum pot sta liniştită, că se va rezolva?

24 Ianuarie 1859 Unirea Mica

154 de ani de la  Unirea Principatelor Române

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne.
Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel că statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desăvârsindu-se în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.

Ideea de unire a fost exprimată clar şi puternic încă în timpul revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă,a vieţii politice româneşti, o idee care a pus în mişcare toate păturile sociale.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care s-au distins: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu şi alţii.

Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse capitale europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii români au desfăşurat acţiuni laborioase şi entuziaste, pentru crearea un curent internaţional de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană.

În vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală, inclusiv situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în faţa Congresului de pace de la Paris (1856), reunit dupa înfrângerea Rusiei.

Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite faţă de viitorul regim politic şi juridic al Principatelor Române.

În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia; o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman; Sardinia şi Prusia, susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei; Turcia, puterea suzerană, se temea că Moldova şi Muntenia odată unite îşi vor dobândi şi independenţa politică, aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii. 

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.

Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia românilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, (special constituite în acest scop).

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări românesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris.

Se punea capăt astfel protectoratului şi influienţei hotărâtoare exercitată de câteva decenii de Rusia.

În timpul constituirii şi consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.

Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad), parte a Basarabiei acaparate în 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru români, printre care libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

În acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.

Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.

In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă. Î
În Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare şi intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive .

Au fost de asemenea falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, in urma cărora Turcia a fost silită să anuleze alegerile falsificate. Noile alegeri au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionişti, care cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti,revoluţionari de la 1848: Mihail Kogălniceanu,Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu, în Moldova precum şi C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru, în Muntenia.

Pentru prima dată,ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată,Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru şi alţii.

Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857,la Iaşi şi la Bucureşti.

Dezbaterile au demonstrat forţa mişcării unioniste şi voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

Într-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat,în luna octombrie 1857 rezoluţii asemănătoare, în care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească ce să reprezinte “toate interesele naţiei”.

Chestiunea agrară a fost şi ea prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări.

În jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era răzeşul Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în imagini impresionante starea ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale.

Se cerea ca “săteanul să fie pus în rândul oamenilor”,să fie interzisă bătaia,să fie înlăturate boierescul (claca), beilicurile şi birul pe cap, iar satele să-şi aibe…"dregătorii aleşi chiar din sânul lor”.

Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise Comisiei speciale.Aceasta a alcătuit un raport, pe care 
l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au întrunit în mai 1858, la Paris.

Convenţia semnată la 7 august 1858,ca urmare a lucrărilor Conferinţei,prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu câte un domnitor, guvern şi o Adunare Legiuitoare proprie şi înfiinţarea unei Curţi de Casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani.

Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor modernizării ţării: desfinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor), responsabilitatea ministerială etc; se recomanda, de asemenea,o nouă lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. ”Stiţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei, stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat.

Act internaţional, noua Convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce de fapt însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic.

Convenţia va rămâne în vigoare până în anul 1864.

Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră în întregime dorinţa fundamentală a românilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.

Alexandru Ioan Cuza

Infăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti

Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele antinationale, potrivnice Unirii.

Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.

În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a Partidei Naţionale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.

În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile naţiunii erau aţintite spre Bucureşti, unde Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.

Încă din prima zi, în Bucuresti, peste 30.000 mii de oameni mobilizaţi de tinerii unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea electivă.

Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din Bucureşti şi din satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa, elevi ai claselor superioare şi din învăţământul de specialitate.

Mulţimea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.

In această atmosferă incendiară, în noaptea de 23/24 ianuarie, deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul “Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti, tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11, reprezentanţii Partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului.

Propunerea făcută de Vasile Boerescu pentru persoana lui Al. I. Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului. Unirea era condiţionată de alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească. Şi a fost ales, într-o explozie de entuziasm popular!

Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova.

Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional !

“Unirea naţiunea a făcut-o”, avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.

Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria Patriei noastre ca “Ziua renaşterii naţionale”.

Punând bazele României moderne,Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale,a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.

Consolidarea Unirii

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.

În martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.

Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării armatei. Un prim pas în acest sens a fost concentrarea unităţilor militare moldoveneşti şi muntene într-o tabără militară unică la Floreşti, în primăvara şi vara anului 1859.

Oştirea unificată avea datoria să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.

În domeniul afacerilor externe se înregistrau de asemenea succese importante, politica innoitoare dusă de domnitor având un mare impact în străinătate şi conducând la intensificarea activităţilor diplomatice ale României.

Principatele Unite, deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, au început să ducă tot mai mult o politică externă proprie şi să se manifeste din ce în ce mai puternic în concertul naţiunilor lumii.

În anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.

Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase, în noiembrie 1861,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei şi Tării Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească şi Moldova ca teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

De la acea dată, Principatele Moldova şi Ţara Românească şi-au încetat existenţa ca entităti statale de sine stătătoare.

Au început să fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

În anul 1863 a încercat preluarea imenselor mşţii deţinute de mănăstiri, multe din acestea apartinând grecilor.

Reformele lui Cuza au întâmpinat o opoziţie acerbă din partea marilor proprietari şi a înaltului cler, mai ales al celui grec, care işi vedea pierdute întinsele mosii acumulate în decursul timpului în Principatele Române.

Ţăranii nu aveau suficient pământ, plus că trebuiau să plătească impozite și să practice clacă pentru boieri. 
Alexandru Ioan Cuza a sperat să îmbunătățească situația din țară prin reforma agrară. El a încercat secularizarea terenurilor monahale și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor mosieri, dar majoritatea parlamentară era formată din marii proprietari de pamânt, care se opuneau.

Criza și soluția

Această parte a reformei sale nu a fost aprobată în Adunarea Legiuitoare. 
În această situație, Alexandru Cuza a dizolvat Parlamentul pe 2 mai şi a dizolvat Adunarea electivă, promulgând o nouă Constituție, numită de el Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea Domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor.

Dreptul de a vota s-a extins, fiind acordat şi unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor.

La alegerile pentru a 2-a convocare a Adunării Naționale au învins suporterii domnitorului. 
Cu sprijinul noului parlament, au avut loc o serie de reforme necesare.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal . Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată legea rurala, a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.

În Occident, reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o lovitură de stat fiind condamnate de Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc. Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil şi Cod Penal din ţările române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi și Academia Română.

Abdicarea şi exilul

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul ţării .

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forţat sub ameniţarea armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori şi liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliţie.

Complotiştii îl acuzau pe Domn că ar intenţiona să instituie un regim personal şi au reuşit să-şi aducă la îndeplinire planurile, atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei şi a gărzii personale a domnitorului.

Din partea unui gazetar, lui Cuza îi este adusă în seara dinaintea loviturii o telegramă, prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice . În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

La ora 4 dimineaţă, în ziua de 22 februarie (11 februarie pe stil nou) 1866, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda comandată de maiorul Lecca, îi aştepta.  Un grup de ofiteri şi de civili intră în clădire, ajung la uşa încăperii în care dormea Cuza, o forţează şi pătrund înăuntru. Cuza nu se opune, deşi avea pistoalele la îndemână, şi când grupul de ofiţeri, cu revolvere în mâini, îi cer să abdice şi-i prezintă documentul respectiv, el il iscaleşte, pe spatele unuia dintre complotişti – căpitanul Pilat, spunând: " de ce era nevoie să veniţi noaptea, ca nişte tâlhari. Doar am spus deja că sunt de acord să las tronul când se va stabili aducerea unui prinţ străin“  . 
Când se va stabili- adică atunci când reprezentanții națiunii i-o vor cere, nu când niște complotiști îl vor amenința cu pistoalele...
Trădătorii au fost: col. N Haralambie, col. I. Călinescu, col. D Crețulescu,(fratele primului ministru în funcție),mr. D Lecca, cpt. C Pillat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu . Toți vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I. 
În același an un grup de 141 de ofițeri ai armatei române , cu grade de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca cei care își trădaseră jurământul să fie pedepsiți. Fără răspuns. Candiano Popescu a devenit aghiotant regal.
 
Documentul avea următorul cuprins: “ Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun astăzi 11/23 fevruarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţi domneşti şi a ministerului ales de popor “.

          Dupa semnarea actului de abdicare – fapt ce s-a petrecut la orele 5 dimineaţa, Cuza, îmbrăcat în haine civile a fost scos din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi întorşi cu spatele spre a nu-l vedea pe fostul domn – aşa de mare era teama de o eventuală reacţie a ostaşilor – suit într-o trăsură cu coşul ridicat şi dus la casa lui Constantin Ciocârlan. 
Îndată ce Cuza a părăsit palatul, prima grijă a complotiştilor a fost să sechestreze arhiva care se găsea într-unul din apartamentele palatului. 
Doamnei Elena i se dădu îngăduinţa să rămână în palat; ea preferă însă, pentru cateva zile, până la plecarea din ţară, să locuiască în casa soţilor Davila.

          La 13/25 februarie, Cuza care fusese, între timp, strămutat la Cotroceni, trimite de aici o scrisoare generalului Nicolae Golescu, aratându-i – ca urmare a spuselor capitanului Pilat că va fi liber a călători în siguranţă până la frontiera României,  că nu va face şi nici nu va aproba “vreo cugetare în contra ordinei de faţă ” – că
„în împrejurările de faţă orice român, sub orice împrejurare fie, ce nu concură spre dobândirea obştescului ţel adică principiul proclamat de corpurile statului este trădatoriu către naţie. Să trăiască România! ”.

          În momentul când a plecat de la Cotroceni, tot noaptea – erau de faţă locotenenţa domnească şi întreg guvernul – Cuza a găsit, în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare:
„ Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine „ şi a încheiat cu cuvintele:” Să trăiască România! ”.

(Ofiţeri importanţi din armată i-au propus să îl repună pe tron prin forţa armelor, dar Cuza a refuzat, nevrând să pericliteze Unirea prin lupte interne.)

La producerea acestei lovituri de palat a contribuit însuşi Al. I. Cuza care, nu numai că nu a luat măsuri împotriva elementelor complotiste, dar într-un discurs s-a arătat chiar dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe din afara țării, fapt susţinut şi într-o scrisoare adresată unui diplomat străin.

După abdicarea forţată şi exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.

Iniţial a fost propus ca domnitor prinţul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.

Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.

Abdicarea lui Cuza ar fi putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia satelor era neliniştită şi temătoare că reforma agrară va fi anulată .

Poarta Otomană a mobilizat forţe importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta aşa cum am arătat, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe 3 aprilie 1866 a avut loc la Iaşi o demonstraţie separatistă..

Şirul de reforme iniţiate de Cuza, patriotismul şi altruismul acestuia, care a preferat să fie alungat din ţară decât să pună în pericol Unirea prin acţiuni egoiste şi apoi venirea  pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, au făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Alexandru Ioan I

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe 20 martie 1820 la Bârlad, si s-a stins din viata la 15 mai 1873, in oraşul Heidelberg din Germania.
Când patrioții unioniști plănuiau să realizeze Unirea Principatelor, printre personalitățile ce ar fi putut să devină domn erau , pe lângă A.I. Cuza și Vasile Alecsandri, Kogălniceanu și alții. Analizând între ei șansele fiecăruia, ei au convenit că cele mai mari șanse de a fi ales în ambele principate le avea Cuza și ceilalți au renunțat să mai candideze la această funcție și l-au sprijinit cu toții pe Cuza. Vasile Alecsandri a devenit ministru de Externe  și în această calitate își plătea deplasările diplomatice în străinătate și luxoasele uniforme brodate necesare din propriile sale venituri, aduse de moșia lui de la Mircești.
Alexandru Ioan Cuza s-a întreținut de asemenea din propriile sale venituri (aduse de moșia lui de la Ruginoasa) după ce a fost silit să abdice și să plece în exil.

Când era bolnav, pe moarte, i-a cerut printr-o scrisoare lui Carol I să-i permită să se întoarcă în ţară pentru puţinul timp ce mai avea de trăit. El a spus că nu va veni la Bucureşi, ci se va duce direct la moşia sa de la Ruginoasa. Nu i s-a permis. 

A murit la Heidelberg, într-o căsuță modestă- așa cum a descris-o Mircea Dinescu, ce spunea că a văzut-o. 

I-a fost adus, apoi, trupul neînsufleţit  în ţară.  A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, (cheltuiala suportată de soția lui Elena), iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de Unirea celor doua principate româneşti .

Analizând suita de evenimente petrecute in acei ani, unele avand un caracter cu adevarat revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă .

Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică, administrativă, culturală sau militară , în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice, în concordanţă cu noile cerinţe ale epocii.

• A dat pământ țăranilor - circa 30% din suprafața arabilă a țării
• A înlocuit alfabetul chirilic cu alfabetul latin în scrierile oficiale românești
• A înființat învățământul primar gratuit și obligatoriu
• A înființat Universitățile din București și Iași și a pus bazele Academiei Române
• A înființat armata națională, Ministerul de Război, Garda Națională, Arsenalul Armatei
• A înființat Ministerul de Externe și diplomația românească
• A înființat serviciul sanitar centralizat și serviciul poștal modern
• A înființat instanțele judecătorești, tribunalele județene, curțile de apel și Curtea de Casație
• A impus sistemul metric de măsuri și greutăți
• A început lucrările primei căi ferate din România, pe traseul București-Giurgiu
• A înființat prima linie d etelegraf
• A extins dreptul de vot și a înființat administrația locală cu consilii comunale și județene alese de cetățeni
  
  E uimitor cum domnitorul Alexandru Ioan I , primul șef de stat al României, a realizat toate acestea în numai 7 ani! 

Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Sursă: Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866-România modernă

De menționat un detaliu, amintit de Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altădată”:

    „În anul 1870 legenda cuzistă nu se stinsese încă. Patru ani trecuse numai de la detronarea lui Alexandru Ioan I Cuza și spectrul cuzist era agitat de unii politicieni. La începutul anului 1870, sub ministerul Alexandru Golescu (Arăpilă), candidatura lui Cuza este pusă la colegiul al IV-lea, care era colegiul țăranilor, în județele Dolj și Mehedinți. ...
    Cine-i pusese candidatura? Pentru a nu fi bănuiți că este opera lor, liberalii- roșii după cum li se spunea atunci iar albii erau conservatorii- liberalii opun în Dolj candidatura lui Ion Brătianu candidaturei lui Cuza. Ion Brătianu este ales. Dar la Mehedinți triumfa candidatura lui Cuza....
Cuza e validat. Iar președintele Camerei îi trimite următoarea telegramă la Viena:

           

Principe Alexandru Cuza,
    Colegiul al IV-lea de Mehedinți alegând pe Alteța Voastră deputat al său la Camera deputaților, comisiunea pentru verificarea titlurilor și Camera întreagă a validat alegerea. În consecință am onoare să rog pe Alteța Voastră să binevoiască a veni să-și ia locul în Adunare
                                                        Președintele Adunărei Gr. Balș

Termenii acestei telegrame dovedesc nu numai respectul pentru fostul Domnitor, dar ceva mai mult: mulți priveau pe Carol de Hohenzolern ca pe un Domnitor vremelnic și nu ereau puțini aceia cari întrevedeau reîntoarcerea lui Alexandru Ioan I pe tronul pierdut la 11 Februarie 1800.
    Dar Cuza declarase categoric și de repețite ori că nu mai are nici o ambițiune și că nici odată nu va tulbura liniștea țărei cu aspirația de a reua tronul. De aceea el refuză să primească locul din Cameră.
    În ședința de la 27 Februarie președintele dă citire următoarei scrisori:

                        Domnule Președinte,
    Am primit depeșa din 1/13 a lunei acesteia prin care d-voastră ați binevoit a-mi vesti cum că Camera deputaților României a întărit votul cu care mă trimite în reprezentația țărei, ca alesul său, colegiul IV de Mehedinți.
    Această încunoștiințare m'a pătruns, d-le președinte, și mai întâiu de toate vă rog să arătați Camerei simțirile mele de recunoștință și să primiți pentru d-voastră, prin al cărui organ îmi vine, viile mele mulțumiri.
    Puternice temeiuri însă  mă opresc a primi acest onor mie făcut de colegiul al IV-lea Mehedințean; cu toate că scump îmi este a vedea în votul său și a lui întărire că țara, în a sa neatârnare știe a-și revărsa dreptatea asupra urii și a orbirii patimilor. 
Mai este aceasta o dovadă că, dacă am putut face ceva pentru țară, ea nu a uitat-o și tot crede că, de departe ca și de aproape, nici o înconjurare nu-mi poate stinge adânca dorință de a o vedea fericită și în înflorire.
    Primiți domnule președinte încredințarea înaltei mele considerațiuni.
                                                    A.I. Cuza.

Observăm că A.I.Cuza a fost profund mișcat de faptul că se încearcă readucerea lui în țară ca deputat .Grija pentru stabilitatea țării și pentru asigurarea permanenței Unirii îl fac să refuze această posibilitate de a se întoarce în patrie. Știa că reîntoarcerea sa ar fi fost folosită de cei nemulțumiți de noa domnie (a lui Carol de Hohenzollern) pentru inițierea unei mișcări pentru repunerea sa pe tronși că asta ar fi putut genera un război civil cu urmări tragice pentru țară.
Iar el a preferat să se sacrifice pentru patrie. 

"NE VINE VESTEA CĂ S-A ALES CUZA DOMNITOR ÎN AMÂNDOUĂ CAPITALELE .Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. ATUNCI AM VĂZUT EU CE VA SĂ ZICĂ BUCURIA UNUI POPOR. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile.Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, SE ÎMBRĂŢIŞAU ŞI ÎNCINGEAU HORA ÎN MIJLOCUL DRUMULUI . Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? AM VĂZUT BĂTRÂNI CARE PLÂNGEAU DE BUCURIE." ( Nicolae Grigorescu către Alexandru Vlahuţă )

Şi acum, vor unii să ne împartă iar în principate/regiuni? 

Figura şefului răpitorilor din Algeria

Luarea de ostatici din Algeria s-a 

sfârşit într-o baie de sânge

Răsuflăm uşuraţi că trei dintre ai noştri au rămas în viaţă, dar din păcate doi români au murit acolo. Cei care au reuşit să scape vorbesc despre un coşmar pe care nu-l vor putea uita vreodată.

Trist este faptul că bieţii români sunt nevoiţi să plece în ţări străine şi mai ales în ţări cu un grad mare de risc (pentru că cei interesaţi ştiu că în acea zonă se desfăşoară lupte armate între diferite grupări , chiar dacă mobilurile lor  ne sunt, nouă, celor mai mulţi de aici, necunoscute). Cred că cei mai mulţi dintre români nu ştiu nimic despre tuaregi, de pildă. Sau despre conflictul din Mali. 

Oameni cu înaltă pregătire de specialitate nu-şi găsesc aici un loc de muncă şi sunt nevoiţi să-şi rişte viaţa pe meleaguri străine , fiind implicaţi, fără voia lor, în conflicte sângeroase care nu îi privesc. 

Companiile străine economisesc bani angajând români cu mai puţini bani decât ar fi trebuit să le plătească unor specialişti de la ei. Iar ei, românii noştri, pleacă peste mări şi ţări, pentru a le putea oferi un trai cât de cât decent familiilor lor.

Teroriştii au afirmat că pricipala lor ţintă era Algeria, care îşi deschisese spaţiul aerian Franţei pentru intervenţia în Mali. Aşa că au atacat instalaţiile peroliere şi gaziere cu o capacitate de producţie (destinată exportului) de peste 25 milioane metri cubi pe zi. 
Uzina "gazieră" de la Tiguentourine este exploatată din 2006 de către gigantul petrolier britanic BP, cel norvegian Statoil şi de firma algeriană Sonatrach. În zonă activează şi firma japoneză  JGC.
Numai că, printre cei peste 800 de lucrători blocaţi la In Amenas, erau şi circa 132 de străini, unii provenind din ţările cu interese economice acolo, iar alţii mânaţi de mizerie. Străini din Norvegia,Franţa,Statele Unite, Marea Britanie, Irlanda, Japonia, Coreea de Sud, România, Columbia, Tailanda, Filipine şi Armenia (după cum au declarat teroriştii).

Unii atraşi probabil cu sume foarte mari de bani, alţii,  siliţi de nevoile de acasă. 
Miercuri dimineaţă a avut loc atacul terorist, iar joi seara a intervenit în forţă armata algeriană. Sâmbătă a fost dat asaltul final. 

Algerienii au declarat că au fost ucişi toţi cei 32 de terorişti, dar şi 25 dintre ostatici. Potrivit Nouakchott info, printre jihadiştii ucişi în timpul asaltului , unii erau originari din Egipt, din Niger, din Mauritania. Ulterior au mai fost capturaţi şase islamişti.
  "În urma intervenţiei au fost eliberaţi  685 salariaţi algerieni şi  107 străini", a anunţat agenţia APS. Alte persoane sechestrate erau încă dispărute. Unii răniţi au murit ulterior la spital. Numărul victimelor nu este cunoscut, de fapt. Se ştie că au murit 7 americani, doi români, trei britanici (alţi trei fiind daţi dispăruţi şi probabil morţi de asemenea). Trupurile a 12 japonezi au fost găsite, (după alte surse despre 10 japonezi nu se ştie nimic şi sunt informaţii că 9 dintre ei au fost ucişi). 6 filipinezi au murit, iar 4 alţii sunt răniţi. Un purtător de cuvânt al grupului armat, citat de agenţia de presă mauritaniană ANI, ar fi vorbit joi despre 34 de ostatici străini ucişi în timpul asaltului. Surse islamiste au comunicat ANI că ar mai deţine şapte ostatici: trei belgieni, doi americani, un japonez şi un britanic. Tatăl vitreg al ministrului norvegian al dezvoltării internaţionale se află printre dispăruţi. El era gestionar al societăţii Statoil.


Îngrozitor!

În presa franceză a fost publicată fotografia unei persoane bănuită că ar fi condus atacul terorist. Poate e bine s-o vedem.

Abdul Rahman al-Nigeri, alias Abu Dujana, un combatant nigerian apropiat al brigăzii  de la  al-Mulathameen condusă de Moktar Belmoktar. Acest om ar fi putut fi în fruntea acţiunii de luare de ostatici de la In Aménas ,consideră ANI, agenţia  de presă mauritaniană.
(Imagine luată din satelit)

Şi iarăşi mă gândesc, cu durere: de ce a

trebuit să se   ducă ai noştri acolo?

Autorităţile algeriene au declarat că activitatea combinatului petrolier va fi reluată în două zile. Încă mai sunt români care lucrează în Algeria.
Domnul Floria, unul dintre cei trei români care au reuşit să scape din infernul luării de ostatici fugind pe cont propriu prin deşert, ajutaţi de un localnic, îi încurajează pe românii rămaşi la muncă în Algeria: "să nu ne pierdem speranţa, nu suntem mercenari, nu suntem militari, ne facem profesia"- adică nu vă temeţi, că ei au ce au cu cei ce provin din ţări care au trimis militari... Dl. Floria nu ştie, însă, dacă se va întoarce acolo...

21 ianuarie

Un singur algerian printre victime

Aflăm acum mai multe amănunte despre ceea ce televiziunea noastră numeşte "iadul algerian". Coordonatorul luării de ostatici ar fi fost un canadian, poreclit «Chedad». 
Cel puţin doi dintre islamiştii ucişi erau canadieni. Numărul total de ostatici ucişi este 48 , iar numărul total al deceselor: peste 80. Printre morţi, doar un singur algerian. 
Primul ministru algerian, Abdelmalek Sellal, a oferit noi detalii despre evenimente.

Răpitorii încercaseră mai întâi să  deturneze un autobuz ce transporta lucrători străini de la aeroport,dar soldaţii care îl păzeau au ripostat.(Aici a fost ucis şi singurul algerian ce a căzut victimă).(Islamiştii au sosit într-un vehicul de teren Toyota şi au tras asupra gărzilor algeriene ce păzeau clădirile complexului, dar fără a-i răni. Gărzile s-au predat fără luptă. Interesant cum marele număr de paznici algerieni nu a încercat să se opună în vreun fel.).  Islamiştii ar fi  încercat apoi să arunce în aer uzina. (Au controlat birourile şi au luat ostatici pe cei găsiţi acolo, separându-i pe algerieni de străini, Algerienii au fost bine trataţi. Unii dintre cei aflaţi în birouri dar care nu au fost preluaţi de terorişti  au reuşit să se ascundă sub birouri şi să fugă apoi). Un grup de islamişti a încercat să fugă cu mai multe camioane, ducând cu ei câte 3-4 ostatici străini, unii cu exploziv legat de corp. Armata algeriană a reacţionat  «feroce», vehiculele fiind distruse împreună cu  ocupanţii lor (Printre ostaticii folosiţi ca scuturi umane nu era nici un algerian). Într-un comunicat publicat de Agenţia Mauritaniană Nouvelles Nouakchott, islamiştii au declarat că propuseseră eliberarea captivilor, dar autorităţile algeriene erau decise să folosească forţa militară. Acţiunea a devenit sângeroasă joi, când combatanţii încercau să fugă cu prizonierii. Commandoul era condus de un algerian, Mohamed el-Amine Benchenab, foarte cunoscut de serviciile de informaţii . Printre atacatori figurau trei algerieni, ceilalţi răpitori fiind  canadieni, egipteni, tunisieni, malieni, nigerieni şi mauritanieni, după spusele d-lui Sellal.

Bilanţ provizoriu: 

• Japonia: 7 morţi, 3 dispăruţi (probabil morţi şi ei), 7 supravieţuitori. Martori din cadrul firmei japoneze spun că 9 japonezi au fost ucişi pe loc la atac.
• Filipine: 6 morţi ,4 dispăruţi , 16 salvaţi 
• 5 norvegieni dispăruţi-probabil morţi
• 4 britanici ucişi, alţi trei dispăruţi -probabil morţi. Cei 22 salariaţi britanici supravieţuitori au fost repatriaţi
• SUA- un mort, doi dispăruţi (posibil încă prizonieri), alţi doi salvaţi
• România: doi morţi, trei salvaţi
• Malaiezia: doi dispăruţi, trei salvaţi
• Franţa: un mort, trei eliberaţi
• Columbia: un mort
• Belgia: atacatorii ar fi găsit trei belgieni la faţa locului, dar Bruxelles nu confirmă asta
• Algeria: un mort, 685 eliberaţi. 

Se confirmă afirmaţiile islamiştilor că atacul era îndreptat numai împotriva străinilor şi că algerienii nu au fost folosiţi drept scuturi vii, şi nu s-a tras asupra lor, singura victimă algeriană fiind ucisă în autobuzul ce aducea lucrătorii străini de la aeroport. Martorii afirmă că atacatorii au tras asupra gărzilor algeriene doar pentru intimidare, fără a-i răni şi au declarat că nu au nimic împotriva lor.  Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la coincidenţa dintre  relativa siguranţă în care se aflau muncitorii algerieni şi decizia autorităţilor algeriene de a refuza orice negociere şi de a ataca convoiul cu ostatici chiar dacă aceştia urmau să moară cu certitudine. 

Diplomaţia japoneză a încercat cu disperare să obţină o rezolvare prin negociere, pentru a salva ostaticii. Adjunctul ministrului de externe japonez se deplasase în Algeria, pentru a participa la identificarea victimelor şi a se interesa de soarta celorlalţi japonezi aflaţi în Algeria;  iar ministrul de externe japonez a folosit toate mijloacele diplomatice posibile pentru salvarea vieţilor . Primul ministru japonez, aflat în turneu în Asia de Sud-Est, a telefonat omologului său algerian pentru a-şi exprima consternarea când armata dăduse asaltul, cerând ca această operaţiune să fie oprită şi să se dea prioritate vieţii ostaticilor. Primul ministru nipon şi-a scurtat turneul diplomatic , s-a întors de urgenţă la Tokyo şi a convocat ambasadorul Algeriei la ministerul nipon de afaceri externe.  S-a reuşit să fie salvaţi 7 dintre salariaţii japonezi, adică aceia care nu fuseseră ucişi în prima fază a ostilităţilor.



Ministrul de externe român s-a mulţumit să aştepte veşti de la oficialii algerieni, pe care i-a acuzat că nu au oferit date corecte. El a oferit false speranţe familiei celui care a murit din pricina rănilor în spitalul algerian. Oficialii algerieni au afirmat că informaţiile furnizate au fost corecte.


22 ianuarie

Cum a fost cu ai noştri

Inginerii Tiberiu Costache şi Mihail Bucur au căzut victime acestui conflict care ridică multe semne de întrebare. Familiile lor vor să afle în ce condiţii au murit ei. Dl Ponta a declarat " n-o să le fie uşor, dar le urez succes" . Asta e tot ce poate face pentru ei?
Aflăm de la televizor că amândoi românii care au murit în Algeria au fost victimele unei /unor explozii. Asta înseamnă că ei s-au găsit printre cei folosiţi ca scuturi umane de către islamişti. Poate cel puţin unul dintre ei nu a avut centura cu explozibil chiar pe corp, când islamiştii i-au luat cu ei în acele camioane, iar armata algeriană a tras în ei, ci a fost doar lângă unul care avea aşa ceva, şi astfel a mai supravieţuit puţin, murind apoi la spital. 
Tot azi îl vedem la postul nostru de televiziune pe primul ministru al Algeriei a deplâns moartea ostaticilor, în enumerare începând cu cei algerieni, ceea ce lăsa impresia că unii dintre cei în care a tras armata algeriana erau algerieni. Doar că singurul algerian mort în evenimente fusese împuşcat chiar în prima zi, în schimbul de focuri, iar de atunci nici un  ostatic algerian nu şi-a  pierdut viaţa. Nici un algerian nu era printre cei folosiţi ca scuturi vii, când a declanşat armata algeriană atacul «feroce» -după termenul folosit chiar de oficialităţile algeriene. . 

Ministrul nostru de externe a fost lăudat de dl Ponta. Pentru ce, oare? 

• Pentru că nu i-a cerut cuiva de la ambasada din Algeria să se ducă la spital ca să vază ce face amărâtul de român rănit, dar s-a grăbit să anunţe familia acestuia că omul era în afara pericolului, când el fusese victima unei explozii şi era muribund? Priviţi cum au acţionat japonezii!
• Pentru că nu a intervenit, la fel cu oficialii japonezi, pentru oprirea carnagiului? 
• Pentru că nu e deloc preocupat de situaţia celorlalţi români aflaţi încă în Algeria (şi pe care încerca să-i îmbărbăteze dl. Floria)? Dl. ministru nici măcar nu şi-a pus problema lor!
• Pentru că s-a pronunţat cu de la sine putere, în termeni ritoşi,  asupra unei (de fapt eventuale) participări a ţării noastre la evenimentele complicate din acea zonă îndepărtată nouă, unde - spre deosebire de Norvegia, Franţa sau Marea Britanie ţara noastră nu are interese economice -  fără a se gândi nici la faptul că astfel de decizii se iau în CSAT şi nu se comentează înainte de a se lua? Nici la implicaţiile ce le-ar avea o astfel de implicare în situaţia amărâţilor de români care îşi câştigă din greu pâinea acolo? Doar asta şi ar trebui să fie suficient pentru schimbarea lui din funcţie!

Notă: 
Toate informaţiile din acest articol sunt publice, oricine le poate găsi pe net. De ce doar MAE pare să nu ştie ce s-ar fi putut face?

Surse:  www.huffingtonpost.fr/2013/01/19/en-direct-algerie-prise-dotages-denouement-proche-deuxieme-assaut-armee_n_2509095.html?utm_hp_ref=france#118_lhomme-a-la-tete-des-ravisseurs

             www.magharebia.com/cocoon/awi/xhtml1/fr/features/awi/features/2012/10/01/feature-03
             mounadil.wordpress.com/2013/01/21/elements-pour-une-theorie-du-complot-a-in-amenas/
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Update 15.04.2014
Şeful jihadist Mokhtar Belmokhtar, despre care se crede că a organizat luarea de ostateci de la In-Amenas (Algeria) s-ar fi retras în Libia. Supranumit «Belawar» («chiorul» în arabă) sau Khaled Abou al-Abbas, Belmochtar este un fost combatant din Afganistan împotriva trupelor sovietice , care a devenit apoi unul dintre şefii Al-Qaïda din Maghrebul islamic (Aqmi).  Considerat mort în evenimentele de după răpire, se pare că el este în viaţă şi se află în Libia.