Femeile samurai

Onna-bugeisha (女武芸者)

Nu lipsesc poveștile despre legendarii războinici samurai japonezi din cultura pop modernă; dar majoritatea poveștilor le prezintă doar pe cele masculine.
Interesant de aflat că femeile au intrat de asemenea în legendă prin fapte de arme similare cu ale bărbaților.
În Japonia medievală, o Onna-Bugeisha (sau Onna-Buheisha) era o femeie luptătoare provenită din înalta societate, care se specializase în luptă defensivă (de apărare).
Existau și femei luptătoare ce se specializaseră în luptă ofensivă și care erau numite Onna-Musha.
Numeroase soții, fiice sau rebele găseau de datoria lor să se angajeze în lupte, alături de samurai. Ele erau membre ale clasei Bushi (o clasă nobilă de samurai feudali) și învățau artele  marțiale ca să-și apere familiile, casele și onoarea în timp de război. Termenul de femei-samurai nu e foarte exact. Ele erau persoane importante în societate.
Personaje intrate în legendă ca împărăteasa Jingū, Tomoe Gozen, Nakano Takeko sau Hōjō Masako au fost niște onna-bugeisha ce au avut un impact semnificativ în istoria japoneză.

Onna bugeisha Ishi-jo, soția lui Oboshi Yoshio, unul dintre „cei 47 de ronini fideli”
Stampă de Kuniyoshi, 1848

Numite onna bugeisha, aceste femei războinice erau antrenate în mod similar cu bărbații  în luptă, autoapărare și folosire iscusită a armamentului, potrivit Japan Times.

O armă populară preferată de onna bugeisha era halebarda japoneză ,  numită naginata. De asemenea, au fost instruite în arta de luptă cu cuțitul  tantōjutsu, folosind un pumnal cunoscut sub numele de kaiken.
Dacă erau în pericol de a fi capturate, aceste femei preferau să își ia viața.

Unele dintre aceste femei își protejau comunitatea în lipsa bărbaților, dar cea care avea să devină mai târziu împărăteasa Jingū (ce a trăit între anii 170-269 și a domnit 60 de ani) și-a folosit arta marțială pentru a provoca o schimbare economică și socială în societate, reușind să cucerească Coreea fără a vărsa sânge (conform legendei). 
Respectând aceleași reguli, atât ca războinici ca samurai, ca și de sex masculin, erau de așteptat să îndeplinească aceleași îndatoriri, așa că s-au luptat adesea  în perioadele din vechime precum Heian și Kamakura.

Printre puținii membri de sex feminin ai clasei de femei războinice care au dobândit celebritate  erau Tomoe Gozen și Hangaku Gozen.

Tomoe Gozen, cea mai cunoscută pentru loialitatea și curajul ei, a luptat vitejește în bătălia de la Awazu din 1184, alături de soțul ei, Minamoto no Yoshinaka, Lord Kiso -din clanul Minamoto.

Tomoe Gozen

«Tomoe era deosebit de frumoasă, cu pielea ei albă, părul ei lung și trăsăturile încântătoare. Ea era și o arcașă remarcabilă, iar în privința mânuirii sabiei era o luptătoare ce valora cât o mie de bărbați, gata să înfrunte un demon sau un zeu, călare sau pe jos. Ea călărea cai neîmblânziți cu o măiestrie superbă. Ea cobora nevătămată râpe  periculoase.  Înaintea unei bătălii,  Yoshinaka a numit-o prim căpitan, («ippo no taisho»), echipată cu o armură solidă , cu o spadă foarte mare și cu un arc puternic; și ea a dus la îndeplinire mai multe isprăvi vitejești decât oricare dintre ceilalți războinici. » scrie în Heike Monogatari -lucrare din secolul al XIV-lea ce descrie războiaiele duse în secolul al XII-lea între puternicele clanuri Minamoto și Taira. . 

Fiind investită cu titlul de șef militar, Tomoe Gozen a condus trupele soțului ei după moartea acestuia în luptă.
Dintre faptele de arme ale acestei femei războinice se povestesc victoriile avute în timpul bătăliei de la Yokotagawara, când a învins și a tăiat capetele a șapte războinici inamici (se obișnuia ca învingătorul să aducă acasă capetele adversarilor uciși, ca semn al victoriei și pentru dezonorarea adversarilor ce nu puteau fi îngropați în mod demn). Trei ani mai târziu, în bătălia de la Uchide no Ham, ea a luptat în fruntea a 300 de luptători împotriva a 6000 de inamici . S-a întors acasă fiind una dintre cei cinci luptători care supraviețuiseră .
Dar Tomoe e cunoscută mai ales pentru ultima bătălie relatată. În bătălia de la Awazu, contra lui Minamoto Yoshimoto , soțul lui Tomoe a fost rănit de moarte.  El i-a spus soției lui să fugă.  Dar Tomoe nu numai că a refuzat  să plece de pe câmpul de luptă, ci l-a atacat pe adversarul cel mai puternic , spunând: „cel puțin, să am un adversar pe măsută. Mi-ar plăcea să vă arăt, domnule Kiso, ultima mea luptă în serviciul vostru” . Adversarul a fost Onda no Hachiro Morishige, celebru pentru forța lui, ce lupta înconjurat de treizeci de călăreți. Tomoe a intrat în mijlocul lor, mergând drept spre Onda no Hachiro, pe care l-a ucis, luând apoi ca trofeu capul acestuia și armura lui.
După această bătălie, nu se știe exact ce turnură a luat viața legendarei luptătoare. Există o versiune  că în cele din urmă Tomoe ar fi fost capturată de Wada Yoshimori, care ar fi obligat-o să îl ia de soț și ar fi avut copii cu el. Alte surse spun că Tomoe s-a călugărit și a murit la 91 de ani. După alte surse, Tomoe l-a răzbunat pe Yoshinaka reușind să-i recupereze capul (ce fusese luat de adversar) și apoi s-a înecat în mare. 

Soția vărului și adversarului lui  Minamoto no Yoshinaka, Minamoto no Yoritomo  a devenit la rândul ei o importantă onna-bugeisha.  Hōjō Masako s-a călugărit după moartea soțului ei, fiind supranumită „generalul în strai de călugăriță”. Acțiunile ei au avut efect și în plan politic, contribuind la acordarea de drepturi egale de moștenire pentru femei, ca și pentru bărbați. Femeile japoneze au putut să se ocupe de finanțe, să -și lase moștenire bunurile , să aibă servitori și să-și crească fiii și fiicele după regulile samurailor. 

Hangaku Gozen, a fost cunoscută de asemenea ca fiind o luptătoare temută. Ea  comandase odată  3 000 de luptători într-o luptă de apărare contra unei armate de  10 000 de soldați fideli clanului  Hōjō, a fost descrisă în literatura japoneză ca fiind  «neînfricată ca un bărbat și frumoasă ca o floare». Ea stăpânea la perfecție tainele luptei cu arcul sau cu naginata, dar folosea și armele de foc .  În timpul unei lupte contra clanului Minamoto ea a fost rănită cu o săgeată în șold și a fost capturată , apoi dusă în fața șogunului Minamoto no Yoriiye, care auzise de faima ei militară. Împiedicată să se sinucidă, ea a fost obligată să ia în căsătorie un vasal al șogunului, cu care ar fi avut un copil.

Alte războinice au primit sarcina de a-și proteja casele în loc să meargă pe câmpul de luptă. Au fost instruite să fie pricepute la mânuirea  armelor ce puteau fi folosite eficient împotriva invadatorilor călare.
Au fost documentate alte relatări despre onna bugeisha îmbrăcate în armuri ornamentate și cete mari de frunte de femei înarmate cu naginata,ce s-au regăsit până în perioada Sengoku (mijlocul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVII-lea).

Istoricul Stephen Turnbull a scris în „Samurai Women 1184-1877” că, „dovezile arheologice,deși foarte puține, sugerează  o implicare mai largă a femeii în luptă decât reiese doar de relatările scrise.”

Cu toate acestea, o schimbare radicală a statutul femeilor în societatea japoneză avea să de producă abia  la începutul secolului al XVII-lea (perioada Edo).

Odată cu noua ordine de convenții sociale și apariția păcii, onna-bugeisha au fost nevoite să suporte o schimbare radicală, trecând  de la statutul lor de războinici redutabili la rolul de  soții și mame respectuoase.
Fiind silite să ducă o viață de ascultare pasivă, fiicele de nobili și de generali au avut interzicere de a lua parte la bătălii și chiar de a călători.
Fapt interesant, sub regimul autoritar al șogunatului la mijlocul secolului al XVII-lea, a crescut mumărul școlilor din  imperiu ce predau învățarea artei marțiale naginata de către femei  pentru autoapărare și în chip de metodă de formație morală.
Istoricul Ellis Amdur observa că dacă o femeie Bushi din acea vreme se căsătorea, era ceva obișnuit ca ea să-și aducă și naginata în casa soțului. Aceasta era considerată o „emblemă a rolului ei în societate” și un mijloc de a insufla „virtuțile ideale necesare unei soții de samurai”.

Deși scăzuse semnificativ necesitatea ca femeile să-și arate măiestria în luptă, era de așteptat totuși ca femeile să fie gata să-și apere gospodăria sau satul în cazul unor probleme apărute noaptea sau a unor persoane suspecte apărute prin preajmă.

La sfârșitul secolului al XIX-lea o altă legendară  onna bugeisha , Nakano Takeko.
S-a păstrat o fotografie a ei și se știe că era născută în aprilie 1847 și a murit pe 16 octombrie 1868.
Era fiica unui funcționar de pe domeniul Aizu și primise o educație aleasă. Excela în arta caligrafiei și în poezie, dar studiase și matematica  și  artele marțiale, devenind expertă în mânuirea faimoasei naginata. A fost adoptată de către maestrul său de arte mațiale Akaoka Daisuke și a devenit la rândul ei instructor de arte marțiale în pofida vârstei ei fragede.
Ea a devenit  celebră pentru rolul avut în bătălia de la Aizu. Când armata imperială Meiji se apropia de cei ce rămăseseră loiali clanului Tokugawa (chiar după moartea șogunului) , femeile din Aizu au discutat în timpul nopții ce să facă. Printre ele erau Kouko, mama lui Takeko și sora ei de 16 ani, Yuko. Ele au decis să lupte împreună până la moarte.
În zori, grupul de 30-40 de femei războinice au plecat să se alăture cetei de 3000 de samurai din Aizu, dar aceștia nu le-au primit. 
Takeko a intrat totuși în luptă și  împreună cu grupul de femei războinice cunoscute sub numele de  Jōshitai au  înfrunta primele armata imperială .
Cei loiali șogunatului Tokugawa luptau împotriva armatei imperiale dorind să apere societatea japoneză  tradițională împotriva influiențelor americane și europene considerate nefaste și barbare
Nakano, care mânuia   naginata, a luptat alături de   samurai în lupta împotriva a 20 000 de soldați din armata imperială  a domeniului Ōgaki. Martori oculari au relatat că Nakano  a ucis singură cinci sau șase adversari, apoi ea a fost rănită cu un glonț în piept. Cu ultima suflare, ea i-a cerut  surorii sale Yūko să-i taie capul și să-l ia ca să fie îngropat și nu luat ca trofeu de inamici.  Avea 21 de ani.
Luptele au mai continuat o săptămână, dar în cele din urmă cetatea Aizu a fost cucerită de armata imperială, care folosea arme de foc. 
Era sfârșitul erei samurailor.

Yuko a supraviețuit și a îngropat capul surorii ei sub un pin din curtea  templului Hōkai, din apropiere, donând templului și naginata cu care luptase sora ei. Acolo au fost ulterior ridicate un sanctuar și o statuie în cinstea lui Nakano.
Acțiunile lui Nakano și ale trupei sale de luptătoare de la Joshigun sunt  pomenite și astăzi în cadrul Festivalului anual de toamnă din Aizu.
Pe mormântul ei se află un monument comemorativ.

În fiecare an, în septembrie, un grup de fete tinere purtând hakama (pantaloni largi) și bandouri albe shiro participă la procesiune în onoarea lor.

Se cunosc și alte nume de femei războinice, care au continuat tradiția samurailor dar folosit în lupte arme de foc.
Yamamoto Yaeko (1845-1932) a fost fiica unuia dintre instructorii de tir ai domeniului Aizu, Yamamoto Gonpachi.
Ea mânuia foarte bine muscheta și a luat parte la apărarea castelului din Aizu în timpul războiului clasei Boshin.
După căderea castelului și sfârșitul războiului (prin înfrângerea samurailor), ea a plecat la Kyoto să se ocupe de fratele ei Yamamoto Kakuma, ce fusese făcut prizonier în timpul revoltei samurailor.
În 1870 ea a devenit creștină și s-a căsătorit cu reverendul Joseph Hardy Neesima. Amândoi, ajutați și de Kakuma au fondat universitatea din Doshisha. Era și maestră de ceai în tradiția Urasenke. 
În timpul războiului ruso-japonez și al celui chino-japonez ea a ajutat ca infirmieră.
Teru Matsudaira (13 dec. 1832-28 febr.1884) , supranumită Teruhime („prințesaTeru”) a purtat postum numele budist „Shohei-in”.
Ea fusese adoptată de Matsudaira Katataka fiind menită să devină soția moștenitorului clanului Aizu , dar s-a căsătorit cu Okuidaira Masamoto, de care a divorțat în 1854.
În 1868 Teru devenise călugăriță budistă și locuia la castelul Aizu. În timpul luptelor a făcut parte dintre apărătorii castelului atât mânuind naginata, (avusese același maestru ca și Nakano Takeko)  dar și pregătind masa pentru luptători, confecționând gloanțe și obuse, îngrijindu-i pe răniți și stingând incendiile ce apăreau ca urmare a atacurilor inamice.
Când castelul s-a predat după un asediu de o lună, Teru a fost plasată în domiciliu obligatoriu la templul Myokokuji. 
Este înmormântată în cavoul familiei Matsudaira în cimitirul familiei Matsudaira , la Aizu. 
Au rămas poeziile scrise de ea cu multă sensibilitate. 


Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele femei războinice cunoscute în tradiția japoneză, cum ar fi: Ii Naotare, Kaihime, Ikeda Sen, Tsuruhime, Tachibana Ginchiyo,  Myōrin, Maeda Matsu, Numata Jakō, Okaji no Kata.

Surse>
Utagawa Kunivoshi, Wikipedia, Japan Times , 9 oct. 2011,
Imagini de la  aikidoromanord.org