Partidele europene

Ce sunt partidele europene

Până acum noi, românii, nu auzeam aproape niciodată de ele în mass media noastră. Adică, ştiam că ele sunt undeva, acolo, la UE, dar ni se părea că nu au nici o legătură cu noi, cetăţenii români, la noi părând să conteze doar partidele româneşti.
Acum, cu ocazia recentelor alegeri pentru Parlamentul european, am auzit ştiri care păreau să facă legături între partidele de la noi şi cele de acolo: cutare partid a trecut de la grupul cutare la alt grup (partid european),  cutare şef de partid a anunţat că va sprijini candidatura cutărui lider de partid european, deşi partidul său face parte din alt partid european...
Toate acestea ne-au trezit curiozitatea să aflăm mai multe despre aceste partide europene.

PPE, PSE,  ALDE, PGE..

Sunt ele partide adevărate, sau sunt un fel de cluburi politice?

În 2014, treisprezece formaţiuni transnaţionale recunoscute oficial primesc subvenţii europene.
Cum ar fi: Partidul popular european (PPE), principala formaţiune de dreapta, Partidul socialist european (PSE) , centriştii de la Alianţa liberalilor şi democraţilor pentru Europa (ALDE), sau radicalii din Partidul  stângii europene (PGE).
Aceste mişcări sunt de un fel aparte, pentru că membrii lor sunt nişte partide. Ele regrupează de fapt formaţiuni naţionale cu idei identice sau similare.

Astfel, PPE, care domină în prezent Parlamentul european, regrupează vreo 50 de partide liberale- conservatoare din UE.
PSE cuprinde 33 de partide social-democrate.
Partidul verde european reprezintă 32 de mişcări cu activităţi legate de mediu , iar
Alianţa europeană pentru libertate (AEL) grupează 7 partide eurosceptice.

Dar aceste coaliţii europene pot fi numite partide?

Un partid este, în principiu, o formaţiune politică ce încearcă să ajungă la putere. Dar în Europa, unde se situează puterea? De asemenea, aceste partide se pare că nu au militanţi. Unii consideră că ar fi, pentru moment, mai ales nişte structuri decorative.

Formarea unei conştiinţe europene

Structurile de coordonare între mişcările europene au apărut din anii 1950 şi s-au consolidat odată cu crearea Parlamentului de la Strasbourg, în 1976.
Iar în 1992, formaţiunile europene au primit recunoaşterea oficială: tratatul de la Maastricht  le numeşte " factori de integrare în sânul Uniunii", contribuind la "formarea unei conştiinţe europene".
Cu începere din 2004, s-a creat un regulament care formează un statut precis pentru "partidele politice la nivel european" şi posibilitatea acestora de a primi finanţare publică.
Conform acestui statut, partidul trebuie să aibă personalitate juridică în statul membru unde îşi are sediul; să dispună de aleşi locali sau naţionali în cel puţin un sfert dintre statele membre (deci cel puţin şapte state din UE) sau să fi reunit cel puţin 3% dintre deputaţi la ultimele alegeri europene; să respecte marile principii ale UE, mai ales în materie de drepturi ale omului; să fi participat la alegerile europene sau să aibă această intenţie.

O reformă adoptată în aprilie 2014 prevede că aceste partide vor trebui, pe viitor, să fie înregistrate sub drept european, şi nu sub drept naţional. Ele vor trebui de asemenea să aibă cel uţin un eurodeputat. Evaluarea respectării acestor reguli se face de către Parlamentul european şi de către o autoritate independentă.

Partidul european va primi (cu condiţia să respecte şi unele condiţii suplimentare) şi subvenţii europene , pe care nu are dreptul să le dea partidelor membre sau eurodeputaţilor săi. În 2014 vor fi alocate 27,5 milioane de euro pentru partidele europene, sumele variind între 354 000 € (EU Democraţi) şi 9,4 milioane (PPE). La aceste sume se adaugă cotizaţiile partidelor membre. Mişcările europene dispun deci de un statut juridic şi de mijloace financiare . Totuşi, unii se întreabă dacă pot fi considerate adevărate partide politice.

Un fel de club politic

Unii oameni politici, cum ar fi Francisco Roa Bastos, spun: "E adevărat , aceste partide organizează regulat congrese pentru a alege foruri de conducere, reuniuni între lideri...Dar este o coordonare foarte slabă, un fel de club politic."  Platformele comune sunt foarte vagi, pentru că ele trebuie să fie acceptabile tuturor partidelor membre, care pot fi destul de diferite între ele. 
PPE de pildă reuneşte formaţiuni democrat-creştine cum sunt CDU german, condus de Angela Merkel, dar şi partide autoritare şi intervenţioniste economic precum Popolo della Liberta al lui Silvio Berlusconi sau Fidesz din Ungaria, condus de Viktor Orban. Platforma electorală a PPE, intitulată "manifest" şi nu "program" prezintă doar nişte orientări foarte generale. 
De fapt, statutele partidelor europene prezintă ca obiectiv de cele mai multe ori o mai bună cooperare între partidele membre. Partidul stângii europene se doreşte "o organizaţie flexibilă şi decentralizată de partide...independente şi suverane"; în PPE, "partidele membre ...susţin poziţiile adoptate de către asociaţie în cadrul UE", ele "îşi vor menţine în numele propriu, identitatea şi libertatea de acţiune în contextul responsabilităţilor lor naţionale" .
Grupurile din Parlamentul de la Strasbourg, ale căror contururi nu coincid întodeauna cu cele ale partidelor, nu depind de partidele europene.
Cele mai multe dintre partidele europene nu acceptă membri individuali, cu excepţia propriilor lor parlamentari europeni şi a aleşilor naţionali dintr-un partid membru. Doar Stânga europeană, ALDE, AEL , EUDemocraţii  şi Partidul democrat european deschid clar această posibilitate, însoţită în acelaşi timp, la unele, de condiţii particulare şi de restricţii la dreptul de vot în instanţele interne. La ALDE, numărul de militanţi individuali este de mai puţin de o mie.

CIRCUMSCRIPŢII TRANSNAŢIONALE?

Rolul acestor partide va creşte în viitor. Rolul Parlamentului european a fost întărit în desemnarea preşedintelui Comisiei. 
Pentru prima dată candidaţii desemnaţi de către cele cinci principale partide europene au purtat o adevărată campanie în UE , incluzând şi dezbateri televizate transmise în toate ţările membre.
Partidele au finanţat campaniile candidaţilor proprii.
Totuşi, după Francisco Roa Bastos, doctor în ştiinţe politice, " doar o modificare instituţională importantă ar putea schimba lucrurile şi anume crearea de circumscripţii transnaţionale, de exemplu franco-germane, care să reunească electori de pe cele două maluri ale Rinului." Eurodeputatul Andrew Duff făcuse o asemenea propunere, dar în urma opoziţiei PPE aceasta nu a mai fost examinată de Parlamentul european.  (cf Dominique Albertini)