Declaratia de la Paris

O Europă în care putem să credem

(Document tradus după dreuz info)

Un grup de erudiți și de intelectuali europeni au publicat un manifest în care ei analizează situația actuală a Europei , pe care ei o califică drept „falsă Europă” și cheamă, surpriză, la apărarea „adevăratei Europe” și a rădăcinilor ei creștine.
.......................................................................................................
Manifestul e intitulat: „Declarația de la Paris: o Europă în care putem să credem”

(E lung, dar merită să fie citit!-n.n.)

Această falsă Europă se încrâncenează să distrugă patrimoniul autentic al adevăratei Europe, culturile și națiunile ei. Ea e bazată pe o cultură a respingerii a ce este ea însăși. Ea ignoră și chiar repudiază rădăcinile  creștine ale adevăratei Europe. În același timp, ea are mare griză să nu-i deranjeze pe musulmani, considerându-i dornici de a adopta cu bucurie perspectivele ei laice și multiculturale.

Manifestul în 36 de puncte, redactat în mai , dar publicat în octombrie 2017 , nu a reunit sufragiile mass media tocmai din această cauză. Textul e destul de lung, dar merită să vă dați osteneala să-l citiți. Măcar de data asta intelectualii sunt de partea populiștilor. Ar fi vorba despre începutul unei luări generale la cunoștință?

Casa noastră comună.
1. Europa ne aparține și noi aparținem Europei. 
Acest pământ este casa noastră , n-avem alta. Motivele pentru care iubim Europa depășesc capacitatea noastră de a explica sau de a justifica această fidelitate. E vorba despre istorii comune, de speranțe și de iubiri. E ovorba despre obiceiuri, de perioade de bucurii și de durere. E vorba de experiențe entuziasmante de reconciliere, de promisiunea unui viitor împărtășit.
Peisajele și evenimentele Europei au pentru noi semnificații proprii, care nu le aparțin și altora. Casa noastră e un loc în care obiectele ne sunt familiare și în care ne recunoaștem, oricare ar fi distanța care ne desparte de ea. Europa e civilizația noastră, care e pentru noi prețioasă și de neînlocuit.

O falsă Europă ne amenință.

2. Europa, în bogăția și măreția ei, e amenințată de o viziune falsă pe care ea o întreține despre ea însăși. Această falsă Europă se vede ca țelul civilizației noastre, dar în relitate, ea se pretează să confiște patriile. Ea promovează o lectură caricaturală a istoriei noastre și aduce prejudicii trecutului. Purtătorii de stindard ai acestei false Europe sunt orfani voluntari, care își concep situația de apatrizi ca pe o nobilă ispravă.  Falsa Europă se mândrește să fie precursorul unei comunități universale, care nu este nici o comunitate și nici nu e universală.

Falsa Europă e utopică și tiranică.

3. Partizanii acestei false Europe sunt vrăjiți de încrederea superstițioasă într-un progres inevitabil. Ei cred că Istoria este de partea lor, și această credință îi face să fie trufași și disprețuitori, incapabili să recunoască defectele lumii post-naționale  și post- culturale pe care ei sunt pe cale să o construiască.  De aici, ei ignoră adevărate izvoare ale decenței omenești. Ei ignoră și chiar repudiază rădăcinile creștine ale Europei. În același timp, ei au mare grijă să nu-i deranjeze pe musulmni,despre care se presupune că vor adopta cu bucurie perspectiva lor laică și multiculturală. Înecată în superstițiile și în ignoranța ei, orbităde viziuni utopice și pretențioase, această falsă Europă sufocă orice dizidență - în numele, desigur, al libertății și al toleranței.

Noi trebuie să apărăm Europa adevărată.

4. Intrăm pe un drum fără ieșire. Cea mai mare amenințare pentru viitorul Europei nu este nici aventurismul Rusiei, nici imigrația musulmană. Europa adevărată e amenințată  de menghina sufocantă cu care ne strivește această falsă Europa.
Națiunile noastre, cultura noastră împărtășită se lasă să fie epuizate de iluzii și de orbiri în legătură cu ceea ce este Europa și ce ar trebui să devină ea.
Noi ne luăm angajamentul să rezistăm acestei amenințări pentru viitorul nostru. Noi vom apăra , vom susține și vom deveni campionii acestei Europe veritabile, această Europă căreia îi aparținem toți cu adevărat.

Solidaritatea și loialitatea civică încurajează participarea activă.

5. Europa veritabilă așteaptă și încurajează participarea activă la proiectul comun de viață politică și culturală. Idealul european este un ideal de solidaritate fondat pe consimțirea la un corp juridic aplicabil tuturor, dar cu exigențe limitate. Acest consimțământ nu a luat întodeauna forma unei democrații reprezentative. Totuși, tradițiile noastre de fidelitate civică , sub orice formă , reflectă un asentiment fundamental la fundamentele noastre culturale. În trecut, europenii s-au bătut pentru a ne face sistemele politice mai deschise la participarea colectivă, și suntem cu umilință mândri de această istorie. În ciuda felurilor în care ele sunt utilizate, uneori prin revoltă generală, ele au afirmat sus și tare că în ciuda nedreptăților și eșecurilor lor , tradițiile popoarelor acestui continent sunt ale noastre. Vocația noastră reformatoare face din Europa un loc în care se caută mereu mai multă justiție. Spiritul nostru de progres se înrădăcinează în dragostea noastră pentru pământul natal și în fidelitatea noastră pentru el.

Noi nu suntem subiecte pasive.

6. Un spirit european de unitate ne incită să ne încredem în spațiul public, chiar dacă nu ne cunoaștem. Parcurile publice, piețele și bulevardele late ale orașelorși metropolelor europene povestesc despre spiritul politic european:  noi ne împărtășim viața comună și res publica. Noi plecăm de la principiul că e de datoria noastră să fim responsabili pentru viitorul societăților noastre. Noi nu suntem subiecte pasive, sub dominația puterilor despotice, fie ele religioase sau laice. Noi nu suntem nici la pământ în fața implacabilelor forțe ale Istoriei. A fi european înseamnă a avea o putere politic și istorică. Noi suntem autorii destinului nostru împărtășit.

Statul- națiune este marca de fabrică a Europei.

7. Europa veritabilă e o comunitate de națiuni.
Noi avem propriile noastre limbi, tradiții și frontiere.  Totuși, noi am recunoscut întotdeauna o afinitate unii față de alții, chiar și când suntem în dezacord, ba chiar în război. Această unitate-în-diversitate ne pare naturală. Această afinitate e remarcabilă și prețioasă, căci ea nu se înțelege de la sine. Forma cea mai comună a unității-în-diversitate este imperiul, pe care cei trei regi războinici europeni au încercat să-l recreeze după căderea Imperiului roman. Atrecția pentru forma imperială a dăinuit, deși modelul Statelor-națiuni  a ieșit deasupra: această formă pooitică leagă popoarele de suveranitate. Statul-națiune a devenit de atunci caracteristica principală a civilizației europene.

 Noi nu susținem o unitate impusă și forțată. 

8. O comunitate națională se mândrește întotdeauna de ea însăși , are tendința să se laude cu performanțele sale naționale în toate domeniile, și intră în competiție cu celelalte națiuni, câteodată pe câmpul de bătaie.  Concurențele naționale au rănit Europa, uneori grav, dar n-au compromis niciodată unitatea noastră culturală. Se poate chiar constata contrariul. Pe măsură ce statele europene se stabileau distinct, se întărea o identitate comună europeană. Din teribilul măcel al celor două războaie mondiale din secolul XX°, noi am ieșit încă mai deciși să ne onorăm moștenirea comună. Acolo este mărturia unei civilizații profund cosmopolite: noi nu căutăm o unitate de imperiu forțată sau impusă. Di contra, cosmopolitismul european recunoaște că dragostea patriotică și loialitatea civică debușează spre un orizont mai larg.

Creștinismul a încurajat unitatea culturală.

9. Europa adevărată a fost șlefuită de Creștinism. Împărăția universală spirituală a Bisericii a conferit unitate culturală Europei, fără a trece printr-un imperiu politic. Asta a permis desfășurarea unor fidelități civice în sânul unei culturi europene împărtășite. Autonomia a ceea ce numim societate civilă a devenit o caracteristică fundamentală a vieții europene. În plus, Evanghelia creștină nu ne aduce un sistem legislativ de origine divină.  De asemenea, diversitatea legilor seculare ale națiunilor poate fi proclamată și onorată fără a repune în cauză  unitatea europeană. Nu este o întâmplare că declinul credinței creștine în Europa a corespuns cu eforturi reînoite pentru stabilirea unei unități politice, un imperiu al finanței și un imperiu de norme
empire de la finance et un empire de normes, argumentând sentimente pseudo-religioase universale, pe cale de a fi construit de către Uniunea Europeană.

Europa e hrănită de rădăcini creștine.

10. Europa adevărată afirmă demnitatea egală a fiecărui individ, de orice sex, rang sau rasă. Acest principiu se degajă de asemenea și din rădăcinile noastre creștine.
Virtuțile noastre sunt legate indisolubil de moștenirea noastră creștină: imparțialitate, compasiune, milostenie, reconciliere, luptă pentru menținerea păcii, binefacere. Creștinismul a revoluționat relația dintre bărbat și femeie, punând în valoare dragostea și fidelitatea reciprocă într-un mod ce nu fusese văzut niciodată înainte și altundeva. Legătura căsătoriei permite ca bărbatul și femeia să se împliească în comuniune. Toți sunt de asemenea persoane: idee creștină , reluată de secolul Luminilor.

Rădăcinile clasice încurajează excelența. 

11. Europa adevărată se inspiră de asemenea din tradiția clasică.
Noi ne recunoaștem în literatura vechii Grecii și a vechii Roma. Ca europeni, noi luptăm pentru măreția virtuților clasice. Pentru moment, asta a dus la o competiție violentă pentru supremație. Totuși, în cel mai bun caz, această aspirație spre excelență îi inspiră pe bărbații și pe femeile din Europa să realizeze capodopere muzicale și artistice de o frumusețe incomparabilă și să pătrundă adânc în domenii ale științei și tehnicii.
Serioasele virtuți ale romanilor, stăpâni pe ei, mândri participării civice și spiritul de interogare filozofică a grecilor n-au fost niciodată uitate în Europa adevărată. Aceste moșteniri sunt și ale noastre.

Europa e un proiect comun.

12. Europa adevărată n-a fost niciodată perfectă.
Partizanii falsei Europe nu greșesc de caută progrese și reforme; multe au fost realizate din 1945 și 1989 și trebuie să le îndrăgim și să le onorăm. Viața noastră comună e un proiect continuu, orice în afară de o moștenire fosilizată. Totuși viitorul Europei stă pe o fidelitare reînnoită  față de cele mai bune tradiții ale noastre, nu pe un universalism greșit, care cere uitarea și ura de sine. Europa n-a început cu secolul Luminilor.  Patria noastră mult iubită nu va fi împlinită cu Uniunea Europeană. Europa adevărată este și va fi mereu o comunitate de națiuni, fiecare orgolioasă  de singularitatea ei.
Totuși noi rămânem uniți în jurul unei moșteniri spirituale, pe care o dezvatem împreună, o dezvoltăm, o împărtășim și o iubim.

Ne pierdem casa.

13. Europa adevărată este în pericol. Noblețea suveranității populare, rezistența față de imperiu, un cosmopolitism capabil de dragoste civică, concepția creștină a unei vieți umane și demne, o legătură vie cu sprijinul nostru clasic, toate acestea ne scapă din ce în ce mai mult. În timp ce partizanii falsei Europe construiesc falsa lor Creștinătate a drepturilor umane universale, noi ne pierdem casa.

Predomină o falsă libertate.

14. Falsa Europă se laudă că e angajată hotărât pentru libertatea umană.
Această libertate, totuși este foarte parțială. Ea pretinde eliberarea de orice constrângere: libertate sexuală, libertatea de exprimare personală, libertatea « de a fi tu însuți ». Generația anilor 1968 consideră aceste libertăți ca prețioase victorii asupra unui regim cultural atotputernic și opresiv. Ei se văd ca eliberatori; transgresiunile lor sunt aclamate ca spirit moral nobil, pentru care lumea ar trebui să le fie recunoscătoare.

Individualismul, izolarea și lenea se dezvoltă.

15. Pentru cele mai tinere generații europene, totuși realittea e mult mai puțin frumoasă. . Hedonismul libertin duce deseori la plictiseală și la sentimentul de inutilitate.
Legătura căsătoriei a fost fragilizată. În vârtejul libertății sexuale, dorințele profunde ale tinerilor noștri de a se căsători și de a înființa familii sunt deseori frustrate. O libertate care alienează cele mai profunde dorințe ale inimii, devine un blestem. Societățile noastre se afundă în individualism, izolare și lene. În loc să fim liberi, suntem condamnați la conformitatea vidă a consumatorului și la cultura media. E de datoria noastră să spunem adevărul: Generația anilor 1968 a distrus, dar n-a construit nimic. Ea a creat un vid umplut astăzi de rețele sociale, de un turism ieftin și de pornografie.

Suntem reglementați și gestionați.

16. Chiar în timp ce lăudăm o libertate fără precedent, viața europeană devine din ce în ce mai reglementată.  Aceste reguli, deseori concepute de tehnocrați fără fețe, aflați în solda celor puternici, ne guvernează relațiile profesionale, deciziile noasrte de afaceri, calificările noastre educative și media de informație și de divertisment. Europa caută să limiteze libertatea de expresie, această specificitate europeană car eîncarnează libertatea de conștiință. Țintele acestor restricții nu sunt obscenitatea, nici atacurile contra decenței publice. Din contra, Europa caută în mod manifest să restrângă libertatea de exprimare politică. Șefii politici care amintesc adevăruri jenante despre Islam sau imigrație sunt târâți în fața judecătorilor.   Corectitudinea politică impune tabuuri care împiedică orice discuție asupra statu quo. Această falsă Europă nu încurajează cu adevărat o cultură a libertății. Ea promite o cultură de omogenizare dictată de piață și un conformism impus de politică.

Multiculturalismul nu funcționează.

17. Această falsă Europă se fălește să fie legată de egalitate ca niciodată mai înainte. 
Ea pretinde că luptă împotriva oricăror forme de discriminare legate de apatenențele rasiale, religioase sau identitare promovând incluziunea lor.
În acest domeniu, a avut loc un progres veritabil, chiar și un spirit utopic a ieșit la suprafață. În cursul generației precedente , Europa a urat un mare proiect multiculturalist. Să ceri sau chiar să încurajezi asimilarea noilor veniți musulmani a moravurilor și obiceiurilor noastre, ca să nu spunem și a religiei noastre, ar fi fost, ni se spune, o mare nedreptate.  Să fii legat de egalitate, ni se spune, cere o abjurare de la preferințele noastre pentru propria noastră cultură. În mod paradoxal, întreprinderea multiculturalistă europeană , care neagă rădăcinile creștine ale Europei, exploatează un ideal de  binefacere universală într-un mod exagerat și himeric. Ea cere de la europeni o negare de sine vecină cu sfințenia. Noi ar trebui deci să recunoaștem colonizarea patriilor noastre și dispariția culturii noastre ca pe cea mai mare realizare a secolului al XXI-lea; un act colectiv de sacrificiu pentru apariția unui soi de comunitate globală, pașnică și prosperă.

Reaua credință se dezvoltă.

18. E multă rea credință în acest tip de raționament.  Cei mai mulți dintre cei care ne guvernează , fără îndoială, recunosc superioritatea culturii europene dar refuză să afirme asta în mod public într-un mod care i-ar putea jigni pe imigranți. În numele superiorității culturii europene, ei cred că asimilarea se va face în mod natural și rapid. Parodiind ironic gândirea imperialistă de pe vremuri, clasele guvernante europene  presupun că printr-o lege a naturii sau a istoriei, « ei» vor deveni neapărat ca « noi » gândul că inversul ar fi adevărat. Până atunci, multiculturalismul oficial a fost desfășurat ca o procedură terapeutică pentru a gestiona nefericitele dar „temporarele” tensiuni culturale.


Tirania tehnocratică devine din ce în ce mai mare.

19. Există o rea credință încă și mai prezentă, încă și mai întunecată, Il y a une mauvaise foi encore plus présente, et encore plus sombre, în desfășurare. În timpul ultimei generații, un număr crescând dintre membrii clasei noastre conducătoare au decis că interesele lor sunt favorizate de o accelerare a mondializării. Ei speră să construiască instituții supranaționale pe care ei ar fi în stare să le controleze fără a suferi inconvenientele unei suveranități populare. Devine din ce în ce mai limpede că „deficitul democratic” în mijlocul instituțiilor europene nu e doar o problemă tehnică ce trebuie să fie rezolvată are este părat cu zel. Fie că e apărat prin argumentele unei presupuse „necesități economice” sau prin exigențele unui drept internațional provenit din drepturile omului, care scapă oricărui control, mandarinii supranaționali ai Uniunii Europene confiscă viața politică a Europei, răspunzând  la orice repunere în cauză printr-un răspuns tehnocratic: Nu există alternativă. Este tirania, dulce însă reală, cu care ne confruntăm.

Falsa Europă e fragilă și neputincioasă.

20. Aroganța aceste false Europe devine din ce în ce mai evidentă, în ciuda marilor eforturi desfășurate de către partizanii ei de a întreține iluzii confortabile. 
Culmea este că această falsă Europă e mult mai slabă decât am fi sperat noi toți. Divertismentul popular și consumul material nu pot întreține viața civică.
Lipsite de idealuri superioare și descurajate de ideologia multiculturalistă să exprime o mândrie patriotică, societățile noastre se trezesc că au dificultăți în voința de a se apăra. În plus, o retorică inclusivă și un sistem economic impersonal , dominat de firme mari internaționale, nu ar putea să înnoiască încrederea civică și coeziunea socială. Trebuie să spunem sincer: societățile europene rezistă prost. E suficient să deschidem ochii ca să observăm folosirea inedită a puterii de stat, a ingineriei sociale și de îndoctrinare în sistemul educativ. Nu e doar teroarea islamică ce își aruncă soldați înarmați până în dinți pe străzile noastre. Poliția anti dezordini e necesară acum pentru a reprima grupuri protestatare și chiar pentru a gestiona mulțimi enervate de suporteri de fotbal. Fanatismul suporterilor echipelor noastre de fotbal este un semn disperat al nevoii umane profunde de solidaritate, o nevoie care rămâne nesatisfăcută în această falsă Europă.

S-a instalat o cultură a negării de sine.

21. Clasele intelectuale europene sunt , vai, printre primii partizani ai orgoliului aceste false Europa. Universitățile sunt, fără nici un dubiu, una din gloriile civilizației europene. Acolo unde  odinioară se căuta a se transmite fiecărei noi generații înțelepciunea secolelor trecute, astăzi, prea ades intelectualii asociază gândirea critică unei respingeri simpliste a trecutului.  Un punct de reper esențial al gândirii europene a fost disciplina riguroasă a onestității intelectuale și căutarea obiectivității. Totuși, în cursul ultimelor două generații, acest nobil ideal a fost transformat. Ascetismul care altădată viza să libereze spiritul de tirania opiniei dominante a devenit un conformism negândit ce suscită animozitate față de tot ce e al nostru. Această poziție de respingere culturală permite fără riscuri prea mari și dificultate să fii „critic” . În cursul ultimei generații, ea a fost repetată în amfiteatre, până pe punctul de a deveni o doctrină, o dogmă.  Să profesezi acest nou credo reprezintă un semn de elevație spirituală și permite să fii primit în mijlocul spiritelor „luminate”. Universitățile noastre au devenit actori motori ai distrugerii culturale.

 Elitele arogante își etalează virtuțile. 

22. Clasele noastre conducătoare lărgesc drepturile umane. Ele combat schimbările climatice. Ele concep o piață economică globală integrată și care să armonizeze politicile fiscale. Ele supraveghează progresul în vederea unei mai bune egalități a genurilor. Ele fac atâtea lucruri pentru noi! Ce contează mecanismele prin care acționează ele? Ce contează dacă popoarele europene devin din ce în ce mai sceptice față de administrația lor?

E posibilă o alternativă.

23. Acest scepticism în creștere este justificat din plin.  Astăzi  Europa e dominată de un materialism fără scop ce pare incapabil să motiveze bărbații și femeile să fondeze familii. O cultură a respingerii privează generațiile viitoare de sentimentul identității lor. Unele dintre țările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală față de legile locale, ca și cum ar fi niște coloni mai degrabă decât frați ai națiunilor noastre.
Individualismul ne izolează pe unii de ceilalți. Mondializarea transformă perspectivele de viitor pentru milioane de persoane. Cînd aceste perspective sunt repuse î chestiune, clasele noastre conducătoare afirmă că ele fac tot posibilul pentru a se adapta la inevitabil , să se ajusteze la necesitățile implacabile. Nu există alte posibilități și a rezista ar fi irațional! Cei care se opun acestei fatalități sunt denunțați ăentru crimă de nostalgie, merită anatema de rasiști sau fasciști.
Atunci când diviziunile sociale și lipsa de încredere în instituții devin din ce în ce mai vizibile, viața ăpolitică europeană apare tot mai marcată de mânie și de resentimente și nimeni nu știe unde o va duce asta. Noi nu trebuie să continuăm pe acest drum. Trebuie să respingem tirania și falsa Europă. O alternativă e posibilă.

Trebuie să respingem o pseudo-religie.

24. Să lucrezi pentru reînnoire necesită pornirea de la cunoașterea de sine teologică. Universalismul și pretențiile universaliste ale acestei false Europe se dovedesc a fi  înlocuitori inferiori ai unei întreprinderi religioase, dotate ciu propriul său credo și cu anatemele ei. Este un opiu puternic ce paralizează corpul politic al Europei. Noi trebuie să insistăm asupra faptului că aspirațiile religioase sunt  în mod corespunzător din domeniul religiei și nu din cel al politicii și cu atât mai puțin din cel al administrației birocratice. Pentru a ne regăsi capacitatea de acțiune politică și istorică, e imperios necesar să re laicizăm viața publică europeană.

Trebuie să restaurăm un liberalism veritabil.

25. Asta cere din partea noastră o renunțare la limbajul mincinos care evită responsabilitatea și încurajează manipularea ideologică. Discursurile despre diversitate , incluziune și multiculturalism sunt vide. Deseori, un asemenea limbaj este desfășurat pentru a face ca eșecurile să pară reușite:   destrămarea solidarității sociale ar fi „de fapt” un semn de primire, de toleranță și de incluziune. Asta relevă discurs marketing, un limbaj ce vizează să facă relitatea mai neclară în loc să o lumineze. Trebuie să regăsim un respect permanent al realității. Limbajul este  un instrument delicat, ce este umilit dacă e folosit ca măciucă. Trebuie să fim partizanii decenței limbajului. Recursul la delațiune și acuzații  e semnul decadenței perioadei contemporane. Nu putem să acceptăm să fim intimidați verbal, încă și mai puțin să fim amenințați cu moartea. Trebuie să îi protejăm pe cei care vorbesc rezonabil, chiar dacă avem părerea că ei se înșeală. Viitorul Europei va trebui să fie liberal în cel mai bun înțeles al său: a fi legat de o dezbatere publică solidă, eliberat de orice risc de violență și de pedepsire.

Avem nevoie de oameni de stat responsabili.

26. Schimbarea destinului falsei Europe și a pseudo-religioasei ei cruciade utopice pentru o lume fără frontiere înseamnă încurajarea unui nou sens politic și un nou tip de om de stat. Un bun șef politic guvernează binele public al unui anumit popor. Un bun șef de stat consideră moștenirea noastră europeană comună și tradițiile noastre naționale ca fiind magnifice și fortifiante, car și ca pe niște daruri fragile. El nu respinge această moștenire și nu încearcă să o piardă urmărind vise utopice. Astfel de șefi de stat caută onoruri decernate de poporul lor, nu caută aprobarea ” comunității internaționale” , care corespunde în realitate unui instrument de relații publice pentru o oligarhie. 

Trebuie să reînnoim unitatea națională și solidaritatea. 

27. Recunoscând caracterul particular al națiunilor europene și marca lor creștină, nu trebuie să fim puși în dificultate de falsele afirmații ale multiculturaliștilor.  O imigrație fără asimilare e o colonizare și aceasta trebuie să fie respinsă. Noi ne așteptăm tocmai ca cei care migrează spre pământurile noastre să se încorporeze în națiunile noastre și să ne adopte moravurile. Această așteptare trebuie să fie susținută de politici consistente. Limbajul multiculturalismului a fost importat din America. Totuși, marea perioadă de imigrare spre Statele Unite s-a oprit la începutul secolului al XX-lea , într-o perioadă de creștere economică rapidă și remarcabilă, într-o țară care nu a fost în mod virtual Stat-providență, dotat cu un sens foarte pronunțat al identității naționale la care imigranților  să li se ceară a se asimila. După ce au lăsat să intre un număr apreciabil de imigranți, America și-a închis aproape complet porturile pentru aproape două generații.
Europa ar trebui să învețe din experiența americană în loc să adopte ideologii contemporane din Statele Unite. Această experiență subliniază faptul că munca e un puternic motor de asimilare, că o politică socială generoasă poate îpiedica asimilarea și că o politică prudentă poate obliga la reducerea imigrației, uneori drastic. Nu trebuie să permitem ideologiei multiculturaliste să ne deformeze judecățile politice asupra celui mai bun mod de a servi binelui comun; care cere pentru început o comunitate națională destul de unitară și sedentară pentru a vedea binele său ca fiind comun!


Doar imperiile sunt multiculturale.

28. După cel de al doilea război mondial, Europa de vest a cultivat democrații pline de inițiativă.  După prăbușirea Uniunii Sovietice , națiunile Europei centrale au restabilit vitalitatea instituțiilor lor civice. Acestea fac parte din cele mai prețioase dovezi de curaj din Europa. Ele se vor pierde dacă noi nu tratăm chestiunea imigrației și a schimbării demografice a națiunilor noastre. Doar imperiile sunt multiculturale și asta va deveni Uniunea Europeană dacă noi eșuăm în a reînnoi solidaritatea și unitatea civică , criterii de la care să pornim evaluarea politicii de imigrație și strategiile de asimilare.

Ierarhii sănătoase contribuie la binele social.

29. Mulți se înșeală gândindu-se că Europa nu e agitată decât de controverse privind imigrația.  De fapt, dezbaterea nu e decât o dimensiune a unei dezintegrări sociale generale. Trebuie să recunoaștem în general demnitatea rolurilor speciale în societate. Părinții, învățătorii, profesorii au datoria de a-i forma pe cei care se găsesc sub responsabilitatea lor. Noi trebuie să rezistăm cultului unei expertize obținute în detrimentul înțelepciunii, tactului, căutării unei vieți cultivate. Nu se poate să avem reînnoire în Europa fără respingerea hotărâtă a unui egalitarism exagerat și a unei reduceri a nivelului de cunoștințe tehnice.
Aprobăm reușitele politice ale erei moderne. Fiecare bărbat și fiecare femeie trebuie să aibă un vot egal. Drepturile fundamentale trebuie să fie protejate. În același timp o democrație sănătoasă cere o ierarhie socială și culturală care încurajează căutarea excelenței și car eîi onorează ăe cei care servesc binele comun. Noi trebuie să restaurăm un sentiment de grandoare spirituală și să în onorăm așa cum i se cuvine, pentru ca civilizația noastră să răspundă puterii în creștere pe de o parte a bogăției și pe de altă parte a divertismentului vulgar.

Noi trebuie să ne restaurăm cultura morală.

30. Demnitatea umană e mult mai mult decât dreptul de a nu fi neliniștit, și doctrinele internaționale ale drepturilor omului nu epuizează revendicările în justiție, încă și mai puțin pe cele ale binelui.  Europa trebuie să regăsească un nou consens față de cultura morală pentru ca populațiile să fie ghidate spre o viață mai virtuasă. Nu trebuie să permitem unei false concepții despre libertate să împiedice folosirea prudentă a legii pentru a preveni viciul. Trebuie să fim indulgenți în fața slăbiciunii umane, dar Europa nu se poate împlini fără restaurarea unei aspirații comune spre o conduită elevată și spre excelență.
O cultură care promite demnitate decurge din decență și din îndeplinirea îndatoririlor de către fiecare la locul său. Noi trebuie să reînnoim respectul reciproc între clasele sociale, caracteristice ale unei societăți care valorizează contribuțiile tuturor.

Piețele pot fi ordonate pentru scopuri sociale.

31. În timp ce recunoaștem aspectele pozitive ale economiei de piață, trebuie să rezistăm ideologiilor care caută să organizeze întreaga societate începând de la logica pieței.  Noi nu putem să permitem ca totul să fie de vânzare. Piețe prospere cer Stat de drept, acesta trebuind să vizeze mai sus decât simpla eficacitate economică. Piețele funcționează bine când sunt înrădăcinate în instituții sociale robuste organizate conform propriilor lor principii , care nu relevă logica pieței. Prosperitatea economică , deși e benefică , nu corespunde  binelui celui mai înalt. Piețele trebuie să fie orientate spre scopuri sociale. Astăzi, gigantismul întreprinderilor amenință chiar și suveranitatea politică. Națiunile au nevoie să coopereze și să stăpânească aroganța și indiferența forțelor economice mondiale globale. Noi susținem folosirea prudentă a puterii guvernamentale pentru urmărirea binelui social ne-economic.

Educația trebuie să fie reformată.

32. Noi credem că Europa are o istorie și o cultură demne de a fi întreținute. 
Universitățile noastre, totuși, de multe ori ne trădează moștenirea culturală. Noi trebuie să reformăm programele educative pentru a încuraja transmiterea culturii noastre comune mai degrabă decât de a-i îndoctrina pe cei mai tineri cu o cultură a respingerii de sine . Profesorii și tutorii de la toate nivelurile au o îndatorire de memorie. Ei ar trebui să fie mândri de rolul lor de punte între generațiile trecutului și generațiile viitoare. Trebuie să reînnoim cultura de elită a Europei definind sublimul și frumosul ca etalonul nostru comun, respingând degradarea artelor într-o formă de propagandă politică.
Asta va necesita o nouă generații de mecenați. Întreprinderile și birocrațiile s-au arătat proști gestionari ai artelor.

Căsătoria și familiile sunt esențiale .

33. Căsătoria este fundamentul societății civile și constituie baza armoniei între bărbați și femei.  Este o  legătură intimă organizată în jurul întreținerii unui cămin durabil și a educării copiilor. Noi afirmăm că rolurile noastre cele mai fundamentale în societate ca ființe umane sunt cele de tați și de mame. Căsătoria și copiii sunt legați intrinsec de orice concepție de împlinire a ființei umane. Copiii cer sacrificiul celor care îi aduc pe lume. Acest sacrificiu e nobil și trebuie să fie onorat. Susținem politicile sociale prudente cae încurajează și întăresc căsătoria , nașterea și educarea copiilor. O societate care eșuează în primirea propriilor copii nu are viitor.

Populismul trebuie să fie interogat.

34. Neliniștea crește în Europa astăzi față de ceea ce este numit  « populism ». Câtă vreme acest termen n-a fost niciodată definit, el e folosit ca o invectivă. Noi avem dubii asupra acestui fenomen. Europa trebuie să facă apel la înțelepciunea tradițiilor ei în loc să conteze pe sloganuri sau apeluri emotive la divizare. Totuși noi considerăm că fenomenul poate reprezenta o rebeliune sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe , caer etichetează ca „antidemocrație” orice amenințare la monopolul ei asupra legitimității morale.  Termenul « populism » chestionează dictatura lui  statu quo,  «
fanatismul centrului », și o face în mod legitim. E un semn că în chiar mijlocul culturii noastre politice degradate și sărăcite , capacitatea de acțiune istorică a popoarelor europene poate renaște.

Viitorul nostru este cel al Europei adevărate.

35. Noi respingem ca simplistă afirmația conform căreia nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială și fără inima unei piețe unificate, la o birocrație transnațională , la societatea de divertisment. Pâinea și circul nu sunt suficiente. Alternativa responsabilă este Europa adevărată.

Nous devons prendre nos responsabilités.

36. Astăzi, noi cerem tuturor europenilor să ni se alăture pentru a respinge utopia fantezistă a unei lumi multiculturale fără frontiere.   Noi ne iubim în mare măsură patriile și căutăm să transmitem copiilor noștri toate lucrurile nobile  pe care le-am primit ca patrimoniu. Ca europeni, împărtășim și o moștenire comună, o moștenire care cere pace în Europa națiunilor. Să reînnoim suveranitate națională, să regăsim demnitatea unei responsabilități politice comune pentru binele și viitorul Europei.

Philippe Bénéton (France)
Rémi Brague (France)
Chantal Delsol (France)
Roman Joch (Česko)
Lánczi András (Magyarország)
Ryszard Legutko (Polska)
Pierre Manent (France)
Dalmacio Negro Pavón (España)
Roger Scruton (United Kingdom)
Robert Spaemann (Deutschland)
Bart Jan Spruyt (Nederland)
Matthias Storme (België)
PARTISANS
Pascal de Roubaix
David Engers


© Rosaly pour Dreuz info

*****************************************************************************

Bun, acesta a fost documentul întocmit de către semnatarii enumerți mai sus.

Care e părerea mea, după ce l-am citit?

În primul rând să ne informăm puțin despre semnatari.

De pildă, Chantal Delsol este o ferventă partizană a federalismului, ideal despre care ea spune că izvorăște din fondul catolic și din cultura barocă a țărilor germanice. Ea consideră federalismul ca sistemul politic de viitor, speranța Europei. 

Dar în text nu se spune că Adevărata Europă ar trebui să fie un stat federal, ci că ar trebui să fie o serie de  de state naționale bazate pe creștinism, tradițiile proprii, legislație oarecum armonizată și care să promoveze excelența. 

Nu se creionează clar o soluție optimă.

Nu ne rămâne decât să vedem în alte texte care ar fi viziunile semnatarilor documentului.

András Lánczi e una dintre figurile importante din partidul Fidesz condus de Viktor Orban.  Reamintim că guvernul lui Viktor orban a refuzat împrumutul de la FMI și a decis să supună băncile și firmele -în special pe cele străine- la regimuri de taxare ridicată. Cam invers fașă de ce se întâmplă pe la noi, nu? Și parcă au mai mult succes.

 Pierrre Manent se interoga  asupra locului cetățenilor musulmani în societatea franceză , spunând că totuși  « cristalizarea comunitară mai degrabă se confirmă și nu e pe cale să dispară » și propunea musulmanilor un contract social prin care ei și-ar păstra moravurile și religia, dar ar accepta în schimb  « o libertate totală de critică și de gândire privind religia lor ». (Dar ce te faci dacă ei acceptă doar prima parte? n.n.) .

Toți semnatarii sunt personalități proeminente - profesori de filozofie unii, formatori de opinie sau politicieni- alții. Observațiile lor sunt pertinente și reflectă frământările din UE.


Rémi Brague : Relevă într-un alt text diferența pe care o vede între ideea de milostenie și de iertare în religia creștină și în ismam, unde aceleași noțiuni nu au aceleași semnificații. În religia creștină, Dumnezeu detestă păcatul , care desfigurează creația Sa, dar îi iubește totuși pe cei păcătoși, pe care vrea să îi elibereze din păcat.  :„ « Cristos a murit pentru noi când eram încă păcătoși » (Romains, 5, 8). Allah îi iubește pe cei care se supun Lui și îi urăște pe cei cre nu cred în El  (Coran, XL, 10). Înainte de a vorbi de milostenie, să ne întrebăm către care Dumnezeu ne adresăm . Să nu facem amalgam ..”

Dar care ar fi soluția întrevăzută de acești gânditori ce semnează documentul? Soluția Adevăratei Europe nu e conturată precis în text. Se spune însă că UE ar fi falsă și neviabilă. Cu ce să fie înlocuită atunci? Cu statele naționale independente care erau anterior? Păi, parcă n-a fost bine.

Cu un stat federal, așa cum pledează unii dintre ei în alte materiale publicate? Nu toți au fost de acord probabil cu asta și de asta nu au scris așa în document. Dar ?

Sigur că bazele creștine și tradițiile trebuie să fie păstrate. Dar în ce cadru organizatoric? 

Sigur că trebuie promovată excelența și moralitatea. Cât am vrea noi asta, dar se pare că suntem la polul opus aici!

Până una-alta, țările europene se pregătesc de o etapă superioară. O etapă în care țările care vor vrea (și vor putea) vor forma o uniune mai strânsă, mai apropiată de un stat federal. Iar celelalte? Păi...treaba lor! Noi, de pildă, care nu am fost în stare să adoptăm moneda euro, care nu putem face autostrăzi nici dacă ni se dau bani și care nu putem să ne apărăm cetățenii , la ce putem spera? Unde vom fi? Ce ar trebui să facem și cefac guvernanții noștri în această privință? 

Pafta

Catarame balcanice vechi 

Am văzut uneori la costumele populare românești un gen de catarame formate din două părți simetrice care se prind între ele cu un cârlig , uneori cu o tijă.

Pafta turcească cu decor în filigran și cu pietre

De cele mai multe ori cele două părți ale cataramei au o formă asemănătoare cu unele motive ornamentale orientale. O formă specifică, asemănătoare cu o frunză răsucită, sau cu o picătură de apă .
De unde vine acest motiv ornamental?
În mod poate surprinzător, el provine tocmai din lumea persană, dar unele teorii spun că și în Persia el ar fi for influiențat de simbolul chinez yin și yang.
Este
simbolul numit Boteh
În țările anglofone se cheamă "Paisley" . Mai e supranumit și „motiv cașmir” (După țesăturile din lână foarte fină de capră din Cașmir, imprimate cu astfel de motive). 
( Paisley= Numele unui sat din Scoția unde meșteșugarii au fabricat șaluri cu motive asemănătoare celor din Cașmir, dar la prețuri mai abordabile- între anii 1800-1850)







Originile simbolului persan sunt deseori asociate cu simbolismul Babilonului antic, cam din 2000 îJC.  Palmierul ce produce curmale era venerat de babilonieni și considerat ca „arbore al vieții”. 

Motivul decorativ se găsește atât pe țesăturile orientale, cât și la bijuteriile orientale (catarame, pandantive, broșe)
Unii văd în acest motiv decorativ „limba de foc a lui Zarathustra”, alții cred că e o lacrimă a lui Buddha sau doar un fruct de conifer, ori „creanga de aur” despre care a scris și Sadoveanu.

De fapt însă motivul decorativ e legat de lumea florală, pentru că boteh înseamnă în limba persană (farsi ) înseamnă „buchet de flori”, dar și „arbust” sau „iarbă”.
« Bôteh gegheh » este o floare mistică iraniană  pe care unii o apropie de  simbolul chinez yin/yang. Florile Boteh sunt în general perechi, reprezentând uniunea dintre bărbat și femeie. Este trandafirul imaginar al Iranului, simbolul dragostei. Ea se regăsește pe desenele ce datează din secolul XVII-lea, sub formă curbă stilizată sau geometrică. Arborele vieții simbolizează fertilitatea, continuitatea. Uneori sunt asociate și imagini de cupluri de păsări, aluzie la căsătorie și deci la continuitatea vieții. Simbolul datează însă din timpuri străvechi .

Desenul a devenit popular în Europa în timpul secolelor XVII și XIX prin intermediul șalurilor de Cașmir.
În Persia se regăsește acest motiv ornamental încă din perioada imperiului Sassanid (224 -651), o dinastie de confesiune zoroastriană, o confesiune ce subzistă încă în unele regiuni din Iran și din India sub numele mai comun de parsis.

Unii specialiști spun că „boteh” ar avea originea în religia zoroastriană, că ar reprezenta chiparosul, simbolul vieții și al eternității. Pentru alții ar fi o frunză de palmier.

După căderea imperiului Sassanid, motivul ornamental a dăinuit și a fost regăsit în afară de contextul religios, fiind folosit pentru decorarea veștmintelor luxoase sau la podoabe.

Încă și astăzi, mai ales în Iran și Uzbekistan motivul decorativ se regăsește pe veștminte, dar și pe decorațiile pereților, pe vase sau pe bijuterii. Sub numele „buta” (migdală) a devenit simbolul național al Azerbaigeanului.

În India și Pakistan , sub denumirile: „kalka”, „carrey” sau „ambi” („amb”) ar fi folosit ca simbol de protecție împotriva răului.

Preluat în Imperiul Otoman

Pafta otomană din aramă cu email și coral

Motivul decorativ a fost mult folosit la faimoasele catarame foarte folosite în timpul Imperiului Otoman. Vedem și în filmele turcești cu subiect istoric cum personajele poartă catarame foarte mari, cu desen simetric, numite PAFTI.

Persoanele cu rang înalt purtau catarame de dimensiuni foarte mari, confecționate din materiale prețioase lucrate în filigran și împodobite cu pietre prețioase. 

Paftale turcești din argint aurit

Cei care nu își puteau permite aur , își comandau paftale din argint. Dar și argintul era scump, așa că persoanele mai puțin avute purtau catarame din aliaj cu slab conținut de argint sau din aramă argintată. Dimensiunile erau însă foarte mari, pentru a impresiona.

Pafta turcească veche vândută pe un site de comercializare
Din aliaj cu urme de argint și „piatră” de sticlă

Calitatea slabă a aliajului rezulta și din folosirea monedelor turcești ca materie primă pentru paftale.
Or, în Imperiul Otoman monedele „aspri” , care inițial erau din argint, au început să conțină din ce în ce mai puțin argint (ca urmare a problemelor financiare cu care se confrunta împărăția turcească).

Moda turcească s-a răspândit în toate provinciile ocupate de otomani: în cele integrate în Imperiul otoman (pașalâcuri), așa cum au fost Grecia, Bulgaria, Serbia , Ungaria  sau în cele aflate sub suzeranitatea sultanului , fiind independente teoretic, dar aflate sub dominația Imperiului Otoman (așa cum au fost Principatele Române).
În Bulgaria se observă că paftalele au fost adoptate atât în portul popular al femeilor musulmane, cât și în cel al bulgăroaicelor ortodoxe.

Atât bulgăroiaca musulmană (din stânga) cât și cea ortodoxă (din dreapta)
poartă paftale și coliere metalice.

În atelierele grecești, bulgărești, cipriote, turcești și românești se lucrau în secolele XVIII-XIX felurite bijuterii, între care și paftale din argint, uneori aurite, dar și din aliaje inferioare argintate, lucrate în diferite tehnici: turnare, ciocănire, ajurare, filigran.
Paftalele , pandantivele și broșele erau împodobite cu sidef , perle, coral, pietre prețioase sau semiprețioase, dar și sticlă de diferite culori. Era folosită și tehnica emailului policrom.

Paftalele au devenit un accesoriu vestimentar obişnuit în Ţările Române în perioada domniilor fanariote, caracterizată prin influenţa sporită a culturii greceşti (în care paftalele se impuseseră pe filieră otomană) . 

Paftale și centură din Grecia

Dar ele fuseseră folosite și în secolul XVII, de către domnitori români. Însă decorațiunile folosite erau deseori cu subiect religios. Ele jucau atunci rolul unor mici icoane purtate mereu cu sine de proprietar. 

Pafta dăruită de domnitorul Petru Rareș unei mănăstiri.

În timpul domniilor fanariote, luxul afișat de către pătura conducătoare (boieri fanarioți sau autohtoni) presupunea și purtarea de paftale prețioase, dintre care unele pot fi văzute acum la muzee.

Paftale de la noi , expuse la Muzeul Național de Artă.
Din argint și argint aurit 

Odată cu epoca de tranziţie a societăţii româneşti de la modelul greco-oriental către modernitatea occidentală, formele şi motivele decorative de tradiţie post-bizantină şi orientală au fost abandonate în favoarea repertoriului baroc sau Biedermeier. Între anii 1840 şi 1870, purtarea paftalelor a devenit desuetă, moda feminină adoptând în totalitate croiurile şi cromatica occidentală. 

Regina Elisabeta a reintrodus paftalele în moda românească.

Regina Elisabeta în costum popular, 
purtând chiar și o furcă și un fus, cu care mimează că  toarce.
Cingătoarea costumului e încheiată cu o pafta 

În jurul anului 1870, principesa Elisabeta, viitoarea regină a României a introdus la curte portul național românesc, în varianta sa cea mai luxoasă : materiale prețioase (borangic, lână fină) broderii migăloase foarte abundente, mâneci ample, țesături cu fir de aur și de argint și paftale din materiale prețioase.

Paftale românești la MNAR

Paftale românești expuse la Muzeul de Istorie

Exemplul ei a fost urmat de elita feminină până în pragul Primului Război Mondial. 
Regina Maria avea la rândul ei o colecție impresionantă de straie populare românești, somptuase, lucrate artistic și împodobite cu fir de aur, de argint și cu paftale. 
Putem vedea numeroase fotografii de epocă, în special cărți poștale  în care regina Maria poza îmbrăcată în straie naționale românești. 

Regina Maria în costum popular cu multă broderie, mâneci foarte largi
și cingătoare cu o pafta enormă. 

Când a călătorit în Statele Unite, regina Maria a dăruit mii de piese de port popular , ceea ce desigur a făcut cunoscută ia românească și pe Noul Continent.  Asta arată și cât de mare era stocul de straie populare pe care îl primise regina.

Doamnele de la curte urmau exemplul regal și purtau la festivități straie naționale cât mai sclipitoare, cu fir de aur, de argint, cu paiete („fluturi”) .

Pe fresca din sala mare a Ateneului vedem cum regele Ferdinand,  călare este întâmpinat de un mic grup de doamne ce poartă costume naționale bogat împodobite. Ele erau îmbrăcate simbolic în costume din provinciile reunite în România Mare: Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina. Dar nu au și paftale. Oamenii „de rând” stau în genunchi în apropierea regelui. Lângă regele Ferdinand călărește regina Maria, purtând pe cap coroana cu pandantive . 

Fragment din fresca Ateneului -1938

Chiar și la țară, straiele pentru ocazii deosebite au început să fie lucrate cu fir aurit sau argintat , cu paiete și cu mărgele („cilicuri”). Viermii de mătase se creșteau la țară, pentru confecționarea maramelor de borangic.

Pafta otomană veche, din argint  aurit 

Dar paftalele?
Cei care nu își permiteau să poarte paftale filigranate de argint sau măcar argintate, purtau paftale modeste, turnate din bronz sau alamă.

Brâu românesc expus la Muzeul Țăranului Român . Pafta din alamă

Brașoave.

A intrat în vorbirea curentă expresia „a spune brașoave” cu sensul de a spune minciuni, lăudăroșenii.
Conform lui N.C. Ariton, originea expresiei este în confecționarea de către meșterii brașoveni a podoabelor din materiale ieftine care imitau aspectul celor prețioase.

Paftale din alamă sau din alpaca , lucrate minuțios și ornamentate cu sticlă colorată imitau foarte bine paftalele din aur sau din argint cu pietre prețioase. Și așa imitațiile care luau ochii au fost denumite: „brașoave”. Aceeași denumire o aveau și banii falși („calpi”), pe care îi confecționau aceiași meșteri brașoveni.

Și în zilele noastre mai există la noi un meșter ceangău ce confecționează paftale din alamă, după modele tradiționale săsești. 

În Bulgaria însă confecționarea de paftale în stil tradițional se face pe scară largă. Există site-uri care vând (la prețuri modice) paftale turnate din aliaje neprețioase după modele din portul popular bulgăresc. Dacă obiectele se vând pe site-uri cu trafic mare internațional, prețul lor crește .
Paftalele sunt considerate de bulgari componente specifice ale costumului popular bulgăresc și li se atribuie calități protectoare și de stimulare a fertilității (vedem că se păstrează semnificația ce li se atribuia și în vechea Persie). Așa încât fetele primeau la nuntă câte o astfel de cataramă de dimensiuni cât mai mari, care avea rolul de a o face fertilă și de a proteja fătul pe timpul sarcinii. Paftalele bulgărești sunt deseori ornate cu motive florale, dar și cu porumbei, simbol al dragostei. 
Paftalele erau prezente și în portul românilor macedoneni (aromâni). În unele fotografii vechi se pot vedea femei aromâne care poartă simultan mai multe paftale - poate fiecare fusese primită cu prilejul unei sarcini și femeia le purta mândrindu-se că a născut doi sau trei copii. 

Pafta bulgărească din aliaj inferior cu porumbei gravați în sidef 

Și din Grecia sau Turcia apar paftale puse în vânzare pe diferite site-uri. 

Pafta și broșă având ca subiect gravat în sidef Nașterea Mântuitorului

Decorația paftalelor diferă , dar în general în forma lor se regăsește elementul decorativ persan : Boteh

Pafta din aliaj de argint filigranat, aromână

Iar în paftalele bulgărești, un alt element decorativ constant este porumbelul, simbol al dragostei

Cataramă (pafta) bulgărească (vândută ca otomană)
din aliaj cu puțin argint și parțial aurită, cu sidef și piatră de sticlă

Mormintele fostilor conducatori ai României

Cum și unde au fost înmormântați?

În aceste zile în care sunt în plină desfășurare funeraliile lui Mihai I, m-am gândit să aflu unde sunt înmormântați conducătorii dinaintea sa ai României.
Alexandru Ioan Cuza.
Primul conducător al României moderne a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. El e cel care a realizat acțiunea fundamentală de unire a două dintre provinciile istorice ale Țării : Moldova și Țara Românească. Cele două principate  se aflau la acea dată sub tutela comună a Imperiului Itoman și a Congresului Marilor Puteri (Marea Britanie, Franța, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac și Prusia, precum și -la nivel declarativ Rusia) .
 Nu a purtat titlul de rege, dar a fost suveranul Principatelor Unite (din 24 ianuarie 1859) și apoi (din ianuarie 1862) al statului național România.
Nu a primit acest tron de-a gata, ci a luptat efectiv pentru realizarea obiectivului de instituire a statului nostru și  a personificat prin ființa sa Unirea Principatelor, aprobată de popor prin votul dat în adunările ad-hoc din 1857. El a realizat și unirea politică , unificând Parlamentul și Guvernul .  Împreună cu primul ministru Mihail Kogălniceanu a inițiat în numai doi ani reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirești (care dețineau circa 25% din suprafața agricolă și forestieră), reforma învățământului, reforma justiției și alte reforme, care au fixat un cadru modern de dezvoltare a țării.
Pe 2 mai 1864, Cuza a supus aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constituție , prin care s-a consfințit înființare Senatului. și o nouă lege electorală, cu o bază mai largă de vot. A fost instituit sistemul parlamentar bicameral. A fost conceput codul civil și codul penal, au fost înființate primele universități din țară . A fost organizată și armata națională. A fost instituit un sistem fiscal modern. Țăranii au fost eliberați de obligațiile față de boieri și au fost împroprietăriți cu pământ.
Legi pentru construirea căilor ferate, desființarea relațiilor feudale din agricultură, împroprietărirea a peste 400000 de familii de țărani, acordarea de locuri de casă și de grădină pentru alți 60000 de săteni.... Practic în toate domeniile de activitate economică, social-politică, culturală și administrativă sau militară au fost aduse îmbunătățiri. S-a început construirea primei linii ce cale ferată: București-Filaret -Giurgiu, pentru a lega capitala cu Dunărea.
O monstruasă coaliție (termen instituit de presa vremii) a pus la cale silirea domnitorului să abdice . În toiul nopții, complotiștii au pătruns în dormitorul lui A.I.Cuza și l-au silit sub amenințarea pistolului să semneze abdicarea, pe 11 februarie 1866.
Deși reprezentanți ai armatei i-au spus că armata îl sprijină în continuare și îl poate pune din nou pe tron, Cuza a considerat însă că orice lupte interne ar fi periclitat unitatea statului.
Conspiratorii l-au condus cu forța la granița țării : începea  exilul forțat .

Dacă o abdicare forțată nu ar fi valabilă, ar însemna că domnitorul următor ar fi ilegitim? 


 Pe 20 aprilie 1866 Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a devenit domnitor al României, sub numele de Carol I, fiind aprobat printr-un nou plebiscit , (organizat de locotenența domnească ce preluase puterea) împreună cu o nouă constituție.

Alexandru Ioan Cuza a trăit în exil din venitul pe care i-l aducea moșia lui de la Ruginoasa.
Când era bolnav, pe moarte, a cerut lui Carol I permisiunea de a se întoarce în țară ca să moară pe pământ românesc. A spus că nu se va opri la București, ci se va duce direct la moșia sa de la Ruginoasa. Nu i s-a aprobat. A murit la hotelul Europa din Heidelberg (Germania), la 15 mai 1873 (la numai 53 de ani).

Rămășițele lui pământești au fost aduse pe 27 mai 1873 la Ruginoasa, alaiul (însoțit de Elena Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri și generalul Ioan Emanoil Florescu) fiind întâmpinat de mulțimi de țărani. La Ruginoasa se arborase un steag negru, cu toată opunerea autorităților, care interziseseră și să se tragă clopotele bisericilor din localitățile prin care a trecut vagonul mortur.  A fost permis totuși să se tragă clopotele la Ruginoasa. Trupul domnitorului a fost inițial înhumat într-un   mormânt modest aflat la câțiva metri de biserica ce fusese construită de bunicul său.
 În 1907 Elena Cuza a costruit o criptă de marmoră în interiorul acelei biserici, a spălat cu mâna ei osemintele domnitorului și le-a depus într-o raclă de argint, plătită de ea.

 În 1944 osemintele domnitorului au fost duse de armată la mănăstirea Curtea de Argeș, dar după 23 august 1944  au fost duse  la biserica Trei Ierarhi din Iași

Depunere de coroane în 2015 la mormântul lui Al.I. Cuza

Carol I

 În Constituția promulgată la 1 iulie 1866, denumirea oficială a țării este ROMÂNIA. În mai 1877 România și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman, suveranitate cucerită cu armele, prin grele jertfe ale poporului român.
Pe 26 martie (14 martie pe stil vechi) 1881 România a fost proclamată regat, (adunările legiuitoare au aprobat modificarea Constituției) iar domnitorul Carol I a devenit primul rege al României.
Erau doar două partide politice: țărănist și liberal.

Pe 27 septembrie 1914 a murit la castelul Peleș, după o domnie de 48 de ani,  puțin înainte de a împlini 75 de ani, primul rege al României, Carol I.

Cu o zi înainte primise în audiență doi frați englezi, Noel și Charles Buxton (care peste șase zile au fost împușcați-răniți- la București, în zona Ateneului, de un student turc) .
Seara fusese vizitat de medicul personal, între 22:30 și 23:00, apoi a jucat cărți cu regina.
În zori, regina Elisabeta i-a spus adjutantului regal: „Iubitul nostru rege s-a stins ca un pui!”. Murise de inimă.
La aflarea veștii morții regelui, s-a decretat doliu național, s-au  coboarât drapelele în bernă .

 Pe 28 septembrie a depus jurământul noul rege, Ferdinand I, nepotul de frate al lui Carol I.

A fost oficiat un serviciu religios funerar ortodox la Mitropolie, în același timp fiind oficiat și  un serviciu religios catolic la Catedrala catolică din București (Carol rămăsese în crediná catolică).

Nepotul de frate al lui Carol I, Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen 

a fost încoronat sub numele de Regele Ferdinand I. El a depus jurământul la Camera Deputaților, în prezența miniștrilor și a conducătorilor clerului mitropolitan, cu mâna dreaptă pe Evanghelie :„ Jur să păstrez Constituţia şi legile poporului român, să menţin drepturile sale naţionale şi integritatea teritoriului.”, după care regele a sărutat mâna mitropolitului.

(Fratele său mai mare,  Leopold Stephan Karl Anton Gustav Eduard Tassilo Fürst von Hohenzollern

 refuzase această funcție).

În acest timp la Peleș au fost ținute slujbe religioase ortodoxe și catolice , a fost fotografiat defunctul rege pe o canapea, apoi trupul e pus pe catafalc , regele Ferdinand și principele Carol ajută la ducerea sicriului până la un afet de tun. Sicriul a fost acoperit cu steagul ce fluturase pe castel, apoi cortegiul se pune în mișcare: un pluton de jandarmi și un mic cor  precedau afetul tras de cai ce purta sicriul. În urma acestuia mergeau pe jos regele Ferdinand , principele Carol și principele Nicolae, apoi doi camerieri, miniștrii și publicul venit din comunele învecinate. 
Cortegiul e încheiat de Batalionul 2 Vânători. Sicriul a fost apoi transportat cu trenul la București, la gara Băneasa, de unde a fost dus la Palatul Regal, tot pe afetul de tun.  În spatele sicriului mergeau regele Ferdinand, încadrat de principii Carol și Nicolae, iar în urma lor era dus de dârlogi calul Triade, ce aparținuse regelui Carol I.
Sicriul  fost așezat în sala tronului și a fost deschis. Era străjuit de patru colonei, de spadă, de coroana regală și de drapele lovite de gloanțe ale unităților care luptaseră la Plevna, Rahova și Vidin.
Doar cei din cortegiu au fost primiți în sala de marmură a palatului. A fost ținută o slujbă în rit catolic.
Marți 30 septembrie sala tronului a fost deschisă pentru publicul larg:
„Sunt domni în ţinută de rigoare – cu frac şi clac – şi oameni sărmani, zdrenţuiţi, a căror cămaşă sărmană şi veche abia le acoperă pieptul. (...) Vin şi femei nenumărate:femei din clasa de sus şi femei sărmane, cu un copilaş de mână.”(„Universul”, 2 octombrie 1914).

 În ziua următoare accesul publicului a fost prelungit până mult după miezul nopții, având în vedere marele aflux de cetățeni care veniseră, îmbulzindu-se la intrare. Casa Regală Română a trimis telegrame în capitalele Europei că nu vor fi invitați șefi de state (situația politică fiind încordată). 
Joi 2 octombrie  sicriul a fost închis, s-a oficiat un serviciu religios catolic , apoi un serviciu religios ortodox , sicriul e adus în curtea Palatului, pe afetul de tun tras de cai. Cortegiul deschis de trăsura prefectului poliției capitalei , urmt de un escadron din regimentul de escortă, de corul seminarului , de prelați în trăsuri și de preoți ce mergeau pe jos. Veterani duc drapelele regimentelor ce luptseră în războiul de neatârnare, e dusă și sabia regelui, coroana regală, apoi carul mortuar .
În urma carului mortuar mergeau regele Ferdinand și principii Carol și Nicolae. Apoi oameni politici, magistrați, diplomați, academicieni, profesori și alte personalități.
Traseul a fost stabilit pe cel mi scurt drum spre Gra de Nord, apoi trenul mortuar a mers la Curtea de Argeș.  La Curtea de Argeș parcursul fusese pavoazat și așternut cu nisip. 
Pe lângă mănăstire se aranjaseră mese pentru primari, învățători și sătenii ce urmai să asiste  la înmormântare.  Deci s-a respectat tradiția ortodoxă de a se face pomană pentru răposat. 
A fost un aflux mare de cetățeni, de cazarea cărora s-au ocupat autoritățile locale. Hotelurile și restaurantele au fost obligate să mențină prețurile obișnuite, iar multe persone au fost cazate în locuințele mai încăpătoare ale locuitorilor din comunele învecinate. Toți cei care au venit cu trenul au primit bilete gratuite. 

Lespedea de marmură sculptată de Oscar Spaethe în 1927

Sub baldachinul de la Mănăstire a fost ținută slujba religioasă de înmormântare, apoi trupul regelui a fost depus în cripta pregătită lângă mormântul voievodului ctitor Neagoe Basarab. 
Au tras tunurile care în 1877 au tras prima salvă de tun peste Dunăre, la Calafat.

Pe 3 octombrie 1914 principele moștenitor Carol a devenit major (a împlinit 21 de ani), primind drept cadou gradul de căpitan în armata română. 

Ferdinand I

A fost al doilea rege al României , alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Pe 10 ianuarie 1893, principele moștenitor Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen cu Marie de Edinburgh, fiind celebrate trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei). 
Regina Maria a trecut în 1926 la religia ba'hai și s-a implicat în promovarea acesteia, împreună cu fiica ei favorită, Ileana, ce s-a căsătorit cu arhiducele Anton. 

La venirea în țară a cuplului princiar, s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români la biserica Spiridon Nou, urmate de o masă la Ateneul Român, unde au venit și prințul Ferdinand cu soția.

La sfârșitul războiului, România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, și Transilvaniei cu Vechiul Regat. Pe 15 octombrie 1922 Ferdinand s-a încoronat ca rege al României Mari.

A fost primul rege al României care a învățat limba română. 
(Pe timpul lui Carol I la consiliile de coroană se vorbea în limba franceză, pe care o vorbeau atât regele, (care nu știa românește) cât și demnitarii români- care se descurcau mai greu în limba germană) 

Educația lui Ferdinand Victor Albert Mainrad, von Hohenzollern-Sigmaringen a fost destul de spartană, după cum povestea profesorul său de limba română pe perioada studiilor din Germania: 

„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig; priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: « Nu-i destul că v-ați născut principi ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru »

În anul 1925 principele Carol a renunțat la drepturile sale de succesiune la Coroana României, dar și la drepturile asupra fiului său Mihai.
Ferdinand l-a exclus pe Carol din Casa Regală a României și l-a numit moștenitor regal pe principele Mihai.

Funeraliile regelui Ferdinand

Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927. Trupul neînsuflețit a fost adus la București, la palatul Cotroceni. La ora 8:00 s-a oficiat serviciul religios prohod, în prezența Familiei Regale, a Regenței  și a Consiliului de miniștri, a numeroși generali, ambasadori și a altor oficialități. Apoi sicriul a fost pus pe un afet de tun, au fost trase 101 lovituri de tun . S-au oficiat servicii religioase simultan în toate bisericile din țară. La ora 9:00 cortegiul cu carul mortuar , cu  escadron călare , înalți prelați, cor, ofițeri superiori, veterani și drapele a plecat de la Cotroceni spre Gara de nord. . Carul mortuar era urmat de calul regelui Ferdinand. În urma carului mortuar mergeau pe jos regele Alexandru al Iugoslaviei, principele Nicolae, G. Buzdugan, misiunile speciale străine, Consiliul de miniștri, , foștii președinți ai corpurilor legiuitoare, corpul diplomatic, foștii miniștri. Erau purtate : coroana de argint a armatei iugoslave și coroana armatei române. Regina Maria, regina Elisabeta și regina Mărioara a Iugoslaviei , principesa-mamă Elena și principesa Ileana așteptau în trenul regal. Trenul mortuar a oprit la Titu, Golești și Pitești, înainte de a ajunge la Curtea de Argeș. A fost înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș la ora 4:05. Mulțime de țărani așteptau cortegiul celui ce fusese numit „regele țăranilor”. Sicriul a fost adus în sala mare a gării, cu onoruri,  apoi cortegiul  pornit spre mănăstire cale de 3 km , ce a fost parcursă în 3 ore și jumătate.  Sicriul a fost coborât în cripta din beton armat , care a fost apoi pecetluită provizoriu cu o lespede de marmură la fel cu cele de pe mormintele regelui Carol I și al reginei Elisabeta.  După 1989  fiica cea mică a regelui Ferdinand principesa Ileana devenită Maica Alexandra a așezat lespedea peste mormântul reginei Maria. .

Mihai I

A devenit al doilea rege al României Mari , dar având doar 6 ani (era născut la 25 octombrie 1921) a fost instituită o regență care a preluat conducerea țării între anii 1927 și 1930. 
Carol al II-lea
După două renunțări la calitatea de prinț moștenitor, (prima dată a dezertat din armată în timpul primului război mondial  ca să se căsătorească la odesa cu Zizi Lambrino și a renunțat la tron, apoi a plecat în străinătate cu amanta sa Elena Lupescu după ce divorțase de soția lui Elena și a declarat în scris că renunță la dreptul la tron și la drepturile asupra fiului său Mihai),  Carol a revenit în țară pe 6 iunie 1930. A venit cu avionul pe neașteptate, ascunzându-și chipul sub o eșarfă pusă peste față și o cască de pilot. A luat legătura întâi cu coloneii Gavrilă Marinescu și Paul Teodorescu, ce i-au dat un detașamentde soldați care să-l însoțească la Cotroceni.  Primul ministru Maniu i-a propus să-l introducă în regență, urmând ca după împăcarea cu fosta lui soție Elena să fie proclamat rege în locul fiului său Mihai. Carol a respins propunerea, cerând să devină rege „imediat” și să se specifice că domnia sa a debutat o dată cu moartea tatălui său. Maniu și-a dat demisia. Partidul Național Țărănist l-a sprijinit pe Carol, care avea și sprijinul opiniei publice. Partidul liberal a fost împotrivă, (Vintilă Brătianu spunea: „Nu stăm de vorbă cu ex-prințul Carol și nu ne învoim cu nici un fel de restaurație”) dar ...Ionel Brătianu, care se opusese cu dârzenie venirii lui Carol murise în 1927, iar Vintilă Brătianu era bolnav și nu mai avea mult de trăit .

Principele Carol se angajase în decembrie 1925 să nu se întoarcă în țară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația suveranului”.
Primul ministru jurase credință regelui Mihai, pe 10 noiembrie 1928....dar...

Parlamentul dominat de țărăniști a consfințit detronarea lui Mihai I (care  fost declarat Moștenitor și Mare Voievod de Alba Iulia- titlu instituit atunci) și  l-a proclamat rege pe Carol la 8 iunie 1930 (liberalii nu au fost prezenți la vot) . Carol II a depus jurământul .

În acest timp prințesa mamă Elena și fiul ei Mihai , care avea 8 ani, ascultau la radio transmisiunea de la Parlament. Mihai a fost surprins să audă că tatăl său (despre care credea că e bolnav la Paris) a devenit rege: <<Cum poate tata să fie rege, când eu sunt rege?>>, a întrebat el. <<De obicei, băieţeii nu sunt regi. Trebuie să aştepte să se facă mari.>>, i-a replicat mama lui”(cf. Paul D. Quinlan, Regele Playboy).



La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea a dizolvat parlamentul, instaurând dictatura personală. El a organizat un plebiscit  pentru instituirea dictaturii regale, votarea unei noi constituții, ce consfințea dictatura regală și instaurarea „partidului unic”- Frontul Renașterii Naționale („partidul „carlist”). La 29 februarie 1938 a fost publicată  noua constituție, redactată de Istrate Micescu, prin care suveranul devenea capul statului.
Pierderile teritoriale din vara și toamna anului 1940 l-au compromis însă pe Carol al II-lea , care a fost nevoit să abdice .

Generalul Ion Antonescu și-a asumat sarcina de a-l pune din nou pe tron pe Mihai I.
El i-a înlăturat de la guvernare pe legionari, în ianuarie 1941 și a organizat pe 2-5 martie 1941un plebiscit pentru a avea încuviințarea norodului pentru guvernare.
Între 9-16 noiembrie 1941, Ion Antonescu a organizat încă un plebiscit, pentru aprobarea continuării războiului la est de Bugul de Sud, alături de Germania, împotriva URSS.


Înmormântarea în Portugalia
Carol Caraiman (numele purtat în străinătate de Carol) se căsătorise cu Elena Lupescu pe 3 iulie 1947, la Estoril. Pe 4 aprilie 1953 , Carol a murit în urma unui atac de inimă. Trupul său a fost expus câteva zile în salonul vilei.
Carol al II lea a fost înmormântat în capela regilor portughezi Pantheon of House of Braganza din Mănăstirea Sau Vicente de Flora din Lisabona. Fiul său legitim Mihai nu a venit să-l vadă nici pe ultimul drum., după spusele Elenei Lupescu: „ Mihăiță n-a venit să-și vadă pentru ultima dată tatăl, nici la înmormântare n-a participat. Din întreaga familie regală, doar prințul Nicolae a participat. Dar tot neîmpăcat cu fratele său mai mare era. Nu mi-a spus nici o vorbă de compasiune, dar printre dinți mi-a clarificat: ” 
Carol al II lea îl judecase aspru pe fratele mai mic Nicolae pentru că se îndrăgostise de Ioana Doletti, o doamnă măritată din Buzău cu care s-a căsătorit până la urmă renunțând la succesiunea la tron. 
La înmormântarea lui Carol au participat „multe foste capete încoronate ale Europei, prinți și oameni importanți din Europa și chiar America”. 
Elena Lupescu a mai trăit 24 de ani; a fost înmormântată tot în panteonul regal din Lisabona. 


Carol al II-lea nu a avut relații bune cu nici unul dintre fiii săi:
- Pe Carol Mircea Lambrino (născut de Ioana Zizi Lambrino , prima soție, nerecunoscută oficial) nu a dorit să-l vadă. El a venit o dată neinvitat la vila Mar y Sol de la Estoril, dar secretarul particular al lui Carol, Ernest Urdăreanu l-a gonit de la ușă: „Fugi de aici, majestatea sa Carol al II-lea nu are decât un fiu, pe regele Mihai și acela e acum la București!”
- „Cu Mihăiță, stabilit în Elveția, Carol nu se vede,  doar felicitări prin poștă de zilele onomastice. Nici când Mihăiță l-a făcut bunic, Carol n-a fost invitat. Carol suferă și speră să spargă odată răceala de gheață a lui Mihăiță. El explică că totul se datorează reginei Elena, care așa l-a educat încă de mic pe Mihăiță, să fie distant cu Carol. Cât timp a fost lângă el Mihăiță era altfel, dar după plecarea sa din România a crescut sub influiența nocivă a reginei”, nota Elena Lupescu în Memoriile sale.

Reînhumarea în România

La 13 februarie 2003 sicriele lor au fost aduse în țară și duse la Curtea de Argeș, unde Carol al II-lea se odihnește într-o capelă aflată la cca 30m de Mănăstirea Curtea de Argeș, iar Duduia (cum i se spunea Elenei Lupescu) -în curtea unei bisericuțe de lemn din apropiere. Bisericuța, ce datează din secolul al XVII-lea a fost adusă de la Podul Broșteni. 

Sicriele lui Carol l II-lea și al Elenei Lupescu au ajuns seara și au fost depuse în locuri diferite: al lui Carol al II-lea fost așezat  în pronaosul mănăstirii , păzit de patru vânători de munte, iar al Elenei Lupescu într-o bisericuță de lemn din apropiere. . Accesul celor ce voiau să intre în lăcașul sfânt nu a fost îngrădit. Au fost făcute repetiții, au sosit oficialitățile : ministrul culturii, primarul, cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul. .
Începutul ceremoniei a fost dat de „prințul” Paul, (titlul e contestat de casa regală)  care „a așezat la căpătâiul regelui medaliile recuperate, plus altele aduse săptămâna trecută din Elveția” (cf. Libertatea)  . Pe muzica de fanfară, sicriul a fost scos din mănăstire. preoții au început să cânte, detașamentul de gardă a dat onorul. 
Într-un târziu au apărut și prințul Radu Duda și prințesa Margareta, dar, „din motive numai de ei știute, se așează , grav, departe de grupul oficialilor”. Regele Mihai nu a venit. 
 Ceremonia a durat 50 de minute. 
 „Sicriul e apoi săltat pe umeri de soldați și depus în capelă. Prințul Paul și Prințesa Lia sunt imediat înconjurați de oameni, care se uită la ei curioși. Deși lumea ar fi așteptat de la ambele familii regale să fie respectată tradiția cu împărțitul colacilor, obrazul subțire cu cheltuială se ține, lucrurile nu au stat așa. preoții, puțin nedumeriți, se fac totuși că nu observă nici ei acest amănunt, iar cerșetorii rămân cu buzele umflate.”...„Astăzi am scris istoria. E ultimul rege din lume care se întoarce acasă. Am reușit...mai spune Prințul, privind triumfător spre Lia.” (cf Libertatea)
Răzvan Theodorescu, ce era Ministru al culturii  spunea la timpul respectiv că la construirea unei noi necropole, rămășițele pământești ale lui Carol al II lea vor fi mutate acolo, urmând ca tot acolo să fie așezați și prințul Nicolae (care a făcut parte din regență) , una dintre surorile sale și toți episcopii din Argeș. 
Acum necropola a fost construită, dar nu s-a mai vorbit despre mutarea rămășițelor  regelui Carol al II-lea acolo. 
Elena Lupescu a fost înmormântată a doua zi în fața bisericuței din lemn, fără să fie prezente personalități politice sau ale Casei Regale la serviciul religios.  Au fost de față Roxana Ambrozie Moisescu, o nepoată din a șasea generație a celei de a doua soții a lui Carol și fiica ei, Andra, singurele ei rude în viață din România. 
 

Mormântul lui Carol al II-lea în capela de la Curtea de Argeș

 Înmormântarea regelui Carol al II-lea la Curtea de Argeș a costat trei miliarde (presa)

Mormântul Elenei Lupescu de la Curtea de Argeș

Mareșalul Ion Antonescu
Nu a fost rege, dar a condus destinele României din funcția de prim-ministru, după abdicarea lui Carol al II-lea , punându-l pe tron pe Mihai I practic prin voința proprie, în condițiile în care parlamentul era dizolvat și constituție abrogată. 

Într-o scrisoare adresată lui Brătianu, el se caracteriza drept un 
„ om care nu a avut, nu are și nu va avea nici moșii, nici vii, nici pivniți de desfacere, nici bani depuși, nici industrii, nici consilii de administrație, nici safeuri, în țară și străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club și care nu și-a pricopsit nici cumnații, nici nepoții, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.” 


La 23 august 1944 regele Mihai I l-a arestat pe mareșalul Antonescu și pe 31 august 1944 l-a predat armatei sovietice. După doi ani de prizonierat și torturi în închisoarea sovietică de la Lubianka. 
Pe 14 septembrie 1944 a fost arestată și soția lui, Maria Antonescu, (după ce regele și regina -mamă Elena îi refuzaseră cererea de refugiu) . 
Între septembrie 1944 și aprilie 1946 arestații români membri ai administrației Antonescu (Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z.Vasiliu, Constantin Pantazi și Mircea Elefterescu) au fost păziți și interogați de SMERȘ (Smert Spionam-Moarte Spionilor), contraspionajul militar sovietic aflat sub directa autoritate a lui Stalin. 
Ion Antonescu i-a spus generalului Pantazi: „eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc să vă salvez pe dumneavoastră și voi încerca” (luând toate acuzațiile asupra lui) .Pe 14 iunie 1945 Ion Antonescu a încercat să se sinucidă. 

Maria Antonescu a fost dusă pe 18 martie 1945 la aceeași închisoare  Lubianka  de la Moscova( fără a i se permite să-și vadă soțul).  Regina-mamă a ordonat să se ancheteze modul în care au fost gestionate fondurile Consiliului de Patronaj în scopul acționării în justiție a Mariei Antonescu. Curte de conturi a găsit gestiunea în perfectă ordine și un plus de 2000 lei. 
Ion Antonescu a fost adus în țară în aprilie 1946 și condamnt la moarte de un tribunal improvizat, în condițiile în care constituția în vigoare la acea dată nu prevedea pedeapsa cu moartea. 
Cererea de grațiere fiind respinsă de rege, mareșalul a fost executat , împreună cu Mihai Antonescu, C.Z.Vasiliu și Gheorghe Alexianu , la 1 iunie 1946, la Jilava.
Ultima dorință a mareșalului, de a fi îngropat alături de părinții lui, nu a fost respectată. 
Nici măcar atât!
Trupurile celor executați au fost incinerate la crematoriul Cenușa, fără nici o slujbă religioasă sau altă ceremonie, iar ce s-a întâmplat cu cenușa lor nu se știe.

Mihai I 
Plecarea din țară
În octombrie 1947 regele Mihai I a plecat la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii (care a avut loc pe 20 noiembrie 1947). 
Aghiotantul regelui, Emilian Ionescu (ce participase și la arestarea mareșalului Antonescu) a povestit :„Am plecat pe 13 octombrie împreună cu Eugen Bianu, ca însoțitori ai 2 vagoane speciale, atașate la acceleratul de Berna. Mă intrigau aceste vagoane...Bianu mi-a dezvăluit ce se afla în ele: 2 mașini recent achiziționate de rege, covoare, lucrări de artă, câteva cufere și valize secrete” (Sarmis) 

„Vergotti a plecat cu avionul împreună cu regele și cu regina-mamă Elena. Cu vagonul cu valori au plecat Emilian Ionescu și Eugen Bianu, șeful Siguranței Palatului” (Ioan Coja) .
După cum a povestit într-un interviu televizat, Mihai I nu intenționa să se mai întoarcă î n țară și i-a spus acest lucru lui Churchill, dar acesta i-a spus că trebuie să dea dovadă de curaj și să se întoarcă în România. A urmat abdicarea de pe 30 decembrie 1947 și a doua plecare.

Mihai I în ținută de mareșal, cu decorații
(inclusiv decorația Pobeda)

Am aflat că, după o lungă suferință, Mihai I a decedat în Elveția pe 5 decembrie 2017. 
Ultima sa apariție publică a fost la 19 noiembrie 2014. 
(Există opinii că de fapt a fost ascunsă moartea lui Mihai I timp de doi ani , zvonuri alimentate de răspunsul „nu comentăm acest subiect” dat la întrebarea unui cetățean român dacă Mihai e viu sau mort, de faptul că România TV a anunțat moartea acestuia în ianuarie 2016, de interzicerea de vizitare de către nepot timp de doi ani,  lipsa oricărei informații privind o operație ce ar fi fost efectuată, lipsa fetelor de la căpătâiul tatălui lor în ultima perioadă a vieții...zvonuri, deh ) 
Pe 11 decembrie, trupul neînsuflețit a fost dus la biserica ortodoxă greacă din Lausanne, unde mitropolitul Iosif venit din partea Mitropoliei române a prezidat un serviciu religios în limbile română, franceză și greacă, în prezența a (doar) două dintre fiicele sale: Elena și Sophia.

Serviciul religios din biserica greacă din Lausanne

 La serviciul religios au asistat și rectorul P. Alexandre Yosifidis, preoți și călugărițe. 

Sicriul cu trupul său neînsuflețit a fost adus miercuri 13 decembrie cu o aeronavă militară; o slujbă religioasă a fost făcută la aeroportul Otopeni, fără accesul publicului, apoi sicriul a fost dus cu mașina la Sinaia, la Castelul Peleș, unde s-au primit condoleanțe din partea oficialităților, fără accesul publicului, apoi după câteva ore a fost adus la București , trecut pe sub Arcul de Triumf și așezat în sala tronului din palatul Regal, unde  a fost permis și accesul publicului, cetățenii sosind în număr mare ca să treacă prin fața catafalcului. Spre deosebire de funeraliile regelui Carol I, acum s-a anunțat că publicul va trebui să poarte ținute adecvate, de culoare închisă și să nu aducă minori sub 7 ani.  

Sâmbătă 16 decembrie va avea loc o nouă ceremonie religioasă și militară în sala tronului, fără ca publicul să aibă acces, apoi la ora 11:00 sicriul va fi urcat pe un afet de tun tras de un vehicul militar și cortegiul funerar se va îndrepta spre Patriarhie , unde va fi slujba de înmormântare (fără accesul presei sau al publicului) 
La ora 14:00 cortegiul funebru se va deplasa la gara Băneasa, la 14:40 urmând să plece trenul regal spre Curtea de Argeș. Trenul va circula cu viteză redusă prin Chitila, Titu și Pitești. La 17:30 trenul va ajunge la Curtea de Argeș, unde va fi oficiată încă o slujbă de înmormântare țn Catedrala Mânăstirii. 
La 18:20 sicriul va fi purtat în procesiune la noua Catedrală construită cu destinația de necropolă a regilor României. 
La ora 18:40 va avea loc ceremonia religioasă a îngropării în noua Catedrală. Se trag 21 de salve de tun. Se intonează două imnuri: Imnul Național și cel regal (sic!)
Funeraliile lui Mihai I sunt în plină desfășurare.

Zilele de 14,15 și 16 decembrie au fost declarate zile de doliu național. 


Vor fi prezenți la funeralii:

•  Regele Carl XVI Gustaf al Suediei , cu soția sa regina Silvia- suveran pe tron
• Henric, Marele Duce de Luxemburg - suveran pe tron
• fostul rege Juan Carlos I al Spaniei cu soția sa  regina-mamă Sofia
• Charles, principe de Wales, moștenitorul tronului Marii Britanii 
• fostul rege al Bulgariei, Simeon Sakskoburggotski (Fost prim ministru al Bulgariei, ultimul șef de stat din cel de al doilea război mondial aflat încă în viață) 
• Anne-Marie , soția fostului rege Constantin al II-lea al Greciei. (titlul de regină nu îi e recunoscut în Grecia) 
• prințesa Muna al-Hussein, fostă a doua soție a regelui Hussein al Iordaniei
• prințesa Astrid, sora regelui Philippe al Belgiei și soțul ei prințul Lorenz al Belgiei
• Alessandro II Karađorđević, fiul fostului rege al fostului stat Iugoslavia (în fosta Iugoslavie a avut tilul de „prinț moștenitor”, strănepotul regelui Ferdinand I
• Caterina Karađorđević, născută Batis, prințesă ereditară a Serbiei, soția lui Alessandro II
• Ducele de Braganza - titlu onorific al cuiva care ar putea domni în Portugalia dacă ar fi restabilită monarhia (cf. Wukipedia)
• Principele Georg al Prusiei - șeful Casei de Hohenzollern, stră-strănepotul ultimului împărat German și rege al prusiei detronat după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial în a918
• Arhiducele Karl al Austriei - (Karl Habsburg Lothringen) fiul ultimului prinț moștenitor al Austro-Ungariei  și al Regatului Ungariei , care a renunțat la drepturile de prinț moștenitor pentru a i se permite intrarea în Austria. În Austria sunt interzise titlurile nobiliare 
• Marea ducesă Maria a Rusiei- Maria Vladimirnovna Romanova, strănepoata pe linie masculină a împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei
• Principele Moștenitor Leka II al Albaniei - fiul principelui moștenitor Leka I; tatăl său  a lucrat ca oficial în Ministerele albaneze de Interne și de Afaceri Externe. 
• Principesa moștenitoare Elia (Zaharia) a albanezilor, soția principelui moștenitor Leka II, actriță 
• Șeicul Rashid bin Khalifa al Khalifa al Bahrein - rudă îndepărtată cu regele Bahrainului
• Principesa Rym Al Ali a Iordaniei - soția   prințului Ali bin Hussein al Iordaniei
• Marele Duce de Baden (Marele Ducat de Baden a fost un stat pe malul Rinului între 1806 și 1918) 
• Marea Ducesă de Baden 
• Principesa Irina a Greciei -sora fostului rege Constantin al II-lea al Greciei și a reginei mame Sofia a Spaniei
• Ducele de Vendôme - titlu de curtoazie pentru Jean d’Orléans, descendent al regilor Franței
• Arhiducele Dominic al Austriei , prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei (Dominic de Habsburg) fiul principesei Ileana a României ( i-a fost restituit Castelul Bran). Toate titlurile imperiale au fost interzise în Austria și în Ungaria, dar la noi nu sunt interzise.
• Arhiducesa Emanuella a Austriei -soția sa
• Arhiducesa Maria Magdalena  a Austriei - fiica principesei Ileana a României (maica Alexandra) 
• Baronul Hanns Ulrich von Holzhausen - soțul ei
• baroana Alexandra von Holzhausen , doamna Ferch, fiica sa
• arhiducele Georg al Austriei (Georg/György  de Habsburg-Lorena) - fiul mai mic al defunctului pretendent la tronulAustriei 
• arhiducele Martin al Austriei prinț imperial al Austriei și prinț regal al Ungariei și Boemiei  (titluri abolite în țările respective)
• arhiducesa Katharina a Austriei - soția lui
• principele Emmanuel Philibert de Savoia - nepotul ultimului rege al Italiei 
• principele Nikolaos al Greciei - fiul cel mic al fostului rege Constntin al II lea al Greciei
• principele Eberhard de Wurtemberg 
• principesa Chantal a Franței (Chantal d'Orléans) - pictoriță
• baronul François Xavier de Sambucy de Sorgue - soțul ei
• prințesa Anne de Ligne- din veche familie nobilă belgiană 
• cavalerul Charles de Fabribeckers , soțul ei, înrudit cu familia ducală din Luxemburg, pilot militar
• principesa Tatiana Radzivill, doamnă Fruchaud, nepoata regelui  George al Greciei , specilizată în analize bacteriologice
• dr. cardiolog John Fruchaud, soțul ei

Privind această lungă listă de urmași din foste familii domnitoare vedem că foarte puțini mai sunt astăzi pe tron (sau au fost pe tron). În unele țări au fost chiar interzise titlurile nobiliare. Să fi avut dreptate Carol al II-lea care încă din tinerețe considerase că monarhia este perimată și sortită dispariției?


Cu acest prilej realizatorii tv și autoritățile constată că pe traseul liniei cf București-Curtea de Argeș gările sunt în stare precară,  ruinate, închise cu lacăte, iar  peroanele sunt năpădite de buruieni , gunoaiele nu au fost strânse de foarte mult timp, instalațiile de apă sunt nefuncționale. S-a încercat zugrăvirea de urgență peste tencuielile căzute, dar chiar și așa starea de delăsare a construcțiilor e evidentă. Ca soluție de „ascundere a gunoiului sub preș”, fațada gării din Curtea de Argeș va fi acoperită pe perioada funeraliilor cu un mesh, o pânză pe care e imprimat desenul fațadei. Pentru ca apoi, probabil, lucrurile să reintre în „normal”.....
Realizatorii tv constată cu același prilej că zona din jurul Palatului Regal e slab luminată noaptea, iar parcarea de lângă clădire e închisă.
Dar până acum ce i-a împiedicat să se indigneze pe aceste subiecte?

Oricum, nimeni nu se mai miră acum că nu s-a făcut tradiționala pomană creștină pentru sufletul răposatului. 

Necropola regală

Pentru necropola regală s-au prevăzut din timp fonduri și ea este acum gata (mai puțin mozaicul din pronaos, din câte am putut vedea la tv)

Încă din  2009, la solicitarea familiei regale, Arhiepiscopia Argeșului a început construcția unui lăcaș de cult care să poată adăposti și mormântul regelui Mihai, atunci când acesta va părăsi această lume. Finantarea lucrărilor de construcție a fost asigurată din bugetul statului (două milioane de lei au fost date prin hotarare de guvern), din donații, din fondurile Arhiepiscopiei Argeșului, iar la realizarea proiectului de si s-a spus că și „Casa Regală a Romaniei a contribuit la realizarea proiectului de arhitectură”.    S-a anunțat și că casa regală va finanța realzarea în pronaos a unor mozaicuri cu portretele regilor. 
Construcția are 36 de metri lățime în zona fațadei, iar înălțimea turlei centrale este de 21 de metri. La intrare s-a construit un spațiu destinat necropolei regale, unde sunt proiectate 16 morminte pentru membrii familiei regale. 
Prima persoană înmormântată acolo a fost Anne de Bourbon Parma, soția lui Mihai I.

Se aude că înmormântarea lui Mihai I a costat statul român 43000 de euro. De fapt a costat mult mai mult dacă luăm în considerare și participările diferitelor instituții care au asigurat servicii pentru această mare desfășurare de forțe.