Avram Iancu

Acum 142 de ani a murit Avram Iancu

CEL MAI MARE EROU NAŢIONAL AL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

Avram Iancu se născuse în Ţara Moţilor, acea veche redută a dacilor, cetate naturală apărată milenii de-a rândul de acest popor, nevoit să lupte din cele mai vechi timpuri cu diferiţi atacatori, atraşi printre altele de rezervele de aur din aceşti munţi.
Dacă veteranii romani au primit pământurile mănoase din câmpie, în ţinutul stâncos al Ţării de Piatră au continuat să vieţuiască doar ei, dacii, în obştile lor strămoşeşti.
Moţii, cu păr blonziu şi ochi de culoare deschisă, (cum era şi Avram Iancu, după descrieri din epocă), sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi nu au putut fi clintiţi din munţii lor de niciuna dintre vicisitudinile din decursul istoriei, oricât de grave au fost.
Nici regimul de "construire a socialismului"  nu a reuşit să-şi impună sistemul de colectivizare acolo, în munţii moţilor. Ei au rămas neclintiţi acolo, în Ţara lor de Piatră.

Această cetate naturală a fost ultima redută a românilor şi în timpul revoluţiei de la 1848. 

Conducătorul românilor a fost atunci Avram Iancu.

Copil extrem de dotat, talentat la muzică , ştiind să cânte la mai multe instrumente muzicale, era pasionat de învăţătură şi a obţinut rezultate foarte bune  la şcoală, După terminarea gimnaziului, adolescentul cu bucle blonde şi ochi de culoare deschisă s-a înscris la Liceul Piariştilor din Cluj, studiind cu bune rezultate filozofia, matematica, istoria , fizica şi religia.
A absolvit apoi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.
După terminarea studiilor, tânărul Avram Iancu s-a confruntat cu discriminările la care erau supuşi românii în acele timpuri.  A putut obţine, ca fiu de iobag român, doar o slujbă modestă de "cancelist" la Târgu Mureş.
Când în 1848 tinerii maghiari din Târgu Mureş au redactat un memoriu adresat împăratului austriac , prin care cereau libertăţi pentru maghiarii din Transilvania. Nouă cancelişti români, printre care şi Avram Iancu au semnat şi ei acel document, considerând că libertăţile acordate maghiarilor vor fi şi pentru români.
În scurt timp însă a devenit clar că maghiarii nu doreau ca românii să beneficieze de drepturi egale cu ale lor şi că românii trebuie să lupte singuri pentru drepturile lor, dacă doreau să aibă aceleaşi drepturi cu maghiarii şi cu germanii din Transilvania.

Cum arăta Avram Iancu?

Sa începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care i-a împărtășit lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”. Rezumându-se doar la blândete si modestie, ea presupune, ca nimeni nu i-ar fi prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi ... la Târgu Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei.
 Iata cum îl cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”.
Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte trasaturi semnificative:
Iancu – se spune acolo – „nu stia sa se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii era întotdeauna dreapta, ferma.

Ce l-a adus pe Avram Iancu la revoltă

 Iosif Sterca Sulutiu, crede a sti ce i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Aflat n balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847, a fost atât de indignat  de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, încât a fost cuprins de furie :„gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit sa-l duca de-acolo.
Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes, care a luat apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va acoperi trupul sa nu fie al sau.
Pe drum, Iancu i-a marturisit lui Sulutiu, cu patos, ca auzind ticalosiile propuse de nobili „eram sa ma arunc din galerie între ei si sa-i izbesc de perete”. Si apoi citeaza cuvintele Iancului ce constituie chintesenta revolutionara a spiritului sau, moment de referinta al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice si humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”.

Fruntaşii români, între care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruţiu, Florian Micaş, preotul Simion Balint, avocatul Ioan Buteanu, apoi şi Simion Bărnuţiu  convoacă adunări ale poporului la Blaj, Abrud, Câmpeni şi Bistra.

Moţii aveau încredere totală în Avram Iancu, fiind proverbiale în partea locului cinstea şi corectitudinea acestuia.

Steagul uneia dintre legiunile lui Avram Iancu

Cu toată opoziţia autorităţilor, care reuşiseră să-l aresteze pe Florian Micaş, peste 2000 de moţi s-au adunat la Blaj în Duminica Tomii, pe 30 aprilie 1848.
Întrunirea s-a desfăşurat civilizat, fără violenţe, fiind expuse cerinţele îndreptăţite ale românilor oprimaţi. Pe 3/15 mai 1848 are loc o a doua adunare la Blaj, pe care autorităţile au încercat să o împiedice chiar cu pază înarmată. De data aceasta, la Blaj s-au adunat între 6 000 şi 10 000 de moţi, sub conducerea lui Avram Iancu. Adunarea , prezidată de episcopul ortodox Andrei Şaguna şi de cel greco-catolic Ioan Lemeni , a aprobat un memoriu prin care se cereau drepturi pentru naţiunea română din Transilvania. La adunare au vorbit şi Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alecu Russo. Era de faţă şi Alexandu Ioan Cuza, viitorul domnitor al principatelor Unite.
Memoriul a fort trimis atât la dieta din Cluj, cât şi la împăratul austriac de la Viena.
Dieta din Cluj, alcătuită în majoritate din nobili de origine maghiară, nu a luat în considerare memoriul românilor , decretând unirea Transilvaniei la Ungaria. Trupele de grăniceri secui au deschis focul asupra iobagilor români (care nu aveau arme de foc), la Mihalţ , omorând pe loc 14 persoane şi rănind grav alte 50, mulţi dintre răniţi murind ulterior. Ştirea despre masacru a apărut în ziarul de limbă germană Der Siebenbürger Bote 86 - ceea ce a atras represalii din partea Dietei din Cluj asupra redactorului şi ziarului ce relataseră faptele.
 Pe 21 septembrie s-au strâns la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, peste 60 000 de români, între care şi Avram Iancu, în fruntea a 6 000 de moţi. La această adunare naţională s-au cerut din nou drepturile legitime pentru români, dar şi formarea unei gărzi româneşti înarmate, similară cu garda naţională maghiară ce fusese deja constituită şi înarmată de către guvernul austriac. 

Ţăranii au cerut dezarmarea nobililor maghiari, în conformitate cu ordinul comandamentului austriac, dar au rezultat o serie de ciocniri sângeroase .
La începutul lui octombrie 1848, după cum scrie cronicarul Țiucra,( Iosifu Ţiucra, Mărturia tempului până la finele anului 1874…, fotocopie manuscris; Ioan şi Pavel Birău, Cronica Bârsei, 1810-1934) „s-au ridicat la luptă românii din arealul Șiria-Radna-Târnova, dar au fost înfrânți de gardiștii maghiari, mulți români au fost împușcați sau spânzurați. 
În 17 octombrie au trecut pe la Bârsa în sus către Ardeal aproximativ 4-600 de gardiști maghiari și la Iosași în 19 octombrie au spânzurat preoți și primari din vecinătatea Ioașului , însă moții se retrăseseră în posesiunile lor. În 21 octombrie începu a lua grosu la cătane fără alegere numai om să fie. 
Măcelul de la Zlatna, în care românii au fost surprinşi de deschiderea focului de către garda maghiară , câţiva fiind ucişi, a continuat cu regruparea lor şi masacrarea de data aceasta a maghiarilor. Când Avram Iancu a aflat ce se petrece a trimis propriii săi combatanţi pentru a opri măcelul , a luat apoi sub protecţia sa pe maghiarii supravieţuitori, pe care i-a trimis la Abrud pentru a fi în siguranţă. La acea dată Avram Iancu nu devenise comandant şef al miliţiilor româneşti.
Luptele au cotinuat între miliţiile maghiare pe de o parte şi miliţiile româneşti, inferioare ca dotare (majoritatea fiind înarmaţi cu lănci, nu cu arme de foc) alături de trupele imperiale cu efective relativ reduse.
Pe 8 noiembrie 1848 a fost luat fără luptă oraşul Aiud pe care gărzile maghiare îl părăsiseră.
 Civilii maghiari s-au predat, iar căpitanul imperial Gratze a raportat superiorilor săi că românii erau "înfuriaţi peste orice măsură", dar au fost ţinuţi în frâu datorită "admirabilului şi cavalerescului prefect Avram Iancu", miliţiile române trecând prin oraş "fără a se deda nici la cel mai neînsemnat exces".
Au urmat lupte grele , în care situaţia românilor era extrem de grea, ei neavând arme de foc, haine de iarnă, alimente. Iancu a purtat discuţii cu generalii austrieci pentru ca trupele române să fie sprijinite cu alimente şi arme adecvate, dar ajutoarele au fost nesemnificative.
Începând cu 7 decembrie 1848 au loc lupte crâncene între revoluţionarii unguri şi revoluţionarii moţi conduşi de Avram Iancu.

În primăvara anului 1849 trupele imperiale fuseseră aruncate dincolo de graniţele imperiului, în Muntenia sau în Moldova, de către armata maghiară condusă de Iosif Bem, de origine polonă.
Iar moţii erau împresuraţi în munţi.
Se înfiinţează aşa-umitele tribunale de sânge maghiare, care aveau rolul de a pedepsi în maxim trei zile pe românii suspectaţi de activităţi antimaghiare.
4500-6000 de români au fost executaţi sumar de tribunalele de sânge.

Singurul refugiu al românilor rămăsese Ţara Moţilor. Valea Arieşului era apărată de lăncierii conduşi de Simion Balint, drumul Zlatnei de cei ai lui Axente Sever, iar drumul Zarandului de cei ai lui Ioan Buteanu. partea de vest a perimetrului defensiv era controlat de Iancu, din sediul său principal de la Câmpeni. Tot el apăra şi comunicaţiile dinspre Cluj şi Huedin.
Cei mai cunoscuţi prefecţi şi tribuni au fost: Petru Dobra, Ion Buteanu, Simion Balint, Axente Sever, Romanu Vivu, Vasile Moldovan, Vasile Teodor, Necolae Corcheş, Amos Tâncu, Mihai Anderca ş.a. Ion Buteanu a fost numit de Comitetul Naţional prefect al judeţului Zărand având misiunea de a organiza legiunea a III-a din crişeni.

Pentru cucerirea regiunii Munţilor Apuseni maghiarii au organizat expediţii: în 7 noiembrie 1848 maiorul Găal cu 250 luptători de la Arad, uniţi cu 100 de husari şi 300 gardişti din Bihor, bine înarmaţi având şi un tun trec pe valea Crişului Alb înspre Iosăşel atacând tabăra românească pe care o înving. Ungurii aprind Gura Văii, Aciuţa, Buceava şi se apropie de Hălmagiu pe care încep al bombarda. Tribunul Alexandru Chendi intră în tratative cu comisarul civil al armatei ungare pentru a feri oraşul de stricăciuni prin predarea Hălmagiului. Chendi este luat prizioner fiind spânzurat împreună cu doi preoţi şi doi cârciumari care au fost împuşcaţi la Podul Băneştilor. După lupta de la Târnăviţa unde românii sunt învinşi, ungurii intră în Baia de Criş unde au prins şi executat pe tribunul Ioan Nobili, Zelinca şi căpitanii Mihailoviciu şi Moga. Ungurii înaintează spre Brad, jefuind si omorând pe unde treceau. La jumătatea lunii ianuarie 1849 de la Arad porneşte pe valea Crisului Alb maiorul Beke cu o armată regulată având 6 tunuri şi un corp de 3500 secui. Se dau lupte la Hălmagiu, soarta bătăliei este incerta ungurii ajung la Brad în 23 ian. iar în 16 feb. părăsesc Zărandul în direcţia Devei. În 20 feb. 1849 maiorul Csutak Coloman cu 2600 soldaţi, 5 tunuri şi 56 cai de călărit ajunge la Hălmagiu, I. Buteanu se retrage în tabăra de la Buceş de unde românii duceau lupte de guerilă împotriva ungurilor. Laioş Kossuth prin deputatul bihorean Ion Dragoş oferă românilor armistiţiu şi propuneri de pace, iar pe de altă parte acelaşi Kossuth dă instrucţiuni secrete lui Hatvani ca să atace pe români prin surprindere şi să captureze capii revoluţiei române. Prefectul Petru Dobra este ucis de honvezii unguri iar I. Dragoş este bănuit de trădare şi ucis de populaţia înfuriată. Maiorul maghiar Hatvani este înfrânt şi alungat de moţii conduşi de Avram Iancu. în fuga lor îl duc şi pe Ion Buteanu  legat de un tun până la Iosăşel unde îl spânzură de o salcie pe malul Crişului în 23 mai 1849. După expediţia maiorului Hatvani urmează expediţia lt. col Kemeny Farkaş care încearcă să pătrundă în Munţii Apuseni dar este zdrobit de moţi sub conducerea lui Iancu între 8-18 iunie 1849.” Iată cum descrie învăţătorul Iosifu Ţiucra întâmplările de la Bârsa şi împrejurimi din anul 1849 în „Mărturia tempului”: De la Bârsa se auzea bubuitul tunurilor care bombardau Aradul încă din 14 ian., apoi în zilele de 14, 15, 16 feb. 1849. Localitatea Bârsa a dat 28 bărbaţi de când a început revoluţia , iar în 17-29 mai 1849 încă 5 bărbaţi. Starea de spirit a populaţiei din zonă era încinsă, moţii lui Iancu pătrund în august în zona Crişului Alb până la Sebiş-Cuied. Lupta dintre revoluţionarii maghiari şi armata imperială continuă. Maghiarii învinşi se retrag din Banat înspre Ardeal însă nu au putut răzbi uşor de moţii lui Iancu. La Bârsa soseşte şi o oaste de 8000 de luptători sub conducerea gen. Vécsey Károly care erau izgoniţi din Banat de imperiali. Trec Munţii Zărandului de la Vărădia spre Văsuoaia şi ajung la Buteni şi Bârsa vineri seara 05 aug. 1849, mai întâi călăreţii, apoi sâmbătă şi duminică pedestrimea care a jefuit tot ce le ieşea în cale. Acelaşi jaf îl fac şi în zona Sebiş-Iosaşi, Sebiş-Moneasa, jefuiesc mult dar nu pot înainta spre Munţii Apuseni care erau apăraţi de moţii lui Iancu. Maghiarii se răzbună pe populaţia civilă furând tot ce aflau, de le sta cineva împotrivă plătea cu viaţa, precum s-a întâmplat la Bârsa unde au împuşcat pe locuitorii Zaharie Ţiucra si Mihai Dinga care s-au opus să ducă un cal a lui Teodorică Halic.” Desigur fapta mârşavă a „revoluţionarilor” unguri a speriat locuitorii care îşi părăsiră casele căutându-şi scăpare prin cucuruze. Jaful „revoluţionarilor” „a durat din 5 până în 7 august dimineaţa când la noi sosiră şi muscalii (ruşii) care i-au dezarmat.” O altă faptă de vitejie a luptătorilor unuia din cei 13 generali glorificaţi de unguri a fost incendierea morii de la Buteni care a ars timp de 8 zile. „În 8 aug. au sosit la Bârsa muscalii care dezarmau pe unguri, cei ce ajunseseră la Ineu au fost siliţi să depună armele şi cele jefuite din localităţile prin care au trecut.” Luptele purtate în regiunea Munţilor Apuseni au slăbit forţele din ambele tabere şi au grăbit sfârşitul tragic al revoluţiei. Armata maghiară de sub comanda gen. Georgey Arthur capitulează la Şiria în faţa armatei ţariste la 13 august 1848. În revoluţia din Transilvania anilor 1848/49 au fost distruse 300 sate româneşti, ucişi 100 preoţi români şi 40.000 de enoriaşi (Mircea Dogaru, Adevărul despre „Hungaria…”, Arad, 2002, p.4)

La începutul lunii ianuarie 1849 o trupă de gardişti maghiari susţinuţi de artilerie atacaseră satul Râul Călatei şi distruseseră acea localitate.  Pe 1/14 februarie 1849 a avut loc prima luptă de la Mărişel, câştigată de români. La 2/15 februarie are loc un atac asupra satului Călăţele, respins de români, iar pe 12 martie a avut loc o a doua bătălie la Mărişel, soldată şi aceasta cu victoria românilor.
Trupele maghiare au încercat apoi continuu să străpungă apărarea românească , atacând dinspre Zarand, Huedin, Turda sau Aiud.
Au avut loc trei bătălii crâncene la Abrud, de fiecare dată trupele maghiare fiind înfrânte şi silite să se retragă. Maghiarii au atacat apoi dinspre nord, din direcţia Huedin, în iulie 1849 maghiarii fiind înfrânţi la Fântânele. 
În luna august trupele maghiare au fost înfrânte de armatele combinate austro-ruseşti, luând astfel sfârşit războiul civil din Transilvania.

După revoluţie, Avram Iancu a fost prigonit de autorităţile austriece, care l-au şi arestat la Hălmagiu, într-o zi de târg, fiind nevoite să-l elibereze însă în urma revoltei românilor din comună.
În februarie 1850 Avram Iancu a plecat la Viena pentru a susţine cauza românilor în faţa împăratului Franz Iosif. Împăratul l-a primit cu respect şi i-a oferit o decoraţie, pe care însă Avram Iancu a refuzat să o primească, declarând că  nu poate primi decoraţii câtă vreme făgăduielile către români nu au fost îndeplinite şi românii nu-şi vor fi primit drepturile. 
Pe 12 aprilie 1852 el a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever şi Simion Balint pentru a primi o recompensă bănească din partea împăratului. Cei trei au depus banii (2 500 de florini) la casa de păstrare din Sibiu ca fond pentru o societate literară română, pentru care au desemnat cinci români de vază cu înfiinţarea unei societăţi literare române .
Guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2000 de florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1 600 de florini, precum şi o subvenţie lunară de circa 800-1 000 de florini, dar acesta a refuzat toate acestea, spunând mereu că nu doreşte nimic pentru el, singurul său ţel fiind acordarea drepturilor românilor (ce fuseseră promise de către curtea austriacă).

" Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele"

Deprimat de faptul că nu putuse obţine drepturile legitime pentru români în pofida grelelor jertfe de sâge, Avram Iancu s-a întors în munţi, comportamentul său fiind catalogat de unii ca fiind nebunesc. 
Axente Sever dezminte însă categoric această interpretare, declarând că în toată această perioadă nu a observat la el nici un semn de sminteală.
Starea sănătăţii lui Iancu s-a agravat în 1872, fiind internat din cauza unei hemoragii şi a unei tuse chinuitoare. În dimieaţa zilei de 10 septembrie 1872 Avram Iancu a fost găsit mort pe prispa casei unui brutar din Baia de Criş, unde trăsese peste noapte. O nouă hemoragie îi fusese fatală.

Testamentul lui Avram Iancu 

Întocmit la Câmpeni, pe 29 dec. 1850

Ultima mea voință!

Unicul dor al vieții mele este să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care cupă puteri am și lucrat până acum, durere fără mult succes, ; ba tocmai acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica.
 Nu știu câte zile mai pot avea; un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.
Voiesc dară și hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutoriu la înființarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii noștri cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele.

Avram Iancu, 

advocat și prefect emerit 

 

Ultima lui dorinţă , exprimată în testamentul său a fost ca din averea rămasă de la el să se pună bazele unei Facultăţi de Drept pentru români, pentru ca aceştia să-şi poată apăra drepturile pe cale juridică.

A fost înmormântat pe 13 septembrie la Ţebea, aproape de gorunul lui Horea, fiind condus la groapă de foştii săi camarazi de arme , prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră şi de o coloană uriaşă de oameni , ce se întindea pe câţiva kilometri. Slujba religioasă a fost oficiată de 36 de preoţi, în frunte cu protopopul Mihețieanu.
După înmormântare, la preotul ortodox din Ţebea s-au prezentat doi moţi (rămaşi anonimi) care au plătit cheltuielile de înmormântare.  
Crucea de piatră aflată şi astăzi la căpătâiul eroului a fost donată de preotul din Ţebea, Iosif Tisu (o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la mormântul lui Iancu). 

Românii vor lupta mereu pentru drepturile lor şi pentru unirea cu Ţara, fapt ce va fi posibil abia la 1 Decembrie 1918. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără luptele duse în 1848-1849 sub comanda lui Avram Iancu.


Ţara Moţilor, Ţara de Piatră dăinuie încă . 
Nu a putut fi demolată încă. dar se preconizează aruncarea în aer a cinci munţi în jurul Roşiei Montane şi un lac uriaş de cianuri în amonte de oraşul Abrud.

La Roşia Montană, dar şi la Certej, Rovina, Câlnic, Bucium şi Rovina au fost rezerve uriaşe de aur ale ţării noastre. Spun au fost, pentru că ele au fost deja date de către bravii noştri guvernanţi firmelor străine prezente în graficul de mai jos, pentru ca acelea să arunce munţii în aer, să dizolve praful rezultat cu cianură şi să ia aurul, lăsând la noi natura distrusă şi pericolul ruperii barajelor cu moartea în chinuri a locuitorilor surprinşi  în aval, dar şi a urmaşilor lor, ca urmare a poluării ireversibile a mediului. 



Moţii aveau un cântec amar:

"Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă."

Dar atunci mai exista măcar speraţa că în viitor copiii lor vor avea pentru ei acel aur. Acum nu ar mai rămâne decât spaima pentru toate generaţiile ce vor urma că nu se vor rupe barajele lăsate în "grija statului român" pentru vecie. Şi că bolile provocate de poluarea apei şi a aerului nu îi vor ajunge chiar pe toţi locuitorii rămaşi aici după plecarea străinilor cu aur cu tot.

(date din enciclopediaromâniei)