Supravieţuitorii din Apuseni
Un post de televiziune i-a adus în studio pe medicii supravieţuitori ai accidentului aviatic din Apuseni, însoţiţi de profesorul Irinel Popescu, coordonatorul activităţii de transplant.
Medicii care fuseseră răniţi mai grav, deşi suferiseră traume mai severe , unul fiind încă în corset , erau senini, fericiţi că scăpaseră cu viaţă şi purtând în suflete căldura sufletească pe care o simţiseră la cei care au ieşit din case ca să-i caute prin păduri şi să-i salveze şi a medicilor care i-au îngrijit pe parcurs.
Lângă ei, medicul Zamfir părea încă sub imperiul şocului nenorocirii prin care trecuseră , la fel cum il văzusem şi la primele transmisii televizate. Deşi şi-a reînceput activitatea de chirurg şi a făcut deja circa 10 operaţii după accident, chipul său era tot răvăşit şi ochii tot îndureraţi.
El nu a putut să aibă nici o clipă în care să -şi revină şi să se gândească la viitor. Fiind singurul ce se găsea într-o condiţie fizică ceva mai bună, a fost copleşit fără încetare de solicitări de a povesti, iar şi iar, fiecare clipă trăită la prăbuşirea avionului şi după aceea.
În timp ce unul dintre ceilalţi medici spunea că nu văzuse până atunci niciuna dintre relatările televizate legate de accident, medicul Zamfir a pierdut probabil şirul emisiunilor la care a fost silit să participe şi să răspundă mereu aceloraşi întrebări, să retrăiască mereu clipele îngrozitoare, nu încercând să le uite, ci silindu-se să-şi reamintească fiecare detaliu.
Dacă unul dintre ceilalţi medici spunea că i se pare a fi căzut de două ori cu avionul, odată când s-a întâmplat cu adevărat şi încă odată când a venit acasă, medicul Zamfir a căzut probabil cu avionul de nenumărate ori. De câte ori a trebuit să povestească, purtând încă urmele vizibile ale loviturii la cap, de câte ori a trebuit să caute în străfundurile minţii sale traumatizate toate detaliile pe care subconştientul său încearcă instinctiv să le uite, pentru a putea depăşi trauma psihică.
A povestit televiziunilor, a povestit autorităţilor, a povestit familiei şi probabil a revăzut de fiecare dată şi atunci, dar şi de multe ori când era singur, acele clipe îngrozitoare în care , după ce îşi pierduse cunoştinţa , după ce văzuse moartea cu ochii, încercase cu disperare să-i ajute pe cei din jurul său, pierzând noţiunea timpului. Şi va fi chemat în continuare să depună mărturii şi în faţa justiţiei, pentru că s-a deschis o anchetă penală. Oare de câte ori trebuie să mai cadă cu avionul medicul Zamfir?
Aflaţi în această situaţie limită, răniţi şi izolaţi pe munte, după accident, medicii au fost salvaţi de altruismul moţilor. Fără să pregete un moment, toţi bărbaţii din zonă au plecat în căutarea lor, îndată ce au aflat de prăbuşirea avionului. Ei sunt cei care i-au găsit, ei sunt cei care şi-au scos hainele ca să-i acopere pe răniţi, cei care au improvizat tărgi şi i-au coborât de pe munte. Dacă nu ar fi fost aceste căutări absolut benevole şi dezinteresate, nimeni nu ar putea spune când şi în ce stare ar fi fost găsiţi supravieţuitorii accidentului. Pentru medici, pare limpede că nu ar mai fi acum în viaţă dacă aceşti oameni, pe care de multe ori îi numim- după părerea mea greşit - simpli, nu ar fi uitat de oboseală şi de propriile lor probleme ca să-i ajute pe ei. Nu au cutreierat munţii pentru că ar fi avut această obligaţie , sau în speranţa vreunei recompense băneşti. Au făcut-o pentru că sunt oameni adevăraţi. Pentru că sunt creştini. Şi pentru că aşa au învăţat de la părinţii lor, din moşi strămoşi.
Televiziunile nu i-au vizitat aproape niciodată pe moţi. Autorităţile i-au lăsat în uitare. Dezvoltarea economică a zonei e ca şi inexistentă. Li se spune că singura posibilitate este să li se arunce munţii în aer, ca alţii să ia aurul şi să lase în loc cianuri, pentru ca măcar câţiva dintre ei să aibă un loc de muncă, pentru un timp. Dar munţii aceştia sunt casa lor. Casa străbunilor lor, daci. Ei nu şi-au părăsit niciodată această casă de piatră, în ciuda furtunilor care s-au abătut de-a lungul mileniilor. Au apărat-o cu sângele lor, la nevoie, această cetate şi poate, dacă nu ar fi făcut-o, nu am fi avut astăzi o ţară.
Cineva îmi povestea că a văzut, cu mulţi ani în urmă, cum în zona peşterii Scărişoara moţii veneau călare de la cine ştie ce distanţă şi stăteau la coadă în faţa unei cabine de lemn ce adăpostea un "wc uscat", în mijlocul pădurii.
Chipurile celor care stăteau la coadă erau concentrate, crispate. După ieşirea din cabină, chipurile redeveneau destinse.
Unii excursionişti s-or fi mirat, poate. În jurul lor era doar pădure, oamenii ar fi putut găsi fără probleme nişte desişuri mai ferite unde să-şi facă nevoile fără să parcurgă distanţe călare şi fără să stea la coadă. Dar moţii respectă muntele şi respectă pădurea. Este casa lor, casa din moşi-strămoşi, iar casa nu trebuie să fie murdărită. Este Cetatea care i-a ajutat să supravieţuiască.
Poate, după acest accident, televiziunile îşi vor aminti şi de ceilalţi supravieţuitori din munţi.
De moţi.
După cum merg lucrurile, mai bine nu si-ar aminti! I-ar murdări. Peste tot in România există încă oameni minunați, pe bune, care nu vor să fie descoperiți de televiziuni.
RăspundețiȘtergere