marți, 8 ianuarie 2013

Coabitare (politica)


        Coabitarea politică 

în Franța

Cum pe la noi se pare că multă lume nu știe ce e aceea coabitare politică, chiar unii cunoscuți comentatori afirmând că acest cuvânt nu înseamnă nimic, să încercăm să explicăm ce înseamnă coabitarea politică în Franța (de exemplu).
Coabitarea  desemnează coexistența instituțională între un șef de stat și un șef de guvern (ieșit din majoritatea parlamentară) ce sunt antagoniști din punct de vedere politic.

Exemplul cel mai cunoscut de coabitare este cel care a putut fi observat în trei rînduri în Franța , în timpul celei de V-a Republici. În acest sistem politic în care Președintele Republicii are de obicei un rol activ, ținând cont de dualismul regimului parlamentar, apare coabitarea atunci când cei doi conducători ai executivului: președintele și și guvernul aparțin de două grupuri politice opuse. Fostul prim ministru al Franței Michel Debre a spus într-un discurs că Președintele Republicii este  « cheia de boltă » a regimului. Când el are susținerea majorității parlamentare, el joacă un rol primordial , dar dacă aceasta îi lipsește, atunci rolul său este mult mai șters. 
Această configurație a apărut de trei ori în Franța de la adoptarea , în 1958, a constituției care este acum în vigoare acolo.  (1986-1988, 1993-1995 și 1997-2002). Din punct de vedere constituțional, șeful Statului asigură reprezentarea Franței în străinătate și decide orientarea politicii externe (domeniul său exclusiv, dar uneori împărțit în cazul unei coabitări), pe când primul ministru asigură gestiunea afacerilor interne. 

Scurt istoric

 Valéry Giscard d'Estaing, a întrevăzut printre primii o coabitare, conceptul a fost reluat de  Édouard Balladur , care i-a consacrat denumirea:  coabitare.

Termenul a apărut în  1986, când François Mitterrand (provenind din Partidul socialist) l-a desemnat pe  Jacques Chirac (președintele  Adunării pentru Republică) drept șef al guvernului, în urma victoriei dreptei în alegerile legislative.  Coabitarea a durat până în  1988, data realegerii lui  François Mitterrand , care a dizolvat Parlamentul.

A doua coabitare a durat din  1993 în 1995 și a fost supranumită « coabitarea de catifea ». Tot François Mitterrand  era președinte, iar  Édouard Balladur a devenit prim ministru.

A treia coabitare a intervenit între 1997 și 2002, după victoria Stângii pluraliste la alegerile legislative anticipate. Acestea fuseseră provocate prin dizolvarea Parlamentului decisă de Jacques Chirac, ce devenise președintele republicii cu doi ani în urmă, în perioada în care țara cunoscuse a doua grevă cea mai importantă din 1968, ca reacție la   "Planul Juppé". El a încredințat postul de șef al guvernului lui  Lionel Jospin, primul secretar al Partidului Socialist .
Analiză politică
În viziunea generalului  De Gaulle, președintele Republicii era mai presus de partide , iar noțiunea de  la  « coabitare » nelalocul ei, căci « nu este de acceptat  o  dualitate a puterii la vârf ». Și dacă totuși asta se întâmplă, asta ar însemna că președintele nu mai are încrederea poporului, singura posibilitate ce-i mai rămâne fiind să-și dea demisia. 
Pentru el, alegerea primului ministru trebuia să se facă astfel încât să existe  « compatibilitate » între Președinte și Parlament, primul ministru trebuind să fie numit de primul fără opoziția celui de-al doilea. 
De fapt, după bipolarizarea politicii franceze apărută după 1962, între stânga și dreapta, președintele a apărut mereu ca făcând parte dintr-una dintre tabere. 
Dacă politica generală este condusă de guvern, președintele poate să-i pună bețe în roate refuzând să semneze ordonanțe de urgență ; guvernul trebuie atunci să parcurgă calea parlamentară obișnuită. Președintele poate de asemenea, teoretic, să -și folosească puterea de a dizolva Parlamentul, ceea ce apare ca o imposibilitate politică în mod normal. 
Președintele fiind șeful armatei și reprezentantul Franței în străinătate, miniștrii de Apărării și de Externe sunt în general aleși prin consens între Președinte și Primul ministru. 
Unii consideră aceste perioade de coabitare ca nefaste pentru funcționarea Statului francez, căci ele nu ar permite abordarea unor reforme importante. Din punctul său de vedere,  Lionel Jospin nu consideră că reformele ar fi imposibile, căci guvernul poate să-și îndeplinească perfect rolul. Coabitarea este nefastă, după el, atunci când lipsa de unitate a  puterii executive durează și când apare un spirit de confruntare între Președinte și Primul ministru. 
Din punct de vedere al opiniilor, în schimb, principiul coabitării nu este mereu considerat ca fiind un handicap, unii văzând în el un  "câștig" pentru democrație. Accelerând alternanța politică, coabitarea (sau cel puțin posibilitatea ei) apare într-adevăr ca o contrapondere la un mandat prezidențial deosebit de lung (șapte ani până în 2002). În prezent , președintele este ales pentru o perioadă de cinci ani în Franța, ca și la noi. 

Cazuri în care poate apărea coabitarea 

În cazul mandatului prezidențial de cinci ani, o coabitare rămâne mereu posibilă, chiar dacă reducerea mandatului prezidențial la cinci ani a redus considerabil probabilitatea , făcându-l să coincidă (în Franța) cu mandatul parlamentar. Cinci cazuri particulare ar putea conduce la acest rezultat:

  • un eveniment sau un context particular ce conduce alegătorii să -și schimbe părerea în intervalul ce desparte alegerile pentru un nou șef de stat de alegerile parlamentare, obligând astfel Președintele să-și  inaugureze mandatul printr-o coabitare. În  2002, s-a pus această problemă : Jacques Chirac, opus în turul doi lui Jean-Marie Le Pen, fusese reales cu un scor istoric de  82,21 % dar în parte datorat obținerii masive a voturilor stângii. Marea majoritate a francezilor își manifestaseră refuzul de a alege un reprezentant al extremei drepte, dar nu au votat în același fel la alegerile legislative. Totuși, chiar dacă nu s-a obținut o majoritate atât de covârșitoare, partidul prezidențial și aliații săi au câștigat alegerile; 
  • decesul, demisia sau destutuirea ( prin neîndeplinirea îndatoririlor, înaltă trădare) a Președintelui Republicii aflat în cursul mandatului. Potrivit Constituției franceze, desemnarea succesorului său se face prin alegeri prezidențiale și , în acest caz, șeful de Stat nou ales poate foarte bine să aparțină unui partid politic opus majorității parlamentare existente. Fie președintele alege să păstreze acel Parlament, fie (mai puțin probabil) el alege să dizolve Parlamentul. În caz contrar, va fi coabitare ;
  • o dizolvare a Parlamentului decisă de Președintele Republicii. Această situație este foarte improbabilă. Asta ar însemna ca șeful Statului să decidă să se lipsească de  o majoritate parlamentară dobândită la începutul mandatului său, dar care a devenit de atunci răzvrătită, adică incontrolabilă și astfel să  "prefere" riscul unei coabitări. O astfel de decizie ar fi consecința unei crize politice majore și a unui divorț declarat între "pensionarul de la palatul Élysée" și forțele politice care l-au dus la putere;
  • moțiunea de cenzură. Dacă ea este votată, conduce la demisia Guvernului. Această situație poate duce la dizolvarea Parlamentului, așa cum s-a întâmplat în 1962, sub președinția lui  Charles De Gaulle , în legătură cu reforma modului de alegere a Președintelui Republicii.  După ce a votat o moțiune de cenzură, Parlamentul a fost dizolvat de  Charles De Gaulle. Totuși asta nu a dus la o coabitare ;
  • votul de încredere.(Asumarea răspunderii) Când un proiect de lege este contestat chiar în sânul majorității, Guvernul poate să-și angajeze răspunderea .  Adică, se pune în balanță demisia Guvernului pentru a constrânge majoritatea parlamentară să înceteze disensiunile. 
În ambele situații ce pot reieși, Președintele Republicii nu este obligat să dizolve Parlamentul și poate alege să numească un Guvern mai consensual.  De altfel în zilele noastre o singură moțiune de cenzură a dus la răsturnarea guvernului francez. Era în  1962,  cu guvernul  Pompidou, sub președinția generalului  De Gaulle. Acesta din urmă s-a grăbit să uzeze de puterea sa de dizolvare a Parlamentului (camera Deputaților) ,și i-a cerut lui Georges Pompidou să aștepte dizolvarea Camerei, apoi să aștepte rezultatul alegerilor legislative anticipate, pentru a-l numi din nou prim ministru, căci el se îndoia de rezultatul alegerilor, care de fapt, cu toate că nu au dezavuat politica dusă până atunci de Președintele Republicii, nu l-au influiențat în numirea viitorului său prim ministru, al cărui nume era deja cunoscut. E important de amintit că dacă alegerile legislative anticipate din  1962 ar fi făcut să reiasă o majoritate a opoziției, generalul  de Gaulle nu ar fi putut să-l numească a doua oară pe  Georges Pompidou în fruntea guvernului, căci Președintele Republicii, deși  are puterea totală de a-și numi primul ministru, conform Constituției Franceze, (în caz de perioadă "normală" să spunem ), nu poate totuși să meargă împotriva voinței generale a poporului (exprimată în alegeri prin vot universal direct), privind alegerea de deputați și să numească un prim ministru  din partidul președintelui, dar care să nu fie dorit de majoritatea francezilor, așa cum rezultă din alegeri. Constituția franceză nu dă Președintelui nici o posibilitate de a-și destitui Primul ministru, în afară de a încerca o dizolvare a Parlamentului, și asta cel mult o dată pe an. 

După ce am văzut ce este coabitarea şi cum funcţionează ea în Franţa, putem să tragem (măcar) unele concluzii referitoare la situaţia de la noi.

  • În cazul nostru, posibilitățile de apariție a coabitării sunt mai numeroase, avându-se în vedere duratele diferite ale mandatelor Parlamentului și Președintelui. 
  • Dar în Constituţia modificată, se preconizează ca mandatul Preşedintelui să fie tot de 4 ani, ca şi al Parlamentului. Aha, veţi spune, vor să evite ca pe viitor să se mai ivească asfel de situaţii (potenţial) conflictuale între cele două instituţii care ar putea avea orientări politice diferite. Ar fi aşa, dacă ...n-ar fi altfel! Din câte am auzit la tv, se preconizează ca ambele instituţii alese de popor să aibă mandate de câte 4 ani, dar...alegerile să fie decalate cu 2 ani, adică posibilitatea de apariţie a unei coabitări între orientări politice diferite să fie maximă! Pentru că , din câte ştim deja, în doi ani un partid aflat la guvernare " se erodează", adică pierde din încrederea electoratului care vede că o duce tot mai rău şi sunt şanse ca opţiunea politică să se schimbe...şi tot aşa.  Înţelegem că această coabitare a început să fie interesantă pentru actorii politici de la noi, nu?

sursă: wikipedia .org
*********************************************************************************
30.03.2017
Domnul Dragnea tocmai a declarat reporterilor, azi la ora 14:00, că nu există coabitare între coaliția guvernamentală (PSD-ALDE) și președintele României! 
Cică (citez din memorie) „cooperare instituțională - da, coabitare - nu”.
Păi ce crede domnia sa că ar fi coabitarea politică?
Să locuiască (eventual) împreună? (Așa cum se vede în caricatura de mai sus?) A fost o glumă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu