persoana a doua singular, plural

Dumneavoastră sau tu?

Ni s-a spus de mici că trebuie să ne adresăm politicos celor din jur și prima condiție este să ne adresăm la persoana a doua plural, adică să nu îi tutuim pe cei din jur decât în anumite condiții precise:

• ·         Dacă sunt copii
• ·         Dacă sunt apropiați intimi nouă (buni prieteni, colegi de aceeași vârstă și pe aceeași poziție socială, iubiți/iubite, rude)
• ·         Dacă ne adresăm unor inferiori pe care nu îi respectăm și cărora vrem să le arătăm acest lucru.

Când văd și aud puzderia de reclame care ni se adresează imperative cu:  “fă cutare lucru“, “du-te în cutare loc“, “sună chiar acum la.. “, “ia cutare lucru“ etc, mă gândesc în ce categorie ne încadrează pe noi cei ce produc aceste texte.

Cum de obicei aceste reclame nu se adresează copiilor, rămân celelalte variante. Să vedem care ar fi.

În nici un caz ei nu ne sunt prieteni intimi , de fapt de obicei nici nu știm exact cine sunt cei care au compus sau au platit acele texte.  Uneori știm că e vorba despre o anumită instituție (bancă, farmacie etc), dar nu-i cunoaștem personal pe conducătorii respectivelor bănci sau lanțuri de farmacii. Nici ei nu știu cine suntem noi, cei care vedem sau auzim poruncile lor televizate sau tipărite.  Nu știu ce vârstă avem, nici ce pregătire, nici dacă suntem bărbați sau femei.  E de presupus că cei ce lansează aceste reclame nu se adresează prin intermediul televiziunii sau al tipăriturilor propriei lor familii sau prietenilor intimi, cu care vorbesc față în față sau prin telefon ori mail.

Rămâne atunci ultimul caz.

Nu mă pot împiedica să mă gândesc de fiecare dată când aud porunci ca:  “vino și tu la…“ , sau “ du-te chiar acum.. “, “ fă cutare lucru“ etc  la faptul că cei ce ni se adresează astfel ne disprețiesc și ne consideră inferiori lor, o masă ușor manevrabilă și bună doar de jumulit.

Dacă avem ocazia să vorbim cu cineva din conducerea unei bănci, acela s-ar simți profund jignit dacă l-am tutui, fără să-i fim superiori ierarhic. Sau chiar și atunci- pentru că oamenii educați se adresează politicos chiar și subalternilor.  El de ce își permite, însă, să ne tutuiască? Poate suntem de vârsta părinților lui, poate avem o pregătire mai bună decât a lui, în orice caz suntem persoane respectabile și avem dreptul să fim respectați.

Culmea e că acești oameni care nu ne respectă de fapt vor să obțină banii noștri. Uneori vor asta pe o cale ocolită: vor votul nostru, ca mai apoi să ne poată lua banii fără ca măcar să ne mai întrebe. Toate acele porunci emise ca de la superior la subalternul demn de dispreț au ca scop să ne facă să cumpărăm produsele pe care le vând ei sau să le dăm drepturi asupra noastră, pentru ca ei să facă legile și regulile după care să trăim noi. Noi, cu banii și cu munca noastră îi întreținem pe ei.

De ce, atunci, nu ne acordă dovada elementară de respect vorbindu-ne politicos?

Observăm că politicienii noștri, sau unii moderator tv continuă să declare că “lucrează cu oamenii“, că “trebuie să vorbească pe înțelesul oamenilor“ și alte asemenea. Dar ei ce sunt, ei nu sunt tot oameni? Se subînțelege că ei se consideră o categorie superioară, a celor “jmecheri“,“pricepători“, superiori care ne spun ce trebuie să înțelegem din vestea care tocmai s-a difuzat sau ne promit lucruri despre care știu foarte bine că nu se vor realiza, ascunzându-ne în același timp lucrurile importante care ne privesc direct și care au o mare importanță asupra noastră și a urmașilor noștri.

Bancherii ne promit realizarea tuturor dorințelor contra unui credit cu dobândă mult mai mare decât dobânzile practicate în celelalte țări din UE și ne invită să ne păstrăm economiile în conturi ce oferă dobânzi mai mici decît rata inflației și care sunt grevate în plus de tot felul de comisioane și de taxe.

Totul ca să obțină ceea ce vor. Și reușesc. Probabil, însă, că reușesc mult prea ușor și de aceea ne disprețuiesc. De aceea nu consideră necesar să ne vorbească politicos, ci ne tutuiesc.

Ca pe orice inferior pe care nu îl respecți.