DOCUMENTELE DE UNIRE CU ROMA
DIPLOMA LEOPOLDINĂ ŞI ÎNTREITUL JUG
La 4 decembrie 1691, imparatul Leopold I a dat o Diplomă – leopoldina – care a fost o adevarată Constituţie pentru Transilvania, mai bine de un veac şi jumătate. Printre altele, se confirmau privilegiile celor trei naţiuni politice – unguri, saşi şi secui – precum şi drepturile celor patru “religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă şi unitariană.
În funcţii publice urmau să fie numiţi numai “indigeni”: unguri, saşi si secui, legiferându-se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român: naţional, social şi religios.
Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceştia au început o acţiune energică pentru consolidarea dominaţiei lor. În această acţiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac şi jumatate, calvinii deţineau o situaţie privilegiată în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturaţi aproape cu desăvârşire din viaţa politică. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forţe în favoarea catolicismului. În acest scop au fost iniţiate o serie de acţiuni în favoarea Bisericii Catolice, dar recâştigarea poziţiilor economice, politice şi religioase pierdute în favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiţi şi-au îndreptat atenţia asupra românilor ortodocşi, care erau mai numeroşi decât toate cele trei naţiuni recepte laolaltă. Prin atragerea românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creşterea numărului catolicilor şi – implicit – creşterea rolului politic al “statului catolic ardelean” (reprezentanţii catolicilor în Dietă), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natură, cu românii ortodocşi din Ţara Românească şi Moldova.
Un pretins Sinod de Unire, susţin iezuiţii, ar fi avut loc încă din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crişan, Gheorghe Popovici dar mai ales Ştefan Lupşa şi Silviu Dragomir, au evidenţiat mai multe neconcordanţe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latină, limbă necunoscută de vlădicii ortodocşi. De asemenea, trezesc nedumeriri şi anumite cuvinte şi expresii care apar în actele respective, neîntâlnite în alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie, de vreme ce sinodul s-a intrunit in februarie?
DE CE ERA NEVOIE DE UNIAŢIE
PRETINSUL SINOD DE UNIRE
Despre semnatura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată, putand fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Şi să nu uităm că la aceea dată un eventual sinod se putea ţine doar în prezenţa superintendentului calvin, care mai avea încă drept de control asupra Bisericii românesti şi care, bineînteles, nu şi-ar fi dat acordul pentru aşa ceva.
Viitorul episcop Inochentie Micu văzuse încă din tinereţe că promisiunile făcute celor ce vor accepta uniaţtia nu se împlineau. De aceea el va demara acţiuni de mare răsunet pentru dobândirea drepturilor elementare ale românilor. În majoritatea memoriilor înaintate, el relata starea de înapoiere în care era ţinut poporul român şi condiţiile grele în care trăia: proprietarii de pământ opreau pe fiii iobagilor şi chiar pe cei ai preoţilor de la învăţătură; românii nu aveau dreptul să practice meşteşuguri sau să facă comerţ; nu erau primiţi în funcţii publice; nu aveau dreptul să cumpere sau să moştenească pământ. În schimb erau încărcaţi cu biruri şi cu alte sarcini, erau obligaţi să dea dijme preoţilor de alt neam şi de altă credinţă, contribuind în plus şi la întreţinerea preoţilor proprii. Arata, de asemenea starea de inferioritate în care se afla poporul român, care suferea aceleaşi nedreptăţi şi era supus aceloraşi abuzuri din partea autorităţilor de stat şi a proprietarilor de pamânt ca şi păstoriţii lor. Aceştia nu se bucurau de drepturile preoţilor catolici, cum li s-a făgăduit din diplomele împăratului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotrivă, plăteau dijma, împreuna cu credincioşii lor, până şi pastorilor luterani şi calvini. Inochentie este primul român care cere ridicarea românilor la o treaptă “superioară” ca fiind a patra naţiune în stat. Insă Curtea de la Viena răspunde: “pe faţă, în adunări şi convorbiri particulare, popii înşişi sau preoţii declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire şi pentru lepădarea de la schisma, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pământ, de servicii şi de contribuţie; se vede aceasta şi din faptul că în realitate se servesc toti de cărti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip făţiş că Sfantul Duh purcede de la Fiul şi nu adaugă nici în simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu învată şi nu instruieste poporul, fie in mod particular fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontribuţie proprie de ordin lumesc, se refugiază toţi la imunitatea unirii ca la o ancoră sacră…”. Nemulţumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat să lupte din răsputeri pentru drepturile românilor din Ardeal, iar după venirea pe tron a Mariei Tereza şi-a reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l-a silit sa meargă la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV. De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza românilor dar mai ales împotriva teologului iezuit care îi supraveghea acţiunile îndeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: “Mai bine sa piară toate ale lumii acesteia, decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”.
“MANIFESTUL DE UNIRE”
Singurul act despre care s-a spus ca exprimă hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei este aşa numitul “manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menţionează că românii ale căror semnături se afla înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDIŢII, a căror nerespectare, după cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste condiţii sunt: primirea aceloraşi privilegii de care se bucura preoţimea catolică şi respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Aşadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorinţa de a scăpa de sub jugul politic-economic-naţional la care erau supuşi. Nicicând acei semnatari n-au acceptat să primească dogma catolică, aşa cum pe nedrept este scris în transcrierea latineascăa a documentului. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Densuşianu să exclame: “Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba Iulia…”. Mai trebuie subliniate şi următoarele aspecte: lipsa semnăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului; lipsa menţionării acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de întrebare; modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adăugate, lipite, precum şi erorile privind denumirea localităţilor românesti ridică mari semne de întrebare. Toate acestea, coroborate cu nemenţionarea acestui sinod în timpul protestului braşovenilor împotriva unirii din 1701 ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodata loc!EPISCOPUL INOCHENTIE MICU
Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din ţară, vladica Inochentie s-a stins din viaţă dupa 24 de ani petrecuţi în exil, în care a îndurat multe scârbe şi lipsuri încât a ajuns să-şi vândă şi crucea de pe piept. Presat de foamete şi boli şi părăsit de toţi a fost silit să-şi semneze retragerea contra unei mici pensii.
Desi era slujitor al Bisericii, Inochentie Micu a pus pe primul plan problemele naţional-politice. În ce priveşte uniaţia, el a conceput-o doar ca un instrument pus în serviciul luptei sale naţionale şi nicidecum ca o recunoaştere a învăţăturii Bisericii Catolice. Faptul că ameninţa mereu cu părăsirea unirii constituie o dovada concludentă că el urmărea ca, prin ea, să obţină drepturi pentru clerului şi poporul său. Lupta sa împotriva teologului iezuit sau împotriva încercărilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom şi ale papei în eparhia sa nu era altceva decât o luptă pentru păstrarea independenţei Bisericii sale, a doctrinei, cultului şi organizării tradiţionale ortodoxe, în faţa oricăror încercari de catolicizare şi de desnaţionalizare a Bisericii şi poporului român.
La scurt timp după săvârşirea dureroasei dezbinari bisericeşti a românilor transilvăneni din 1698 – 1701, preoţii şi credincioşii care îmbrăţişaseră uniaţia si-au dat seama că toate cele promise în diplomele împăratului Leopold I nu erau decât vorbe amăgitoare şi că erau amenintaţi să-şi piardă legea strămoşească. Drept aceea a început o luptă pentru aparărea ortodoxiei, care s-a manifestat în diferite forme: prin împotrivirea directă de a îmbratişa uniaţia; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena şi Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxă Sârba din Carloviţ, memorii în care se relatau suferinţele îndurate de românii ortodocşi care cereau libertate religioasă; prin trecerea unor preoţi şi credincioşi in Ţara Românească şi Moldova, unde puteau să-şi mărturisească nestingheriţi credinţa lor ortodoxă; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoţi şi credincioşi care fuseseră amăgiţi sau siliţi să primească unirea, etc. Cei mai statornici apărători ai Ortodoxiei s-au aratat credincioşii din Scheii Braşovului. În 1701, ei au refuzat să recunoască autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, căruia însă i-au plătit pe viitor dajdiile vlădiceşti, pentru ca să nu le poată face necazuri. În acelaşi an, preoţii şi “gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s-au infăţişat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dând o declaraţie scrisă că doresc să atârne “în cele sufleteşti” de Mitropolia păstorită de el. Ei au rămas în această situaţie şi sub urtmaşii săi, Antim Ivireanul, Mitrofan şi Daniil, care le hirotoneau preoţi, le trimiteau cărţi de slujbă sau cuvinte de învăţătură.
Marile frământări şi lupte pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în 1744, când a apărut călugărul Visarion Sarai, român din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost închis la Sibiu, Deva apoi exilat în Munţii Tirolului, unde a şi murit. A predicat împotriva uniaţiei, spunând adevărul despre un lucru încă necunoscut de majoritatea populaţiei române. Agitaţia provocată de Visarion a alarmat Curtea de la Viena, care a decis să dea o “patentă” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linişti spiritele, proclamaţie care a avut un efect contrar, deoarece ea a făcut cunoscută tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost că mulţimea a refuzat să se considere unită sau să accepte pe preoţii uniţi, lucru ce a dus la numeroase arestări. Mai mult, după spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – însărcinat de împărăteasa Maria Tereza să facă o vizită canonică in Transilvania pentru a face un raport despre starea uniaţiei – în sudul Transilvaniei preoţii uniţi erau alungaţi de credincioşi. Dată fiind această situaţie, Maria Tereza a decis întemnitarea preoţilor ortodocşi care instigau pe credincioşi împotriva uniaţiei, alungarea călugărilor ortodocşi din schiturile Scorei, Arpaş şi Porceşti (între Sibiu şi Fagaras), şi altele.
În primăvara anului 1745, au fost arestaţi trei ţărani din Săliştea Sibiului – Dănila Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şeflea – pentru alungarea preoţilor uniţi. Au rămas în închisoare patru ani.
În toamna anului 1748, săliştenii au început noi acţiuni pentru apărarea credinţei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consăteanul lor Oprea Miclăuş, pentru a prezenta Curţii un memoriu, în numele credincioşilor din părţile Sibiului, Miercurei, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei, prin care cereau să fie lăsaţi în vechea lor credinţă. Odată cu el a plecat şi Ioan Oancea din Făgăraş, care ducea o plângere în numele credincioşilor din acest oraş. După prezentarea memoriului, li s-a poruncit să se întoarcă acasă cu promisiunea că doleanţele lor vor fi rezolvate. Din contra, Ioan Oancea şi încă un ţăran au fost închişi. Mai mult, au fost trimise două regimente de soldaţi în împrejurimile Sibiului, care forţau trecerea la uniatism, botezând cu de-a sila pe noii născuţi. Această situaţie a făcut pe credincioşii din aceste părţi să trimită o nouă delegaţie la Viena, formată de această data din cinci ţărani: Oprea Miclauş din Sălişte, Bucur Bârsan din Gura Râului, Moga Triflea din Orlaţ, Coman Banu din Poiana Sibiului şi Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, în timp ce reveneau de la Viena. Petiţia lor a fost respinsă.
La începutul lui 1752, mai mulţi preoţi şi credincioşi s-au adunat în casa preotului Vasile din Sălişte, care a redactat, în numele lor, un nou memoriu către Curtea din Viena, cerând libertatea credinţei şi episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioaneş din Galeş, la Becicherec în Banat, unde se găseau Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Aceştia doi au fost însărcinaţi să ducă Memoriul la Viena, după ce a fost tradus la Timişoara în limba germană. Împărăteasa Maria Tereza i-a ascultat cu răbdare, apoi i-a aruncat în temniţa de la Kufstein, unde au şi murit.
În paralel cu aceste acţiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe lângă ţarina Elisabeta Petrovna, care la rugămintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe lângă Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertăţi religioase românilor ortodocşi, însă fără nici un rezultat.
Un alt luptător pentru dreapta credinţă a fost ieromonahul Nicodim, originar din părtile Albei, care a depus mai multe memorii atât la Curtea din Viena cât şi la cea din Petersburg. A fost arestat după revenirea în ţară.Dupa arestarea lui Oprea Miclăuş şi a lui Moise Măcinic, initiaţiva a fost preluată de preotul Cosma din Deal care împreună cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate între Sibiu şi Sebeş apoi pe Valea Mureşului către Orăştie. Ei au redactat nişte “cărţi” în care descriau suferinţele poporului român şi ale celor maltrataţi pentru că au îndrăznit să condmne uniaţia. Au fost închişi, bătuţi cu biciul, jefuiţi de bunuri şi umiliţi atât bărbaţii cât şi femeile. Amenzile în vite, bani şi alte bunuri au dus la ruinarea materială a ţăranilor şi asa săraci. Aceste “cărţi” au fost prezentate Mitropolitului de Carloviţ, un adevărat apărător al românilor din Transilvania. La el s-au mai prezentat şi alti credincioşi ortodocşi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Făgăraş sau protopopul Eustaţie din Braşov.
Prin 1756, în fruntea acţiunii de apărare a Ortodoxiei în Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Galeş. A fost arestat imediat şi pus în lanţuri.
Numeroasele nemulţumiri şi agitaţii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza să dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranţa religioasă credincioşilor ortodocşi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea însă revenirea la Ortodoxie, nici reocuparea bisericilor confiscate abuziv, iar protestele împotriva uniaţiei trebuiau să înceteze. Şi acest decret, ca şi celelalte a agitat şi mai tare spiritele în loc să le potolească. Preotul Stan din Glămboaca (Sibiu) a preluat iniţiativa şi a întocmit liste cu ortodocşi, organizând alegeri de protopopi. Preoţii uniţi au fost alungaţi, iar bisericile reocupate. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi în Rapolt (Hunedoara), Orăştie, Sălişte şi Luduş.
În chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunări cu sute de participanţi, pentru dezbaterea situaţiei. A fost arestat şi dus în Austria, apoi eliberat după câţiva ani.
Mişcarea a fost pornită în 10 august 1760 la Zlatna, unde un “sinod” de preoţi şi credincioşi şi-au dat iscăliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar şi Maramureş. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere, promiţând că va dispune înfiinţarea unei comisii care sa cerceteze uniaţia. Acest lucru a dat un elan şi mai mare lui Sofronie, care a continuat convocarea de “sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma căruia zeci de sate au părăsit uniaţia. Era prima biruinţă!
În aceste imprejurări, împărăteasa Maria Tereza a trimis în Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unităţi de cavalerie şi infanterie a distrus (cu tunurile) zeci de mănăstiri din toată Transilvania. Această acţiune a început în 1761 şi a continuat în anii următori. Prin aceasta, viaţa ortodoxă era pusă la pământ.
La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente grănicereşti, care urmau să fie formate din uniaţi. Ei erau declaraţi oameni liberi şi scutiţi de impozite; în plus primeau şi o mică diurnă. Însă la depunerea jurământului, două batalioane au întors armele împotriva lui Bucow. Bătrânul care i-a instigat, Tănase Todoran din Bichighiu, în varstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul ,iar alţii au fost spânzuraţi.
În Cugir, 264 de familii ortodoxe au fost înlocuite cu 99 de familii din alte sate.
In Jina, 65 de bătrâni au fost întemniţaţi pentru că i-au sfătuit pe tineri să nu consimtă la grănicerizare.
În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. In Tohan (Braşov) preotul din sat împreună cu alţi credincioşi au fost siliţi să plece, ei întemeind Tohanul Nou. Ţăranii liberi din Tânţari (azi Dumbrăviţa-Braşov) au devenit iobagi. Alte emigrări au avut loc din Veştem-Sibiu, Breaza-Făgăraş, Sinca Veche-Făgăraş.
În toamna lui 1781, împăratul Iosif II a dat aşa-numitul Edict de Toleranţă prin care se interzicea asuprirea cetăţenilor pe motive de credinţă. Se îngăduia oricărei confesiuni, dacă avea 100 de familii, să-şi zidească biserica, să întreţină preot şi învăţător. Necatolicii nu mai erau obligaţi să ia parte la slujbele catolicilor sau să plăteasca taxe preoţilor catolici. Era admisă şi trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împăratul işi dă seama de riscurile pierderii uniaţiei şi revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. În 20 august 1782 dă o Patentă de Unire prin care era interzis prozelitismul, înţelegându-se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.
Dacă aşa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – “mama noastra” – s-a facut benevol, de ce atâtea proteste şi de ce atâtea Edicte de Toleranţă care s-au emis în urma acestor proteste.
Şi ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de către generalul Bucow?
Ţinând seama de viaţa şi lupta pentru apărarea ortodoxiei de către Cuvioşii Ieromonahi Visarion şi Soforonie şi de credinciosul Oprea din Sălişte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotarând ca ei să fie cinstiţi ca sfinti, de vreme ce şi-au dat viaţa pentru apărarea dreptei credinţe.
Pomenirea preotului mărturisitor Ioan din Galeş, a ieromonarhilor Visarion şi Sofronie , a credinciosului Oprea din Sălişte şi a preotului Moise Măcinic din Sibiel se face în fiecare an, la 21 Octombrie.
LUPTA CLERULUI ŞI CREDINCIOŞILOR DIN TRANSILVANIA PENTRU APARĂREA ORTODOXIEI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
VISARION SARAI
PREOTII SI CREDINCIOSII LUPTATORI PENTRU ORTODOXIE
În toamna anului 1748, săliştenii au început noi acţiuni pentru apărarea credinţei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consăteanul lor Oprea Miclăuş, pentru a prezenta Curţii un memoriu, în numele credincioşilor din părţile Sibiului, Miercurei, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei, prin care cereau să fie lăsaţi în vechea lor credinţă. Odată cu el a plecat şi Ioan Oancea din Făgăraş, care ducea o plângere în numele credincioşilor din acest oraş. După prezentarea memoriului, li s-a poruncit să se întoarcă acasă cu promisiunea că doleanţele lor vor fi rezolvate. Din contra, Ioan Oancea şi încă un ţăran au fost închişi. Mai mult, au fost trimise două regimente de soldaţi în împrejurimile Sibiului, care forţau trecerea la uniatism, botezând cu de-a sila pe noii născuţi. Această situaţie a făcut pe credincioşii din aceste părţi să trimită o nouă delegaţie la Viena, formată de această data din cinci ţărani: Oprea Miclauş din Sălişte, Bucur Bârsan din Gura Râului, Moga Triflea din Orlaţ, Coman Banu din Poiana Sibiului şi Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, în timp ce reveneau de la Viena. Petiţia lor a fost respinsă.
La începutul lui 1752, mai mulţi preoţi şi credincioşi s-au adunat în casa preotului Vasile din Sălişte, care a redactat, în numele lor, un nou memoriu către Curtea din Viena, cerând libertatea credinţei şi episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioaneş din Galeş, la Becicherec în Banat, unde se găseau Oprea Miclăuş cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Aceştia doi au fost însărcinaţi să ducă Memoriul la Viena, după ce a fost tradus la Timişoara în limba germană. Împărăteasa Maria Tereza i-a ascultat cu răbdare, apoi i-a aruncat în temniţa de la Kufstein, unde au şi murit.
În paralel cu aceste acţiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe lângă ţarina Elisabeta Petrovna, care la rugămintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe lângă Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertăţi religioase românilor ortodocşi, însă fără nici un rezultat.
Un alt luptător pentru dreapta credinţă a fost ieromonahul Nicodim, originar din părtile Albei, care a depus mai multe memorii atât la Curtea din Viena cât şi la cea din Petersburg. A fost arestat după revenirea în ţară.Dupa arestarea lui Oprea Miclăuş şi a lui Moise Măcinic, initiaţiva a fost preluată de preotul Cosma din Deal care împreună cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate între Sibiu şi Sebeş apoi pe Valea Mureşului către Orăştie. Ei au redactat nişte “cărţi” în care descriau suferinţele poporului român şi ale celor maltrataţi pentru că au îndrăznit să condmne uniaţia. Au fost închişi, bătuţi cu biciul, jefuiţi de bunuri şi umiliţi atât bărbaţii cât şi femeile. Amenzile în vite, bani şi alte bunuri au dus la ruinarea materială a ţăranilor şi asa săraci. Aceste “cărţi” au fost prezentate Mitropolitului de Carloviţ, un adevărat apărător al românilor din Transilvania. La el s-au mai prezentat şi alti credincioşi ortodocşi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Făgăraş sau protopopul Eustaţie din Braşov.
Prin 1756, în fruntea acţiunii de apărare a Ortodoxiei în Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Galeş. A fost arestat imediat şi pus în lanţuri.
Numeroasele nemulţumiri şi agitaţii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza să dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranţa religioasă credincioşilor ortodocşi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea însă revenirea la Ortodoxie, nici reocuparea bisericilor confiscate abuziv, iar protestele împotriva uniaţiei trebuiau să înceteze. Şi acest decret, ca şi celelalte a agitat şi mai tare spiritele în loc să le potolească. Preotul Stan din Glămboaca (Sibiu) a preluat iniţiativa şi a întocmit liste cu ortodocşi, organizând alegeri de protopopi. Preoţii uniţi au fost alungaţi, iar bisericile reocupate. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi în Rapolt (Hunedoara), Orăştie, Sălişte şi Luduş.
În chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunări cu sute de participanţi, pentru dezbaterea situaţiei. A fost arestat şi dus în Austria, apoi eliberat după câţiva ani.
RĂSCOALA LUI SOFRONIE DE LA CIOARA
MISIUNEA GENERALULUI BUCOW
GRĂNICERIZAREA
În Cugir, 264 de familii ortodoxe au fost înlocuite cu 99 de familii din alte sate.
In Jina, 65 de bătrâni au fost întemniţaţi pentru că i-au sfătuit pe tineri să nu consimtă la grănicerizare.
În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. In Tohan (Braşov) preotul din sat împreună cu alţi credincioşi au fost siliţi să plece, ei întemeind Tohanul Nou. Ţăranii liberi din Tânţari (azi Dumbrăviţa-Braşov) au devenit iobagi. Alte emigrări au avut loc din Veştem-Sibiu, Breaza-Făgăraş, Sinca Veche-Făgăraş.
EDICTUL DE TOLERANŢĂ
CONCLUZII
Şi ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de către generalul Bucow?
Ţinând seama de viaţa şi lupta pentru apărarea ortodoxiei de către Cuvioşii Ieromonahi Visarion şi Soforonie şi de credinciosul Oprea din Sălişte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotarând ca ei să fie cinstiţi ca sfinti, de vreme ce şi-au dat viaţa pentru apărarea dreptei credinţe.
Pomenirea preotului mărturisitor Ioan din Galeş, a ieromonarhilor Visarion şi Sofronie , a credinciosului Oprea din Sălişte şi a preotului Moise Măcinic din Sibiel se face în fiecare an, la 21 Octombrie.
==========================================================================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu