Dreptul de a nu fi supus unui tratament degradant

Am citit în presă că unii deţinuţi s-au plâns de condiţiile de trai din penitenciare şi au considerat că au fost supuşi unor tratamente degradante. Şi o parte dintre ei au obţinut câştig de cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Pentru asta a fost găsit vinovat statul român, care nu a asigurat persoanelor condamnate pentru diferite delicte sau crime condiţii de trai confortabile, deşi persoanele respective erau condamnaţi la executarea unor pedepse care se presupune că nu sunt plăcute (altfel nu ar mai fi pedepse).


Dar sunt şi multe alte categorii de cetăţeni români care sunt supuşi la condiţii degradante , fără a fi fost condamnaţi la executarea de pedepse pentru diferite vini.

În 2012, deţinuţilor le-au fost acordate 814.092 de consultaţii medicale, adică 26,4 consultaţii, în medie, fiecărei persoane private de liberate. Persoanele aflate în libertate credeţí că sunt văzute de medic de mai mult decât de două ori pe lună? 

Asiguraţii care plătesc CAS au dreptul , dacă au între 18 şi 39 de ani, să fie consultaţi de medicul de familie o dată la 3 ani preventiv , în anul în care se face evaluarea stării de sănătate având dreptul în total la maximum două consultaţii. În cazul în care există o boală cu potenţial epidemic confirmată, se decontează o singură consultaţie pe lună. 

De exemplu pacienţii din (să zicem doar unele) spitale.

    * Am văzut la televizor cum pacienţii de la un spital de pneumoftiziologie din Capitală, care primeşte pacienţi bolnavi de TBC din 39 de judeţe sunt trataţi într-un spital care nu mai are autorizaţie de funcţionare de 10 ani!

Cotidianul britanic „The Sun” a calificat anul trecut  România ca fiind focarul de infecție al Europei în privința TBC. 

În judeţul Neamţ, de pildă, în anul 2012, s-au înregistrat 360 de cazuri noi de tuberculoză (incidenţă de 64,5 la 100.000 de locuitori). Ei se adaugă la cei depistaţi în anii anteriori. Nu ştim cât este numărul lor tota. 

În condiţiile recrudescenţei acestei boli a mizeriei , care fusese aproape eradicată în România înainte de 1989, 2000 de bolnavi  sunt "trataţi" într-o clădire care stă să cadă, în care condiţiile de igienă sunt evident nerespectate, fiind suficient să vezi pereţii jupuiţi. Iar să ţi se aducă mâncare în găleţi, ăsta nu e un tratament degradant? Cât despre banii alocaţi de spital pentru hrana pacienţilor, aceştia sunt mult mai puţini decât cei alocaţi de penitenciare pentru hrana deţinuţilor. Pacienţii sunt siliţi să accepte toate acestea, pentru că nu au alternativă. Ca şi condamnaţii din penitenciar, ei sunt siliţi să rămână acolo pentru că este singurul mod în care ar putea să-şi salveze viaţa. Deosebirea faţa de deţinuţi este că pacienţii nu au comis delicte sau crime, dar au  şi cotizat la sistemul de asigurări de sănătate. Lor nu numai că li se aplică un tratament degradant, dar nu li se respectă nici dreptul la îngrijiri medicale şi până la urmă dreptul la viaţă (tuberculoza putând deveni letală în condiţii mizere de trai şi în condiţii de tratament necorespunzător).
Acesta este doar un exemplu.
    * Pe curaj tv vedem că rudele unei bătrâne au depus plângere că aceasta a fost maltratată la  Spitalul Clinic Municipal "Arhanghel Mihail", în martie, aducând ca dovezi vânătăile de pe corpul bătrânei şi faptul că nu au putut să o vadă câteva zile după internare.
Asistentele de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova au fost amendate (în octombrie) pentru că nu au tratat o paciente de 65 de ani bolnave de diabet, dependentă de insulină, ci au legat-o de pat . Femeia a decedat. Asistentele vor plăti timp de 3 luni cu câte 5-10% din salariu. Ieftină viaţa unui om, nu?
    * Centrul de Resurse Juridice relata în urmî cu ceva timp că "bolnavii din spitalele de psihiatrie (din România n.n.) sunt supuşi unor tratamente inumane şi degradante.
Organizaţia a monitorizat 16 spitale de psihiatrie din România şi a constatat că saloanele sunt supraaglomerate, pacienţii sunt privaţi de libertate şi sunt trataţi inuman de personalul medical. Alimentaţia e sărăcăcioasă , condiţiile insalubre.  În aceste stabilimente există un mare număr de decese. Iar aceşti pacienţi nu au comis delicte, în schimbau cotizat la CAS!

Ce propun aleşii noştri din Parlament pentru remedierea situaţiei?

În privinţa condiţiilor din penitenciare, se propune o amnisiere generală a deţinuţilor cu pedepse de până la 6 ani . Anterior se propusese amnistierea celor cu pedepse până la 7 ani, care a fost respinsă. Acum se propune amnistierea celor condamnaţi până la 6 ani. Argumentele ar fi acestea:

• Prea puţine locuri în penitenciare
• Condiţii precare de igienă în penitenciare (păduchi)

Domnul deputat Păun spune că oamenii intră sănătoşi în penitenciare şi ies de acolo bolnavi şi cu păduchi. Păi atunci peniteciarele ar trebui să fie desfiinţate, pentru că cei condamnaţi la pedepse mai lungi sunt cu atât mai expuşi la îmbolnăviri şi la parazitare cu păduchi.
Dar cine aduce, oare, păduchii în puşcărie? Şi cine îi împiedică pe deţinuţi să se radă pe cap ca să scape instantaneu de păduchi? (Oh, desigur ei ţin la frezele lor, mai bine să fie amnistiaţi).
Copilul unei colege a venit cu păduchi de la şcoală. Probabil nu ar mai trebui să meargă la şcoală - mă gândesc.
Dacă se va respinge, se va propune probabil amnistierea celor condamnaţi până la 5 ani şi jumătate şi tot aşa.
Presupunând că se va vota această amnistiere, cei condamnaţi ulterior la pedepse cu închisoare pe perioade de 5 ani se vor putea considera discriminaţi , pentru a fi fost condamnaţi pentru delicte pentru care alţii au fost amnistiaţi în masă. Ar putea fi o nouă sursă de venit pentru infractorii care nu recurg la violenţă. În primul rând, condiţiile lor de muncă se vor îmbunătăţi brusc: va deveni "aproape legal" să intre prin efracţie în locuinţele altora, să care de acolo tot ce îşi doresc şi să vândă produsele respective pe piaţă. Totul ar fi să nu le ia gâturile proprietarilor, ci să se mulţumească să-i ameninţe. Asta se poate realiza uşor prin apariţia de grupuri organizate, care să se impună prin numărul lor. Ar putea jefui astfel blocuri întregi odată, ca să meargă mai repede şi ar putea dechide târguri specializate unde să vândă "recolta" de obiecte. Eventual foştii proprietari şi-ar putea recupera bunurile plătindu-le din nou. Iar dacă vreun poliţist i-ar deranja, ei s-ar putea plânge la CEDO pentru discriminare. De asemenea, la intrarea în penitenciare ar trebui să se afişeze numărul de locuri disponibile, pentru ca infractorii să ştie care e situaţia. Dacă locurile din penitenciar s-au terminat, e clar că nu vor mai putea fi condamnaţi înainte ca cei aflaţi "înăuntru" să fie amnistiaţi la rândul lor.
S-ar putea face şi o programare, de pildă s-ar putea rezerva locuri pentru iarnă în penitenciar, unde e cald, ca să nu se mai cheltuiască bani cu încălzirea. În primăvară ar urma amnistierea şi reluarea activităţii anterioare (proxenetism, ori excrocherii, ori furturi, ori tâlhării, ori falsificări, ori corupţie de tot felul etc). În etapa a doua, aceste acţiuni nu vor mai fi incriminate de codul nostru penal.
Dacă deja se vorbeşte ca prostituţia să nu mai fie incriminată de codul penal, pentru că "fenomenul există oricum", aşa că se poate continua şi cu celelalte infracţiuni, care există şi acelea, oricum.
În acest fel statul şi-ar reduce cheltuielile cu penitenciarele şi o mare parte a populaţiei ar avea mijloace de trai fără a mai solicita locuri de muncă de la guvern. S-ar mări şi vânzările de bunuri de consum, pentru că cei care au fost jefuiţi vor fi nevoiţi să-şi cumpere, după posibilităţi desigur, alte obiecte de uz casnic. Eventual se vor înţelege cu "profesioniştii" să li se aducă alte obiecte, la preţ mai mic decât cel din magazin. "Profesioniştii" vor face cunoscut unde să fie contactaţi pentru tot felul de "servicii" ca: ameninţări, intimidări, furturi de anumite produse (eventual tablouri celebre din galerii de artă) ş.a.m.d.
Cei care nu vor avea cu ce plăti vor ieşi la cerşit.  Vor apărea manuale cu instrucţiuni specifice: texte , costumaţie, mimare de infirmităţi.
Şi iată cum, în acest mod simplu, o mare parte a populaţiei va avea un trai mai bun. prin grija parlamentarilor noştri.
Cât despre munca în folosul comunităţii, ca mijloc de coerciţie, nu vrem să auzim de aşa ceva! Munca e dăunătoare sănătăţii! Nu aveţi decât să vedeţi cât de mulţi salariaţi sunt bolnavi! Şi erau sănătoşi acum câţiva ani!
Altfel, am fi putut să ne gândim la soluţia ca cei condamnaţi la pedepse minore să muncească în folosul colectivităţii construind nişte noi penitenciare. Astfel s-ar crea noi locuri de muncă (pentru posturile ce nu vor putea fi acoperite cu condamnaţi) şi se va rezolva problema locurilor din penitenciar. Iar munca pe şantier nu pare să fie prea dăunătoare , de vreme ce mulţi români o practică şi fără a fi condamnaţi. 

Ce spuneţi?