Apa e resursa naturală cea mai preţioasă
22 martie - ziua mondială a apei
În fiecare an, pe 22 martie se celebrează ziua mondială a apei, conform rezoluţiei Adunării generale a Naţiunilor Unite adoptată în 1992.
Această rezoluţie invită Statele să concretizeze acţiuni pentru sensibilizarea publicului prin publicaţii, difuzarea de documentare, organizarea de conferinţe, de mese rotunde, de seminare şi de expuneri legate de conservarea şi de dezvoltarea resurselor de apă şi la punerea în operă a recomandărilor Acţiunii 21.
La noi, am văzut doar o ştire scurtă la tv, cum că "azi e ziua mondială a apei". Şi cu asta, basta!
Tot astăzi ni s-a adus la cunoştinţă fatul că în ţara noastră se constată un deficit de apă în sol şi că situaţia se va prelungi în următoarele şase luni, cu alte cuvinte vom avea secetă prelungită!
Ce fac guvernanţii noştri în acestă situaţie?
Apa şi energia
Ziua mondială a apei a avut anul acesta tema: "apa şi energia".
Pentru un mare număr de cetăţeni ai lumii evenimentul are un gust amar, căci în faţa dezvoltării lipsite de scrupule a sectorului energetic, mai ales cel al hidrocarburilor neconvenţionale, salvgardarea aei este un ţel crucial.
În acest context, les Amies de la Terre din Quebec (ATQ) şi Comitetul pentru drepturi umane din America Latină (CDHAL) s-au asociat pentru a denunţa utilizarea resurselor naturale fără o reală perspectivă a unui model energetic corect şi echitabil pentru cele două continente americane.
Fie că e vorba despre Quebec, Canada sau despre America latină, nemulţumirile din ce în ce mai mari în faţa modelului energetic şi agitaţia socială legată de impactul sectorului energiei asupra APEI sunt din ce în ce mai frecvente.
Numeroase mişcări şi organizaţii se bat contra unor proiecte ca cele de exploatarea şi transportul nisipurilor bituminoase, explorarea şi exploatarea gazelor de şist (în Quebec, SUA, Mexic), cele din stratul pre-salt din Brazilia dar şi proiecte hidroelectrice controversate în Honduras, în Columbia sau în Mexic.
Coaliţia Apei
Coaliţia Apei se mobilizează pentru Ziua Mondială a Apei din 2014, care este o ocazie pentru ONG-uri de a sensibiliza opinia publică la lipsa de apă potabilă în lume, dar şi la lipsa de acces la apa agricolă.
Nu există securitate alimentară fără apă pentru micii agricultori
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a proclamat anul 2014 "Anul internaţional al agriculturii familiale", pentru a se reaminti rolul crucial al micii agriculturi pentru securitatea alimentară.
Apa, element esenţial în agricultură, trebuie să fie accesibilă micilor agricultori pentru a asigura supravieţuirea lor dar şi securitatea alimentară mondială.
Din păcate, folosirea masivă a apei entru activităţi de extragere a hidrocarburilor lipseşte comunităţile locale de acea apă strict necesară lor. În SUA, după exploatarea intensivă a gazelor de şist, apa s-a scumpit în unele regiuni de 20 de ori, lipsind micii agricultori de posibilitatea de a avea acces la ea.
Dar la noi, ce s-ar întâmpla?
Criza de apă- un deficit de bună guvernare şi de voinţă politică
Problema de acces la apă potabilă nu este o problemă de lipsă a apei din natură, ci înainte de toate o lipsă de bună guvernare în acest domeniu şi de voinţă politică.
Reglementări şi legi insuficiente în domeniu, fragmentare instituţională, proastă alocare a resurselor, lisa de capacitate a actorilor sin sector, evaluarea insuficientă a efectelor , lipsa de informaţie, participarea inechitabilă a părţilor implicate....Toţi aceşti factori formează tot atâtea obstacole pentru ca accesul la apă să fie pentru toţi. Aceste constatări au fost cuprinse în documente ale ONU.
Accesul la apă a fost recunoscut ca un drept al Omului de către Adunarea generală a Naţiunilor Unite în iulie 2010.
Asta trebuie să se traducă în acţiuni la nivelul fiecărui stat..Dreptul Omului la apă potabilă nu îşi va avea întreaga semnificaţie decât atunci când va fi înscris în legislaţia fiecărei ţări şi pus în operă la nivel local.
Societatea civilă cere factorilor politici să se angajeze şi să propună un Obiectiv de Dezvoltare Durabilă asupra Apei , plecând de la accesul la apă potabilă şi asanare şi dând atenţie deosebită gestionării durabile şi prezervării resurselor de apă.
Apa şi gazele de şist
Ziua Mondială a Apei alternează la interval de şase luni cu Ziua Mondială contra gazelor de şist, care este pe 22 septembrie.Nu întâmplător, acţiunile de protejare a surselor de apă sunt legate de cele de interzicere a exploatării hidrocarburilor prin fracturare hidraulică.
Producţia de gaz sau de petrol prin fracturare hidraulică va accelera fenomenele de schimbări climatice, care vor avea urmări asupra inundaţiilor, secetei şi a cantităţilor de apă accesibile.
Trebuie să fie calculate costurile impacturilor asupra mediului, sociale şi economice ale dezvoltării filierelor gaziere şi petroliere, căci acestea vor depăşi cu siguranţă ipoteticele beneficii sperate. Şi asta chiar dacă aceste resurse sunt exploatate de ţara cărora le aparţin. Dacă ele sunt exploatate de către alţii......ce să mai vorbim!
Problemele de mediu asociate cu extragerea gazelor de şist , mai ales utilizarea intensivă şi poluarea rezervelor de apă, dar şi emiterea de gaze cu efect de seră antrenează în multe ţări, inclusiv în SUA o respingere a tehnologiei de fracturare hidraulică din partea opiniei publice şi din ce în ce mai mult chiar a autorităţilor.
Extragerea de hidrocarburi prin fracturare hidraulică presupune forarea unui număr mult mai mare de puţuri de foraj decât pentru hidrocarburile convenţionale. Forarea se continuă în subteran pe orizontală până la mai mulţi kilometri de locul în care vedem sonda la suprafaţă. Capetele puţurilor sunt grupate într-un punct central (puţ în cluster), ce poate cuprinde 10-30 de puţuri pentru o singură sondă. Fracturarea hidraulică se face cu un consum enorm de apă potabilă.
Doar pentru prospectare, la Pungeşti, consumul total de apa folosita in procesul de foraj este de aproximativ 35.000 litri pe zi, (35 m3 de apă/zi, adică 12795m3 de apă/an ), conform avizului.
În medie, pentru o lungime de puţ de un kilometru pe orizontală (pe sub pământ) se fac circa 30 de operaţini de fracturare, ce consumă fiecare 300 m3 de apă, 30 de tone de nisip şi 1,5 m3 de aditivi (cancerigeni şi toxici). Dar pe orizontală se poate fora mai mult, de pildă doi kilometri.
Dar forarea pe orizontală se întinde pe mai mulţi kilometri de la fiecare sondă, în toate direcţiile. Iar sondele folosite ajung să fie de ordinul sutelor de mii. (Productivitatea unei sonde scade foarte mult după 4-5 ani şi sunt necesare alte sonde pentru a se menţine nivelul de producţie).
Apa folosită la fracturare hidraulică nu poate fi refolosită nici măcar pentru fracturare hidraulică, pentru că ea se contaminează cu alţi produşi, din subteran. (radionucleide, metale grele, mai ales mercur, acizi, sulfuri de hidrogen şi altele). Ce se întâmplă cu această imensă cantitate de apă poluată?
- Ori e tratată pentru decontaminare şi deversată în râuri şi lacuri (dar decontaminarea totală nu e posibilă, iar decontaminarea presupune construirea unor imense staţii de epurare, care desigur costă)
- Ori apa contaminată este pur şi simplu reintrodusă în adâncurile pământului, prin sonde forate secial în acest scop, sau în sonde de extracţie abandonate. Aceasta pare să fie soluţia adoptată de companiile străine în ţara noastră. Această reinjectare are ca primă urmare scoaterea definitivă din circuitul natural a unor cantităţi enorme de apă.
Aşa cum ştim, apa urmează un circuit natural de evaporare/precipitare şi că ea este practic într-o cantitate constantă în natură. Scoaterea definitivă de mari cantităţi de apă din mediul înconjurător nu poate avea alt efect decât seceta cronică în regiunile respective. Scoaterea de apă din pânza de apă freatică duce la scăderea nivelului apei freatice - în Texas nivelul apei freatice a scăzut cu zeci de metri în cursul ultimilor ani.
Un raport publicat în februarie 2014 a stabilit că cele 40000 de puţuri forate în SUA din anul 2011, dintre care jumătate se găsesc în Texas, au consumat 370 000 000 m3 de apă.
Conform raportului, " boom- ul fracturării hidraulice pentru gaz şi petrol cere mai multă apă decât avem la dispoziţie".
Texasul, confruntat cu seceta persistentă din anul 2011 a interzis folosirea apei pentru foraje, în unele oraşe fiind interzis transportul apei.
Acum, în unele state americane se face controlul radioactivităţii transporturilor de apă ce se reinjectează în sol şi în multe cazuri cisternele sunt întoarse din drum. Unde? e o întrebare bună. Probabil că acele cisterne merg în alte state, unde nu se face (încă) acest control.
Apa se cumpără în SUA la licitaţie. Societăţile de foraj îşi permit să plătească preţuri duble sau triple faţă de cele anterioare, agricultorii rămânând fără apă pentru agricultură. De asemenea se pune problema centralelor electrice şi nuclear electrice, care riscă să rămână fără apă de răcire.
Dacă acele regiuni (cum e situaţia la noi) au fost deja afectate de defrişări masive care au perturbat regimul pluviometric, situaţia climatică se agravează cu atât mai repede.
La acest pericol se adaugă acela al defecţiunilor tehnologice la sonde. În mod statistic, din practica desfăşurată în SUA, la 1/10 dintre sonde se produc accidente tehnologice legate de presiunile mari cu care se lucrează şi de temperaturile mari din adâncul pământului, care provoacă explozia tubulaturii şi care duc de cele mai multe ori la poluarea stratului de apă freatică.
Iar această poluare este definitivă!
Există o legătură demonstrată între reinjectarea în sol a marilor cantităţi de apă amestecată cu lubrefianţi şi cutremure.
În 2011, societatea Cuadrilla Resources a trebuit să-şi întrerupă activitatea de explorare în NV-ul Marii Britanii după producerea mai multor seisme cu magnitudini între 1,5 şi 2,3.În puţurile de foraj se injectează şi arme chimice sau nucleare
În 1960, în statul Colorado armata americană se debarasa de armele chimice injectându-le în subsol, la mare adâncime. Un seism cu magnitudinea 5,5 pe scara Richter a dus la oprirea acestor injectări.
În recomandarea din ianuarie 2014, Comisia europeană cere statelor membre să "reglementeze reguli clare privind eventualele restricţii a activităţilor , de exemplu în zonele protejate sau expuse la inundaţii sau la seisme, precum şi distanţele minime de respectat între locurile în care se desfăşoară activităţile autorizate şi zonele rezidenţiale şi zonele de protecţie a apelor"
Dar la noi suprafeţele de teren se concesionează cu toptanul, câte un milion de hectare odată, pe termene de 30 de ani sau până la epuizarea resurselor, aşa încât nu se mai poate pune problema protejări unei anumite arii sau a alteia. Nu mai contează că e vorba de zone cu potenţial seismic major (Vrancea), sau cu ape minerale valoroase , sau cu staţiuni balneoclimaterice, sau pur şi simplu cu rezerve vitale de apă potabilă.
Nu mai contează dacă zonele respective se confruntă deja cu deficite de apă.
Nu mai contează dacă ne bazăm pe agricultură pentru a o mai scoate la capăt cu economia ţării, în condiţiile în care industria a devenit aproape o amintire.
România este una dintre ţările cu cele mai scăzute resurse de apă din Europa, acestea fiind relativ sărace si neuniform distribuite în timp şi spaţiu, iar resursa utilizabilă este de aproximativ 40 de miliarde de metri cubi, arată, de Ziua Mondială a Apei, Administraţia Naţională "Apele Române".
ANAR spune ca resursele de apă ale României însumează teoretic 134,6 miliarde metri cubi (fiind constituite din apele de suprafaţă - râuri, lacuri, fluviul Dunărea - şi ape subterane), din care resursa utilizabilă, potrivit gradului de amenajare a bazinelor hidrografice, este aproximativ 40 miliarde metri cubi. Pare mult, dar o singură poluare accidentală ar putea compromite pe vecie o mare parte din această rezervă absolut necesară pentru viaţă.
Pentru cât timp vom mai avea această resursă?
Oare nemţii sunt proşti când interzic până şi prospectarea după gaze de şist în zonele în care apa freatică nu este contaminată? (Ca să nu mai vorbim că acum există un proiect de lege pentru a se opri orice astfel de activitate în Germania pentru cel puţin 15 ani).
Oare nemţii sunt proşti când interzic până şi prospectarea după gaze de şist în zonele în care apa freatică nu este contaminată? (Ca să nu mai vorbim că acum există un proiect de lege pentru a se opri orice astfel de activitate în Germania pentru cel puţin 15 ani).
Dar ce mai contează? Guvernanţii noştri beau apă îmbuteliată, adusă din Franţa (unde este interzisă fracturarea hidraulică).
Alte tari au interzis sau limitat extragerea de gaze de sist pentru ca nu au suficienta apa. La noi, care suntem amenintati mereu de seceta, se cedeaza (pe gratis!) aproape tot teritoriul tarii, pe termene de " 30 de ani sau pana la epuizarea resurselor" !
RăspundețiȘtergereAsta, in timp ce pe plan mondial se recomanda sa NU SE EXTRAGA TOATE RESURSELE DIN SUBSOL daca vrem sa supravietuim!
Un milion de hecate concesionate practic catre Gazprom! Cum se mai poate spune ca cei ce se opun gazelor de sist fac jocul Rusiei? De fapt, lumea se agita contra aericanilor, dar habar nu au ca pe de alta parte rusii au liber sa ne ia gazele pana le termina!
RăspundețiȘtergereSi, mai ales, fara sa plateasca aproape nimic pentru ele si fara nici un fel de legislatie la obiect!
Tarile dezvoltate nu extrag gazele de sist din subsolul lor, pe care vor sa-l pastreze necontaminat, dar ne imping pe noi sa ne dam gazele din subsol (pe gratis) altora, noi urmand sa ramanem cu consecintele catastrofale asupra mediului!
RăspundețiȘtergereIar ei ne vor da niste ajutoare pentru muribunzi sau nici atat!