sâmbătă, 11 ianuarie 2014

CONCERT ANIVERSAR LA OPERA NATIONALA

Joi 9 ianuarie s-au împlinit 60 de ani de la inaugurarea actualei clădiri a ONB



Macheta făcută de arhitectul Octav Doicescu
În 1954, anul în care se organiza şi Festivalul Internaţional al Tineretului la Bucureşti, a fost inaugurat şi actualul sediu al Operei Naţionale Bucureşti (după ce , ani de zile, Opera fusese găzduită în diferite alte sedii, unele distruse de bombardamente şi de cutremure,  altele demolate pur şi simplu ulterior).
Proiectat şi executat rapid, sub conducerea cunoscutului arhitect Octav Doicescu şi a arhitectei Paraschiva Iubu,  noul sediu a devenit un punct important de reper pe harta culturală a oraşului, Opera bucurându-se de prestaţii artistice de nivel foarte înalt datorită marilor cântăreţi români cu care România s-a putut mândri, de-a lungul anilor.
Sigur, după 60 de ani ar fi fost bine să avem un sediu nou, mai modern, pe lângă cel vechi, dar bine că măcar se fac lucrări de întreţinere la sediul existent, pentru că vopseaua de pe fosa orchestrei se cam scorojise şi desigur mai erau necesare şi  lucrări de reparaţie capitală.
Activitatea artistică a companiei lirice române din Bucureşti începuse în 1885, fiind continuată de teatrul liric de stat înfiinţat în 1921.
În stagiunea 1953-1954, trupa lirică bucureşteană era alcătuită din 73 de solişti de operă angajaţi, 96 de artişti lirici în cor, un corp de balet cu 96 de dansatori şi o orchestră cu 99 de artişti instrumentişti. Erau 7 dirijori (ulterior 9) şi 2 regizori cu 4 asistenţi de regizor , 3 scenografi, un maestru de cor cu doi secondanţi , de asemenea profesori de canto şi 14 corepetitori, doi maeştri coregrafi şi doi profesori de dans. Împreună cu personalul tehnic, figuranţi şi personalul auxiliar, erau aproape 700 de persoane.

Acum, conform site-ului oficial al ONB, sunt: 56 solişti de operă angajaţi, 89 corişti, 74 de balerini, 127 instrumentişti în orchestră, 4 dirijori, 3 regizori, 3 scenografi, un maestru de cor cu doi secondanţi, 5 corepetitori şi 4 colaboratori cu funcţii de maeştri de studii şi repetiţii.

 Observăm că echipa actuală a Operei bucureştene este mult redusă faţă de cea din 1953. (Doar orchestra este mai amplă).

Concertul festiv

La concertul aniversar au apărut, pe lângă soliştii consacraţi ai operei şi solşti invitaţi cunoscuţi dar şi tinere talente, chiar şi cântăreţi foarte tineri, aflaţi la primele lor apariţii în faţa publicului.
El nu s-a desfăşurat însă în sala de spectacol (numită "sala mare"), ci în sala de la etaj, (numită, nu se mai ştie de ce, "foaierul galben", în ciuda faptului că e mai degrabă vernil), ce a fost  proiectată pentru repetiţii şi unde se mai organizează şi spectacole cu public, deşi nu prea e potrivită pentru asta.
Acolo nu e loc pentru orchestră, deci nu a fost orchestră. A fost doar acompaniament la pian.
Artiştii nu aveau nici un fel de cabine în apropiere, aşa că se duceau să se schimbe la cabinele de la parter, trecând printre spectatori. (Asta prezenta un anume farmec, pentru că puteai întâlni artiştii şi să le vorbeşti sau doar să-i vezi de aproape, dar era absolut ciudat, cred, pentru artişti).
Spectatorii stăteau pe scaune pliante din lemn, absolut incomode şi nu-i puteau vedea bine pe artişti decât dacă stăteau în primele rânduri, sala neavând scenă sau pantă. Reflectoarele îndreptate spre public erau şi ele supărătoare pentru o parte dintre spectatori. Dar partea cea mai tristă era că sala are reverberaţii supărătoare, care perturbează audiţia.

Propunere

În cadrul reparaţiei capitale se pot realiza şi nişte panouri fonoabsorbante capitonate cu catifea în dreptul actualelor panouri decorative vopsite pe pereţii acestei săli. Asta nu ar schimba nimic din caracterul monumentului istoric, dar ar îmbunătăţi acustica sălii.
Ar mai fi nevoie şi de o perdea de aer cald la intrarea în foaier, dacă tot se doreşte să stea uşa deschisă înainte de spectacole. S-ar recupera investiţia repede din economia de energie.

În ciuda tuturor acestor lucruri, însă spectacolul a fost de bună calitate  şi s-a bucurat de o frumoasă prezentare a fiecărei piese muzicale datorită muzicologului Mihai Cosma, care a jucat cu eleganţă şi evidentă competenţă rolul de gazdă şi a oferit publicului  informaţii interesante despre fiecare  interpret .

Programul concertului

Programul concertului a amintit de spectacolul inaugural din 1954, care a fost cu opera Dama de Pică de Ceaikovski, dar şi de atmosfera acelor ani, cu puternică influienţă rusă pe toate planurile.
Mai mult de jumătate dintre ariile de operă au făcut parte din creaţii ale compozitorilor ruşi: cinci arii din Dama de Pică, o arie din Rusalka  de Dargomyjski şi două arii din Evgheni Oneghin de Ceaikovski.
Dar au fost şi şapte arii din opere de Puccini şi Verdi, precum şi două fragmente orchestrale din Traviata şi Coppelia, adaptate pentru o formaţie de cameră alcătuită din instrumentişti din orchestra Operei.
Spectacolul s-a bucurat de participarea apreciatului bariton rus Konstantin Brzhinsky , a cărui voce frumoasă şi amplă poartă amprenta binefăcătoare a şcolii italiene de belcanto.
Irina Iordăchescu a oferit o interpretare cu adevărat exemplară ariei Violettei din Traviata,  Iulia Isaev  impecabilă de asemenea, îndemne vii pentru tineretul ce ar trebui să nu considere prea repede că au terminat cu studiul- aşa cum pare să fie cazul cu Ştefan Pop, al cărui succes în concursuri pentru tinere speranţe pare să-i fi sucit capul, îndemnându-l să trateze cu superficialitate activitatea ulterioară. Obezitatea nu-l va ajuta să devină ca Pavarotti,  fie şi pentru faptul că Luciano a studiat 9 (nouă) ani canto înainte de a deveni un maestru al belcanto-ului. Cineva trebuie să-i spună asta, spre binele lui.
Ne-am bucurat să le  revedem pe Veronica Anuşca şi pe Sorana Negrea, valoroase cântăreţe.

Speranţe mari trezeşte tânărul George Ionuţ Vârban, posesor al unei frumoase voci de tenor, pe care sperăm să o şlefuiască în tehnica belcanto în anii care vin, pentru a deveni un mare solist de operă.
O prezenţă neaşteptată a fost eleva italiancă Debora Marguglio, cu calităţi care o recomandă pentru o frumoasă carieră muzicală, după ce, desigur, îşi va desăvârşi studiile.

Cum ar fi clădirea Operei dacă s-ar fi respectat proiectul

În stânga: faţada actuală (dar nevopsită în oribilul vernil)
În dreapta: cum ar fi faţada conform viziunii arhitectului  nealterată de "sugestiile" sovietice

2 comentarii:

  1. Numarul de solisti de acuma e doar trei sferturi din cel care era acum 60 de ani, Dar si valoarea lor e cam 3/4 din ce era inainte. Acum nu mai avem un tenor cum era Garbis Zobian,sau mai tarziu Ion Piso cu care s-a deschis primul spectacol. Nu mai avem nici un bariton ca Serban Tassian, sau ca Nicolae Herlea, nici mezzosoprane ca Zenaida Pally sau Elena Cernei, nici soprane ca Virginia Zeani, ca sa nu dau decat cateva nume , Am avut cantareti foarte buni, dar acuma.., Cum sa aplaude lumea un chelalaitor ca Pop asta? Nu mai au termen de comparatie, nu stiu cum trebuie sa fie un cantaret!

    RăspundețiȘtergere
  2. Am fost azi la concert la sala Radio si cu 10 minute inainte de terminarea concertului au intrat in sala 2 tinere, care s-au asezat si au inceput sa susoteasca, sa dea mesaje pe telefon, au facut poze cu tableta, si-au aratat mesajele, au scris altele si tot asa. Ziceau ca au fost la Ateneu si acum venisera aici. "Si ce a fost la Ateneu?" Le intreaba vecina de scaun. "Pai..tot un concert"(!)" Ce concert?" " Aaa.. un concert de ziua nationala". "De ziua nationala?" Se mira vecina. "Da, de ziua culturii"- raspund ele, pe frumosul; fond muzical al orchestrei....De ce mai intrasera in sala, nu stiu!

    RăspundețiȘtergere