Steagul lui Avram Iancu

Se va vinde la licitaţie un drapel istoric

Steagul uneia dintre legiunile lui Avram Iancu, simbol al luptei sfinte a românilor

Steagul cu culorile naţionale şi o imagine sfântă în centru, cusut cu fir de argint pe mătase, o imagine a năzuinţelor ptriotice ale înaintaşilor noştri. 

Lupta Românilor din Transilvania în 1848

În 1848, Românii au luptat pentru a avea, în ţara strămoşilor lor, aceleaşi drepturi cu ungurii, saşii şi secuii care se stabiliseră acolo ulterior. Din acest motiv, ei nu se puteau alia cu revoluţionarii maghiari, care le refuzaseră încă odată aceste drepturi şi doreau alipirea Transilvaniei la Ungaria.

“Revoluţia de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără alta cauză decât voinţa intâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. 

Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român  asupra lui însuşi.” (Nicolae Bălcescu,1850)

Ce au cerut românii din Transilvania în 1848

 A.T.Laurian a supus Adunării naţionale de la Blaj spre aprobare o petiţie de drepturi, numită „Petiţiunea naţională”, care cuprindea 16 articole, între care cele mai importante sunt: independenţa naţiunii române, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, independenţa bisericii române, desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei şi comerţului, desfiinţarea breslelor, libertatea cuvântului, a scrisului, a tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor, înfiinţarea unor tribunale cu juraţi, înarmarea poporului şi înfiinţarea gărzii naţionale, salarizarea clerului român, învăţământ românesc de toate gradele, inclusiv o Universitate română, şi altele asemenea. Adunarea a aprobat cu entuziasm „Petiţiunea naţională”, deoarece conţinutul ei corespundea aspiraţiilor poporului român.

 La Adunarea de pe câmpia Blajului numită atunci „Câmpul libertăţii”, ce a avut loc pe 3/15 mai, au participat 40.000 de oameni, ţărani, dar şi intelectuali, clerici, burghezi, nobili. 

Dar  delegaţia condusă de Andrei Şaguna nu a obţinut aprobarea petiţiei de la împăratul Ferdinand.

Mişcări revoluţionare aveau loc în acelaşi timp şi în Moldova şi în Ţara Romînească, românii dorind unirea într-un stat unitar şi abolirea relaţiilor feudale. Revoluţia triumfase peste tot pe plan intern. Aceste mişcări, ce triumfaseră pe plan intern, au fost înăbuşite în sânge de imperiile ce doreau să ţină Principatele Române în aservire.

Imperiul ţarist a intervenit cu trupe pentru înăbuşirea revoluţiei din Moldova, iar imperiul otoman a intrat cu trupe în Ţara Românească.

Lupta a continuat, însă, în Transilvania.

În Transilvania, Comitetul Naţional Român a convocat o nouă adunare la Blaj,3/15 12/25 septembrie1848. Românii, in numar de 20.000 majoritatea ţărani, erau înarmaţi cu lănci şi furci, unii chiar cu puşti. Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad, conducătorii,  au organizat pe participanţi milităreşte. S-a aprobat o nouă revoluţie, în care se protesta contra „uniunii” Transilvaniei cu Ungaria, se cerea alegerea unei diete şi a unui guvern provizoriu compuse şi din români, proporţional cu numărul lor şi încetarea presiunii exercitate asupra ţăranilor pentru executarea muncilor agricole în favoarea nobilimii. În octombrie a început lupta înarmată pentru îndepartarea administraţiei maghiare din Transilvania. 

Legiunile româneşti , în număr de 15 şi comandate de câte un prefect şi un viceprefect, au înfrânt gărzile naţionale maghiare sprijinite şi influenţate de nobilimea transilvăneană. 
În ţinuturile româneşti eliberate s-a organizat o administraţie românească. Guvernul ţării era constituit de Comitetul Naţional Român din Sibiu. La îndemnul lui N. Bălcescu, la sfârşitul lui decembrie al aceluiaşi an, s-a propus,  într-o adunare la Sibiu, crearea unui principat român din toate ţinuturile româneşti din Imperiul Habsburgic, inclusiv Bucovina. 

  

Guvernul revoluţionar maghiar a trimis în Transilvania o armată, sub  conducerea generalului polon Iosif Bem. După ce a învins la Ciucea legiunile slab înarmate ale românilor, la 13/25 decembrie Bem a cucerit Clujul şi a cerut românilor să accepte autoritatea maghiară. Cu o armată mai numeroasă acum, Bem a cucerit până în martie 1849 cea mai mare parte a Transilvaniei, fără Alba Iulia şi regiunea Munţilor Apuseni. A cucerit apoi Sibiul, iar revoluţionarii români s-au refugiat în Ţara Româneasca. Pe măsură ce armata maghiară înainta spre sud, s-au organizat expediţii de pedepsire şi au fost înfiinţate „tribunale de sânge”.

Bem a făcut noi cuceriri, ajungând în aprilie 1849, la Banat. 

Ţăranii conduşi de Avram Iancu şi refugiaţi în Munţii Apuseni au rezistat cu succes armatelor maghiare. În intervalul de timp 2/14 aprilie – 24 aprilie/ 6 mai au avut loc lupte sângeroase între forţele maghiare şi trupele române din Apuseni, fără ca românii să fie înfrânţi.

Singura regiune care nu a putut fi controlată de guvernul revoluţionar maghiar în 1848 a fost aceea a munţilor Apuseni, apărată de Avram Iancu şi de legiunile sale. 

Observăm că reduta necucerită a românilor din Transilvania era însăşi vatra dacică, Ţara Moţilor.
Nici pe timpul regimului comunist moţii nu au putut fi colectivizaţi şi dominaţi astfel.
Dar acuma se prevede dislocarea lor de acolo împreună cu munţii lor!

S-au făcut de către revoluţionarii români din Transilvania,  de N. Bălcescu şi I. Ghica,  încercări de colaborare cu revoluţionarii maghiari şi se ajunsese la o înţelegere , Camera de Jos maghiară votând, la 16/28 iulie, un proiect de lege prin care recunoştea drepturi naţionale românilor şi slavilor din regiunile ocupate de Ungaria.  Dar era prea târziu, căci la 1/ 13 august 1849, comandantul forţei armatei maghiare a capitulat la Șiria în faţa armatelor habsburgice şi ţariste. 

Iată deci că lupta armată, dusă de românii oprimaţi sub conducerea lui Avram Iancu, a dus la recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania, drepturi ce le fuseseră refuzate prin nedreptăţi ce datau de foarte multă vreme.

 Revoluţia Română din 1848-1849 a urmărit unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat independent, recunoaşterea naţiunii  române  din Transilvania, mai apoi unirea tuturor ţinuturilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un principat autonom şi însăşi desăvârşirea statului unitar român.

Amintirea lui Avram Iancu şi a luptei înaintaşilor noştri sunt sfinte pentru noi.

Cum se face că astăzi se pune problema unei colecte publice pentru achiziţionarea unui drapel al uneia dintre legiunile lui Avram Iancu?
(O televiziune a avut această iniţiativă, dar eu nu am cont Faceboock pentru a citi acolo mai multe- şi de fapt chiar nu înţeleg de ce instituţii care au propriile lor pagini şi chiar portaluri pe internet vor să comunice cu cetăţenii doar prin reţele de socializare. Cum poţi să socializezi cu o instituţie?). 
Desigur, este o iniţiativă frumoasă. Dar, ce face statul român? Mai există?

Şi cum se face că reduta românilor din Munţii Apuseni riscă să fie acum aruncată în aer şi distrusă cu cianură şi arsenic? Chiar acolo unde fuseseră centrele neînvinse ale revoluţionarilor români: 
Câmpeni, Abrud, Zlatna.