Ce inseamna sa iubesti sportul

Tenis şi fotbal

Mulţi se declară iubitori ai sportului, chiar iubitori pătimaşi, încât îşi spun ultraşi.

Ce înseamnă să fii ultras?

"Pentru mine ultras reprezintă starea de spirit a suporterului perfect, pasiunea dusă până la extrem pentru echipa iubită" - spune un suporter al fotbalului de la noi. 

Iubire sau ură

Foarte bine până aici, dar de ce această pasiune duce la noi spre ura faţă de adversar?

Ceea ce era o rivalitate sportivă normală pentru orice competiţie, a degenerat la noi către sentimente cu totul nedemne de adevăratul spirit al  sportului. 

Din păcate, sentimente de ură sunt popularizate de presa de la noi cu aerul că ar fi ceva normal, cel puţin în fotbal. 

Fotbalişti care îşi declară făţiş ura faţa de cei din echipele adverse, suporteri care caută cu tot dinadinsul prilejuri de bătaie cu suporterii echipei adverse, jucători sau suporteri care sunt gata să susţină echipe din străinătate împotriva unei echipe româneşti doar pentru că...urăsc echipa românească rivală, toate acestea, după părerea mea, nu sunt atitudini de adevăraţi sportivi.  Sportul este (sau ar trebui să fie) o activitate nobilă, care să formeze caractere frumoase şi nu să fie un debuşeu pentru porniri animalice.

Un sportiv care s-a antrenat şi a muncit mult pentru a-şi apăra şansele nu poate avea decât respect faţă de un adversar care a muncit la rândul său la fel de mult. Fie că pierde, fie că reuşeşte să câştige, respectul faţă de adversar e normal să rămână şi îl onorează pe cel care are un comportament cu adevărat sportiv. 

Aşa vedem în cazul celor mai multe sporturi, dar parcă cel mai vizibil este comportamentul fair play în cazul tenisului.

 Cum e în tenis?

Să vedem puţin recentul meci între Đoković şi Del Potro, în semifinala turneului de la Wimbledon. O confruntare într-adevăr dusă la ultima limită a fiecăruia dintre cei doi sportivi.

Un meci în care s-a scrâşnit din dinţi de durere, s-a strigat de efort dus la extrem, s-a căzut pe jos şi s-a riscat accidentare gravă, dar nu s-a încetat lupta dusă până la epuizare până în ultima clipă a celor peste patru ore de meci. 

Dar nici un moment, cei doi nu au arătat ură unul faţă de celălalt, iar la sfârşitul meciului s-au îmbrăţişat şi s-au felicitat reciproc cu evident respect şi admiraţie ale fiecăruia pentru adversarul său. 
În cazul tuturor meciurilor de tenis, la cel mai înalt nivel, vom vedea că absolut niciodată nu se afişează ură sau desconsiderare faţă de adversari. Ar însemna o înjosire în primul rând a celui care ar spune aşa ceva. Cel care pierde meciul recunoaşte întotdeauna superioritatea adversarului şi nu încearcă să-şi găsească scuze pentru eşec în probleme fizice, probleme de arbitraj,  ghinion  sau orice altceva. Ar fi nedemn!

Acesta este adevăratul sport!