Un Răsunet
Se împlinesc 165 de ani de când Andrei Mureşan a scris versurile şi a făcut aranjamentul muzical pentru poemul său "Un Răsunet", care este acum imnul nostru naţional.
Poemul a fost scris în anul revoluţiei de la 1848 şi a fost intonat în public pentru prima oară- se pare - la 29 iulie în acel an, la Râmnicu Vâlcea. Unii presupun că ar fi fost cântat pentru prima dată la Braşov. Ceea ce contează este faptul că acest cântec sintetiza aspiraţiile românilor şi de acea a rămas în istorie.
Ar fi important, cred, să recitim întregul poem, fără a ne limita doar la cele trei strofe care se cântă la ocaziile oficiale. El ar trebui să ne mobilizeze şi astăzi.
Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
”Vieaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
Ce-n astfel pe pericul s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin întrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!
Să-i privim pe aceşti români. Ei şi ceilalţi conaţionali ştiau cum vor să fie România.
Ştiau la ce îi îndeamnă pe români.
Ştiau, în primul rând, că "aşa nu se mai putea" şi că singura soluţie era ca românii să-şi ia soarta în propriile mâini, trezindu-se din letargia indusă de îndelungata aservire.
Românii erau chemaţi să-şi amintească de istoria lor milenară şi de avântul cu care şi-au urmat, în trecut, eroii în luptă, reuşind să obţină victorii împotriva marilor imperii care au atentat la fiinţa lor naţională.
Nimic nu se poate realiza, însă fără unitate, aşa că primul obiectiv era unirea. Unitatea în scopuri şi simţiri şi unirea politică într-un singur stat, indivizibil.
Era o luptă grea, plină de pericole şi care putea fi compromisă de trădători.
Cine s-ar încumeta să trădeze, să se teamă de blestemele văduvelor şi de mânia divină!
Aservirea adusă în trecut cu forţa armelor continua cu biciul sistemului despotic al domnitorilor aserviţi puterii suzerane şi denaţionalizarea prin atacarea culturii române, dar şi a bogăţiilor naturale ale ţării.
În această grea situaţie, lupta unită şi credinţa creştină, precum şi spiritul de jertfă erau armele noastre, ale românilor, ca să nu mai fim sclavi pe propriul nostru pământ.
Toate acestea ni le transmite "în clar", ca la şcoală, frumosul poem al lui Andrei Mureşan şi nu e de mirare că aceste idei i-au însufleţit pe români mai mult de o sută de ani. Iar lupta lor a izbândit, dacă nu atunci, în 1948, dar mai târziu, în mod implacabil.
De ce, oare, acuma pare că se repune totul în discuţie?
Ca şi cum nu am avea o ţară, aşezată de străbunii noştri, ca şi cum nu am avea un drapel, un imn, o sărbătoare naţională, ca şi cum nu am şti care au fost elementele constitutive ale statului nostru şi ar trebui să se stabilească din nou, de la început, toate acestea?
Ca şi cum ne-am fi născut ieri, ca şi când n-am (mai) şti cine suntem, de unde venim şi, prin urmare, unde ne ducem? Ca şi cum am fi o strânsură de populaţie fără nici un căpătâi, căreia trebuie să i se facă în graba mare nişte reguli noi:
O nouă Constituţie, (căci cea veche urmează a se schimba până la a deveni alta), dar ocolind o Adunare Constituantă printr-un şiretlic simplu: botezarea în simplă revizuire...
Exact ca în Caragiale: " Ori să se revizuiască- primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască- iarăşi primesc, dar să se schimbe ceva pe ici pe colo şi anume prin punctele esenţiale. "
Nu găsiţi că exact aşa e şi cu revizuirea Constituţiei?
Suntem indemnati sa facem tot felul de diferente intre regiunile noastre, doar-doar ne vom invrajbi si vom vrea sa ne separam!
RăspundețiȘtergere