Veteranii romani stabiliți in Dacia

 

Document referitor la Dacia aflat la Roma 

Diploma din 14 octombrie 109 privitoare la veteranii romani aflați în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.
Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani. 
Știam deja că în războiul purtat de Traian împotriva dacilor au luptat alături de romani și luptători care nu aveau cetățenie romană, ci făceau parte dintre popoarele aliate cu romanii sau cucerite de aceștia.
Știm de asemenea că , după efectuarea unui stagiu de 25 de ani în armata romană, veteranii erau lăsați la vatră și împroprietăriți cu loturi de pământ în zonele cucerite.
Documentul, reprodus din ordinul împăratului pe placa de bronz afișată în forum, arată că tuturor acelor luptători veterani , ce luptaseră la ordinele sale, li s-a acordat și cetățenia romană , pentru a deveni cetățeni romani cu drepturi depline. Cetățenia romană a fost acordată și soțiilor pe care le aveau deja veteranii sau pe care urmau să le aibă .
Dacă un tânăr se înrola în armată la 17 ani, de pildă (învățau mînuirea armelor de mici), la 42 de ani el era lăsat la vatră , împroprietărit cu o bucată de pământ în teritoriile ocupate și primea cetățenia romană pentru soție și copii.
Textul inscripției a fost tradus și autentificat , fiind apoi inclus în Istoria României în texte, lucrare coordonată de Bogdan Murgescu și apărută în Editura Corint, în 2001.

Ce scrie pe placa de bronz:

Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus (supranume adoptate de Traian după victoriile repurtate împotriva germanilor și dacilor) , mare pontif, având cea de-a XIII-a putere tribuniciară, salutat de șase ori ca imperator , având cinci consulate, părinte al patriei,

călăreților și pedestrașilor care au făcut serviciul militar în trei alae și 16 cohortes, care se numesc:

ala de cetățeni romani  și ala II Flavia de arcalia commageni și ala II de pannoni „veterana” și

(1) cohorta I de britoni cu efectiv de o mie de oameni supranumită Ulpia Torquata (decorată cu torques) din cetățeni romani și 
(2) cohorta I britanică cu efectiv de o mie de oameni, din cetățeni romani și
(3) cohorta I de iturei și
(4) cohorta de traci cetățeni romani și
(5) cohorta I Augusta de iturei și
(6) cohorta de vindelici, cetățeni romani, cea pioasă și fidelă și
(7) cohorta I de pannoni „veterana” și
(8) cohorta I de munteni și
(9) cohorta II de gali „Pannonica” și
(10) cohorta II de hispani și
(11) cohorta II de britani cu efectiv de o mie de oameni , cetățeni romani, cea pioasă și fidelă și
(12) cohorta II de galli „Macedonica” și
(13) cohorta III campestră din cetățeni romani și
(14) cohorta III de ciprioți cetățeni romani și
(15) cohorta V de galli și 
(16) cohorta VIII de reți (din Raetia)

și care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus,
celor lăsați la vatră după douăzeci și cinci de ani de serviciu militar sau chiar mai mulți , de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise mai jos, lor înșile , copiilor și urmașilor lor le-a dat (împăratul) cetățenie și legitimarea căsătoriei cu soțiile pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetățenia sau , dacă nu sunt căsătoriți încă cu acelea pe care le-ar lua mai apoi, dar pentru una singură.

În ajunul idelor lui Octombrie (14 octombrie), pe când erau consuli Caius Iulius Proculus și Caius Alburnius Valens.

Fostului pedestraș Marcus Herennius Polymita, fiul lui Marcus, Originar din Beroe, care a servit în cohors I Montanorum, sub ordinele prefectului Cornelius Felicior, precum și fiilor săi Ianuarius și Marcellus și fiicei sale Lucana. 

Observăm că numărul de militari veterani ce se aflau în Dacia la câțiva ani după terminarea războiului era foarte mare.
O ala militariae era formată din 1000 de călăreți. Inițial aceștia erau recrutați din rândurile populației fără cetățenie romană din provinciile romane. Acești militari călare primeau soldă mai mare decât cei din unitățile pedestre. În timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, alele au devenit unități de apărare a granițelor. 
Cohorta , unitate militară de infanteriști, putea avea 500 de oameni (quingenarie) și atunci era comandată de un prefectus, sau 1000 de oameni (miliariae), atunci fiind comandată de un tribun. 10 cohorte formau o legiune.
Pe teritoriul Daciei au fost consemnate în cursul timpului numeroase cohorte:

• ·        Cohorta Augusta Brittonum
• ·        Cohorta I Aelia Gaestorum milliaria
• ·        Cohorta I Alpinorum equitata
• ·        Cohorta I Antiochensium
• ·        Cohorta I Augusta Ituaeorum
• ·        Cohorta I Aurelia Brittonum milliaria
• ·        Cohorta I Batarorum milliaria
• ·       Cohorta I Bracaraugustanorum
• ·        Cohorta I Britannica milliaria c. R. Equitata
• ·        Cohorta I Cannanefactium
• ·        Cohorta I Cilicium
• ·        Cohorta I Flavia Commagenorum
• ·        Cohorta I Germanorum
• ·        Cohorta I Hispanorum Flavia Ulpia milliaria
• ·        Cohorta I Hispanorum Pia Fidelis
• ·        Cohorta I Hispanorum veterana
• ·        Cohorta I Hispanorum veterana equitata
• ·        Cohorta I Mattiacorum
• ·        Cohorta I Montanorum
• ·        Cohorta I Sagittariorum
• ·        Cohorta I Thracum
• ·        Cohorta I Ubiorum
• ·        Cohorta I Ulpia Brittonum
• ·        Cohorta I Vindelicorum
• ·        Cohorta I Vindelicorum milliaria equitata
• ·        Cohorta a II-a Britannica milliaria
• ·        Cohorta a II-a Dacorum
• ·        Cohorta a II-a Flavia Bessorum
• ·        Cohorta a II-a Flavia Commagenorum sagittaria
• ·        Cohorta a II-a Flavia Numidarum
• ·        Cohorta a II-a Hispanorum scutata Cyrenaica equitata
• ·       Cohorta a II-a Mattiacorum
• ·        Cohorta a III-a Bessorum
• ·       Cohorta a III-a Campestris
• ·        Cohorta a III-a Delmatarum milliaria
• ·        Cohorta a III-a Gallorum
• ·        Cohorta a IV-a Gallorum
  

• ·        Cohorta a IV-a Cypria
  
• ·        Cohorta a IV-a Hispanorum equitata
• ·        Cohorta a IV-a Cypria
  
• ·        Cohorta a IV-a Hispanorum equitata
• ·        Cohorta a IV-a Hispanorum equitata

• ·        Cohorta a IV-a Hispanorum equitata
• ·        Cohorta a IV-a Cypria
  
• ·        Cohorta a IV-a Hispanorum equitata
• ·        Cohorta a IV-a Hispanorum equitata

• ·        Cohorta a V-a Gallorum et Pannoniorum
• ·        Cohorta a V-a Lingonum
• ·        Cohorta a VI-a Nova Cumidavensium Alexandrina
• ·        Cohorta a VI-a Thracum
• ·        Cohorta a VII-a Raetorum
• ·        Cohorta a VIII-a Raetorum

Cele mai multe au fost aduse în Dacia pentru luptele aprige duse în timpul celor două războaie dintre daci și romani, dar placa de bronz menționează doar cohortele rămase în Dacia pe timp de pace, după încheierea războiului și ai căror componenți nu aveau încă cetățenia romană. 
Se menționează de asemenea faptul că unii dintre acei veterani erau căsătoriți (desigur cu femei dace, care nu aveau cetățenie romană, deoarece li se conferă și acestora cetățenia romană) și că acest drept va trece și asupra unor viitoare soții, asupra copiilor și urmașilor lor.

Aceste măsuri aveau desigur rolul de a fideliza acești veterani și de a-i motiva să apere teritoriile de graniță ale imperiului roman. 

Lista de alae și cohorte încetățenite în Dacia ar totaliza minim 12500 de veterani (în cazul a trei cohorte se menționează numărul de 1000 de oameni, în alte cazuri nu e precizat numărul și am luat în calcu numărul minim de 500).
În unele cazuri se precizează că respectiva unitate militară ar fi formată din cetățeni romani, dar se vede că nu aveau cetățenia romană cu drepturi depline, de vreme ce a fost nevoie de actul de primire a cetățeniei. în acest caz e posibil să fie vorba despre liberți sau etnici romani care își pierduseră cetățenia din diferite motive și se înrolaseră în armată tocmai pentru a obține cetățenia legală și a avea un lot de pământ pentru ei și familiile lor.

În acele timpuri în care populația era puțin numeroasă, încetățenirea a 12500 de legionari romani și a familiilor lor reprezenta un contingent important de noi cetățeni romani stabiliți pe teritoriul Daciei. 
Observăm- după denumire- că unii legionari proveniseră din Britannia, alții erau galli , hispani sau traci. 

Care erau beneficiile veteranilor romani, după legislația romană relatată de istoricii contemporani.

Împăratul Augustus stabilise o durată legală de serviciu în armată de 20 de ani în legiuni și în cohorte urbane, și 12 ani la pretoriu . (Conform celor scrise de Dio Cassius în Istoria romană, VIV, 25, 5-6 și în Res Gestae Divi Augusti) 
Legionariii primeau o primă de lăsare la vatră , missio nummaria, de 3000 de dinari , ceea ce însemna solda pe 13 ani. Pretorienii primeau 5000 de dinari. 
Nu se știe cum varia această sumă în funcție de grad și nici care era suprafața lotului de pământ primit cu aceeași ocazie. Se știe însă că atribuirea d epământ era garantată . Dacă nu se putea pământ disponibil, terenul era echivalat în bani.
.În anul 6 durata serviciului militar a fost mărită la 25 de ani (dintre care 5 ani în rezervă) pentru legionari și 16 ani pentru pretorieni. 
La început legionarii erau recrutați dintre tinerii cetățeni romani, mai ales din peninsula italică, dar cu timpul au fost recrutați mai ales din provincii. 
Legionarii erau înrolați ca să lupte, dar și ca să construiască lucrările de infrastructură necesare și să servească drept forțe de poliție. Ei au construit numeroase lucrări publice: ziduri, poduri, drumuri, canale, , cetăți. Ultimii 5 ani de serviciu erau consacrați unor sarcini mai ușoare- era „în rezervă”. 

Legionarii au lărgit frontierele Romei incluzând Bretania, Dacia , Africa de Nord și alte teritorii. 
În timpul împăratului Traian, legionarii originari din provincii erau de 4-5 ori mai numeroși decât cei originari din Italia. 

Militarii romani erau nevoiți să asigure și funcții administrative în noile teritorii ocupate. Comandanții din armată împărțeau dreptatea în conflictele dintre populațiile locale , armata colecta impozite. Treptat castrele romane deveneau orașe. Legionarii se căsătoreau cu fete din populația locală . 
Zidul lui Hadrian a fost construit de trei legiuni romane staționate în regiune. 
Unii dintre ei erau specializați ca geometri, medici, tâmplari, instructori militari sau ingineri militari. Aceștia se numeau „imunizați” și erau solicitați să lupte doar în situații speciale, în celelalte cazuri fiind scutiți de însărcinările grela ca să-și poată practica meseria. Erau recrutați și meseriași ca: fierari, măcelari sau dulgheri. Ei erau plătiți mai bine decât militarii de rînd. Avansarea în grad, ca de exemplu la gradul de centurion avea ca cerință cunoașterea scrierii și cititului. 
Armata constituia o cale de ascensiune socială în lumea romană. 

Laminorul urban

Uzinele Republica

Am auzit la tv  că s-a făcut un „Laminor Urban”- în București.
O investiție începută și visată de Nicolae Malaxa...
Cum nu prea am înțeles despre ce e vorba, am încercat să aflu și eu, rapid, de pe net, care au fost investițiile Malaxa ...și ce sunt ele acum.

Și ce am aflat:

Istorie: 

În 1921 Nicolae Malaxa a construit Fabrica de Locomotive și Tancuri
În martie 1927 s-a dat chiar o lege care promova producția internă: „Legea fabricării în țară a locomotivelor și vagoanelor”. Se făceau pentru CFR câte 20 de locomotive noi în fiecare an. Cu un atelier mobil se reparau locomotivele ce se defectau. 

- naționalizată apoi și dezvoltată a devenit  Uzinele 23 August- ce cuprindeau și o Fabrică de Locomotive . Se exportau locomotive și în RDG .
În Fabrica de Motoare se construiau motoare performante de mare putere. Și compresoare uriașe de gaze (lungi de 20m) folosite în industria chimică..
După 1989 Uzina a fost redenumită: SC Faur S.A....și a mers din rău în mai rău. 

În 1938 Nicolae Malaxa a înființat încă o fabrică: Uzina de Tuburi și Oțelării, care a fabricat în timpul războiului tuburi pentru obuze.
Era una dintre cele mai mari hale industriale din țară.
Complexul industrial „Malaxa” a fost proiectat  de arhitectul Horia Creangă , nepotul scriitorului Ion Creangă. Horia Creangă studiase la  École des Beaux Arts din Paris și făcuse practică la Compania de Căi Ferate din Nordul Franței. El a lucrat cu începere din 1930 la reorganizarea incintelor industriale Malaxa , reamenajând și extinzând halele existente la acea dată și proiectând în continuare hale noi, în spiritul celor mai moderne construcții industriale din Europa. 

Hala Laminor a fost ultima construcție din cadrul complexului Malaxa. O hală cu structură metalică , cu dimensiuni în plan de 400 x 180m, un adevărat etalon de arhitectură și design industrial. Hala de țevi, dar și restul incintei industriale sunt amintite în diferite istorii internaționale ale arhitecturii industriale, fiind reprezentative pentru curentul modernist. 
Ansamblul industrial ocupa o suprafață de peste 90 de hectare . Erau laboratoare, hale industriale, clădiri de serviciu și altele. 
Hala avea în dotare un laminor Stiefel de 6 țoli, unul de 14 țoli și o trăgătorie la rece- la acea dată fiind cele mai moderne din Europa.  
Structura metalică a halei a fost realizată la Uzinele de fier și Domeniile Reșița, unde Malaxa deținea de asemenea acțiuni. Structura metalică a fost îmbrăcată în zidărie de cărămidă, fiind proiectate însă mari suprafețe vitrate. Pe fațada nordică s-a proiectat un perete cortină vitrat de cca 2000m²


Naționalizată de asemenea în 1948 și dezvoltată de regimul de „democrație populară” sub numele : Uzinele Republica, Republica producea cam 200 000 de tone de țevi petroliere pe an, exportând cam 80% din producție.
În anii 1950-1990 numărul halelor construite în aceste incinte industriale s-a dublat. 
În anii 70, Republica devenise al cincilea mare producător de țevi de oțel fără sudură din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din estul Europei.
Î

Unii spun că această uzină, la care lucrau aproape 10000 de angajați ar fi contribuit decisiv la plata datoriei publice a României, de 10 miliarde de dolari.
Decăderea 
După 1989, a venit guvernul Petre Roman. Industria a fost declarată grămadă de fier vechi. Băncile au început să perceapă dobânzi mari. În același timp producția a scăzut. Unii foști salariați au povestit presei cum se fura din interiorul uzinei: conducerea declara că țevi bune aveau defecte și le vindeau la preț de fier vechi , încasând în schimb „comisioane”. Statul a asistat impasibil la creșterea galopantă a datoriilor uzinei. Uzina lucra în pierdere, nu mai avea bani pentru materie primă, pe care o cumpăra de la firme de intermedieri la preț umflat de 10 ori. Datorii și mai mari. 
În 2000 o serie de firme rusești pun mâna pe uzina îndatorată până-n gât și o pasează de la una la alta, îndatorând-o și mai mult și o cumpără în cele din urmă plătind doar 660000 de dolari (din cei 2 milioane pe care ar fi trebuit să-i plătească). A urmat oprirea producției  și concedierea salariaților, jumătate din patrimoniul uzinei fiind vândut firmelor proprii ale noilor patroni ruși, cu valoare declarată mult mai mică decât cea reală. Datoriile uzinei continuă să crească.
Contractul cu rușii a fost reziliat în 2003, Republica a intrat în faliment și începe să fie hăcuită de firmele de recuperare a fierului vechi. Utilaje, bobine, secții întregi dispar fără urme.
În 2008 o companie indiană a cumpărat utilajele de fabricare a țevilor și le-a transferat într-o unitate de producție din India. Apoi- furt generalizat de ce mai rămăsese. Utilaje, bobine, secții întregi dispar fără urme.
Politicienii de atunci zic fiecare că n-au avut nici un rol. Nici cei ce au semnat privatizarea ....Nici cei ce erau la conducerea societății comerciale...nimeni. 
În 2012 zăpada acumulată peste halele neîncîlzite a suprasolicitat acoperișurile Halei Osii (de la Faur) și ale Halei Laminor (o travee având acoperișul deteriorat)
Căutare de  soluții
După 1990 Fosta Uzină „Malaxa” SAR (care fusese după 1949 împărțită în două incinte industriale: Fabrica de locomotive și Fabrica de țevi) a devenit monument istoric înscris în Lista Monumentelor Istorice; prima cu codul B-II-a-A-18092, datare 1936-1938, iar cea de a doua cu codul B-II-a-A-18091, datare 1933. 

În 2014/2015 Primăria Sectorului 3 a cumpărat Hala Laminor de la doi așa-sis investitori . 
După alți autori, Primăria Sectorului 3 a cumpărat în 2018 Hala de 58049m² , terenul de 59617 m²

 și alte construcții mai mici de 1500m²  de la societatea Algoritm Construcții S3 SRL. 

Reabilitarea halei Laminor.

S-a trecut la lucrări de reabilitare a construcției metalice, care este monument istoric (conform Legii 422/2001), fiind anunțată intenția ca acolo să fie sediul Primăriei sectorului 3 și a societăților subordonate acesteia.

Reabilitarea nu s-a făcut fără peripeții. În iunie 2023 s-au montat 5500 de panouri fotovoltaice pe acoperiș (fără aviz de la Ministerul Culturii), dar a izbucnit și un incendiu ce a afectat cam 100 m²  de acoperiș.

După cinci ani de lucrări de restaurare, Hala Laminor a reintrat în circuitul urban al Bucureștiului, de această dată cu destinație civilă. S-a păstrat structura metalică , dar s-au introdus elemente care să îmbunătățească izolarea termică a spațiului interior . 

Buget de restaurare și amenajare: 400 000 000 lei. (rotund- cam 80 milioane de euro) 
Hala are o suprafață de 68319 m²  , împrejur e un teren în suprafață de 129942 m²  (plus o parcare cu 1345 locuri). Observăm că cifrele diferă- așa le-am găsit în diferite articole din presa noastră.
Hala urmează a fi concesionată , un studiu întocmit de Deloitte afirmând că s-ar putea obține redevențe anuale de circa 23,87 milioane de euro. Concesionarul ar plăti și impozitul local pe imobil (cam 29 milioane de euro) și un impozit pe profit. 
Consultantul a recomandat  ca hala să aibă următoarele funcțiuni: hipermarket, magazine de sport, diferite magazine mici, restaurante, baruri, cinema, clinică, grădiniță, dar și primărie, servicii și birouri. 
Nu se va face o licitație, ci va fi un „dialog competitiv”. 
 Zona înconjurătoare (fosta zonă industrială Faur-Republica-IMGB) se va transforma în zonă de investiții imobiliare, urmând să apară un nou cartier de locuințe.
SIF Banat-Crișana, care cumpărase anul trecut terenul platformei IMGB de la Doosan, a vândut recent cea mai mare parte din teren unor investitori în imobiliare și comerț.  

Majoratul in Japonia

 Vârsta adultă fixată la 18 ani și la 20 de ani

Vârsta majoratului deplin în Japonia e fixată la 20 de ani.
Dar cu începere din aprilie 2022, tinerii au dobândit dreptul de a vota de la 18 ani. Totodată, anumite responsabilități și drepturi în privința vieții sociale sunt acum accesibile tinerilor de 18 ani. 
Astfel, un tânăr japonez are de la 18 ani următoarele drepturi:

• să lucreze (ceea ce avea dreptul și înainte);
• să exercite anumite profesii în domeniul juridic (chiar dacă de fapt durata studiilor nu o permite de fapt);
• să aibă un abonament telefonic;
• să ceară un pașaport;
• să închirieze un apartament pe numele său;
• să aibă o carte de credit și/sau un împrumut la bancă (cu condiția să aibă venituri suficiente și să fi terminat liceul);
• să deschidă un cont de economii ;
• să rezilieze diferite contracte în derulare;

De observat că majoratul penal continuă să fie fixat la 14 ani.

Asta înseamnă că de la 14 ani adolescentul delincvent e judecat și condamnat întocmai ca un adult pentru încălcările de lege comise. 

În privința naționalității, se poate cere naturalizarea japoneză cu începere de la 18 ani. Pentru cei ce au două naționalități, aceștia au un termen de doi ani pentru a alege o singură naționalitate. Deci un timp de gândire care începe de la 18 ani în loc de 20 (cum era înainte).

Vârsta de căsătorie în Japonia a ajuns și la fete la fel ca la băieți: 18 ani.
Pentru cei ce doresc să înceapă un proces de schimbare de sex, asta se poate face tot de la 18 ani.
Permisul de conducere pentru un autoturism clasic se poate obține de la 18 ani. Orele de pregătire la școala de șoferi se pot efectua și înainte de 18 ani.. Dar vârsta minimă pentru a conduce camioane, autoturisme mari, autobuze și alte vehicule specifice a rămas 20 de ani. Se cer de asemenea mai mulți ani de experiență în conducere cu un permis obișnuit.
După obținerea permisului de conducere, persoana respectivă poate închiria o mașină dacă are o perioadă suficientă de practică în conducere (între 3 luni și un an). Sau poate conduce dacă e însoțit de un șofer cu permis de mai mult de trei ani.

Guvernul japonez a înființat și un număr de telefon (188) de asistență telefonică pentru tineri în legătură cu responsabilitățile vieții de adult și cu eventualele capcane în care ar putea cădea tânărul.

De asemenea un site internet e dedicat tinerilor, care pot găsi acolo rezumate prezentate sub forma unor desene animate privind drepturile și îndatoririle tinerilor japonezi ce au împlinit 18 ani.

Viața socială începe de la 20 de ani.

Tinerii japonezi vor putea, începând de la vârsta de 20 de ani să:

• cumpere și să bea alcool într-un local;
• să cumpere țigări și să fumeze în zonele publice rezervate pentru aceasta;
• să participe la jocuri pe bani (poker sau alte jocuri de tip casinou);
• să facă pariuri sportive (la curse hipice sau altele)

Tot de la 20 de ani tinerii japonezi încep să cotizeze la securitatea socială (asigurare de boală și pentru pensie).

Sărbătorirea majoratului

Există o sărbătoare tradițională programată în a doua zi de luni din luna ianuarie a fiecărui an pentru sărbătorirea majoratului tinerilor ce au împlinit 18 ani între data de 2 aprilie din anul precedent și 1 aprilie din anul în curs. (Înainte era vorba de vâsta de 20 de ani; în prezent în unele regiuni se serbează și împlinirea a 20 de ani. Unele orașe prevăd să mențină ceremonia rituală ce marchează împlinirea a 20 de ani, dar să organizeze și ceremonii pentru vârstele de 18 și de 19 ani, în luni diferite).
E o sărbătorire oficială, la care tinerii participă doar pe bază de invitație primită din luna decembrie.

• se cântă imnul național japonez;
• primarul sau alți responsabili administrativi țin un discurs;
• se mulțumește asociațiilor ce au legătură cu tineretul și cu educația sa;
• apar mascote locale;
• unul sau doi copii de 10 ani țin alocuțiuni prin care își exprimă admirația pentru cei mai mari;
• reprezentanți ai tinerilor își exprimă recunoștința față de adulți și speranțele pentru viitor. 

La ceremonie participă toți tinerii de aceeași vârstă , indiferent de ocupația și de statutul lor social. 
Tinerele japoneze poartă kimonoul tradițional de ceremonie, în timp ce tinerii aleg între un costum occidental de culoare închisă, cu trei pise sau un kimono tradițional.

În plus se obișnuiește ca tinerii ajunși la majorat să facă o vizită la un templu sau sanctuar, purtând de asemenea kimonouri tradiționale. La nevoie, acestea pot fi închiriate . 

În afară de aceste ceremonii oficiale, tinerii pot opta și pentru sărbătoriri amuzante, poate la Disneyland sau la un bar, unde pentru prima dată tinerii de 20 de ani au dreptul să bea alcool.

Există și obiceiul serbării în grup a împlinirii vârstei de 10 ani, a vârstei de 30 de ani...

Cartea de aur din Bulgaria

 Cartea de aur etruscă sau tracă

Un document de importanță deosebită a fost găsit în valea râului Struma (din Bulgaria de astăzi) , la începutul anilor 40 din secolul trecut.
Este vorba despre o carte cu file din aur de 24 de carate . Șase file de aur cu dimensiunile 5 x 4,5 cm, cu greutatea de 100 de grame sunt prinse împreună cu inele, formând un caiet . 
Pe fiecare foaie sunt inscripții cu scriere etruscă (ce nu a fost descifrată până în zilele noastre) și desene de calareți, soldați, o sirenă și un instrument muzical cu coarde.
Se crede că e vorba de un ritual legat de cultul lui Orfeu, personaj mitologic din Tracia. 
Cartea a fost descoperită într-un mormânt ornat cu fresce .
Orfismul a fost o religie tipică Traciei (tracii trăind în antichitate pe teritorii întinse din jurul Mării Negre. Cei de pe teritoriul actual al României erau numiți de romani daci).
Cartea a fost donată de un bătrân macedonean Muzeului de Istorie Naturală din Sofia.

E un document de importanță deosebită din mai multe puncte de vedere.
Este un document vechi de aproximativ 2500 de ani. 
Poate fi considerată cea mai veche carte cu pagini multiple ce a fost găsită până acum. (Alte documente străvechi erau scrise pe papirusuri păstrate sub formă de sul sau pe plăci separate)

Este singurul document scris cu caractere etrusce găsit în afara Italiei . Unii cercetători consideră că probabil el a ajuns pe teritoriul Traciei prin legăturile comerciale ce aveau loc între etrusci și traci.

Dar poate exista și varianta ca tracii să fi folosit la rândul lor alfabetul etrusc pentru a scrie texte în limba lor. (Dat fiind că textele nu au fost descifrate, nu se poate afirma cu certitudine în ce limbă sunt scrise). E posibil chiar ca etruscii să fi fost înrudiți cu tracii. Se crede că etruscii ar fi migrat din vestul Asiei Mici în peninsula italică . Or tracii locuiau în antichitate până în aceste zone ale Asiei Mici. Homer menționează în Iliada că un aliat al troienilor erau tracii.
Specialiștii afirmă că limba etruscă nu ar face parte din familia limbilor indo-europene.

Cartea este în stare foarte bună , în timp ce în Italia au fost descoperite doar unele pagini de aur cu scriere etruscă, dar nu atât de bine conservate. Au fost găsite în diferite regiuni circa 30 de pagini inscripționate asemănător, dar ele nu erau legat împreună ca o carte.

Nu putem să nu ne amintim și de tăblițele de aur , mult mai numeroase,(câteva sute)  găsite la Sinaia și topite de regele Carol I după ce dăduse dispoziție să se facă niște copii din plumb la atelierul fierarului din localitate. 
Aceste tăblițe au fost ulterior considerate ca fiind falsuri tocmai din pricina faptului că nu erau originalele găsite , ci doar copiile stângaci turnate în plumb. Dar analizarea elementelor tehnice, lingvistice și istorice au dovedit autenticitatea Tăblițelor de la Sinaia și faptul că ele erau o arhivă regală a istoriei geto-dacilor. Copiile au dispărut în mare parte, ultimele 34 de tăblițe copiate în plumb se găsesc acum la Muzeul de Arheologie Vasile Pârvan din București. 

Vedem că inscripțiile Cărții din Bulgaria au fost copiate de cineva pe o foaie de caiet, pentru a încerca probabil descifrarea lor. Dar întorcând scrierea în oglindă, parcă literele ne devin oarecum cunoscute, fiind asemănătoare cu scrierea latină veche. Se poate emite ipoteza că scrisul se citește de la dreapta spre stânga . Poate scrierea în relief era folosită ca șablon pentru copierea pe o foaie subțire de pergament sau pe o țesătură subțire. 

Am găsit și o încercare de descifrare a textului făcută de cel ce a copitat o parte din text pe foaia de caiet. 
S-ar părea  că nu ar avea nici o legătură cu mitul lui Orfeu, ci ar fi un   contract între Aulus Vaccinus (AV. VAHCHN. ) vânzând o cameră a mormântului său (ŠCVNA ΘIL) unui anume Tetius Mamercus (TE. MAME. ). Și că  plata (ŠIELANEI?) se va face chiar în "spălătorie" (RENEΘI PHULUMXVA). Și ar mai fi vorba despre alte două persoane: Atanus (ATANE) și Feicia (FEICIAL/FEIC). 

Misterul continuă.

Inscripție feniciană din Sardinia

Putem compara acele scrieri vechi cu această inscripție feniciană găsită la Nora, pe coasta sudică a Sardiniei. E considerată cea mai veche inscripție feniciană găsită în afara Levantului. E datată în perioada de la sfârșitul 9 -începutul secolului 8 înainte de Christos și e remarcabilă pentru că face referire la numele Sardinia în limba feniciană.

O inscripție etruscă mai lungă , Cippus Perusinus, , o placă de piatră cu 46 de linii cu scriere etruscă : 

De remarcat că scrierea era de la dreapta la stânga.

Împăratul Claudius (ce a domnit între anii 41-54 ) studiase cultura etruscă, învățase acea limbă și o forbea fluent, ba chiar a scris o lucrare în 24 de volume legată de cultura etruscă. Din păcate, lucrarea s-a pierdut!

Scrierea cursivă romană

Istoria scrisului de mână latin cuprinde mai multe stiluri.

Foarte interesant este „Old Roman Cursive” (ORC), așa cum e scrierea găsită pe  tăblițele din Vindolanda (Castru roman din Marea Britanie de astăzi) , ce  este foarte asemănătoare cu scrierea de pe papirusurile contemporane lor  din Egipt, deși aceste provincii se găseau la capetele  opuse ale imperiului.

Putem să comparăm această scriere cu cea mai veche scriere cunoscută, cea găsită pe teritoriul țării noastre, în cel mai vechi oraș preistoric cunoscut (și care a fost îngropat cu „înțeleciune” sub autostrada din nordul țării)

 Începând cu sfârșitul secolului al treilea, ORC a fost înlocuită cu „New Roman Cursive” (NRC), a cărei forme de litere sunt mai apropiate de literele minuscule moderne. NRC a condus direct la o scriere medievală timpurie, Caroline minuscule, folosită în Franța și Germania secolului al IX-lea. Această scrire, la rândul său, a fost redescoperită în Renaștere și este baza pentru scrierile pe care le folosim astăzi.

Cu toate acestea, dezvoltarea detaliată a grafiei cursive latine în perioada imperială este încă puțin înțeleasă. Relația dintre ORC și NRC este obscură și controversată, parțial din cauza deficitului de documente ORC. Majoritatea papirusurilor egiptene, de exemplu, sunt scrise în greacă, doar un mic procent în latină. Tăblițele inscripționate găsite la  Vindolanda reprezintă cel mai mare grup de documente latine din Imperiul Roman de Vest, deși acum sunt completate cu alte materiale din Marea Britanie, inclusiv tăblițe cu frunze de la Carlisle și blestemele zgâriate pe tăblițe de plumb de la Bath. Documentele de la  Vindolanda demonstrează în mod clar că există mult mai multe variații în „cursiva romană veche” decât se credea anterior. Istoria inscripțiilor latine trebuie rescrisă pentru a ține seama de această complexitate.

Istoria scrierii poate părea o notă de subsol istorică. Cu toate acestea, utilizarea și dezvoltarea ei ne poate spune multe despre natura educației și alfabetizării. Vedem acum, de exemplu, că aceleași caractere de scriere și convenții au fost folosite pentru documentele latine la diferite capete ale imperiului, în Northumberland și în Egipt. Deoarece și documentele latine din Egipt se găsesc de obicei în contexte militare, aceste trăsături comune pot fi produsul pregătirii scribilor în cadrul armatei, despre care altfel știm foarte puține.

La Vidolanda a fost un castru roman de graniță, ce a fost construit mai întâi din materiale provizorii (lemn și lut) , apoi demolat și reconstruit de mai multe ori, fiind construit în cele din urmă din materiale durabile (piatră).
Castrul a fost întemeiat  în anul 95 , a fost reconstruit de 7-8 ori, și a fost abandonat în secolul IV.
În anul 105 în acest castru a fost încartiruită o cohortă de Tongri (vechi gali ce locuiau pe teritoriul actual al Belgiei) , care au reconstruit fortul tot din lemn și argilă.
Refacerea cea mai importantă s-a făcut prin anul 122, perioadă în care s-a lucrat și la zidul lui Hadrian. Se pare că însuși împăratul a vizitat lucrările.

În anul 140 frontiera a fost împinsă cu 160 km mai la nord, unde a început construirea unui nou zid: al lui Antonin. 
Prin urmare fortul Vindolanda nu mai era necesar și a fost distrus, nivelat și astupat cu argilă.
Apoi prin anul 160 pe locul respectiv a fost construit un nou fort, care cuprindea și construcții din piatră și era apărat cu trei rânduri de șanțuri de apărare . 
Lângă castru au fost găsite urmele unei așezări în care locuiau după toate probabilitățile familiile militarilor încartiruiți în castru dar și auxiliarii folosiți la diferite lucrări și familiile lor.
Este neobișnuit ca în apropiere de fort să fie construite case rotunde aliniate.
Ele corespund cu imaginile de case dacice sculptate pe columna lui Traian.

Această tabără neobișnuită a funcționat până prin anul 213. Asta arată că militarii și cei din trupele auxiliare aveau familii și se stabiliseră acolo. 

Apoi a fost încartiruită acolo cohorta a patra de Gali. Garnizoana a fost reconstruită din piatră și a funcționat până prin anul 410.

Fortul își producea alimentele necesare cultivând cereale, crescând porci și vite și stocând grâne pentru perioade lungi. Produceau și bere. Se construiseră și o baie, un spital și un templu. 

Această cantitate mare de muncă era făcută nu doar de legionari romani, ci și de angajați cu simbrie (trupe auxiliare) provenite  din diferite etnii cucerite de romani la începutul mileniului. 
Au fost găsite referiri la peste 200 de persoane, expeditori sau destinatari ai scrisorilor, precum și persoane cunoscute ale acestora. Uneori se face referire și la rangul lor militar, dar uneori și la originea lor.
Când se întâlnesc nume ale unor personalități cunoscute, acest lucru poate ajuta la datarea scrisorilor.
De pildă este pomenit Neratus Marcellus, ce a fost guvernator al Britaniei în anul 103 d.Hr. Ginerele acestui guvernator a condus castrul și a murit acolo.

Inscripțiile sunt scrise cu „Vechea cursivă romană” - scrierea folosită pentru documentele și scrisorile scrise în lumea romană în primele trei secole d.Hr. Caracterele sunt adesea mici și uneori seamănă mai mult cu literele majuscule moderne decât cu literele mici de mână. Ele sunt unite prin ligaturi , dar mai adesea sunt scrise separat, spre deosebire de scrierea de mână modernă. La sutele de mâini diferite reprezentate în tăblițe, calitatea scrisului variază foarte mult. Unele scrisuri sunt elegante și înclinate , unele pătrate și drepte  și unele stângace . Tabletele scrise de un scrib dar terminate de autor prezintă clar diferențele de calitate și eleganță dintre diferiții scriitori . Tăblița nr 152 prezintă unul dintre cele mai elegante exemple de scriere de mână caligrafică din Vindolanda. În mod surprinzător, acest document nu este o scrisoare, ci un fragment din unul dintre „ rapoartele prezente și corecte, transmise de ofițerii juniori”.  Rezultă că ofițerul fusese școlarizat mai temeinic și exersa frecvent scrierea la întocmirea rapoartelor de serviciu, dar și în scrisori.
Adresele de pe spateles crisorilor sunt scrise în aceeași scriere cursivă, dar literele sunt mai mari și mai alungite sau mai „ascuțite”.

Această scriere „de mână” prezintă mari deosebiri față de scrierea romană cu litere majuscule, pe care o vedem pe documentele cioplite în piatră. 
Mai mult, chiar literele folosite diferă și unele dintre inscripții ar putea aparține scrierii unui alt popor.

Mi se pare destul de evident însă faptul că diferențele dintre scrierea acelor persoane din castru  puteau să provină și din originea etnică diferită a celor ce au scris pe tăblițe. 
Cum era vorba de multe ori de scrisori adresate rudelor aflate acasă, la distanță considerabilă, e de presupus că scrierea era cea pe care aceia o puteau înțelege cu ușurință. Deci ar fi scrierea lor. 

Diviziunile cuvintelor sunt doar uneori marcate, fie printr-un spațiu , fie prin intercalarea unui punct,  Punctul intermediar marchează uneori cifrele. O liniuță oblică sau apex  a fost folosită peste a și o, uneori distingând vocalele lungi de cele scurte .

Cuvintele sunt abreviate sau reprezentate ca simboluri în multe cazuri, de exemplu, unități militare sau grade, date, greutăți și măsuri și unități de monedă. Probabil acești termeni de specialitate erau neologisme pe care autorii de alte etnii nu știau să le scrie corect. 

Tabletele oferă informații noi despre unele simboluri, în special pentru fracțiile din denar. Alte cuvinte individuale sunt, de asemenea, uneori abreviate, de exemplu Cl pentru numele Claudia și Vindol pentru Vindolanda. Cifrele pot fi marcate cu o bară superscript sau puncte înainte și după pentru a le distinge de literele obișnuite.

Au fost găsite de asemenea inscripții pe altare, pietre funerare și plăci ale ctitorului pentru diferite clădiri.

Încălțămintea ostașilor romani și a familiilor lor

A fost găsită o groapă în care au fost aruncate în grabă (probabil castrul urmând a fi distrus) tăblițe inscripționate, dar și numeroase încălțări , care s-au păstrat foarte bine fiind închise într-un loc fără aer.(A fost depus un strat de argilă deasupra)
Toate aceste relicve constituie mărturii neprețuite despre viața romanilor din acea epocă.
Au fost găsiți peste 6000 (șase mii) de încălțări perfect conservate, 800 de piese textile și numeroase tăblițe cu inscripții. Fiecare piesă de încălțăminte constituie o fereastră asupra vieții persoanei care a purtat-o: ghetuțe pentru copii mici, botine mici pentru copii, sandale pentru adolescenți, pantofi pentru femei, saboți de baie, papuci pentru interior..
Încălțămintea a necesitat lucrări de conservare, care au fost făcute într-un laborator instalat la fața locului. Conservarea fiecărei perechi costă 90-120€. Piesele sunt apoi expuse într-un muzeu deschis la fața locului.
Au apărut deja și replici moderne - încălțăminte făcută după modelele antice.

Multe obiecte folosite zilnic poartă inscripții, ștampile sau mărci ce atestă proprietarul sau- în cazul mărfurilor- producătorul, expeditorul, conținutul , greutatea sau volumul. 

Unele graffiti- uri au înregistrat sentimentele personale ale militarilor sau încercări poetice.
E de remarcat că toată lumea părea să fie alfabetizată, chiar dacă unii scriau mai stângaci decât ceilalți.

Prezența încălțărilor pentru femei și pentru copii atestă prezența familiilor militarilor în castru. 
Opincile dacilor

Sau poate era vorba doar despre familiile lucrătorilor aduși să muncească pentru militarii romani.
Cum perioada corespunde cu cea în care Dacia fusese cotropită (în mare parte) de armatele imperiului roman, putem presupune că o serie de prizonieri , poate și familiiile lor au fost aduși să muncească la construcțiile din castru, dar și pentru enormul zid de apărare ale cărui urme se văd și astăzi (zidul lui Hadrian). Sau poate bărbații aduși acolo ca trupe auxiliare își găsiseră soții printre femeile din satele învecinate. 
Este izbitoare asemănarea încălțărilor din piele găsite în acea groapă de gunoi și opincile purtate de daci și care au fost reproduse în detaliu în sculpturile romane cu daci.

Putem presupune că dacii angajați în în trupele auxiliare scriau rudelor de acasă folosind scrierea cu care erau obișnuiți în Dacia. Prin urmare, scrierea considerată necunoscută printre acele tăblițe ar trebui să fie comparată cu tăblițele inscripționate găsite pe teritoriul nostru.

În lipsa plăcuțelor de aur de la Sinaia (ce au fost topite de Carol I după cum știm) măcar copiile lor din plumb (atâtea câte au mai rămas) ar putea furniza informații prețioase.

DACII AJUNȘI ÎN BRITANIA

Istoricul Andre Maurois ne spune următoarele: „Prima cohortă dacică stă acolo două secole. Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin legiunile britanice uită de legăturile lor cu Roma. Într-o zi îşi vor proclama un împărat propriu – Magnus Maximus – care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte provincii”. Asta se întâmplă după cucerirea Daciei de către Traian, în armata căruia intrau şi unităţi recrutate din Britania. Aceasta devenise provincie romană în anul 43 d.Hr., sub împăratul Claudiu (41-54 d.Hr.), dar numai sudul insulei, apoi şi în centrul ei, până în vremea lui Hadrian (117-138 d.Hr.), când acesta ordonă construirea unui mare zid de apărare (120 km), în partea cea mai îngustă a Angliei, pentru a feri provincia de atacurile picţilor şi sciţilor din nord.

De-a lungul zidului, s-au ridicat 17 fortăreţe mari, unde erau cantonaţi cei 5.500 cavalerişti şi 13.000 infanterişti. Din această garnizoană făcea parte şi o unitate dacică, pomenită într-o inscripţie astfel: „În vremea guvernatorului Modius Iulius, Cohorta I Aelia de daci, în fruntea căreia se află tribunul Marcus Claudius Menander”. Această formaţie a participat la apărarea Britaniei din anul 146 d.Hr. până în 410 d.Hr., când a încetat stăpânirea romană în insulă, fiind împrospătată mereu (până în anul 271, odată cu retragerea aureliană din Dacia) cu soldaţi din nordul Dunării, veteranii fiind împământeniţi, devenind coloni pe pământul britanic.

Marele istoric Constantin Chiurescu scria: „În altă extremitate a imperiului, în Britania, întâlnim o cohortă de daci ai cărei soldaţi se servesc de sabia încovoiată, şi poartă nume, de asemenea caracteristice, precum Decibalus şi Dida. Nu mai înşirăm şi pe celelalte cohorte de daci; în total s-au constatat până acum, în mod sigur, 10 asemenea corpuri de trupă. E probabil însă ca numărul lor să se ridice la 15, alcătuite din daci și servind, în general, dincolo de hotarele provinciei”.

Deci, dacii n-au pierit! Nu numai că n-au pierit, dar dintre dacii cei statornici, cei „nedezlipiţi de munţi”, cum spunea anticul Florus, unii au început să călătorească între frontierele Imperiului Roman. Să nI-i imaginăm ce făceau în Britania. În primul rând, o apărau. Apoi, deveniţi coloni, se căsătoreau, cultivau pământul, creşteau vite, vorbeau latina, dar îşi puneau nume dacice. Acel Decibalus, atestat epigrafic, dorea nespus să ştie cei în mijlocul cărora trăia nu numai că-i de origină dacică, dar că duce mai departe numele marelui rege Decebal. Era o vreme, mai ales după înfrângerile suferite de Domiţian, când discuţiile în Forum începeau cu întrebarea: „- Ce-ai mai auzit despre daci?”

Crescuţi în cultul Soarelui, dacii sosiţi pe meleagurile sciţilor vor fi aflat că şi vechii locuitori ai insulelor britanice venerau discului de foc şi-i urmăreau mersul pe bolta cerească. Şi gândul îi ducea înapoi, la Sarmizegetusa Regia, unde preoţii oficiau în sanctuarele de piatră şi unde învăţaţii lor cercetau fenomenele cereşti. Şi nu mică le-o fi fost mirarea, când unii dintre ei s-ar fi aflat în preajma vestigiilor de la Stonehenge, unde imensele pietre aşezate circular semănau izbitor cu ceea ce lăsaseră ei în incinta sacră a cetăţii-capitală. Marele lor Soare de andezit şi sanctuarele circulare se aflau la mii de km depărtare de aici, şi totuşi, câtă asemănare!

Arheologii şi astronomii au comparat monumentele de la Stonehenge şi din insula Emain Macha (în apropierea Ulsterului), cu cele din Munţii Orăştiei, pentru a ajunge la concluzia că cele două popoare aveau foarte înaintate cunoştinţe calendaristico-astronomice, cu nimic mai prejos decât babilonienii şi egiptenii sau strămoşii mexicanilor şi peruanilor.

Romanitatea avea să apropie şi mai mult popoarele acestor provincii (Dacia şi Britania). În muzeele britanice se păstrează încă multe dovezi ale interferenţei celor două culturi „barbare” ale antichităţii (celtică şi dacică), precum şi documente ale latinităţii şi continuităţii noastre. Decanul Catedralei din Canterbury, referendul A.M. Allchin scria: „România este, ca şi Anglia, un loc al întâlnirilor, un loc in care epoci şi tendinţe diferite, influenţe şi tradiţii diferite pot coexista ca într-o singură unitate. În trecut, aceste influenţe au luat forme diferite: valuri de invazii, epoci de dominaţie străină. Dar toate acestea au ajutat-o să-şi întărească fiinţa naţională”.

Stocarea CO2 in puțuri

Puțuri de carbon geologic

E vorba de  stocarea pe termen nelimitat a dioxidului de carbon (CO2) în subsol pentru a se reduce cantitatea de CO2 din atmosferă. 
Stocarea în subsol se face în „puțuri de carbon”. 
Sigur, există și „puțuri de carbon” naturale: copacii, care retrag dioxidul de carbon din atmosferă prin fotosinteză și îl înglobează în structura lor de lemn. 
Dar noi tăiem pădurile.
Însă există și puțurile tehnologice , săpate (forate) de oameni , mai adânci de un kilometru , în care să fie introdus CO2 captat din fumul degajat de diferite uzine. Asta se cheamă „Captare și Stocare de CO₂” (CSC/CCS).
Cum se procedează?

 - Se captează CO₂ din fumul industrial al industriilor poluante (se separă CO₂ de alți componenți gazoși din acel fum). Se găsește un loc de stocare adecvat- că locul de stocare trebuie să îndeplinească anumite condiții geologice. 
 - Dioxidul de carbon e comprimat la presiune înaltă (peste 73 atm) , fiind astfel adus la o stare densă asemănătoare cu un lichid, apoi este transportat prin „carboducte” (conducte sub presiune) până la locul de stocare.
 - (Există ideea refolosirii conductelor folosite pentru transportarea gazelor naturale sau petrolului în acest scop). Se poate transporta și cu nave sau cu camioane.
 - Locurile de stocare sunt puțuri cu adâncime peste 800-1000m, care duc la straturi geologice poroase și permeabile de tip calcar sau gresie (ați auzit de faimoasele șisturi) . Se urmărește refolosirea unor puțuri deja forate pentru extragerea de hidrocarburi și care au fost epuizate. Dacă s-a folosit tehnologia de fracturare hidraulică, în sol se găsește apă sărată rămasă de la precedentul procedeu tehnologic folosit.
În această etapă dioxidul de carbon se află într-o „stare supercritică” , fiind adică la presiune și temperatură mai mari decât cele ale punctului său critic (31⁰C , 73 atm) și are densitatea apropiată de a unui lichid, dar vâscozitatea apropiată de cea a unui gaz. El are tendința de a se ridica încet deasupra stratului de apă sărată (dacă există acolo) sau a straturilor poroase , de aceea e necesar să existe deasupra acestora un strat argilor care să împiedice ridicarea sa spre suprafața solului. 
Se urmărește ca acest CO₂  să formeze bule izolate în porii rocilor și cu timpul să se dizolve în apa sărată , care devine acidulată. 

Acuma- dacă nu e apă sărată acolo, ci doar un strat de apă freatică obișnuită....apa aceea va deveni acidulată.
Dacă dioxidul de carbon trece de stratul de argilă și se degajă în atmosferă, concentrația naturală de  

CO₂ din aer , care în mod obișnuit e de 0,04% , va crește. Cu cât? Păi- depinde, nu?
Până la 1% se pare că nu prea se observă, că nu are miros . Dacă e mai mult de 1%, începe să fie o creștere de dioxid de carbon și în sânge. Cantitatea de oxigen din aer scade proporțional cu creșterea cantității de CO2. Oamenii și animalele respiră mai des, oamenii s eplâng de dureri de cap , iar dacă expunerea continuă și concentrația de CO2 crește ei își pot pierde cunoștința și chiar pot muri prin asfixiere. Mai ales dacă sunt în spații închise , neaerisite. Cum CO2 e mai greu decât aerul, el se poate acumula în locurile mai joase (se vede asta la mofete- emanații naturale de dioxid de carbon).
.Există posibilitatea ca un astfel de foraj de stocare să erupă și să degajeze o cantitate mare de CO@ dintr-o dată. În acest caz s-ar forma zăpadă carbonică solidă (ca în cazul când cineva golește o butelie cu gaz lichefiat, dar la scară semnificativ mai mare).  
Dioxidul de carbon mai poate să scape și infiltrându-se prin fisurile și crăpăturile existente în stratul argilos de deasupra celui în care s-a injectat gazul. Sigur, nu știm în ce cantități și până unde va ajunge- adică poate să fie reținut în alt strat geologic, sau se poate degaja în atmosferă...în cantități variabile.
Partea mai proastă e că acest CO2 poate fi însoțit de diferite metale prezente în acea apă sărată și care să fi reacționat cu apa devenită acidă. 

Așa că se impune ca acest loc de stocare să fie foarte bine studiat , să corespundă cerințelor și în acelaș timp să se prevadă și măsuri de supraveghere și de intervenție în caz de scăpări neprevăzute de gaz.
Se evită stocarea în zone cu seismicitate ridicată , căci cutremurele pot crea sau adânci falii. Straturile geologice din zona trebuie să fie foarte bine cunoscute și descrise în documente, pentru ca situația inițială să formeze temenul de comparație cu situația ce se constată pe termen lung după injectarea cantității de CO2 .
În timpul injectării se măsoară continuu presiunea, debitul, temperatura și compoziția dioxidului de carbon injectat (adică impuritățile ce se mai găsesc în el). Se deduce (adică se măsoară indirect) până unde a ajuns gazul în stratul poros țintă. 
La sfârșit puțurile de stocare sunt astupate la gură cu ciment pe o înălțime destul de mare ca să împiedice urcarea dioxidului de carbon. 
În continuare se supraveghează mediul din zonă pentru a se observa la timp orice modificare imputabilă scăpării de CO2. 
Dacă se constată că există scăpări de CO2 din puțul de stocare, trebuie să existe scenarii de intervenție în funcție de gravitatea scăpării și de cauza ei. La fel ca în cazul extragerii de hidrocarburi prin fracturare hidraulică, pot apărea cutremure ca urmare a procesului tehnologic de carbonificare. 
Societatea care operează stocarea trebuie să indice statului măsurile pasive și active ce trebuie să fie luate pentru supravegherea pe termen lung a depozitului de CO2și pentru limitarea pagubelor în caz de funcționare defectuasă.
După o perioadă de supraveghere activă a sitului de stocare de către societatea care exploatează lucrările , se face un transfer de responsabilități către stat la 30 de ani după terminarea injectării , pe baza a trei condiții:

• conformitatea între modele și observații
• absența de scăpări detectabile
• demonstrarea evoluției stpcării către o stabilitate pe termen lung.

  _{Legislația internațională
Două convenții internaționale amendate pentru a se permite stocarea sub funduri de mări. (Protocolul de la Londra și Convenția OSPAR).
Din 2009 există o directivă europeană în privința stocării de CO2 în sol . Au fost elaborate și norme ISO pentru captarea, transportul și stocarea de CO2. 
Trebuie să se ceară un permis de stocare. 
Autoritățile naționale tde control rebuie să emită cerințe și să verifice respectarea lor.}

_{Două convenții internaționale amendate pentru a se permite stocarea sub funduri de mări. (Protocolul de la Londra și Convenția OSPAR).
Din 2009 există o directivă europeană în privința stocării de CO2 în sol . Au fost elaborate și norme ISO pentru captarea, transportul și stocarea de CO2. 
Trebuie să se ceară un permis de stocare. 
Autoritățile naționale tde control rebuie să emită cerințe și să verifice respectarea lor.}

 Depozit de CO2 preconizat la noi de OMV

OMV plănuiește să facă în județul Argeș, în satul Boțești un depozit subteran de CO@ care să fie cel mai mare din Europa!
Din ce s-a relatat la un post tv (Realitatea Plus), la Boțești a fost un zăcământ de gaze naturale care a fost epuizat (extras prin sonde). 
Primarul a semnat cu OMV o înțelegere prin care OMV poate folosi căile de acces comunale administrate de Consiliul Local Boțești (nu se spune pentru ce! ) Probabil scrie în vreo anexă.
 Ar fi vorba despre sute de mii de tone de CO2 stocate pe an. Nu se spune timp de câți ani.
Reprezentanți ai OMV ar fi mers pe la sătenii care au sonde vechi pe terenurile proprii și li s-a propus să li se dea voie să intre la acele sonde (fără a se specifica ce vor face) , cetățenii primind ca plată cca 3000 de lei.