Pâinea romana

 Știți ce e aceasta?

E o pâine romană găsită (calcinată) la Pompei. Ea datează din anul 79 !

Nu pot să nu remarc împărțirea acelei pâini în opt sectoare egale. Semnul acesta se regăsește în Antichitate în multe locuri și a fost interpretat ca semn solar . Iată însă că se pare că la originea sa este Pâinea, acest simbol al hranei noastre cea de toate zilele. 

Pâinea aceasta a fost coaptă în cuptorul unei brutării din Herculanum pe 24 august 79 î.Hr. În dimineața acelei zile vulcanul a erupt și pâinea a fost carbonizată în cuptor. Se vede ștampila aplicată de brutar cu numele său- pentru ca in cazul unei nereguli să se știe cine a făcut-o! 

Ce fel de pâine mâncau romanii

În vechime romanii mâncau cerealele mai ales fierte. Prepararea pâinii coapte din aluat  s-a răspândit începând din secolul V î.Hr. sub influiență grecească. 
Pâinea era preparată acasă din soiul de grâu Triticum. 
Prepararea pâinii de către brutari s-a răspândit începând din secolul II î.Hr. 
La început morarii exercitau și meseria de brutar. Profesia de brutar a devenit cu timpul o meserie de sine stătătoare, iar sortimentele de pâine s-au diversificat: exista pâine albă, dar și pâine din tărâțe. Existau și specialități de pâine cu brânză și ouă, preparate pentru ocazii deosebite cum erau nunțile sau sacrificiile religioase. Existau sortimente de pâine făcute din grâu spelt (un soi de grâu antic moale,  (Triticum aestivum subspecia spelta)), sortimente de pâine din alac (Triticum monococcum), cereale cu conținut mai mic de gluten, care se mai cultivă încă la noi în Munții Apuseni. 

Și pe teritoriul țării noastre , la Hărman au fost descoperite urme ale cultivării grâului spelta încă din timpul perioadei „culturii Crișurilor”, în neolitic. 

 Inițial prepararea aluatului se făcea în acelaș loc cu coacerea pâinii, apoi însă , în timpul împăratului Traian, prepararea aluatului s-a făcut separat de coacerea pâinilor, din motive sanitare. 
Pâinea devenise de multă vreme indispensabilă și era  distribuită gratuit în mod regulat cetățenilor romani , din brutăriile foarte numeroase care fuseseră construite peste tot . (În timpul domniei împăratului Octavian Augustus erau la Roma 329 de brutării. La Pompei- o stațiune estivală romană- au fost găsite circa 30 de brutării) . Au fost date și legi care reglementau distribuirea cerealelor și a pâinii (Leges frumentariae) 

Moara de făină și cuptorul de copt pâine

La Pompei a  fost dezgropată din cenușa vulcanică și o brutărie (ce a aparținut lui Popidius Priscus ). Exista acolo un dispozitiv pentru frământarea cantităților mari de aluat- aluatul era amestecat cu palete mari, rotite probabil de câte un măgar înhămat.

Pâinile rotunde erau apoi trecute în cuptoarele situate în apropiere.

Legislația romană referitoare la pâine

Au existat încă din perioada republicană a statului roman o serie de legi referitoare la cerealele necesare pentru frumentationes (cuvânt din care derivă românescul „frământări”).
Frumentationes erau distribuirile lunare de grâu, la început la preț redus și apoi chiar gratuit cetățenilor romani, despre care au rămas referiri din epoca tribunului Caius Gracchus, urmând apoi reforma instituită de Caesar, care a stabilit distribuirea pâinilor proporțională cu numărul de cetățeni recenzați la domiciliile lor, din dispoziția sa. (Numerus clausus) .
Leges frumentariae au fost frecvent amendate în Senatul roman, aveau numeroase articole și disputele în privința lor erau aprige. Legile purtau numele senatorului care le inițiase .
A fost găsită o monedă comemorativă cu efigiile chestorilor Pison și Caepio, fiind comemorată cumpărarea unei cantități excepționale de grâu în anul 100î.Hr. , în vederea distribuirii gratuite către plebe. Desigur distribuirea gratuită de pâine, ca și accesul gratuit la spectacolele organizate în marile amfiteatre (circuri) erau folosite și în scopuri politice, rămânând celebră expresia ironică „panem et circenses” ce sintetiza manipularea simpatiilor poporului cu ajutorul acestor „pomeni”.

Aprovizionarea constantă a populației devenită extrem de numeroasă la Roma și în zonele învecinate a necesitat organizarea unei rețele de depozite publice de grâu, aprovizionate din provinciile cu recolte mănoase cum erau cele din Italia de Sud, Sicilia , dar și din alte părți ale Mediteranei, de unde grânele erau aduse pe mare. 

Senatul stabilea prin lege ca Sicilia să furnizeze Romei o cantitate de grâu sub formă de impozit , dar era posibil să se impună furnizarea și a unei cantități suplimentare, care era rechiziționată în caz de necesitate pentru aprovizionarea locuitorilor Romei și a legiunilor romane.  

Cantități mari de cereale erau cumpărate de statul roman pentru a fi apoi distribuite (probabil sub formă de pâini) , în cazuri deosebite.  
Acțiunile piraților puteau deranja aprovizionarea cu grâu din Egipt (important furnizor de cereale) , revolte ale sclavilor puteau tulbura aprovizionarea din Sicilia și din Italia de Sud, dar legislația strictă și organizarea foarte bună a asigurat totuși mereu pâinea necesară cetățenilor Romei, fiind înregistrată o creștere a populației orașului prin atragerea cetățenilor săraci fără pământ . Ideea distribuirii gratuite a pâinii în marele oraș era (în concepția lui Caius Gracchus) completată de legi agrare și de crearea de colonii care să stimuleze producția agricolă și ocuparea forței de muncă la țară. 

frescă din Pompei sec I  

din casa Giuliei Felice

Îm lex Sempronio frumentaria se specifică faptul că grâul (sau pâinea) erau primite de orice cetățean roman (bărbat adult) ce se prezenta personal la locul de distribuire. Dat fiind că era posibil ca și cetățenii ce locuiau în regiunile învecinate Romei să vină acolo pentru a primi pâine gratuit mai ales în perioade de penurie, Caesar a introdus recenzarea cetățenilor la domiciliile lor, astfel încât să se cunoască exact numărul locuitorilor orașului și suburbiilor lui, care urmau să fie trecuți pe listele de distribuire gratuită.(În acea perioadă circa 300 000 de locuitori, dintre care circa 200 000 ar fi fost cetățeni liberi, estimându-se și circa 100 000 de sclavi). Cetățenii adulți bărbați plebeieni să fi fost ca la 40 000. (A rămas ca anecdotă scena în care consulul Pison, adversar al legii de distribuire a pâinilor preconizată de Caius Gracchus se prezentase la acesta să-și solicite dreptul din grâul public - în condițiile în care faptul că acesta dispunea de o mare avere era bine cunoscut. Desigur solicitarea era făcută în mod retoric, pentru a demonstra că legea nu era suficient de precisă ) .

Spre sfârșitul perioadei republicane fuseseră eliberați un mare număr de sclavi, liberții (foștii sclavi) căpătând la rândul lor dreptul la frumentationes, conform unor noi legi.  Pentru a se forța includerea pe listele de beneficiari a liberților, Clodius a pus să fie incendiat templul Nimfelor, unde se țineau registrele . Pompei a fost nevoit să întocmească noi liste . Unii cercetători consideră că populația Romei crescuse în anul 46 î.Hr la cca 1 200 000 de locuitori, incluzând și persoane fără domiciliu, sclavi fugiți, lume interlopă. Sistemul de distribuire a grânelor gratuit a fost o tentativă de a regulariza piața grânelor la Roma. Privită astfel, legislația frumentaria a avut ca efect urbanizarea unui mare număr de cetățeni din sate și în acelaș timp a fost văzută ca un instrument de a se rezolva problemele aprovizionării marelui oraș. În timpul împăratului August s-au dezvoltat serviciile de annone (aprovizionare cu alimente) . Era vorba despre un serviciu public bine organizat pentru asigurarea aprovizionării și distribuției grânelor în mod gratuit sau la preț mic. S-a constituit în acelaș timp un impozit în natură plătit de cei din provincii pentru aprovizionarea cetății și întreținerea armatei. Serviciul era condus de un praefectus annonae, din ordinul ecvestru, care își avea sediul în statio annonae, aproape de Forum Boarium .
Când din anul 330 capitala a fost transferată la Constantinopol , au fost înființați un praefectus annonae Alexandriae , pentru aprovizionarea orașului Constantinopol și un praefectus annonae Africae, pentru aprovizionarea Romei. Annona militaris desemna ansamblul de contribuții în natură prin care provinciile furnizau alimente le pentru armată. 

Ce cantități de grâu se distribuiau?

Se consideră că fiecare persoană primea cinci modii (35-40 kg) de grâu pe lună. (Cantitate menționată în lex Aemilia  și în lex Terentia Cassia) . Această rație de grâu valora doi dinari. 
Costul grânelor varia însă destul de mult în funcție de numeroși factori. La costuri se adăugau și costurile de transport. Se citează de exemplu , în epoca lui Diocletian, că transportul mărfurilor de la Alexandria la Roma adăuga o șesime din cost mărfurilor transportate - deci transportul pe mare costa destul de puțin.

Publicitate electorală

Dar cei care doreau să câștige simpatia poporului dădeau  pomeni electorale în nume propriu, suplimentar față de pâinea și spectacolele asigurate de stat..
S-au găsit vase din ceramică în care se distribuiau alimente gratis , pe castron fiind zgâriat numele celui care donase porția de mâncare.

Aceste două vase au conținut mâncare distribuită gratis de Cato cel Tânăr și de Catilina. Castroanele au fost făcute în anul 63 î.Hr. , ca propagandă în vederea alegerilor din anul 62 î.Hr. Marcus Porcius Cato (Cato cel Tânăr) cerea să fie ales Tribun al poporului. Vasul din dreapta era sponsorizat de Lucius Cassius Longinus (care a fost pretor împreună cu Cicero în anul 66 î.Hr) și se solicita susținere pentru Lucius Sergius Catilina pentru funcția de consul. 
Observăm și cu această ocazie că cei mai mulți romani știau să scrie și să citească. Chiar și cei săraci, care se bucurau să primească un blid cu mâncare. 

Se știe de asemenea că în armată era aproape obligatorie știința de carte. Cam toți cei ce erau înrolați în legiunile romane știau să scrie și să citească. Au fost găsite scrisori scrise de mână de către militarii romani - multe dintre ele la castrul Vindolanda. 
https://www.blogger.com/blog/post/edit/2855552946638966089/7709361183508076517?hl=ro

Cato cel Tânăr (Marcus Porcius Cato Uticensis) 

A fost o figură deosebită pe timpul Republicii romane, apărător ardent al virtuților publice care l-au inspirat - mult mai târziu- pe filozofii scoțieni care la rândul lor i-au influiențat pe fondatorii Constituției americane. În onoarea sa, Murray Rothbard a dat numele institutului din San Francisco: Cato institute. 
Cine a fost acel Cato „cel Tânăr” din antichitate? 

A fost un model de rezistență politică împotriva tiraniei. 

Încă de mic a fost nevoit să lupte împotriva sorții potrivnice. Rămas orfan de mic, luat în grijă de un unchi care a fost asasinat când el avea doar patru ani. A crescut sperând să fie un model de rezistență contra violenței însângerate. S-a antrenat dur ca să reziste durerii practicând diferite exerciții spirituale și de asceză corporală. Și-a propus să apere moralitatea în orice situație. 
A dus o viață simplă , lipsindu-se de alimente sau obiecte luxoase. Purta straie cu croială arhaică, simple și mergea deseori cu picioarele goale, chiar prin frig sau ploaie. În anul 65 î.Hr. a fost ales chestor, funcție în care i-a urmărit pe foștii chestori pentru deturnare de fonduri și necinste, chiar dacă aceștia erau protejații dictatorului Sylla. După un an a demisionat , dar a continuat să vegheze să nu se producă ilegalități. A fost ales tribun în anul 62 î.Hr. În această calitate a pledat (împreună cu Cicero) pentru condamnarea la moarte a complicilor lui Catilina care încercase să preia puterea printr-o conjurație. Iulius Cezar , ce era pe atunci pretor, a încercat să convingă senatul să-i condamne pe cei patru conspiratori doar la domiciliu forțat într-un municipiu și confiscarea averilor, dar Cato a convins adunarea să decidă pedeapsa capitală. 

Opunându-se cu consecvență lui Caesar , Cato s-a aliat cu adversarii acestuia, Pompei , apoi Metellus Scipione , ale căror armate au fost înfrânte pe rând de Caesar. 
Ajuns la Utica, în Africa, unde armata lui Caesar urma să sosească în urmărirea armatei republicane, el a decis să-și ia viața . A recitit dialogul lui Platon asupra nemuririi sufletului, apoi s-a străpuns cu sabia. Cum nu murise imediat, un medic i-a pansat rana, însă Cato venindu-și în simțiri și-a desfăcut pansamentul și și-a redeschis rana, murind din pricina hemoragiei.  
„Oh, Cato!” a exclamat Caesar aflând asta, „n-ai vrut să-mi lași  gloria de a-ți salva viața!”

Ultimele pagini recitite de Cato au fost cele din Phaidon (Φαίδων), dialogul lui Platon care povestește moartea lui Socrate și discută despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă filozoful în fața morții și legăturile între suflet și corp, eternitatea sufletului și destinul acestuia după moarte. Dialogul se termină printr-o descrie a judecării sufletelor după moarte. 

Lucius Sergius Catilina

Cealaltă persoană al cărei castron publicitar a fost găsit e Catilina. 

Patrician roman provenit dintr-o familie foarte veche, se spunea chiar că era  descendent al unuia dintre troienii ce fugiseră în peninsula italică după războiul troian, aspira să ia puterea la roma, dar avea un comportament total reprobabil.
Acuzat de a fi sedus o vestală, a fost iertat de pedeapsa cu moartea. A devenit pretor în anul 68 î.Hr. , dar în anul 66 î.Hr. a fost acuzat de luare de mită și alte fapte de corupție. 

Acuzația penală l-a împiedicat în anul 65 î.Hr.  să candideze  la un post de consul. A încercat din nou după un an, în 64 î.Hr, dar a pierdut. În anul 63 î.Hr. a candidat iarăși, fără succes  și a primit interdicția de a mai candida.
Catilina a decis să răstoarne ordinea de stat prin rebeliune armată. A început să atragă de partea lui prin măsuri populiste săracii Romei și veterani din armata generalului Caius Marius . (de atunci datează probabil castronul inscripționat cu numele lui ce a fost găsit)
Complotul său  urmărea să asasineze  senatorii care nu erau de partea sa și să preia puterea prin lovitură de stat. 
Cicero a denunțat cu virulență conspirația lui Catilina și apoi a condus contra-ofensiva militară împotriva acestuia, Catilina fiind ucis în luptă, în anul 62 î.Hr. 
(istoricul roman Florus a scris în secolul al II-lea că: „ar fi fost o moarte foarte frumoasă dacă el ar fi căzut astfel pentru patra sa”.
Cinci șefi ai conjurației, luați prizonieri, au fost condamnați la moarte și uciși la cererea lui Cicero (susținut de Cato) și executați prin decizia Senatului. 

Au rămas pentru posteritate faimoasele patru discursuri politice pronunțate de faimosul orator Cicero în Senat împotriva lui Catilina (Catilinarele), în anul 63 î.Hr. 

Fast food în antichitate

În Roma antică existau numeroase localuri (numite thermopolia) în care se vindeau la prețuri modice mâncăruri preparate pe loc și vinuri de diferite calități, dar și apă caldă.

În Pompei au fost găsite circa 80 de termopolia, dar e posibil să fi fost mai multe. 

A fost găsită și o listă de prețuri pentru vin:

• un as - ca să bei vin
• doi- pentru un vin mai bun
• patru - pentru  falerne - un vin foarte apreciat produs în provincia Caserte.

Acest tip de local era o mică tavernă (termopolium) cu o tejghea în formă de L, zidită din piatră și care îngloba vase mari din ceramică (numite dolii) în care se preparau mâncăruri calde.  și era îmbrăcată cu plăci de marmură.
Pe unele dintre aceste tejghele s-au găsit chiar și paharele și cupele din care se bea vinul, amfore cu vin și vase in care se incălzea apa. Clădirea avea și etaj, unde locuiau proprietarii localurilor. În unele dintre localurile descoperite la Pompei se găseau încă fresce cu alimentele ce se vindeau acolo 

Clienții făceau parte din plebea societății, cetățeni săraci, probabil și sclavi sau liberți (sclavi eliberați), care găseau acolo la prețuri mici mâncăruri și băuturi calde (apă caldă cu infuzie din plante sau nu) și diferite calități de vin. 

Diferiți împărați romani au impus restricții acestor localuri, considerate locuri în care se întâlnea pleava societății, între care și răufăcători. Localurile au continuat să existe însă fiind și un loc de socializare pentru cei ce nu erau bine văzuți în societatea aristocratică a patricienilor. 

Scrierea cursivă romană

Istoria scrisului de mână latin cuprinde mai multe stiluri.

Foarte interesant este „Old Roman Cursive” (ORC), așa cum e scrierea găsită pe  tăblițele din Vindolanda (Castru roman din Marea Britanie de astăzi) , ce  este foarte asemănătoare cu scrierea de pe papirusurile contemporane lor  din Egipt, deși aceste provincii se găseau la capetele  opuse ale imperiului.

Putem să comparăm această scriere cu cea mai veche scriere cunoscută, cea găsită pe teritoriul țării noastre, în cel mai vechi oraș preistoric cunoscut (și care a fost îngropat cu „înțeleciune” sub autostrada din nordul țării)

 Începând cu sfârșitul secolului al treilea, ORC a fost înlocuită cu „New Roman Cursive” (NRC), a cărei forme de litere sunt mai apropiate de literele minuscule moderne. NRC a condus direct la o scriere medievală timpurie, Caroline minuscule, folosită în Franța și Germania secolului al IX-lea. Această scrire, la rândul său, a fost redescoperită în Renaștere și este baza pentru scrierile pe care le folosim astăzi.

Cu toate acestea, dezvoltarea detaliată a grafiei cursive latine în perioada imperială este încă puțin înțeleasă. Relația dintre ORC și NRC este obscură și controversată, parțial din cauza deficitului de documente ORC. Majoritatea papirusurilor egiptene, de exemplu, sunt scrise în greacă, doar un mic procent în latină. Tăblițele inscripționate găsite la  Vindolanda reprezintă cel mai mare grup de documente latine din Imperiul Roman de Vest, deși acum sunt completate cu alte materiale din Marea Britanie, inclusiv tăblițe cu frunze de la Carlisle și blestemele zgâriate pe tăblițe de plumb de la Bath. Documentele de la  Vindolanda demonstrează în mod clar că există mult mai multe variații în „cursiva romană veche” decât se credea anterior. Istoria inscripțiilor latine trebuie rescrisă pentru a ține seama de această complexitate.

Istoria scrierii poate părea o notă de subsol istorică. Cu toate acestea, utilizarea și dezvoltarea ei ne poate spune multe despre natura educației și alfabetizării. Vedem acum, de exemplu, că aceleași caractere de scriere și convenții au fost folosite pentru documentele latine la diferite capete ale imperiului, în Northumberland și în Egipt. Deoarece și documentele latine din Egipt se găsesc de obicei în contexte militare, aceste trăsături comune pot fi produsul pregătirii scribilor în cadrul armatei, despre care altfel știm foarte puține.

La Vidolanda a fost un castru roman de graniță, ce a fost construit mai întâi din materiale provizorii (lemn și lut) , apoi demolat și reconstruit de mai multe ori, fiind construit în cele din urmă din materiale durabile (piatră).
Castrul a fost întemeiat  în anul 95 , a fost reconstruit de 7-8 ori, și a fost abandonat în secolul IV.
În anul 105 în acest castru a fost încartiruită o cohortă de Tongri (vechi gali ce locuiau pe teritoriul actual al Belgiei) , care au reconstruit fortul tot din lemn și argilă.
Refacerea cea mai importantă s-a făcut prin anul 122, perioadă în care s-a lucrat și la zidul lui Hadrian. Se pare că însuși împăratul a vizitat lucrările.

În anul 140 frontiera a fost împinsă cu 160 km mai la nord, unde a început construirea unui nou zid: al lui Antonin. 
Prin urmare fortul Vindolanda nu mai era necesar și a fost distrus, nivelat și astupat cu argilă.
Apoi prin anul 160 pe locul respectiv a fost construit un nou fort, care cuprindea și construcții din piatră și era apărat cu trei rânduri de șanțuri de apărare . 
Lângă castru au fost găsite urmele unei așezări în care locuiau după toate probabilitățile familiile militarilor încartiruiți în castru dar și auxiliarii folosiți la diferite lucrări și familiile lor.
Este neobișnuit ca în apropiere de fort să fie construite case rotunde aliniate.
Ele corespund cu imaginile de case dacice sculptate pe columna lui Traian.

Această tabără neobișnuită a funcționat până prin anul 213. Asta arată că militarii și cei din trupele auxiliare aveau familii și se stabiliseră acolo. 

Apoi a fost încartiruită acolo cohorta a patra de Gali. Garnizoana a fost reconstruită din piatră și a funcționat până prin anul 410.

Fortul își producea alimentele necesare cultivând cereale, crescând porci și vite și stocând grâne pentru perioade lungi. Produceau și bere. Se construiseră și o baie, un spital și un templu. 

Această cantitate mare de muncă era făcută nu doar de legionari romani, ci și de angajați cu simbrie (trupe auxiliare) provenite  din diferite etnii cucerite de romani la începutul mileniului. 
Au fost găsite referiri la peste 200 de persoane, expeditori sau destinatari ai scrisorilor, precum și persoane cunoscute ale acestora. Uneori se face referire și la rangul lor militar, dar uneori și la originea lor.
Când se întâlnesc nume ale unor personalități cunoscute, acest lucru poate ajuta la datarea scrisorilor.
De pildă este pomenit Neratus Marcellus, ce a fost guvernator al Britaniei în anul 103 d.Hr. Ginerele acestui guvernator a condus castrul și a murit acolo.

Inscripțiile sunt scrise cu „Vechea cursivă romană” - scrierea folosită pentru documentele și scrisorile scrise în lumea romană în primele trei secole d.Hr. Caracterele sunt adesea mici și uneori seamănă mai mult cu literele majuscule moderne decât cu literele mici de mână. Ele sunt unite prin ligaturi , dar mai adesea sunt scrise separat, spre deosebire de scrierea de mână modernă. La sutele de mâini diferite reprezentate în tăblițe, calitatea scrisului variază foarte mult. Unele scrisuri sunt elegante și înclinate , unele pătrate și drepte  și unele stângace . Tabletele scrise de un scrib dar terminate de autor prezintă clar diferențele de calitate și eleganță dintre diferiții scriitori . Tăblița nr 152 prezintă unul dintre cele mai elegante exemple de scriere de mână caligrafică din Vindolanda. În mod surprinzător, acest document nu este o scrisoare, ci un fragment din unul dintre „ rapoartele prezente și corecte, transmise de ofițerii juniori”.  Rezultă că ofițerul fusese școlarizat mai temeinic și exersa frecvent scrierea la întocmirea rapoartelor de serviciu, dar și în scrisori.
Adresele de pe spateles crisorilor sunt scrise în aceeași scriere cursivă, dar literele sunt mai mari și mai alungite sau mai „ascuțite”.

Această scriere „de mână” prezintă mari deosebiri față de scrierea romană cu litere majuscule, pe care o vedem pe documentele cioplite în piatră. 
Mai mult, chiar literele folosite diferă și unele dintre inscripții ar putea aparține scrierii unui alt popor.

Mi se pare destul de evident însă faptul că diferențele dintre scrierea acelor persoane din castru  puteau să provină și din originea etnică diferită a celor ce au scris pe tăblițe. 
Cum era vorba de multe ori de scrisori adresate rudelor aflate acasă, la distanță considerabilă, e de presupus că scrierea era cea pe care aceia o puteau înțelege cu ușurință. Deci ar fi scrierea lor. 

Diviziunile cuvintelor sunt doar uneori marcate, fie printr-un spațiu , fie prin intercalarea unui punct,  Punctul intermediar marchează uneori cifrele. O liniuță oblică sau apex  a fost folosită peste a și o, uneori distingând vocalele lungi de cele scurte .

Cuvintele sunt abreviate sau reprezentate ca simboluri în multe cazuri, de exemplu, unități militare sau grade, date, greutăți și măsuri și unități de monedă. Probabil acești termeni de specialitate erau neologisme pe care autorii de alte etnii nu știau să le scrie corect. 

Tabletele oferă informații noi despre unele simboluri, în special pentru fracțiile din denar. Alte cuvinte individuale sunt, de asemenea, uneori abreviate, de exemplu Cl pentru numele Claudia și Vindol pentru Vindolanda. Cifrele pot fi marcate cu o bară superscript sau puncte înainte și după pentru a le distinge de literele obișnuite.

Au fost găsite de asemenea inscripții pe altare, pietre funerare și plăci ale ctitorului pentru diferite clădiri.

Încălțămintea ostașilor romani și a familiilor lor

A fost găsită o groapă în care au fost aruncate în grabă (probabil castrul urmând a fi distrus) tăblițe inscripționate, dar și numeroase încălțări , care s-au păstrat foarte bine fiind închise într-un loc fără aer.(A fost depus un strat de argilă deasupra)
Toate aceste relicve constituie mărturii neprețuite despre viața romanilor din acea epocă.
Au fost găsiți peste 6000 (șase mii) de încălțări perfect conservate, 800 de piese textile și numeroase tăblițe cu inscripții. Fiecare piesă de încălțăminte constituie o fereastră asupra vieții persoanei care a purtat-o: ghetuțe pentru copii mici, botine mici pentru copii, sandale pentru adolescenți, pantofi pentru femei, saboți de baie, papuci pentru interior..
Încălțămintea a necesitat lucrări de conservare, care au fost făcute într-un laborator instalat la fața locului. Conservarea fiecărei perechi costă 90-120€. Piesele sunt apoi expuse într-un muzeu deschis la fața locului.
Au apărut deja și replici moderne - încălțăminte făcută după modelele antice.

Multe obiecte folosite zilnic poartă inscripții, ștampile sau mărci ce atestă proprietarul sau- în cazul mărfurilor- producătorul, expeditorul, conținutul , greutatea sau volumul. 

Unele graffiti- uri au înregistrat sentimentele personale ale militarilor sau încercări poetice.
E de remarcat că toată lumea părea să fie alfabetizată, chiar dacă unii scriau mai stângaci decât ceilalți.

Prezența încălțărilor pentru femei și pentru copii atestă prezența familiilor militarilor în castru. 
Opincile dacilor

Sau poate era vorba doar despre familiile lucrătorilor aduși să muncească pentru militarii romani.
Cum perioada corespunde cu cea în care Dacia fusese cotropită (în mare parte) de armatele imperiului roman, putem presupune că o serie de prizonieri , poate și familiiile lor au fost aduși să muncească la construcțiile din castru, dar și pentru enormul zid de apărare ale cărui urme se văd și astăzi (zidul lui Hadrian). Sau poate bărbații aduși acolo ca trupe auxiliare își găsiseră soții printre femeile din satele învecinate. 
Este izbitoare asemănarea încălțărilor din piele găsite în acea groapă de gunoi și opincile purtate de daci și care au fost reproduse în detaliu în sculpturile romane cu daci.

Putem presupune că dacii angajați în în trupele auxiliare scriau rudelor de acasă folosind scrierea cu care erau obișnuiți în Dacia. Prin urmare, scrierea considerată necunoscută printre acele tăblițe ar trebui să fie comparată cu tăblițele inscripționate găsite pe teritoriul nostru.

În lipsa plăcuțelor de aur de la Sinaia (ce au fost topite de Carol I după cum știm) măcar copiile lor din plumb (atâtea câte au mai rămas) ar putea furniza informații prețioase.

DACII AJUNȘI ÎN BRITANIA

Istoricul Andre Maurois ne spune următoarele: „Prima cohortă dacică stă acolo două secole. Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin legiunile britanice uită de legăturile lor cu Roma. Într-o zi îşi vor proclama un împărat propriu – Magnus Maximus – care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte provincii”. Asta se întâmplă după cucerirea Daciei de către Traian, în armata căruia intrau şi unităţi recrutate din Britania. Aceasta devenise provincie romană în anul 43 d.Hr., sub împăratul Claudiu (41-54 d.Hr.), dar numai sudul insulei, apoi şi în centrul ei, până în vremea lui Hadrian (117-138 d.Hr.), când acesta ordonă construirea unui mare zid de apărare (120 km), în partea cea mai îngustă a Angliei, pentru a feri provincia de atacurile picţilor şi sciţilor din nord.

De-a lungul zidului, s-au ridicat 17 fortăreţe mari, unde erau cantonaţi cei 5.500 cavalerişti şi 13.000 infanterişti. Din această garnizoană făcea parte şi o unitate dacică, pomenită într-o inscripţie astfel: „În vremea guvernatorului Modius Iulius, Cohorta I Aelia de daci, în fruntea căreia se află tribunul Marcus Claudius Menander”. Această formaţie a participat la apărarea Britaniei din anul 146 d.Hr. până în 410 d.Hr., când a încetat stăpânirea romană în insulă, fiind împrospătată mereu (până în anul 271, odată cu retragerea aureliană din Dacia) cu soldaţi din nordul Dunării, veteranii fiind împământeniţi, devenind coloni pe pământul britanic.

Marele istoric Constantin Chiurescu scria: „În altă extremitate a imperiului, în Britania, întâlnim o cohortă de daci ai cărei soldaţi se servesc de sabia încovoiată, şi poartă nume, de asemenea caracteristice, precum Decibalus şi Dida. Nu mai înşirăm şi pe celelalte cohorte de daci; în total s-au constatat până acum, în mod sigur, 10 asemenea corpuri de trupă. E probabil însă ca numărul lor să se ridice la 15, alcătuite din daci și servind, în general, dincolo de hotarele provinciei”.

Deci, dacii n-au pierit! Nu numai că n-au pierit, dar dintre dacii cei statornici, cei „nedezlipiţi de munţi”, cum spunea anticul Florus, unii au început să călătorească între frontierele Imperiului Roman. Să nI-i imaginăm ce făceau în Britania. În primul rând, o apărau. Apoi, deveniţi coloni, se căsătoreau, cultivau pământul, creşteau vite, vorbeau latina, dar îşi puneau nume dacice. Acel Decibalus, atestat epigrafic, dorea nespus să ştie cei în mijlocul cărora trăia nu numai că-i de origină dacică, dar că duce mai departe numele marelui rege Decebal. Era o vreme, mai ales după înfrângerile suferite de Domiţian, când discuţiile în Forum începeau cu întrebarea: „- Ce-ai mai auzit despre daci?”

Crescuţi în cultul Soarelui, dacii sosiţi pe meleagurile sciţilor vor fi aflat că şi vechii locuitori ai insulelor britanice venerau discului de foc şi-i urmăreau mersul pe bolta cerească. Şi gândul îi ducea înapoi, la Sarmizegetusa Regia, unde preoţii oficiau în sanctuarele de piatră şi unde învăţaţii lor cercetau fenomenele cereşti. Şi nu mică le-o fi fost mirarea, când unii dintre ei s-ar fi aflat în preajma vestigiilor de la Stonehenge, unde imensele pietre aşezate circular semănau izbitor cu ceea ce lăsaseră ei în incinta sacră a cetăţii-capitală. Marele lor Soare de andezit şi sanctuarele circulare se aflau la mii de km depărtare de aici, şi totuşi, câtă asemănare!

Arheologii şi astronomii au comparat monumentele de la Stonehenge şi din insula Emain Macha (în apropierea Ulsterului), cu cele din Munţii Orăştiei, pentru a ajunge la concluzia că cele două popoare aveau foarte înaintate cunoştinţe calendaristico-astronomice, cu nimic mai prejos decât babilonienii şi egiptenii sau strămoşii mexicanilor şi peruanilor.

Romanitatea avea să apropie şi mai mult popoarele acestor provincii (Dacia şi Britania). În muzeele britanice se păstrează încă multe dovezi ale interferenţei celor două culturi „barbare” ale antichităţii (celtică şi dacică), precum şi documente ale latinităţii şi continuităţii noastre. Decanul Catedralei din Canterbury, referendul A.M. Allchin scria: „România este, ca şi Anglia, un loc al întâlnirilor, un loc in care epoci şi tendinţe diferite, influenţe şi tradiţii diferite pot coexista ca într-o singură unitate. În trecut, aceste influenţe au luat forme diferite: valuri de invazii, epoci de dominaţie străină. Dar toate acestea au ajutat-o să-şi întărească fiinţa naţională”.