Sclavul căruia i s-a ridicat o statuie în Imperiul Roman
Lucius Mammius Maximus
Lucius Mammius Maximus din Herculaneum se născuse sclav , dar a fost eliberat și a devenit un înstărit membru al ordinului dedicat cultului împăratului - în timpul împăratului Claudius. El devenise ofițer la Colegiul Augustan din Herculaneum. Acest colegiu , ce avea ca profesori atât cetățeni născuți liberi cât și sclavi eliberați constituia o cale de emancipare pentru liberții ambițioși care aspirau să participe la viața publică a imperiului dar care nu puteau urma „cursus honorum”- sistemul de educație rezervat membrilor familiilor nobile.
El a construit (sau a restaurat ) piața acoperită din Herculanum și a primit cinstea de a i se ridica o statuie din bronz în vecinătatea statuilor împăratului și ale altor membri de vază ai societății romane.
Statuia sa magnifică a fost găsită în apropiere de teatrul din Herculaneum și se găsește acum la Muzeul Național Arheologic din Napoli . Statuia îl înfățișează pe libert purtând o toga amplă , somptuasă și făcând gesturi elocvente, de retor.
Cazurile în care sclavii erau eliberați de stăpânii lor nu erau puține în Imperiul Roman. De obicei eliberarea se făcea ca recunoaștere a meritelor dovedite de aceștia în diferite domenii - sau la moartea stăpânilor lor.
Nu puțini dintre acești liberți- cum erau numiți- căpătau funcții importante în stat.
Sclavia în Roma antică
Imaginea sclavilor folosiți doar pentru munci brute nu corespunde în totalitate condiției sclavilor din Roma antică. Sclavii erau deseori persoane educate, care exercitau meserii de înaltă calificare. Contabilii și medicii erau deseori sclavi. De multe ori ]n aceste cazuri era vorba despre scavi de origine greacă.
Sclavii necalificați sau care fuseseră condamnați la sclavie ca pedeapsă pentru diferite delicte lucrau în ferme , în mine sau la mori.
Din punct de vedere juridic sclavii nu aveau drepturi. Ei puteau fi supuși la pedepse corporale, la exploatare sexuală (prostituatele erau deseori sclave) , la tortură sau puteau fi uciși de stăpânii lor.
Cu timpul totuși sclavii au obținut o protecție juridică și au căpătat dreptul de a face plângere împotriva stăpânilor lor.
În timpul Republicii, foarte mulți sclavi proveneau dintre prizonierii de război Faptul că mulți sclavi erau foști soldați a facilitat revoltele armate , ultima fiind marea răscoală condusă de Spartacus.
În timpul împăratului Augustus, care instituise Pax Romana- care pusese capăt politicii de cucerire de noi teritorii, nu au mai fost luați noi prizonieri. Au fost puse în schimb restricții asupra eliberării sclavilor și au fost urmăriți cei care fugeau.
Au apărut de asemenea numeroase cazuri în care cetățeni săraci își vindeau copiii ca sclavi în perioadele de dificultate. Iar copiii născuți de sclave erau și ei sclavi.
De asemenea pierderea libertății putea fi decisă de judecători ca pedeapsă pentru delicte grave cum erau dezertarea sau nerambursarea datoriilor.
Până ăn secolul III î. Hr. un cetățean roman putea deveni sclav pentru datorii. (nexum) . Practica a fost abolită căci provoca nemulțumirea plebei.
Nexum era o formă de garanție între debitor și cel care primea creditul. Dreptul roman a reglementat asta la redactarea Legii celor 12 Table (Duodecim Tabularum/ Duodecim Tabulae). Prin nexum, cel ce primea împrumutul dădea ca garanție a returnării banilor aservirea propriei sale persoane (sau aservirea unui membru al familiei) până la plata datoriei. Plata datoriei era oficializată în fața magistraților orașului (solutio par aes et libram) . Nexum a fost abolit la jumătatea secolului IV î.Hr.
Campaniile militare furnizau un mare număr de prizonieri de război ce deveneau sclavi. Uneori o întreagă populație a unui oraș era luată în sclavie- cum a fost cazul la distrugerea Carthaginei în anul 146 î.Hr. (Desigur a rămas în Africa populația care trăia în afara zidurilor orașului și care a putut fugi ).
O altă sursă de sclavi era pirateria. Pirații luau ostateci pe care îi vindeau apoi în portul din Delos (sau îi eliberau contra unor mari sume de bani plătite ca răscumpărare- cum au făcut și în celebrul caz în care îl prinseseră pe Caius Iulius Caesar).
Roma a adoptat în anul 67 î.Hr. lex Gabinia, legea prin care generalului Pompei i s-a dat puterea militară de a acționa în toată Mediterana pentru stârpirea piraților, care ajunseseră să aibă circa 1000 de vase. Pompei a stârpit practic pirații ucigându-le șefii prin decapitare sau crucificare.
Dominația stăpânilor asupra sclavilor era oarecum similară cu dominația soțului asupra soției sale (în dreptul roman).
Condiția reală a sclavilor varia de fapt foarte mult. Dacă sclavii care munceau în agricultură sau în mine erau tratați foarte rău, cei care serveau în casă erau favorizați și deseori eliberați după un număr de ani de serviciu. În toate cazurile însă, pedepsirea nedreaptă a sclavului era considerată o infracțiune.
În casele mari ale aristocraților bogați, sarcinile îndeplinite de scavi erau numeroase și variate, distingându-se îndeletniciri „nobile” (magister) : de secretar, contabil, pedagog , sau îndeletniciri menajere minore (minister). Numeroși sclavi greci funcționau ca perceptori .
Existau și sclavi ce aparțineau statului (servus publicus) și care îndeplineau sarcini de interes general pentru serviciile municipale.
Existau și sisteme de stimulare pentru sclavi, prin intermediul sistemului de peculium.
Veniturile realizate de sclav din desfășurarea unei activități , de obicei artizanale sau comerciale, puteau fi economisite de sclav pentru a-și răscumpăra eventual libertatea. Venitul aparținea de drept stăpânului, dar acesta îi lăsa sclavului o cotă-parte sau întreg câștigul , dacă dorea.
Cum sclavul era o marfă cu valoare destul de ridicată, stăpânul avea interesul de a-și întreține sclavii în bune condiții. Stăpânii aveau obligația de a asigura sclavilor hrana, îmbrăcămintea și locuința necesare.
Prețul unui sclav varia în funcție de numeroși factori, dar poate fi considerat în jur de 2000 de sesterți. Întreținerea unui sclav costa cam 300 de sesterți pe an.
Către secolul I î.Hr stăpânii au pierdut dreptul de viață și de moarte asupra sclavilor. Tratamentele rele au fost interzise și condamnate dur. Era interzisă de asemenea vânzarea sclavilor bătrâni , care nu mai puteau munci. Stăpânii erau obligați să aibă grijă de ei în continuare. Chiar și situația sclavilor ce lucrau în agricultură s-a ameliorat. Nu au mai existat revolte ale sclavilor.
A apărut o nouă categorie de sclavi, cei imperiali. Ei erau proprietatea împăratului , munceau pe domeniile sale și serveau în palatele acestuia, unii îndeplinind și sarcini în administrația Statului, cel mai adesea ca liberți.
Pe proprietățile agricole încep să muncească cei numiți coloni. Ei erau oameni liberi dar legați de pământ, pe care îl lucrau și unde plăteau dările impuse. În regiunile marginale ale imperiului , de pildă în Galia apăreau bagaudae sau bacaudae, mișcări de revoltă locală asemănătoare cu haiducia din Țările Române (mai târziu).
În secolul IV Imperiul Romann a devenit creștin.
Căderea Imperiului Roman de Apus a dus la regresarea sclaviei și la apariția servituții medievale.
Eliberarea din sclavie
Sclavii puteau fi eliberați de stăpânii lor, caz în care erau numiți libertus, sau libertinus. În această situație el nu se bucura încă de toate drepturile unui om liber: de calitatea de cetățean. Copiii săi în schimb urmau să beneficieze de toate drepturile.
Un sclav putea fi eliberat și prin decizie judecătorească, dacă se dovedea că era maltratat de stăpânul său.
Uneori, stăpânii lăsau înainte de a muri documente de eliberare pentru unii dintre sclavi sau pentru toți sclavii. Sau puteau elibera unul sau mai mulți scavi de care erau foarte mulțumiți. Această practică fiind răspândită, cam o treime dintre sclavi erau până la urmă eliberați.
Fiul unui sclav a fost pus de Caesar în fruntea a trei legiuni
În anul 47 î.Hr., Caius Iulius Caesar l-a lăsat ca locțiitor al său în Egipt pe Gaius Iulius Rufio, fiul unuia dintre sclavii săi eliberați . Rufio a fost numit la comanda celor trei legiuni lăsate de el la Alexandria pentru a apăra tronul reginei Cleopatra.
Suetoniu insinua (dând crezare zvonurilor răutăcioase lansate pe seama lui Caesar) că Rufio ar fi avut legături sexuale cu Caesar- și din acest motiv ar fi fost promovat la o responsabilitate înaltă, deși avea o origine umilă. Din păcate nu mi se pare plauzibil ca Iulius Caesar, care era în plină petrecere amoroasă cu tânăra Cleopatra, să fi avut gânduri amoroase legate de soldatul Rufio. 😅
Sau- chiar dacă ar fi fost așa, nu l-ar fi lăsat în Egipt (fie și la comanda legiunilor) ci l-ar fi luat cu el în campania militară din regiunea Pontului și apoi în campaniile următoare. Prin urmare insinuarea pare să fie doar ecoul bârfelor propagate cu mult avânt de adversarii politici ai lui Caesar, care căutau să micșoreze prestigiul imens de care se bucura Caesar în ochii armatelor sale. Și de asemenea ecoul nemulțumirii patricienilor la vestea că fiul unui libert a fost pus în funcție înaltă la care în mod tradițional aveau acces doar romanii cu rang senatorial..
(În timpul cercetărilor arheologice de pe Via Flaminia a fost găsită o vilă romană din perioada împăratului Augustus , ce a aparținut lui Gaius Iulius Rufio. Istoricii consideră că vila a aparținut acelui ofițer al lui Caesar sau- poate fiului său- după cum atestă inscripția: Gaio Iulio Rufioni /Nobilis L(ibertus) Posuit. (Nobilul libert Gaius Iulius Rufionis a pus/clădit) . Vila era foarte mare, împodobită cu mozaicuri. Camerele aveau instalații de încălzire. Toate dovedeau că familia lui Rufio ajunsese la mare bunăstare materială.
