Scrierea cursivă romană

Istoria scrisului de mână latin cuprinde mai multe stiluri.

Foarte interesant este „Old Roman Cursive” (ORC), așa cum e scrierea găsită pe  tăblițele din Vindolanda (Castru roman din Marea Britanie de astăzi) , ce  este foarte asemănătoare cu scrierea de pe papirusurile contemporane lor  din Egipt, deși aceste provincii se găseau la capetele  opuse ale imperiului.

Putem să comparăm această scriere cu cea mai veche scriere cunoscută, cea găsită pe teritoriul țării noastre, în cel mai vechi oraș preistoric cunoscut (și care a fost îngropat cu „înțeleciune” sub autostrada din nordul țării)

 Începând cu sfârșitul secolului al treilea, ORC a fost înlocuită cu „New Roman Cursive” (NRC), a cărei forme de litere sunt mai apropiate de literele minuscule moderne. NRC a condus direct la o scriere medievală timpurie, Caroline minuscule, folosită în Franța și Germania secolului al IX-lea. Această scrire, la rândul său, a fost redescoperită în Renaștere și este baza pentru scrierile pe care le folosim astăzi.

Cu toate acestea, dezvoltarea detaliată a grafiei cursive latine în perioada imperială este încă puțin înțeleasă. Relația dintre ORC și NRC este obscură și controversată, parțial din cauza deficitului de documente ORC. Majoritatea papirusurilor egiptene, de exemplu, sunt scrise în greacă, doar un mic procent în latină. Tăblițele inscripționate găsite la  Vindolanda reprezintă cel mai mare grup de documente latine din Imperiul Roman de Vest, deși acum sunt completate cu alte materiale din Marea Britanie, inclusiv tăblițe cu frunze de la Carlisle și blestemele zgâriate pe tăblițe de plumb de la Bath. Documentele de la  Vindolanda demonstrează în mod clar că există mult mai multe variații în „cursiva romană veche” decât se credea anterior. Istoria inscripțiilor latine trebuie rescrisă pentru a ține seama de această complexitate.

Istoria scrierii poate părea o notă de subsol istorică. Cu toate acestea, utilizarea și dezvoltarea ei ne poate spune multe despre natura educației și alfabetizării. Vedem acum, de exemplu, că aceleași caractere de scriere și convenții au fost folosite pentru documentele latine la diferite capete ale imperiului, în Northumberland și în Egipt. Deoarece și documentele latine din Egipt se găsesc de obicei în contexte militare, aceste trăsături comune pot fi produsul pregătirii scribilor în cadrul armatei, despre care altfel știm foarte puține.

La Vidolanda a fost un castru roman de graniță, ce a fost construit mai întâi din materiale provizorii (lemn și lut) , apoi demolat și reconstruit de mai multe ori, fiind construit în cele din urmă din materiale durabile (piatră).
Castrul a fost întemeiat  în anul 95 , a fost reconstruit de 7-8 ori, și a fost abandonat în secolul IV.
În anul 105 în acest castru a fost încartiruită o cohortă de Tongri (vechi gali ce locuiau pe teritoriul actual al Belgiei) , care au reconstruit fortul tot din lemn și argilă.
Refacerea cea mai importantă s-a făcut prin anul 122, perioadă în care s-a lucrat și la zidul lui Hadrian. Se pare că însuși împăratul a vizitat lucrările.

În anul 140 frontiera a fost împinsă cu 160 km mai la nord, unde a început construirea unui nou zid: al lui Antonin. 
Prin urmare fortul Vindolanda nu mai era necesar și a fost distrus, nivelat și astupat cu argilă.
Apoi prin anul 160 pe locul respectiv a fost construit un nou fort, care cuprindea și construcții din piatră și era apărat cu trei rânduri de șanțuri de apărare . 
Lângă castru au fost găsite urmele unei așezări în care locuiau după toate probabilitățile familiile militarilor încartiruiți în castru dar și auxiliarii folosiți la diferite lucrări și familiile lor.
Este neobișnuit ca în apropiere de fort să fie construite case rotunde aliniate.
Ele corespund cu imaginile de case dacice sculptate pe columna lui Traian.

Această tabără neobișnuită a funcționat până prin anul 213. Asta arată că militarii și cei din trupele auxiliare aveau familii și se stabiliseră acolo. 

Apoi a fost încartiruită acolo cohorta a patra de Gali. Garnizoana a fost reconstruită din piatră și a funcționat până prin anul 410.

Fortul își producea alimentele necesare cultivând cereale, crescând porci și vite și stocând grâne pentru perioade lungi. Produceau și bere. Se construiseră și o baie, un spital și un templu. 

Această cantitate mare de muncă era făcută nu doar de legionari romani, ci și de angajați cu simbrie (trupe auxiliare) provenite  din diferite etnii cucerite de romani la începutul mileniului. 
Au fost găsite referiri la peste 200 de persoane, expeditori sau destinatari ai scrisorilor, precum și persoane cunoscute ale acestora. Uneori se face referire și la rangul lor militar, dar uneori și la originea lor.
Când se întâlnesc nume ale unor personalități cunoscute, acest lucru poate ajuta la datarea scrisorilor.
De pildă este pomenit Neratus Marcellus, ce a fost guvernator al Britaniei în anul 103 d.Hr. Ginerele acestui guvernator a condus castrul și a murit acolo.

Inscripțiile sunt scrise cu „Vechea cursivă romană” - scrierea folosită pentru documentele și scrisorile scrise în lumea romană în primele trei secole d.Hr. Caracterele sunt adesea mici și uneori seamănă mai mult cu literele majuscule moderne decât cu literele mici de mână. Ele sunt unite prin ligaturi , dar mai adesea sunt scrise separat, spre deosebire de scrierea de mână modernă. La sutele de mâini diferite reprezentate în tăblițe, calitatea scrisului variază foarte mult. Unele scrisuri sunt elegante și înclinate , unele pătrate și drepte  și unele stângace . Tabletele scrise de un scrib dar terminate de autor prezintă clar diferențele de calitate și eleganță dintre diferiții scriitori . Tăblița nr 152 prezintă unul dintre cele mai elegante exemple de scriere de mână caligrafică din Vindolanda. În mod surprinzător, acest document nu este o scrisoare, ci un fragment din unul dintre „ rapoartele prezente și corecte, transmise de ofițerii juniori”.  Rezultă că ofițerul fusese școlarizat mai temeinic și exersa frecvent scrierea la întocmirea rapoartelor de serviciu, dar și în scrisori.
Adresele de pe spateles crisorilor sunt scrise în aceeași scriere cursivă, dar literele sunt mai mari și mai alungite sau mai „ascuțite”.

Această scriere „de mână” prezintă mari deosebiri față de scrierea romană cu litere majuscule, pe care o vedem pe documentele cioplite în piatră. 
Mai mult, chiar literele folosite diferă și unele dintre inscripții ar putea aparține scrierii unui alt popor.

Mi se pare destul de evident însă faptul că diferențele dintre scrierea acelor persoane din castru  puteau să provină și din originea etnică diferită a celor ce au scris pe tăblițe. 
Cum era vorba de multe ori de scrisori adresate rudelor aflate acasă, la distanță considerabilă, e de presupus că scrierea era cea pe care aceia o puteau înțelege cu ușurință. Deci ar fi scrierea lor. 

Diviziunile cuvintelor sunt doar uneori marcate, fie printr-un spațiu , fie prin intercalarea unui punct,  Punctul intermediar marchează uneori cifrele. O liniuță oblică sau apex  a fost folosită peste a și o, uneori distingând vocalele lungi de cele scurte .

Cuvintele sunt abreviate sau reprezentate ca simboluri în multe cazuri, de exemplu, unități militare sau grade, date, greutăți și măsuri și unități de monedă. Probabil acești termeni de specialitate erau neologisme pe care autorii de alte etnii nu știau să le scrie corect. 

Tabletele oferă informații noi despre unele simboluri, în special pentru fracțiile din denar. Alte cuvinte individuale sunt, de asemenea, uneori abreviate, de exemplu Cl pentru numele Claudia și Vindol pentru Vindolanda. Cifrele pot fi marcate cu o bară superscript sau puncte înainte și după pentru a le distinge de literele obișnuite.

Au fost găsite de asemenea inscripții pe altare, pietre funerare și plăci ale ctitorului pentru diferite clădiri.

Încălțămintea ostașilor romani și a familiilor lor

A fost găsită o groapă în care au fost aruncate în grabă (probabil castrul urmând a fi distrus) tăblițe inscripționate, dar și numeroase încălțări , care s-au păstrat foarte bine fiind închise într-un loc fără aer.(A fost depus un strat de argilă deasupra)
Toate aceste relicve constituie mărturii neprețuite despre viața romanilor din acea epocă.
Au fost găsiți peste 6000 (șase mii) de încălțări perfect conservate, 800 de piese textile și numeroase tăblițe cu inscripții. Fiecare piesă de încălțăminte constituie o fereastră asupra vieții persoanei care a purtat-o: ghetuțe pentru copii mici, botine mici pentru copii, sandale pentru adolescenți, pantofi pentru femei, saboți de baie, papuci pentru interior..
Încălțămintea a necesitat lucrări de conservare, care au fost făcute într-un laborator instalat la fața locului. Conservarea fiecărei perechi costă 90-120€. Piesele sunt apoi expuse într-un muzeu deschis la fața locului.
Au apărut deja și replici moderne - încălțăminte făcută după modelele antice.

Multe obiecte folosite zilnic poartă inscripții, ștampile sau mărci ce atestă proprietarul sau- în cazul mărfurilor- producătorul, expeditorul, conținutul , greutatea sau volumul. 

Unele graffiti- uri au înregistrat sentimentele personale ale militarilor sau încercări poetice.
E de remarcat că toată lumea părea să fie alfabetizată, chiar dacă unii scriau mai stângaci decât ceilalți.

Prezența încălțărilor pentru femei și pentru copii atestă prezența familiilor militarilor în castru. 
Opincile dacilor

Sau poate era vorba doar despre familiile lucrătorilor aduși să muncească pentru militarii romani.
Cum perioada corespunde cu cea în care Dacia fusese cotropită (în mare parte) de armatele imperiului roman, putem presupune că o serie de prizonieri , poate și familiiile lor au fost aduși să muncească la construcțiile din castru, dar și pentru enormul zid de apărare ale cărui urme se văd și astăzi (zidul lui Hadrian). Sau poate bărbații aduși acolo ca trupe auxiliare își găsiseră soții printre femeile din satele învecinate. 
Este izbitoare asemănarea încălțărilor din piele găsite în acea groapă de gunoi și opincile purtate de daci și care au fost reproduse în detaliu în sculpturile romane cu daci.

Putem presupune că dacii angajați în în trupele auxiliare scriau rudelor de acasă folosind scrierea cu care erau obișnuiți în Dacia. Prin urmare, scrierea considerată necunoscută printre acele tăblițe ar trebui să fie comparată cu tăblițele inscripționate găsite pe teritoriul nostru.

În lipsa plăcuțelor de aur de la Sinaia (ce au fost topite de Carol I după cum știm) măcar copiile lor din plumb (atâtea câte au mai rămas) ar putea furniza informații prețioase.

DACII AJUNȘI ÎN BRITANIA

Istoricul Andre Maurois ne spune următoarele: „Prima cohortă dacică stă acolo două secole. Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin legiunile britanice uită de legăturile lor cu Roma. Într-o zi îşi vor proclama un împărat propriu – Magnus Maximus – care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte provincii”. Asta se întâmplă după cucerirea Daciei de către Traian, în armata căruia intrau şi unităţi recrutate din Britania. Aceasta devenise provincie romană în anul 43 d.Hr., sub împăratul Claudiu (41-54 d.Hr.), dar numai sudul insulei, apoi şi în centrul ei, până în vremea lui Hadrian (117-138 d.Hr.), când acesta ordonă construirea unui mare zid de apărare (120 km), în partea cea mai îngustă a Angliei, pentru a feri provincia de atacurile picţilor şi sciţilor din nord.

De-a lungul zidului, s-au ridicat 17 fortăreţe mari, unde erau cantonaţi cei 5.500 cavalerişti şi 13.000 infanterişti. Din această garnizoană făcea parte şi o unitate dacică, pomenită într-o inscripţie astfel: „În vremea guvernatorului Modius Iulius, Cohorta I Aelia de daci, în fruntea căreia se află tribunul Marcus Claudius Menander”. Această formaţie a participat la apărarea Britaniei din anul 146 d.Hr. până în 410 d.Hr., când a încetat stăpânirea romană în insulă, fiind împrospătată mereu (până în anul 271, odată cu retragerea aureliană din Dacia) cu soldaţi din nordul Dunării, veteranii fiind împământeniţi, devenind coloni pe pământul britanic.

Marele istoric Constantin Chiurescu scria: „În altă extremitate a imperiului, în Britania, întâlnim o cohortă de daci ai cărei soldaţi se servesc de sabia încovoiată, şi poartă nume, de asemenea caracteristice, precum Decibalus şi Dida. Nu mai înşirăm şi pe celelalte cohorte de daci; în total s-au constatat până acum, în mod sigur, 10 asemenea corpuri de trupă. E probabil însă ca numărul lor să se ridice la 15, alcătuite din daci și servind, în general, dincolo de hotarele provinciei”.

Deci, dacii n-au pierit! Nu numai că n-au pierit, dar dintre dacii cei statornici, cei „nedezlipiţi de munţi”, cum spunea anticul Florus, unii au început să călătorească între frontierele Imperiului Roman. Să nI-i imaginăm ce făceau în Britania. În primul rând, o apărau. Apoi, deveniţi coloni, se căsătoreau, cultivau pământul, creşteau vite, vorbeau latina, dar îşi puneau nume dacice. Acel Decibalus, atestat epigrafic, dorea nespus să ştie cei în mijlocul cărora trăia nu numai că-i de origină dacică, dar că duce mai departe numele marelui rege Decebal. Era o vreme, mai ales după înfrângerile suferite de Domiţian, când discuţiile în Forum începeau cu întrebarea: „- Ce-ai mai auzit despre daci?”

Crescuţi în cultul Soarelui, dacii sosiţi pe meleagurile sciţilor vor fi aflat că şi vechii locuitori ai insulelor britanice venerau discului de foc şi-i urmăreau mersul pe bolta cerească. Şi gândul îi ducea înapoi, la Sarmizegetusa Regia, unde preoţii oficiau în sanctuarele de piatră şi unde învăţaţii lor cercetau fenomenele cereşti. Şi nu mică le-o fi fost mirarea, când unii dintre ei s-ar fi aflat în preajma vestigiilor de la Stonehenge, unde imensele pietre aşezate circular semănau izbitor cu ceea ce lăsaseră ei în incinta sacră a cetăţii-capitală. Marele lor Soare de andezit şi sanctuarele circulare se aflau la mii de km depărtare de aici, şi totuşi, câtă asemănare!

Arheologii şi astronomii au comparat monumentele de la Stonehenge şi din insula Emain Macha (în apropierea Ulsterului), cu cele din Munţii Orăştiei, pentru a ajunge la concluzia că cele două popoare aveau foarte înaintate cunoştinţe calendaristico-astronomice, cu nimic mai prejos decât babilonienii şi egiptenii sau strămoşii mexicanilor şi peruanilor.

Romanitatea avea să apropie şi mai mult popoarele acestor provincii (Dacia şi Britania). În muzeele britanice se păstrează încă multe dovezi ale interferenţei celor două culturi „barbare” ale antichităţii (celtică şi dacică), precum şi documente ale latinităţii şi continuităţii noastre. Decanul Catedralei din Canterbury, referendul A.M. Allchin scria: „România este, ca şi Anglia, un loc al întâlnirilor, un loc in care epoci şi tendinţe diferite, influenţe şi tradiţii diferite pot coexista ca într-o singură unitate. În trecut, aceste influenţe au luat forme diferite: valuri de invazii, epoci de dominaţie străină. Dar toate acestea au ajutat-o să-şi întărească fiinţa naţională”.