Prietenul lui Augustus

Publius Vedius Pollio

E singurul dintre prietenii lui Augustus care i-a supraviețuit 
Bunăvoința lui Octavianus Augustus i-au facilitat o ascensiune remarcabilă, mai ales având în vedere originea lui modestă.
Era fiul unui sclav eliberat  de Pollion (libertus), acesta fiind și motivul pentru care nu se știe mai nimic despre copilăria sau studiile lui. (Sclavii eliberați primeau numele foștilor stăpâni) .
Se consideră că ar fi fost fiul unui cuplu de liberți, tatăl lui ar fi fost P.Vedius Rufus..
 Poetul Horațiu își bătea joc în epoda 4 de un bogat fost-sclav , ajuns în ordinul ecvestru printr-o împrejurare iscată de tulburări ale epocii. Acest libert ajunsese chiar tribun militar și făcea pe mondenul printre leneșii care pierdeau vremea pe Via Sacra (din centrul Romei). Dar făcuse de asemenea avere din comerțul cu vin și beneficiase de faptul că Iulius Caesar promovase numeroși liberți în funcții publice.

Augustus a avut alți doi prieteni mult mai celebri, despre care se știe că au fost colegi de studii cu el (trimiși de Iulius Caesar) și care au avut merite decisive în construirea carierei lui Octavianus Augustus: 

• Marcus Vipsanius Agrippa (strateg militar de excepție, dar și antreprenor de mari construcții ),
• Gaius Maecenas/Mecena (rămas în istorie ca ocrotitor al artelor, dar și consilier de taină al împăratului). Amândoi au murit în moduri oarecum misterioase.

(În relația cu Mecena exista un detaliu povestit de istorici: La un moment dat plecase în Galia, „invocând scuza războaielor care izbucniseră în acea regiune”...dar unii chiar chiar bănuiau că plecase din cauza Terentiei, soția lui Mecenas și că intenționa, întrucât se vorbea mult despre ei la Roma, să  trăiască cu ea în străinătate, ferit de orice bârfă.  Atât de mare era, într-adevăr, pasiunea lui pentru ea încât odată a pus-o să participe la un concurs de frumusețe împotriva Liviei” )

Mecena a murit în anul 8 î. Hr, lăsându-l pe împărat drept singurul moștenitor al averii lui. 

Una dintre primele mențiuni despre existența  lui Vedius Pollio a fost făcută de Cicero, într-o scrisoare adresată lui Atticus. Cicero era guvernator al Ciliciei (deci între vara anului 51 î.Hr și vara anului 50 î.Hr).
Întorcându-se la Roma (probabil în anul 50 î.Hr), Cicero s-a oprit la Laodiceea și i-a scris de acolo prietenului său Atticus, informîndu-l de  principalele evenimente ale anului . El a încheiat scrisoarea povestind despre „un anume prieten apropiat de-al lui Gnaius Pompeius cunoscut sub numele de Vedius Pollio”, pe care îl cunoscuse personal în timpul călătoriei.
Pollio călătorea cu o caravană de animale sălbatice (măgar sălbatici și un babuin)  și o mulțime de sclavi.
Cicero a scris că „nu văzuse niciodată un om mai depravat ” și l-a caracterizat pe Pollio ca fiind „un mare scelerat”(magnus nebulo) .

Prieten al lui Gnaius Pompeius? adică al lui Pompei cel Mare? E drept că Gnaius Pompeius era supranumit (de adversarii săi) „măcelarul lui Sulla”, dar diferența de vârstă și de poziție socială sunt prea mari.
Cicero s-a referit probabil la fiul cel mare al lui Pompei, numit de asemenea Gnaeius. Gnaeius Pompeius cel Tânăr, născut în anul 75 î.Hr. .
Putem presupune că Publius Vedius Pollio și Cnaeus Pompeius Magnae erau de vârste apropiate și prieteni apropiați.

După uciderea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr, Vedius Pollio s-a împrietenit cu Octavianus , viitorul Augustus. (Octavianus Augustus era născut în anul 63 î.Hr)
Cicero a lăsat un indiciu în acea scrisoare : el a scris că Publius Vedius (Pollio) lăsase în păstrare niște obiecte unui anume Vindulus, care apoi a murit. Moștenitorul lui Vendulus a găsit printre obiectele rămase de la Vendusus și....cinci busturi de femei căsătorite (!) . Era vorba probabil despre mulaje , pe care amanții le păstrau drept trofee. Unul dintre busturi aparținea Juniei Secunda, sora lui Brutus și soția lui Lepidus.

Oricare ar fi fost acele femei, practicarea de a colecționa trofee de acest tip spune multe despre caracterul acelui Vedius, dar și- din păcate și ale prietenilor lui.

Odată cu ajungerea la putere a lui Octavianus, Vedius a fost promovat la rândul său. 
Prin anul 30 î.Hr el a beneficiat de favoruri și a parcurs rapid treptele ascensiunii politice, fiind numit în anul 30 î.Hr la conducerea provinciei Asia.
Dobândise, de asemenea, și o avere considerabilă.

În anul 27 î.Hr, a fost emisă o monedă cu figura lui Vedius Pollio pe revers și cu capul lui Zeus pe avers 

Avea numeroase proprietăți, între care o villa cu grote artificiale la Seiani, aproape de Napole. 
Uriașa villa ,numită Pausilypon  unde se afișa un lux fără margini era de dimensiunile unui orășel. 

(Acestea ar fi ruinele) 

A fost descrisă mai târziu și de Ovidiu. Avea propriul amfiteatru pentru lupte de gladiatori , precum și o grotă lungă de 770m ce lega villa de localitatea Pozzuoli
Se știe și numele arhitectului care făcuse grotele: Cocceius Auctus. 

Dar Publius Vedius Pollio nu a rămas celebru pentru averea sa, ci pentru cruzimea sa față de sclavi!
Deși legislația romană dădea drepturi aproape nelimitate stăpânilor de sclavi față de sclavii lor, cruzimea lui Pollio a scandalizat societatea romană, rămânând numeroase mărturii ale faptului că romanii erau oripilați de cruzimea acelui Pollio.
Seneca a scris:
«Se permite sclavilor să alerge și să se refugieze lângă statuia unui zeu  ;deși legile permit relele tratamente aplicate sclavilor, există totuși anumite lucruri pe care legile obișnuite ale vieții noastre interzic să fie făcute unei ființe umane . »

Ce le făcea Pollio sclavilor?
Printre grotele artificiale de la vila sa, era un bazin în care erau crescute numeroase murene, iar sclavii  pe care Pollio voia să-i pedepsească erau aruncați în acel bazin, pentru a fi devorați de vii de acești pești cu dinți redutabili. Se pare că nu doar sclavii erau tratați astfel.

Dar cum era posibil, totuși ca niște fapte ce scandalizau întreaga societate romană să continue a se desfășura? Nu se poate explica decât prin protecția împăratului Augustus, prietenul său apropiat!.

Totuși, la un moment dat Augustus a reacționat.
După cum relatează Seneca (L. Annaeus Seneca)în De irae ( Despre mânie)   , pe când divinul Augustus lua masa la Vedius Pollio, unul dintre sclavi a scăpat din greșeală o cupă de cristal.
Vedius a decis imediat ca acel sclav să fie aruncat murenelor . Copilul (aflăm că era un copil), smulgându-se din mâinile celor ce-l duceau , s-a aruncat la picioarele împăratului, cerându-i o singură favoare: să moară altfel decât în acele chinuri atroce .
Seneca a scris că Augustus i-ar fi cerut lui Pollio să nu facă asta, dar a fost refuzat (!).
(Putem să ne întrebăm pe ce se baza Pollio ca să considere că îl poate refuza pe Augustus fără consecințe!  NN) 
Augustus ar fi cerut atunci să i se aducă toate cupele de felul acela și celelalte vase de cristal „ca să se bucure de ele”. Când cupele au fost aduse, Augustus a ordonat să fie sparte. Văzând asta, Pollio „s-a resemnat cu regret”. 

Există de asemenea o relatare a istoricului Dio Cassius, care spune că , în cadrul unor audieri la tribunal, Augustus decidea în serie pedepse cu moartea , fiind secondat de Vedius Pollio. Îngrijorat de amploarea pe care o luaseră lucrurile, Mecena i-ar fi strecurat un bilet lui Augustus, pe bilet fiind scris: „ieși din asta, călăule!” Augustus s-ar fi dezmeticit și ar fi părăsit tribunalul. 
(Desigur, rămânând în locul lui Vedius Pollio...) 

La moartea lui, în anul 15 , celebrul istoric roman Dio Cassius a scris:
„În anul acesta a murit Vedius Pollio, un om care , în general, nu avea nimic demn de a fi amintit , căci provenea dintr-un libert , aparținea clasei cavalerilor (equites) și nu făcuse nici o faptă strălucită; dar el a devenit foarte celebru prin bogăția și prin cruzimea sa , până la a dobândi un loc în istorie.”
„Ar fi plictisitor să relatăm cele mai multe dintre faptele sale, dar pot să menționez că păstra în rezervoare murene enorme dresate să mănânce oameni și că avea obiceiul să le arunce sclavi pe care voia să-i ucidă.”

Dio Cassius a redat de asemenea episodul cu sclavul ce spărsese cupa , menționând în continuare că Pollio îi lăsase lui Augustus ca moștenire o parte din moșia sa, împreună cu celebra sa vilă Pausilypon , aflată între Neapolis și Puteoli , „cu instrucțiuni ca acolo să fie ridicată o lucrare publică de mare frumusețe”. Augustus a dărâmat însă casa lui Pollio din temelii, sub pretextul pregătirii pentru ridicarea celeilalte structuri, dar de fapt ca Pollio să nu aibă nici un monument în oraș; a construit o colonadă, înscriind pe ea nu numele lui Pollio, ci al Liviei. Aici trebuie să observăm că Pollio a trăit cu un an mai mult decât Augustus, deci probabil nu îi lăsase ca moștenire acele bunuri, ci i le dăruise pur și simplu, probabil pentru a fi iertat pentru obrăznicia cu care se purtase la banchet. 

Trebuie să remarcăm totuși marea îngăduință de care a dat dovadă Augustus față de respingătorul Vedius Pollio, în timp ce față de alți prieteni era neiertător la prima greșeală făcută de aceștia.

Nodul lui Herakles

 Nodul lui Hecules- simbol al unirii

Simbolul face trimiterela modul în care eroul Herakles /Hercules purta pielea leului vânat de el îegată la gât. 
Bijuterii prețioase din aur au fost făcute din timpuri străvechi, încă din perioada vârstei de bronz.
Aurul poate fi prelucrat sub forma unor fire foarte subțiri, așa că i-a inspirat pe creatorii din vremea aceea. 

Bijuterii antice

Una dintre cele mai vechi bijuterii somptuase purtate de o regină a Troiei în perioada dintre anii  2600-1800 î.Hr a fost găsită de Schliemann în ruinele cetății Troia, a fost dusă la muzeu la Berlin și luată apoi de trupele sovietice în timpul războiului. Este o parură din împletituri din fire de aur terminate cu ciucuri ce încadrează figura celei ce o poartă . 

Este o lucrătură de mare finețe.
Iată că și la alt capăt al continentului, în Țara Galilor a fost găsită într-un tumulus datat din perioada vârstei de bronz britanice- a anilor 1900-1600 î.Hr, această capă de ceremonie din aur ce cântărește doar 560g!
E cunoscută drept capa de aur din Mold (în Welsh: Clogyn Aur yr Wyddgrug)
Remarcăm că denumirea „aur” e ca și în românește!

Inițial capa fusese montată pe o căptușeală din piele , susținută de foi de bronz și ornamentată cu  200-300 de mărgele de chilimbar- care s-au desprins în timp. Capa elegantă era purtată desigur la ceremonii, pentru că limitează mișcările.

Cu timpul, podoabele au început să fie legate de legendele acelui timp, considerându-se că astfel ar putea căpăta virtuțile magice dorite . Oricum, transmiteau un mesaj simbolic. 

Între anii 330-300 î.Hr, un colier de aur era legat în forma nodului lui Herakles. Colierul e format din sârme fine de aur împletite pentru a forma o panglică.

Această brățară helenistică are forma a doi șerpi , ale căror corpuri înlănțuite formează  un nod al lui Herakles, pecetluit cu o piatră prețioasă. Datează din secolul III î.Hr

Această diademă din aur datată din secolele II -III   î.Hr  a fost găsită în așezarea antică grecească Panticapaeum  (Kerch acum în Ucraina) . Dat fiind că personajul reprezentat este arătat călare, e de presupus că diadema nu este grecească, cu tracă! E figurat un personaj cu părul foarte lung, posibil o femeie (zeiță sau regină?) 
Panticapaeum a fost fondat de coloniștii greci din Milet, în sec VII î.Hr, dar în secolele IV și III î.Hr era capitala Regatului Bosporan, condus de traco-sciți. Mulți o consideră moștenire traco-pelasgeană.
Din 436 î.Hr până în 108 î.Hr dinastia conducătoare acolo a fost dinastia tracă spartocidă. 

 Diadema elenistică are în vârf o statuetă a zeiței Nike (a victoriei), iar în dreptul frunții acel nod „magic”

Acest nod format din două frânghii împletite simboliza forța, uniunea indisolubilă și protecția. 
Simbolul avea origini din Egiptul antic, dar și din Grecia antică și a fost folosit de asemenea pentru bijuteriile făcute cu ocazia căsătoriei.

Putea fi reprezentat într-un colier din anii 210 î.Hr, găsit la Tarantum

Sau sub forma unei diademe, ca aceasta din Grecia, din anii 230-210 î.Hr

O brățară  nupțială din sec. III î.Hr, din Grecia

Diadema Loeb cu nodul lui Herakșes , realizată în perioada 250-150 î.Hr , găsită în colonia antică greacă Cheronesus (acum Cherson, lângă Marea Neagră, în vestul peninsulei Crimeea) . Diadema e din aur cu granate , carneol și sardonix. În centrul diademei e o statuetă a zeiței Nike, înaripată, flancată de doi dragoni de mare. 

Nodul lui Herakles folosit la bijuterii spectaculoase expuse la British MuseumȘ o centură helenistică de la sfârșitul sec IV -începutul sec. III î.Hr, , un ornament din aceeași perioadă, un colier și o diademă 

O podoabă pentru cap ce folosește acelaș simbol a fost găsită la Taranto, în Italia. Datează tot din secolul III î.Hr.
Este o plasă de aur de formă emisferică , având pe margine o panglică unită cu un nod al lui Herakles. În nodurile plasei sunt granate mici, iar în vârful capului este o figură feminină- de zeiță probabil.
Tot în partea de sus există două inele, de care probabil era prins un văl fin . 
(Putem observa că rețelele fine din aur au fost folosite și mult mai târziu, în Renaștere , ca ornamente pentru cap  de către femeile nobile. ) 

Podoabe pentru cap folosite de femei foloseau deseori și imagini ale unor zeițe protectoare- în acest caz Artemis

Brățară din Egipt, din perioada romană (sec. II ) , cu diametrul 9,2 cm.

Aurul era materialul de predilecție pentru însemnele puterii, așa cum erau coroanele regale sau imperiale.
O ocazie unică de a vedea coroana Sfântului Imperiu romano-germanic , fabricată în anul 962 purtată de cineva e această fotografie făcută pe 3 aprilie  1945 de un soldat aliat, ajuns în pivnița din Siegen . 

Coroana Sfântului Imperiuu Roman de la sfârșitul secolului X până la dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806. Coroana a fost făcută probabil în timpul lui Otto I (912-973) sau a împăraților imediat următori lui, fiind menționată în documente din secolul al XII-lea.

De fapt aici e o copie identică făcută în 1915 din ordinul împăratului Wilhelm II, pentru a fi expusă la Aachen, cea originală fiind ascunsă pe timpul războiului într-un buncăr de sub castelul imperial din Nürnberg Să înțelegem că oamenii aveau capetele mai mari în secolele anterioare?

Scrisoarea unei mame

 O scrisoare scrisă pe un zid din Pompei 

Arheologii italieni care excavau zidurile orașului Pompei , au găsit pe peretele holului de la etajul 6 al unei insula (bloc de locuințe modeste) o poezie zgâriată pe perete.
Poezia era scrisă cu scriere romană cursivă îngrijită, pe un panou cu margini pictate.
Pe acelaș perete au fost găsite și alte inscripții

O utinam liceat collo complexa tenere braciola et teneris oscula ferre label(l)is i nunc, ventis tua gaudia, pupula, crede crede mihi levis est natura virorum saepe ego cu(m) media vigilare(m) perdita nocte haec mecum medita(n)s: multos Fortuna quos supstulit alte, hos modoque premis subitot praecipites. sic Venus ut subito coiunxit corpora amantum dividet lux et se pares quid AMA

O, de-aș putea să-ți țin mânuțele în jurul gâtului meu și să-ți sărut buzele tale tandre. Du-te acum, păpușă mică, încredințează-ți fericirea vânturilor, dar crede Crede-mă, firea oamenilor este nestatornică. Adesea stăteam trează, pierdută în miez de noapte, gândindu-mă: pe mulți pe care Fortuna i-a ridicat sus, pe aceia, aruncați brusc/abandonați și căzând cu capul înainte, ea îi asuprește apoi. Și cât de repede Venus unește  trupurilor îndrăgostiților, lumina zilei îi desparte pe cei ce IUBESC

Textul copiat de mână de către cei care l-au găsit zgâriat în tencuiala de deasupra unei uși din „Casa Doctorului” și interpretat în diferite feluri 

Deși traducerea a dat naștere la interpretări, cercetătorii afirmă că poezia transmite mesajul unei femei , ce se denumește perdita (pierdută) , către o fetiță- pupula (draga mea mică, păpușică) .
E destul de limpede că e o scrisoare adresată de femeia (cultivată, dar ajunsă în mizerie) fetiței ei, aflată în grija altcuiva.
Mama nefericită se adresează cu dragoste fetiței , pe care ar vrea să o îmbrățișeze și să o sărute, dar de care a fost silită să se despartă.
Mama ar dori să o prevină pe fiica ei să nu se încreadă în firea oamenilor și să știe că norocul e nestatornic. Dragostea, de asemenea.

Poezia nu pare a fi terminată. Pare a se continua cu dividit lux et separees [separes] quid amant - lumina  desparte, și  despartiti cei ce  IUBESC

Cineva a scris sub acest poem câteva cuvinte dintr-un vers de Ovidiu (din Metamorphoses) , unde e vorba despre personajele babiloniene Priam și Thisbe, care vorbeau prin crăpătura unui zid:

« Zid gelos– spuneau – de ce îi desparți pe cei ce se iubesc ? »

Înțelegem că alt locatar /altă locatară, citind poezia, și-a amintit versurile lui Ovidiu. 
Toate astea arată că persoanele ce locuiau acolo erau destul de educate pentru a cunoaște și a putea cita din poeziile lui Publius Ovidius Naso și a iniția prin intermediul lor un dialog ce a rămas peste veacuri. 
Nu aveau de unde să știe......

Era doar un bloc de locuințe modeste, cu pardoseli din mozaic simplu , din spărturi de piatră și tencuieli rustice , în care locuiau însă oameni educați, ce fuseseră poate părăsiți de noroc- așa cum sugerează versurile - și ajunseseră să -și ducă viața în  sărăcie și- eventual- promiscuitate. 

Unii comentatori moderni consideră că versurile au fost scrise unei alte femei adulte, deci că ar fi o manifestare de amor lesbian. Cred că e o gândire pervertită , influiențată de adaosul scris de altă mână cu citatul din Ovidiu. Această nouă inscripție putea fi o replică ironică (în acel context) la tânguirea exprimată prin poezia autoarei anonime. Cumva: „nu mai plânge, surată, că nu suntem în poveștile antice!”

Mi se pare însă destul de limpede faptul că versurile se adresează unei fetițe mici, care e zugrăvită doar prin diminutive: păpușică, brațele ei mici, buzele mici, „să-ți tin mânuțele în jurul gâtului”/   De asemenea dorința de  a oferi îndrumare, sfaturi pentru viitor , totul indică o scrisoare a mamei pentru fiica sa. 

Dar cei care citeau graffitiurile duceau o viață dură, nu aveau chef de sentimentalisme și dulcegării, pe care le parodiau fără milă.
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
O altă iscripție de pe zid:

zice: 

Fullones ululamque cano, non arma virum(que)
adică:
„Eu cânt isprăvile fulonilor cu cucuvea, nu armele bărbaților!”
E o deturnare parodică a primului vers din Eneida de Virgilius, care sună așa:
Arma virumque cano, Troiae qui primus ab oris 
(Eu cânt faptele armelor bărbaților care, la primul mal al Troiei..” )

E un alt exemplu de luare în derâdere a versurilor eroice și a educației-până la urmă-primite în școală, care contrasta cu realitatea prozaică a vieții din cartierul sărac. 
(Fulonii erau cei care spălau hainele și aveau ca mascotă o cucuvea- simbol al Minervei) - deci niște meseriași ce prestau o muncă murdară și prozaică, nu glorioase fapte de arme. Poate cel ce a scris făcea parte dintre ei... 
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Alt graffiti face referire la legenda minotaurului- despre care autorul învățase probabil la școală, dovadă că a făcut un desen foarte asemănător cu moneda din Knossos ce reprezintă labirintul legendar 

Inscripția s-a găsit în peristilul casei lui M.Lucretius, care e un complex enorm- pe care autorul l-a comparat cu un labirint (în care sălășluia un monstru) Asemănarea exactă cu moneda din anul 300 î.Hr dovedește faptul că autorul cunoștea cultura greacă

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Rănile din dragoste se vindecă

Nihil durare potest tempore perpetuo cum bene sol nituit redditur Oceano descrescit Phoebe quae modo plena fuit ven(to)rum feritas saepe fit aura levis

Nimic nu poate dura etern așa cum soarele în ocean se-ascunde în Ocean, Luna altădată plină descrește acum . Tot astfel rănile din dragoste se vindecă și proaspete adieri suflă din nou

Alteori s-au găsit desene remarcabile, cum e acesta, al navei numite EUROPA
E posibil ca cel care a desenat să fi făcut parte dintre constructorii de nave, pentru că detaliile sunt foarte exacte. 

Profesorul Giorcelli consideră (în cursul său de Epigrafie latină de la Universitatea din Torino) că în epoca lui Augustus (adică la sfârșitul secolului I î.Hr și începutul secolului I ) cam toți romanii aveau noțiuni de lapidarias litteras- adică un minim grad de alfabetizare .
Se consideră însă că înțelegerea inscripțiilor publice epigrafice (adică incizate în piatră sau în alte materiale durabile) necesită și capacitatea de a interpreta diferitele prescurtări, simboluri , mesajul fiind transmis chiar și prin forma sau mărimea scrisului.

Inscripțiile funerare începeau mereu cu : „sista et lege”- „stai și citește”, adică un apel ca trecătorul să se oprească un moment pentru a se gândi la cel decedat, la viața lui , la mesajul lăsat . 
Cei din Pompei nu știau că vor muri curând în erupția vulcanului, ei au scris pe pereții clădirilor mesaje considerate a fi temporare. Iată însă că unele dintre aceste mesaje au ajuns până la noi după cca 2000 de ani. Mesajele găsite sunt mult mai numeroase și ne oferă crâmpeie din viața de zi cu zi a poporului antic.

Băi publice romane descoperite în Sălaj

 

O așezare dacică cu familile romanilor la Sutoru întinsă pe 6 hectare

Pe traseul viitoarei autostrăzi Transilvania , în localitatea Sutoru din județul Sălaj era acum aproape 2000 de ani o intersecție majoră de drumuri. Un drum roman făcea legătura cu cetatea Porolissum. Alte două artere importante făceau legătura între Porolissum și Napoca și între actualul Sutoru și Bologa. 

Pe lângă rețeaua de drumuri pietruite  datând din epoca romană,s-a găsit  și o așezare civilă întinsă, dotată cu terme (băi publice) , fântâni și ateliere meșteșugărești. Așezarea civilă era adiacentă unui castru militar roman. 
Așa cum s-a constatat și în alte locuri, pe lângă tabăra militară romană se  formau așezări civile ale populației locale (de daci în cazul acesta), care colaborau cu romanii . Acolo locuiau familiile pe care și le întemeiau militarii, copiii lor, acolo se desfășura activitatea agricolă , dar și cea meșteșugărească.
S-au găsit ateliere de olărit, dar și facilități introduse probabil de romani: băi publice, cu bazine cu apă caldă și altele cu apă rece. Complexul era dotat cu hypocaustum- încălzire prin pardoseală .

Era imaginea conviețuirii pașnice după perioada de război. Perioada în care bărbații angajați în armata romană își întemeiau familii și aveau copii cu femeile autohtone, dar nu era doar asta, ci erau și relații de comerț, de colaborare și schimb de experiență 

Așezarea se întindea pe șase hectare ! E clar că nu puteau fi doar familiile militarilor romani acolo, ci și populația dacă neînrudită cu ei,  dar care colabora prin comerț cu aceștia, făceau schimb de experiență în diferite domenii (dovadă instalațiile de încălzire prin pardoseală găsite la băile publice) , construiau împreună drumuri sau clădiri. Desigur se făceau și țesături, haine groase pentru clima rece de acolo, dar și arme , se creșteau animale, se făcea ceramică. Toate astea s-ar fi putut studia pe îndelete cercetând fiecare casă de acolo. Dar nu!
 . 

Ce urmează? 
Păi cum ce: ruinele se acoperă și se dau certificate de descărcare de sarcină arheologică pentru restul culoarului de construcție. Traseul autostrăzii a fost puțin deviat (cu 50m) ca să rămână măcar zidurile castrului. Adică să se păstreze latura de nord-est a lui. 
  Peste resturile așezării civile vechi se construiește autostrada. Cică doar dacă e o cetate pot rămâne la suprafață vestigiile. Așa e la noi. 
Și dacă populația atuhtonă nu mai avea voie să construiască cetăți după ocupația romană (fusese chiar silită să le demoleze pe cele existente) ce e de făcut?
Ghinion!

Da, s-a spus că e o descoperire unică în România. Că ar fi bine să fie obiectiv turistic. Că e „cea mai mare zonă romană civilă din Dacia Porolissensis”

Muzeu, ceva? La alții!

E singura dată când s-a găsit la noi o astfel de așezare a localnicilor pe lângă un castru roman- dar nici nu e de mirare că nu s-au găsit/păstrat mai multe. Nici asta n-o să mai fie. Că nu e cetate. 

Cică „o parte dintre obiectele descoperite: vase, bijuterii, pietre funerare au fost ridicate și duse la muzeu.”

Și cealaltă parte?

Păi de fapt acolo erau așezări importante încă din perioada neolitică și care au continuat până în evul mediu. Se știa din 2004, de când se făcuse studiul arheologic preliminar pentru autostradă.
Siturile, pe baza materialelor arheologice descoperite, au fost datate în epoca neolitică, epoca bronzului, prima epocă a fierului, epoca romană și evul mediu.
„24 de situri arheologice aflate pe secțiunile dintre localitățile Mihăiești – Topa Mică – Românași”
La Zăuan-Dâmbu Spânzuraților  s-a găsit un sit arheologic format din aproximativ 400 de complexe din mai multe etape din neolitic.

„Sunt morminte de războinici cu o serie arme păstrate în condiții bune”

 în localitatea Sutor din Sălaj s-au descoperit urme de locuire datând din mai multe perioade, din epoca bronzului (două etape), perioada dacică și cea post-romana.

Se citează „ un fragment de diplomă militară, un brevet primit de fiecare soldat odată cu terminarea serviciului militar; o statuetă aproape unicat, sub formă de opaiț, și un picior de vas cu rol cultic în care se ardeau diverse ofrande închinate zeilor”

Dar alții cum fac?
Văd și eu că în Marea Britanie se studiază cu mult zel taberele militare romane aflate de-a lungul zidului lui Hadrian. O situație de frontieră. Tot așa, pe lângă un castru au fost găsite vestigii de locuire civilă, dar pe o are mult mai restrânsă.
Ce fac ei, acolo?
Studiază minuțios fiecare palmă de pământ, și iată că au găsut o groapă în care romanii aruncaseră încălțămintea uzată și corespondența devenită inutilă. Condițiile de acoperire etanșă cu argilă au făcut ca acele artefacte să se păstreze foarte bine și în zilele noastre ele au fost restaurate minuțios (că erau totuși vechi de 2000 de ani!)
Castrul a devenit celebru în lumea întreagă. Vedeți și aici,pe blog despre  Vindolanda. 
S-a făcut un muzeu la fața locului, unde sunt expuse piesele restaurate.

Putem vedea acolo și opinci de daci (care se angajaseră în armata romană sau fuseseră aduși ca trupe auxiliare).
La noi- nu putem avea așa ceva. 

Dragonul e considerat în Marea Britanie drept un stindard al armatei romane în timpul împăratului Traian (98-117)

De fapt era vorba despre stindardul dacilor ce se angajaseră în armata romană (după cucerirea Daciei) și care luptau sub stindardul lor, cu cap de lup și corp de dragon. Galezii au adoptat acest stindard în lupta lor contra invadatorilor anglo-saxoni. Forma a fost adaptată la figurarea pe drapel: dragonul a fost figurat cu aripi și labe. Pentru romani, germani și anglo-saxoni, termenul de Galezi (Gali) /Wales însemna:  «străini».

Al treilea rand de dinti

 Dinti noi, naturali

Un vis al nostru, al oamenilor ar fi ca in locul dinților definitivi pe care îi pierdem să ne crească alții, noi.
Așa cum a crescut dentiția definitivă după dinții de lapte.

În lumea animală există astfel de cazuri: elefanții, de pildă, dispun de patru rânduri de dinți. (Sau cinci seturi) ! Dacă și ultimul rând de măsele li se tocește, elefanții mor. De foame.
Rechinii se bucură în schimb de oricâte rânduri de dinți au nevoie. Unii rechini schimbă chiar și 30000 de dinți de-a lungul vieții, înlocuindu-i mereu pe cei ce s-au mai tocit , care sunt împinși în afara arcadei dentare și eliminați. 

Medicul japonez Katsu Takahashi (cercetător principal la Institutul de Cercetări Medicale , Spitalul Kitano din Osaka) se ocupă de mulți ani de găsirea unei metode ca oamenilor să le crească, la nevoie, și al treilea rând de dinți, prin terapie genetică.

În 2018 cercetătorii au identificat celulele stem derivate din celule pulpare dentare (MDPSC), dezvoltând pentru început tratamente pentru regenerarea pulpei dentare.
În 2020 au constatat că implantarea hDPSC în dinții lezați ar putea regenera și nervii și vasele de sânge din pulpa dintelui. 
De asemenea, celulele stem LepR+ pot fi folosite pentru regenerarea osului alveolar după extracția dinților și au conceput un hidrogel adeziv cu celule stem și microparticule care să ajute la dezvoltarea osului . 

În 2021, dânsul a publicat rezultatele unui prim studiu în Scientific Reports .

Mecanismul ar fi inhibarea proteinei sintetizate de gena USAG-1 printr-un medicament injectat în gingii.
Testele pe animale mici (șoareci sau dihori) au dat rezultate bune.
S-au făcut apoi teste pe câini. 

Se constată că aproximativ 1% dintre oameni au hiperdontie: o boală ce duce la creșterea unui număr mai mare de dinți decât cel normal. În cazul lor, cam o treime beneficiază de al treilea rând de dinți.
Prin urmare, în aceste foarte rare cazuri există acest fenomen și la oameni, ceea ce poate duce la ideea că oamenii au avut această capacitate în trecut, dar ea a dispărut cu timpul.

În 2023 a apărut o lucrare științifică publicată în Regenerative Therapy în care se observa că oamenii au un al treilea rând de dinți sub formă de muguri, dar au emis teoria că proteina USAG-1 împiedică la oameni creșterea acelor dinți, iar manipularea genetică ar putea determina creșterea acelor dinți noi.

În septembrie 2024 s-a început experimentarea pe oameni, la Spitalul Universitar din Kyoto. 
Încercările s-au făcut pe 30 de bărbați sănătoși, cu vârste între 30 și 64 de ani, cărora le lipsea cel puțin câte un molar. Studiul ar urma să dureze 11 luni . Medicamentul le va fi injectat intravenos. 

Dacă totul merge bine, se va începe prin tratarea copiilor între 2 și 7 ani cărora le lipsesc cel puțin patru dinți (având deficiențe dentare congenitale). 

E vorba despre un anticorp monoclonal ce ar perturba interacțiunea dintre USAG-1 și mileculele cunoscute sub numele de proteină morfogenetică osoasă (BMP).
Cam complicat pentru noi.
Medicamentul numit TRG-035 ar fi o alternativă regenerativă la implanturi și proteze dentare. 

Dar terapia ar putea fi pusă la dispoziția oamenilor din 2030. Se speră. 
Se va începe prin tratarea copiilor între 2 și 7 ani cărora le lipsesc cel puțin patru dinți 

Cel mai vechi test de sarcină

 Test de sarcină vechi de peste 3300 de ani

În Papirusul Brugsch, copiat de un scrib egiptean în anul 1300 î.Hr după un alt papirus, mai vechi, cu indicații medicale, s-a găsit și relatarea unui test de sarcină folosit în acel timp. 

(Acest papirus a fost descoperit în Saqqara, în Egipt și se găsește la Berlin Museum după ce  a fost cumpărat de Frederich Wilhelm IV al Prusiei în 1827)
În papirusul respectiv se găsesc numeroase indicații medicale , unele au referiri asupra unor metode de contracepție și există de asemenea un test de sarcină. 

Scribul din antichitatea egipteană a notat așa:

„Ca să vezi dacă o femeie va naște, să urineze în fiecare zi în două pungi, una cu orz și una cu grâu, în care să fie puse și câteva curmale și nisip.
Dacă orzul și grâul vor încolți, femeia va naște.
Dacă orzul va încolți primul, se va naște un băiat.”

În 1963 savantul Paul Ghalioungui a testat eficacitatea acestei preziceri străvechi.

El a folosit 48 de probe de urină de la 40 de femei însărcinate , 6 femei neînsărcinate și 2 bărbați.
A folosit metoda descrisă în papirus.
În 70% dintre cazuri, urina femeilor însărcinate a făcut să germineze grâul și orzul, în timp ce urina femeilor neînsărcinate sau a bărbaților n-a avut acest efect.
În privința prevederii sexului copilului, testul nu a dat rezultate la fel de bune.

Dar ca test de sarcină...funcționează!

Cheia

 Săpun românesc

Palatul Braunstein , terminat în 1915 e imaginea unei afaceri de succes.
Arhitectura frumoasei clădiri din Iași a fost proiectată de arhitectul Horia Clejan.

Palatul a fost construit pe locul unor construcții mai vechi ce aparținuseră antreprenorului Adolf Braunstein, ce deținea mai multe magazine pe bulevard. 

(Parțial retrocedat după '89, ulterior răscumpărat de Primărie, palatul a fost reabilitat cu o sumă de cca 5,4milioane de euro (cu ajutor nerambursabil de la UE de 3,77 milioane euro) 

Începuturile afacerii pot fi căutate la Galați, unde afaceristul Lipa Braunstein a obținut de la Primărie (că așa era pe atunci) dreptul de a deschide o fabrică, în 1886.
În 1891 fabrica se numea Apollo

În 1901 fabrica s-a numit „Cheia” și s-a profilat pe procția de săpun.
În scurtă vreme, fabrica avea 60 de angajați și producea 120 000 kg de săpun/an. 

În timpul războiului săpunul numit „Străjerul” făcea parte din trusoul soldaților români.
După naționalizarea impusă de regimul comunist, fabrica a fost retehnologizată în anii 70 și și-a mărit producția de săpun.

Nu era un săpun de lux, dar cei mai mulți îl foloseau. 

Se făceau și glume:„Vrei să cucereşti femeia? Foloseşti săpunul Cheia!?”

A urmat, în 2010, dezastrul: utilajele vândute la fier vechi, clădirile demolate.

Iată însă că în zilele noastre antreprenorul Alin Laslo a preluat marca și produce săpunuri la Baia Sprie, în Maramureș. 
Folosind rețete noi, cu ingrediente contemporane. Săpunuri din grăsime animală sau vegetală (de palmier, cocos), aromatizate cu trandafir sau lavandă.
Produsele noii fabrici Apolo

Trofee dacice la Roma

 Coloana rostrată la Roma

Coloanele rostrale erau ridicate în Roma antică după exemplul Greciei antice și erau coloane pe care erau expuse rostrele (pintenii) navelor adverse capturate în bătălii navale.
 Rostra era și platforma ridicată în Roma antică , în Forum, pentru ținerea de discursuri sau pledoarii și care erau de asemenea împodobite cu ciocuri de nave de război capturate. În anul 54 î.Hr Iulius Caesar a cumpărat din banii proprii o serie de terenuri învecinate cu Forumul, pentru construirea unui nou For.
Cu acest prilej a fost reamenajat vechiul Comitium (locul destinat adunărilor publice), unde s-a început construirea unei noi Curia (sală pentru ședințele Senatului).
Lucrările preconizate de reconstrucție a rostrelor și inaugurarea Curiei Iuliene au avut loc puțin după asasinarea lui Caesar. Rostra Caesaris era o platformă lungă de aproximativ 13 m , cu înălțimea de 3,50m, cu formă curbă . Era placată cu marmură și se urca la ea pe cinci sau șase trepte. Doar nu era o problemă să se urce trepte de cca 60 cm, nu?  

Mai târziu Augustus a mărit tribuna cu o platformă de lemn , păstrând forma curbă a treptelor. Au fost fixați și pinteni de nave, pe două rânduri. 

Coloanele din Piața Poporului din Roma.

Pe lângă obeliscul egiptean situat în centrul pieței, în apropiere sunt două  coloane rostrate, ce mărginesc un ansamblu sculptural dedicat zeței Roma. 

O astfel de coloană (cu statuia lui Octavianus în vârf- Columna Rostrata Augusti ) a fost ridicată prin anul 36 î. Hr, pentru comemorarea victoriei lui Octavianus (cu neprețuitul ajutor al lui Agrippa) împotriva lui Sextus Pompei , în bătălia de la Nauloque .

 Un dinar a comemorat asta.

Altă coloană asemănătoare a fost ridicată de Octavianus pentru a celebra victoria de la Actium , din anul 31 î. Hr. A fost începutul Imperiului Roman. 

Coloanele rostrate din Pizza del Popolo au ceva diferit

Coloanele ce pot fi văzute acum în extremitatea cunoscutei Piazza del Popolo de la Roma sunt  după Coloana lui Gaius Duilius , ce a devenit consul în anul 260 î. Hr. 

El a construit 120 de nave , pe care a pus să se monteze punți mobile, căci romanii erau obișnuiți să lupte pe pământ ferm.

Victoria hotărâtoare a lui Duilio a fost sărbătorită cu un triumf și apoi amintită de coloana rostrată , pe baza căreia s-a scris în anul 260 î.Hr:ODEM MACistratud bene rEM NAVEBOS MARID CONSOL

PRIMOS Ceset copiasque Clasesque NAVALES

PRIMOS ORNAVET PAravetque

CVMQVE EIS NAVEBOS CLASEIS POENICAS OMNis

item maxVMAS COPIAS CARTACINIENSI

PRAESENTEd hanibaled DICTATORED OLorID

VICINALTED NAVET OLord PVC

VINAVET CVM SOCIEIS SEPTEResmom I,

quinqueresmOSQVE TRIRESMOSQVE NAVEIS Xxx

merset XIII. aurOM CAPTOM: NVMEI MMMDC

ARCENTOM CAPTOM PRAEDA NVMEI …

oimne CAPTOM AES …

primos quoOQVE NAVALED PRAEDAD POPLOM donavet

primosque CARTACINIensIS inceNVOS

Duxit in Triunphod EIS CAPT

Per il trionfo  del console Caio Duilio, sulla Sicilia e sulla flotta punica venne inciso:

C. DVILIVS MFMN COS.

PRIMVS NAVALEM DE SICVLeis

ET CLASSE POENICA EGIT

K. INTERCALAR. UN. CDXCIII

De la consul, primul dintre romani ce s-a distins contra navelor pe mare, el a fost primul să înarmeze și să antreneze echipaje și flotă de luptători  și cu aceste nave a învins în bătălii în mai multe locuri pe cartaginezi , în prezența lui Hannibal, comandantul lor suprem. 

Și prin forță a capturat acele nave cu echipajele lor : o setteramă, 30 de setterame și cam 13 trireme a scufundat și a luat mai mult de 3600 de monede. Și a fost și primul ce a donat poporului o pradă navală, precum și primul ce a fost condus în triumf de cetățenii cartaginezi capturați.

Baza coloanei a fost refăcută pe timpul lui Augustus, fiind copiată exact inscripția inițială. (Acum această bază de coloană este la muzeu) 

Dar nu era un trofeu plasat în vârful acestei coloane rostrate.

Coloana, așa cum era reprezentată în acel desen, nu avea nimic în vârf.

Dacă acea coloană a fost refăcută pe timpul lui Augustus, e de presupus că și trofeul de mari dimensiuni amplasat pe ea a fost alcătuit din dispoziția lui Augustus.
Ce reprezintă el?
Este un trofeu ce reprezintă armele capturate de la inamic în cursul unei mari victorii.
Partea interesantă este că acolo sunt și stindardele dacice cu cap de lup!

Coloana originală a lui Gaius Duilius nu s-a păstrat, ea fiind înlocuită acum de două coloane rostrate amplasate după proiectul lui Giuseppe Valadier în 1830.
El a folosit coloane romane antice din granit, luate din templul Venere și Roma 
Dar trofeele de pe vârfuri, de unde le-o fi luat?
Întregul monument, dedicat zeiței Roma, are la bază lupa capitolina, două figuri alegorice ale fluviilor ce aduc abundență,  personajul principal, triumfător în centru, iar pe cele două laturi sunt două coloane rostrate ce au pe ele trofee luate de la daci!

Trofeele dacice sunt alcătuite după modelul trofeelor romane spolia opima, cea mai înaltă distincție romană acordată unui conducător de oaste roman . 
Distincția se acorda unui conducător de armată (imperator) ce învingea în luptă de unu la unu pe conducătorul armatei adverse și câștiga de asemenea victoria cu armata sa. El avea dreptul să ducă armura și armele inamicului (înfrânt în aceste condiții) la templul lui Marte, unde trofeul urma să fie păstrat pe termen nedefinit.
Învingătorul punea armura și armele luate ca pradă de război pe un trunchi de stejar și le ducea astfel, în procesiune solemnă la templu. (Trofeul arăta deci așa cum se vede pe coloane) 
Această onoare supremă a fost acordată doar de trei ori în istoria Romei.
În timpul lui Augustus, un general a solicitat această onoare, căci ucisese în luptă singulară un rege trac și câștigase lupta. Augustus nu i-a permis, pentru că voia să-și însușească el meritele- deși nu fusese pe câmpul de luptă respectiv. El i-a permis doar un triumf alături de el însuși (deci triumful împăratului) și apoi...generalul a dispărut din istorie.

Augustus a dispus renovarea vechii coloane rostrate - să fi ordonat și sculptarea unui trofeu dacic în chip de spolia opima?
Oricum, pe baza columnei lui sunt figurate armele dacilor- un fel de spolia opima sculptată în piatră. 
Traian nu și-a arogat dreptul la spolia opima, pentru că nu îl învinsese personal în luptă pe Decebal.

Sau- dacă acele trofee au fost făcute ulterior, în ce perioadă vor fi fost făcute?
Chiar dacă au fost făcute în 1830, tot e important că în cadrul monumentului dedicat Romei luptele contra dacilor au fost considerate cele mai mari victorii terestre.
Au necesitat destulă muncă și doar importanța simbolică ce li s-a acordat a justificat acest efort.

E de studiat, nu?