De ce au plecat romanii din Dacia?

 Retragerea Aureliană

Așa cum s-a remarcat de multe ori, romanii nu cuceriseră toate teritoriile locuite de daci.
În afara provinciei romane Dacia rămăseseră numeroase triburi de daci liberi, care purtau diferite denumiri, ca: Iazigi, Costoboci, Carpi, Bastarni, Roxolani, care făceau parte cu toții din poporul dacilor sau erau triburi înrudite..

Căci Dacii , împărțiți în formațiuni tribale, așa cum erau pe atunci și galii, germanii și alții, ocupau un teritoriu întins cuprins între; Tisa (la vest), Nistru și Marea Neagră (la est), Dunărea (la sud ) și Carpații Păduroși (la nord).
Este de remarcat că denumirea de „daci” a fost folosită de romani ca termen generic pentru populația daco-getică de la nord de Dunăre, așa cum folosiseră și denumirea de „gali” pentru triburile aflate la nord de Alpi , până la Atlantic și cea de „germani” pentru triburile aflate la est de Rin.
(Cercetători contemporani remarcă faptul că denumirile generice de „gali” și de „germani” au fost date de Iulius Caesar și nu erau folosite de către populațiile respective).

În toate aceste cazuri populațiile respective erau de fapt organizate sub forma de triburi relativ mici, cu conduceri separate , chiar dacă făceau parte din aceleași etnii. 
Tentative de cucerire a Daciei:

 
Dacii se uniseră pe timpul lui Burebista , formând acel mare regat, care îl îngrijorase și pe Iulius Caesar. :

Printr-o stranie coincidență (dacă există coincidențe în evenimentele istorice), atât Caesar cât și Burebista au fost uciși în anul 44 î.Hr. Statul roman a intrat într-o perioadă de război civil, iar statul dac s- a împărțit în mai multe regate mai mici, probabil tot în urma unor lupte interne. 

Chiar și în aceste condiții, când Octavianus (viitorul Augustus) a avut (în anul 35 î.Hr) o tentativă de a continua planul lui Caesar printr-un atac împotriva dacilor, el a preferat să încheie o înțelegere cu regele Cotiso, care stăpânea unul dintre aceste regate separatiste din Dacia.
În cadrul acestei înțelegeri, dacii urmau a se abține de a mai ataca regiunea din sudul Dunării, ba chiar să apere acea limită a Imperiului Roman împotriva unor alte năvăliri, ei primind în schimb statutul de aliați ai Romei și promisiunea că nu vor fi atacați de romani. Înțelegerea urma să fie pecetluită printr-o căsătorie . Octavianus însă nu avea de gând să se căsătorească din nou, el fiind deja căsătorit, așa că dacii (trimișii lor) au venit nemulțumiți la Roma și s-au întors acasă și mai nemulțumiți. 
Octavianus însă a fost foarte mulțumit că încheiase acea pace care arăta noul său stil de a face politică, nu pe calea armelor, ci prin înțelegeri avantajoase.
Scena acelei înțelegeri a fost reprezentată și pe statuia „Augustus della Prima Porta”, Despre care mulți cred că înfățișează episodul înapoierii stindardelor romane d ecătre parți. Nu ar putea fi scena cu parții, pentru că aceștia au fost reprezentați c consecvență în genunchi și înapoind stindardele cu umilință, nu în poziție avântată, în deplin acord cu Augustus.
Apoi stindardele au fost predate unui general roman, nu lui Augustus personal.
Lupul dacic e arătat în poziție supusă împăratului roman. 
De asemenea îmbrăcămintea interlocutorului lui Augustus nu e partă, ci dacică.
Regele dac (ce poartă o diademă subțire ca însemn al statutului său regal) are o atitudine avântată, părând a depune un jurământ pe stindardul roman. 
Cred că putem considera că e regele Cotiso.

În cadrul războaielor ulterioare dintre romani și daci, romanii au suferit pierderi grele în luptele crâncene purtate , încheind chiar și o pace nefavorabilă, în urma căreia le plăteau dacilor sume de bani pentru păstrarea păcii.

Războiul decisiv purtat de Traian contra lui Decebal a fost câștigat de romani, dar aceștia au fost mulțumiți să ocupe zonele cu zăcăminte de aur și argint și să prade comorile lui Decebal, fără a încerca să-și extindă dominația asupra întregului teritoriu al dacilor.
Prada enormă de aur și argint a redresat finanțele imperiului roman, Trai

Aureus emis de Traian, cu o imagine din Forul lui Traian, unde se disting numeroase sculpturi 

an construind la Roma cel mai mare Forum, cu clădiri adiacente impozante și Columna comemorativă.
În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal după primul război o serie de teritorii ale dacilor au fost cedate romanilor și integrate provinciei Moesia Inferior (Muntenia, sudul Transilvaniei și Oltenia) .
Se pare că Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei să fi format un district militar sub conducerea lui Longinus.
Au fost emise monede cu legenda: DACIA CAPTA -Dacia captivă/luată.  .(denarius de argint)

 La Bersobis (Berezovia, în județul Caraș-Severin) au fost încartiruite Legiunea IV Flavia Felix și Legiunea XIII-a Gemina (care apoi a fost încartiruită la Apulum) . S-au găsit acolo monede din timpul împăraților Vespasian, Traian și Commodus, arătând în ce perioade au fost acolo trupe romane). Acolo existau localități autohtone încă din perioada neolitică. S-au găsit acolo piese de ceramică dacică , dar și un coif de bronz, de tip „greco-iliric”  (e la muzeul din Reșița) . S-au găsit și vestigii de prelucrare a fierului,  precum și urmele unei cetăți dace. După înființarea marelui castru roman, cu suprafață de 20 ha, s-au găsit vestigii ce atestă prezența dacilor acolo. Castrul militar propriu-zis avea dimensiunile 490m x 410m, și a fost sediul Legiunii a IV-a Flavia Felix între anii 101 și 118-119.  în jurul său înființându-se orașul. În castru s-au găsit : un coif roman, un opaiț roman, fibule, pandantive, fragmente de armuri, un voltur roman de bronz, o pensetă chirurgicală , dar și urme paleocreștine (un lanț și o candelă) 

În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Atunci a fost organizată provincia Dacia Augusti Provincia , ca provincie imperială , condusă de un legatus augusti propraetore .

Primul legat roman a fost Terentius Scaurianus (între anii 106 și 110-112) . Primele măsuri luate de el au fost recensământul populației și măsurarea suprafețelor de teren, desigur pentru a calcula ce suprafețe pot fi puse la dispoziția veteranilor demobilizați. (Este evident prin urmare că Dacia nu fusese depopulată după război și dacii rămași nu fuseseră expropriați, dar probabil fuseseră mari pierderi în lupte și erau acum suprafețe de teren disponibile, ce puteau fi dăruite veteranilor).
De asemenea s-au trasat noile frontiere , fortificate  și s-a organizat apărarea militară. 

În provinciile romane din restul Europei , legiunile și trupele auxiliare erau staționate în primul rând pe frontierele fluviale (Dunăre și Rin) . Dacă frontiera nu era trasată pe un curs de apă important, se instalau puncte întărite cu valuri de pământ  și șanțuri, urmărind o linie dreaptă ce forma frontiera. 
În Dacia s-a format un lanț de tabere militare la marginea provinciei, dar și pe traseul pe care se transportau încărcăturile de aur spre Roma.S-a trecut de asemenea a construirea de drumuri , al căror traseu ne este cunoscut din Tabula Peutingeriana, o hartă rutieră din secolul al III-lea, în care erau notate drumurile, distanțele dintre localități și taberele importante.
Această hartă arată drumuri principale construite de la Dierna și Lederata  spre Tibiscum (lângă Caransebeș) , Sarmisegetusa, Apulum (Alba Iulia)  , apoi la Potaissa (Turda) , Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (aproape de Zalău), dar și de la podul de la Drobeta spre Olt și de-a lungul acestuia spre Apulum. Un drum străbătea și teritoriul Iazigilor, de-a lungul râului Mureș , până la Tisa și în continuare până la Dunăre, spre Panonia inferioară.  . Nu sunt arătate drumurile din Dacia de Est, ce fusese deja evacuată de armata romană la elaborarea hărții.

În anul 112 a fost emisă o serie de monede romane (sesterți și dinari) 

Criza economică a fost rezolvată. Pentru moment.
Dar triburile dacice atacau continuu limesul roman .

În provincia Dacia Romană, a fost instituită politica romană obișnuită în provinciile ocupate: înființarea de orașe dotate cu terme, recrutarea de tineri pentru  forțele auxiliare ale legiunilor, împroprietărirea de veterani cu pământuri arabile. Două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica) staționau în castrele din Apulum/ Alba Iulia și Potaissa/Turda, care au devenit importante centre urbane. În vecinătatea fostei capitale a dacilor, Sarmisegetusa a fost construită cetatea romană Ulpia Traiana Sarmisegetusa . A apărut și cetatea Napoca 
Noile monede romane ilustrau înmulțirea populației în noua colonie: Figura feminină ce simboliza Dacia era arătată împreună cu doi copii ce se joacă.

În 107-108 au vost lupte la frontiera vestică: împăratul Hadrian a intrat în lupte contra Iazigilor și Sarmaților ce se stabiliseră între Dunăre și Tisa. Ei fuseseră aliați ai romanilor în războiul contra dacilor, dar reclamau o parte din Banat ce le fusese luată de Decebal înainte de războaiele dintre daci și romani (conform lui Cassius Dio, LXVIIII 10, 3-4). Așa încât Iazygii ce se instalaseră între Dunăre și Tisa erau acum vecini cu romanii la est.
După moartea lui Traian, în anul 117 a avut loc prima mare confruntare cu popoarele  din teritoriile limitrofe Daciei. Iazygii și Roxolanii au invadat Moesia. După moartea legatului roman Quadratus Bassus, roxolanii au atacat din pricina diminuării subsidiilor venite de la Roma. Iazygii aveau revendicări teritoriale. (Erau popoare înrudite). 
Hadrian s-a deplasat personal în Moesia, apoi în Dacia, unde a ordonat să fie distruse tablierele podului peste Dunăre (cf. lui Cassius Dio) LXVIII, 13,6) , temându-se ca barbarii să nu ocupe fortificațiile ce apărau podul și să traverseze Dunărea cu ușurință.

Împăratul s-a reconciliat cu Roxolanii angajându-se să le asigure subvenții la nivelul anterior.
Pentru a rezolva conflictul cu Iazygii, l-a numit pe Q.Marcius Turbo atât la conducerea Panoniei inferioare, cât și a Moesiei, pentru ca acesta să-i atace pe Iazygi din două direcții.
Macius Turbo a fost urmat la guvernare de Iulius Severus (120-126) 

Observăm că romanii continuau să subvenționeze populațiile din zonele adiacente imperiului, pentru a le determina să nu facă incursiuni ostile în interiorul imperiului. 

Partea de la vest de Olt a fost organizată de romani sub numele Dacia Inferioară, guvernată de un procurator de ordin ecvestru. Această provincie nu trebuia să fie păzită d eo legiune romană, ci avea o anumită autonomie administrativă . Ea sa mărginea la sud cu Dunărea, la nord-vest cu Dacia Superioară, la est era o frontieră de-a lungul Oltului, cu o linie fortificată oarecum paralelă cu Oltul (la 25-35 km de râu): Limes Transalutanus. 

În centrul Transilvaniei, la est de Banat , până a Carpații Orientali era provincia numită Dacia Superioară. La început acolo erau staționate legiunile IIII Flavia , apoi Legiunea XIII Gemina, încartiruită la Appulum.

În 118 nordul Daciei  a devenit o provincie distinctă, sub numele Dacia Porolissensis, cu centrul administrativ la Porolissum (Moigrad) , guvernată de asemenea de un procurator din ordinul ecvestru. Legatul Daciei Superioare exercita controlul militar al celor două provincii adiacente. Deci Dacia a fost împărțită de romani în trei provincii distincte. 

Războiul cu sarmații dintre anii 116-118 arătase că Dacia nu contribuia prea mult la respingerea atacurilor sarmate  îndreptate contra provinciilor de la sud de Dunăre.  

Călăreții sarmați , aliați cu dacii liberi , dar și cu celții și popoarele germanice stabilite la nord de Dacia lansau atacuri concentrate asupra limes ului Dunării de Jos  și asupra frontierei Daciei. 
Apărarea acestui teritoriu cerea prezența unei forțe militare mai importante decât înainte. 

În total, au fost circa 80 de tabere militare în Dacia. Efectivul total de militari romani în Dacia a fost estimat la 45-50 000 de soldați. Unii erau repartizați în mici forturi de graniță, alții ridicaseră fortificații din piatră , a căror construire a continuat și după domnia lui Hadrian, de pildă sub Antoninus Pius.

Hadrian-- ce a domnit între 117-138, statuie găsită la Tel Shalem, in israel, în apropierea castrului Legiunii romane a VI-ea Ferrata.
Împăratul poartă o platășă msculata- cu reliefarea musculaturii-pe care a fost realizată o scenă de luptă a unor luptători arhaici, probabil din timpul războiului troian.  

Una dintre puținele statui de bronz rămase netopite din antichitate

Acesta ar fi motivul pentru care împăratul Hadrian ar fi plănuit chiar după urcarea pe tron (el a domnit între anii 117 - 138) să evacueze trupele din Dacia. (Eutropius , VIII, 6, 2) Hadrian a evacuat de asemenea și teritoriile ocupate de romani între Tigru și Eufrat . Totuși evacuarea administrației romane din Dacia a urmat mai târziu. A încercat mai întâi să întărească apărarea provinciei , readucând legiunea III-a Flavia (ce fusese trecută la sud de Dunăre, la Singidunum-aproape de Belgrad) pentru a apăra frontiera dacică îpotriva iazygilor. Zăcămintele de aur continuau să fie exploatate în munții Apuseni. 

Pe acest sestertium emis de Hadrian în jurul anilor 130-133, Dacia apare personificată stăpână pe situație, întărită prin Senatus Consultum al Senatului roman. Poartă cască , stindard și falx. 

Dacia a apărut a fi pacificată și, chiar în timpul domniei lui Antoninus Pius n-au mai fost conflicte importante cu dacii liberi., cu carpii sau costobocii. Totuși, biograful lui Antoninus Pius a semnalat că acest împărat a supus (prin legații său) pe germani, daci și evrei, luându-și și supranumele Dacicus. 

În secolul al III lea Imperiul roman era din nou în criză economică și era atacat pe mai multe fronturi.
După domniile împăraților Traian, Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus, a urmat o perioadă de instabilitate 

Monedă emisă de Provincia Dacia

Pe avers este profilul împărătesei Etruscilla (HER(ENNA ) ETRUSCILL(AA)UG (USTA) ,pe revers este o alegorie a Păcii, cu ramură de măslin și un caduceu.

În stânga ei un vultur încoronat, simbol al Legio V Macedonica, la dreapta un leu, simbol al Legiunii a XIII-a Gemina, Inscriăție: PROVINCIA DAVIA 

AN V

Herennia Cupressenia Etruscilla a fost soția împăratului Traianus Decius. (249 - 251).

Cei doi fii ai lor, Quintus Herennius Etruscus Messius Decius și C. Valens Hostilianus Massius Quintus au purtat li titlul de Caesar și pe cel de Augustus și au figurat de asemenea pe monede emise de provincia Dacia.

 Împăratul Filip Arabul dăsuse dreptul Provinciei Dacia să emită monede, prin anii 246-247. Aceste monede au fost găsite și în Panonnia și în Moesia Superioară, provinciile romane vecine. Se crede că erau bătute la Sarmisegetusa , sau la Apulum. 

Se practica o numărătoare a anilor de la un eveniment important, (în Dacia s-a considerat a fi perioada iulie-septembrie 246 , când împăratul Filip Arabul a respins invazia Carpilor pe Dunăre. Atacul dacilor liberi începuse în anul 245. Filip a acordat privilegii provinciei Dacia.

.

Se consideră că împăratul Aurelian a dispus retragerea administrației și a armatei romane din Dacia, noua graniță fiind stabilită pe Dunăre o limită naturală mai ușor de apărat. 

Retragerea aureliană, desfășurată între anii 271 și 275 d.Hr., prin care administrația și armata romană au fost retrase din provincia Dacia

Cum această retragere s-a făcut fără conflicte, e de presupus că romanii au organizat această retragere astfel ca în fosta provincie să rămână o administrație care să le fie favorabilă.
De asemenea, conform obiceiului, probabil că se încheiaseră acorduri ca cei rămași la putere în Dacia să apere granița imperiului, contra unor subvenții substanțiale 

Informații prețioase ne aduce și Tezaurul de la Șimleul Silvaniei.

Șimleul Silvaniei este la circa 25 km de Zalău , la poalele Măgurii Șimleului, pe care a existat așezarea fortificată dacică Dacidava,  pomenită și de Ptolemeu . După retragerea aureliană, pe aici au trecut și avarii și gepizii. Acolo au fost descoperite trei tezaure de inestimabilă valoare, două de aur, care au luat toate calea străinătății și unul de argint, care a rămas la noi (fiind găsit în perioadă mai recentă) .

Primul  tezaur ,descoperit în 1797 

în greutate de 2.425,5 grame, cuprinde 24 verigi de aur, (13 plate și 11 granulate, cu diametru mai mare decât al unor degete), o cataramă de centură, un inel, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe și un colier mare din aur masiv cu 52 de pandantive și cu 17 medalioane cu efigii de împărați romani (Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)- alte 3 au fost pierdute), ceea ce face ușoară datarea tezaurului.

Cercetătorii afirmă că împărații romani obișnuiau să dăruiască efigii prețioase cu chipurile lor aliaților , cu prilejul încheierii unor înțelegeri importante. Efigiile au inele de prindere de un lanț.
Desigur regii daci păstrau aceste efigii de preț la mare cinste, ca o dovadă a  înțelegerilor încheiate cu împărații romani.

Se remarcă de pildă faptul că împăratul Maximianus Hercules (al cărui portret cu nas cârn arată o fizionomie diferită de cea a romanilor) era născut în pe teritoriul Serbiei de astăzi, într-o familie de țărani traci. 
 Darurile atestă alianțele legate între împărații romani din imperiul de răsărit și daci (traci), din rândul cărora erau recrutate trupe , unii conducători militari ajungând chiar împărați în Bizanț (de exemplu Maximianus I Tracul - despre care se spune că era foarte înalt (2,7m), neîntrecut luptător și de o rezistență fizică ieșită din comun, ce a domnit între anii 235 și 238..
Interesant este că despre Maximianus I Tracul se scrie în „Historia Augusta” că s-ar fi născut în Tracia sau Moesia, din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , e vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.
Colierul atestă relațiile de alianță existente între daci (traci) și Imperiul Roman de Răeărit , între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ.
Colierul se purta peste piept și peste spate și se prindea de centură în față și în spate cu două inele. Podoaba principală ce cădea pe mijlocul pieptului constă într-o mărgea mare din cuarț fumuriu străjuită de doi lei de aur, așezați față în față. Cel mai important pandantiv al salbei reprezintă un bărbat aflat într-o barcă, simbol al Căutătorului, Păstrător al Tainei - cel mai mare medalion ce s-a păstrat din întreaga antichitate. Pandantivele mai înfățișează și arme miniaturale, separate de frunze de aur (semn al Marelui Maestru).
În muzeul din Viena, piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt expuse lângă vitrina cu tezaurul de la Sânnicolaul Mare.

Nu se spune însă pe eticheta din muzeu că ar fi tezaur dacic ci se afirmă că ar fi aparținut unor popoare ...migratoare , iar localitatea în care au fost găsite e denumită doar în ungurește 

• Tezaurul se găsește acum la muzeul Kunstistorishes din Viena.
  Țn același muzeu se găsește o brățară dacică în spirală, cu capete de dragoni la extremități. Se spune că a fost găsită la Orăștie. 
  
  

Aceste documente foarte importante arată că și după „retragerea aureliană” au existat legături de colaborare (de data asta) între Dacia și Imperiul Roman

Moartea lui Decebal

 Decebalus per Scorilo

De pe Columna lui Traian: 

O scenă de bătălie crâncenă transformată într-o înfrângere și măcelărire a dacilor, câțiva luptători daci- între  care și Decebal-  reușind să se refugieze în pădure, spre munte.
Înțelegem că după aceea Traian a trimis detașamente de călăreți în căutarea lor. 

Decebal încercase să se retragă din fața cuceritorilor romani pentru a reorganiza apărarea , dar a fost ajuns de echipele de exploratori (căutători) din cavaleria romană.

Căzut la pământ, probabil rănit (după cum indică faptul că își aruncase scutul), Decebal i-a așteptat pe romani cu sabia încovoiată (sica) la gât. Călărețul roman îi face semn că îi va cruța viața, dar regele dac își va lua viața. Atitudinea lui Decebal rămâne mândră . 

Este scena explicativă de pe Columna lui Traian. 

Într-o scenă următoare vedem cum capul lui Decebal, tăiat după moartea sa, e arătat trupelor romane și lui Traian, ca dovadă a victoriei romane. 

Istoricul roman Dio Cassius a scris în Fasti Ostienses că acel calăreț roman care l-a găsit (vedem că în acel moment Decebal s-a sinucis) i-a tăiat capul și mâna dreaptă după moarte, pentru a le prezenta împăratului Traian. Stejarul indică faptul că acțiunea se petrecea într-o pădure, unde Decebal se retrăsese, probabil rănit, pentru că se ridicase cu greu într-o mână. . 

Trupele auxiliare îi prezintă lui Traian capetele nobililor daci uciși, lângă zidul cetății. Se verifică dacă e și Decebal printre ei

În această scenă foarte ștearsă acum e fost reprezentată aducerea capului lui Decebal, pe o tipsie, spre a fi arătat prizonierilor daci din cetate, pentru a-i demoraliza. Scena a fost desenată de Pietro Santi Bartoli 

în anii 1700, când încă se mai distingeau detaliile. 

Trofeele macabre au fost apoi expuse la Roma, pe treptele celebre Scalae Gemoniae.(O scară monumentală din Roma antică ce lega Forumul de culmea colinei Capitoliuluiși unde erau expuse trupurile unor persoane importante condamnate, cum a fost și cazul lui Vercingetorix (care a fost executat la Roma) sau a unor împărați detronați .Era o pedeapsă suplimentară, post mortem . 

Reconstituire pe machetă, fotografiată dinspre Forum spre Capitoliu 

(Când mergem la Roma și vizităm vechile Carcere în care a fost închis și Sfântul Petru, să ne gândim și că , privind de pe colină spre Arcul lui Septimiu Sever stăm chiar pe locul acelor trepte) 

Cine l-a prins din urmă pe Decebal și era aproape să-l ia prizonier 

La Grammeni, (Philippi )în Macedonia a fost găsită stela funerară a soldatului care i-a tăiat capul lui Decebal și l-a dus împăratului. 

Pe stelă se află următoarea inscripție, în care o serie de cuvinte sunt prescurtate: 


Ti(berius) Claudius / Maximus vet(eranus) /
 [s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit) militavit /
 eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) P(ia) F(ideli) fac/tus qu(a)estor equit(um) /
singularis legati le/
equitumilgionis/equit/equit/equit/equit/s virtu/te(m) donis donatus ab Im/
p(eratore) Domitiano factus dupli(carius) /
a divo Tr<a=O>iano in ala secu(n)d(a) /
Pannoniorum a quo et fa(c)/tus explorator in bello Da/
cico et ob virtute(m) bis donis /
donatus bello Dacico in fact et /
Part de bello Dacico in fact et / eade(m) quod /
cepisset Decebalu(m) et caput /
eius pertulisset ei Ranissto/ro missus voluntarius ho/nesta missione a Terent[io Scau]/
riano consulare [exerci]/tus provinciae nov[ae Mes]/
[opotamiae

Care înseamnă:

Tiberius Claudius Maximus, veteran, 

a avut grijă să-și pregătească  [stela funerară] încă din timpul vieții, 

El a servit călare în legiuniea VII Claudia Pia Fidelis.
A fost numit quaestor equitum,

apoi gardă personală a legatului legiunii,

apoi a purtat stindardul cavalerilor .

El a participat la războaiele dacice, a fost decorat pentru bravură de împăratul Domitian,

apoi promovat ca duplicarius de către divinul Traian în alla II a Panonienilor,

Acesta din urmă l-a numit de asemenea explorator în războiul dacic,

și l-a decorat iarăși de două ori pentru bravură,

în timpul războaielor din Dacia și Parthia.

El a fost apoi numit decurion în aceeași unitate,

pentru că l-ar fi  prins pe Decebal și i-a adus capul la Ranisstorum.

El s-a reangajat voluntar și lăsat la vatră onorabil

de Terentius Scaurianus, guvernator al noii provincii Mesopotamia. 

Tiberius Claudius Maximus a figurat pe stela sa funerară scena faptei sale deosebite: aceea în care el se repede călare asupra regelui Decebal, căzut la pământ , ca și în scena de pe Columna părând rănit, pare să întindă brațul drept spre călăreț, probabil cu un pumnal- basorelieful e destul de deteriorat. 
De remarcat cî imaginea eroică a călărețului e foarte asemănătoare cu reprezentările tradiționale ale „cavalerului trac” regăsit în alte artefacte antice din această zonă. 

Desigur călărețul roman a dorit să-și pună în valoare propria vitejie, așa că e figurat în plin avânt, cu sabia în mână, nu cu gestul promițător de bunăvoință figurat pe Columnă. 

În ambele basoreliefuri e prezentat momentul în care regele Decebal e gata de a fi capturat, (cepisset -   adică l-ar fi prins , adică era în situația de a fi prins)

Dar știm că nu a fost capturat în viață. Desigur călărețul ar fi vrut să-l captureze în viață, recompensa din partea împăratului roman ar fi fost mult mai mare, dacă împăratul l-ar fi putut târâ în urma carului său triumfal, la Roma, în loc să arate doar niște rămășițe sinistre.
Dar Decebal nu s-a lăsat prins, e limpede. 
După cum arată ambele basoreliefuri, el a luptat până în ultimul moment și a evitat capturarea luându-și viața
Militarul roman menționează că fusese numit explorator, adică avea misiunea precisă de a căuta în împrejurimile Sarmisegetuzei personalitățile dace care s-ar fi putut retrage în refugii din munți și a le tăia retragerea cu călăreții săi. 
A fost recompensat pentru bravură și desigur pentru aducerea capului lui Decebal, (recompensele sunt figurate pe stelă și enumerate în text). Dar recompensa din războiul dacic e cam aceeași cu cea din războiul contra parthilor, unde nu știm exact ce a făcut.
Reiese că Traian a avut o oarecare nemulțumire de fapt pentru eșecul capturării în viață a lui Decebal, în pofida faptului că înființase echipe speciale de exploratori . 
Cercetătorii au analizat toate detaliile legate de acest personaj, care prin aceste clipe a intrat în istorie:

 Cariera militară a lui Tiberius Claudius Maximus

Acea localitate din Macedonia , Philippes, unde s-a retras ca veteran. era o zonă locuită de traco-macedoneni. Desigur, după lăsarea la vatră primise pământ acolo. Avea cetățenia romană, cum o indică cele trei nume purtate , dar e posibil să fi fost de origine tracă, de pe acele meleaguri. 
Unii cercetători consideră că numele lui , Claudius arată că tatăl sau bunicul său ar fi obținut cetățenia romană în timpul împăratului Claudius  (41-54 ) , după ce ar fi servit în trupele auxiliare romane. 

Ținând cont de cariera sa militară din cadrul legiunii a VII-ea, el s-a înrolat probabil cu puțin înainte de anul 85, fiind probabil născut prin anul 65. În acest caz ar fi avut cam 40 de ani în timpul celui de-al doilea război dacic  (105-106), cu douzeci de ani de serviciu în armată. Ar fi putut să se retragă după 25 de ani de serviciu, dar s-a reangajat pentru războiul parhic, probabil în anul 114, la aproximativ 50 de ani, fiind demobilizat apoi , doi ani mai târziu  , când s-a întors acasă ca veteran.A ieșit la pensie în timpul împăratului Hadrian, în Mesopotamia 
A murit la Philippes după anul 117, de vreme ce Traian e menționat ca divus, adică divinizat după moarte. 

Relațiile lui Decebal cu Imperiul roman fuseseră pașnice într-un timp, deși în timpul lui Domitian fusese un conflict militar major, soldat cu o pace nefavorabilă romanilor.

A fost găsită o inscripție la Baalbek (Heliopolis, din Siria) ce amintește că pentru a lupta contra Marcomanilor, Quadilor și Sarmaților, un șef militar „a traversat regatul lui Decebal, regele Dacilor”. (per regnum Decebali regis Dacorum).

Conflictul militar din timpul lui Domitian îi surprinsese pe romani prin vigoarea adversarului și lăsase o rană în orgoliul lor.

Cornelius Fuscus , comandant roman învins, fusese lăsat neîngropat pe câmpul de luptă alături de numeroși alți morți.

Referindu-se la acea perioadă, istoricul Dio Cassius a scris după un secol că 

„Dacii aveau atunci în frunte pe Decebal, bărbat gata de sfaturi în privința războiului și gata de treacere la fapte; cunoscând momentul unui atac puternic și retrăgându-se la timp, priceput în organizarea unei ambuscade, viteaz în luptă, priceput să profite de o victorie și să tragă avantaje dintr-o înfrângere, calități care l-au făcut mult timp pentru romani un adversar redutabil.”

Tot Dio Cassius a relatat că 

„Decebal a eșuat în fața forței, dar el a fost gata să-i aducă pieirea lui Traian prin șiretenie și trădare: el i-a trimis în Mesia niște transfugi cu misiunea de a-l asasina, dat fiind că , fiind abordabil cu ușurință mereu, el îl primea atunci fără alegere , din pricina nevoilor războiului, pe oricine voia să-i vorbească. 
Dar ei n-au putut reuși, (căci) unul dintre ei fusese arestat pentru o bănuială și mărturisise complotul sub tortură.
Longinus, care comanda un detașament al armatei romane, și care își arătase valoarea în război,  se lăsase atras după o invitație la o întrevedere sub pretext că Decebal ar face act de supunere, Decebal l-a prins și interogat public despre proiectele lui Traian ; și cum acesta a refuzat să divulge ceva, el l-a reținut în „pază liberă”.
Decebal atunci (a trimis un ambasador la Traian să-i ceară să părăsească țara până la Istru și să i se ramburseze cheltuielile de război) , drept condiții ca să-l elibereze pe Longinus.
Traian a dat un răspuns nehotărât, ai cărui termeni trebuiau să arate că el nu avea pentru Longinus nici multă stimă, nici puțină , ca să nu-l piardă și nici să nu plătească scump răscumpărarea lui.
Decebal considera ce avea de făcut, ezita; Longinus, căruia (libertul său) îi procurase otravă, i-a promis regelui că îl va împăca cu Traian, de teamă să nu fie păzit mai îndeaproape; apoi el a scris o rugăminte lui Traian, cerând ca libertul său să o ducă, pentru a-i asigura siguranța. După îndepărtarea libertului, Longinus a luat otrava și a murit.
Decebal l-a cerut pe libert lui Traian, promițând să-i dea în schimb corpul lui Longinus și zece prizonieri și i-a trimis imediat pe centurionul prins împreună cu Longinus, în speranța că el îl va face să -i reușească planul.
Prin cenurion Traian a aflat totul în legătură cu Longinus. Totuși, el nu l-a retrimis și nici nu a predat pe libert, apreciind că viața acelui om era de preferat pentru demnitatea imperiului, față de îngroparea lui Longinus. ”

Mai departe, când a povestit punerea în operă a podului peste Dunăre făcut de Apollodor, Dio Cassius a tras această concluzie:
„Cât despre Decebal, cum reședința sa și tot regatul său erau în puterea învingătorilor și el era în pericol de a fi prins, el și-a dat moartea , iar capul său a fost dus la Roma. Astfel Dacia a fost adusă la ascultare față de romani, Traian a colonizat acolo mai multe orașe ...”

Să credem că Traian avea puțină stimă pentru Longinus?
Istoricul a scris: Sunt puține informații despre el; cel mai probabil poate fi identificat cu un anume Cn. Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus, menționat într-o diplomă militară provenită de la Viminacium și datată din iulie 86. Trebuie să presupunem că avea grad înalt, căci Fronton se referise - fără a-l numi- că „o persoană consulară fusese capturat într-un război dacic” și dacă ar fi așa, Longinus era un ofițer superior dintre cei mai utili lui Traian, căci el cunoștea țările danubiene , era poate unul dintre cei mai buni ghizi în acel moment în al doilea război dacic. (105-106), în timp ce războiul se purtape locurile deja puțin cunoscute, între Tapae și Sarmisegetusa.

Șiretlicul provocator al lui Decebal a dus la sinuciderea lui Longinus, ceea ce i-a conferit lui Traian o postură de „răzbunător sacru” nu doar a înfrângerii suferite de Domitian, ci și a impietății comise față de romanii uciși și de recuperator al unui stindard pierdut.

Dio Cassius a scris că după victoria de la Tapae, în primul război dacic, Traian a ordonat ridicarea unui altar în onoarea numeroșilor morți din armata romană, urmând a fi aduse sacrificii acolo în fiecare an.

După războaiele dacice a fost ridicat monumentul de la Adamclisi, un trofeu al victoriei  pus sub protecția zeului Mars ultor , un soi de osuar unde au fost adunate oseminte din timpul lui Domitian.

Legiunea a VII-a  Claudia Pia Fidelis

Maximus a intrat în legiunea a VII-a  Claudia Pia Fidelis în timpul domniei lui Domitian.  (81-96) ; ea era cantonată atunci la  Viminacium (astăzi Kostolac/Caștelu) în Moesia, pe Dunăre. Viminacium a fost folosit drept cartier general de împăratul Traian in timpul războaielor dacice. Peter Connolly ne amintește că pentru a fi admis în legiune candidatul trebuia să aibă înălținea cel puțin de  1,75 m, să aibă o constituție robustă , vedere și auz perfecte.  În principiu, soldatul servea mai întâi câțiva ani la infanterie înainte de a candida la admiterea în cavaleria legiunii: fiecare legiune număra  120 equites repartizați ântre 4 grupe (turme) cu câte 30 de călăreți , care serveau ca mesageri sau primeau misiuni de escortă sau patrule speciale.  Nu se știe dacă el a datorat această promovare calităților sale proprii sau a beneficiat d ela început de o recomandare care ar fi putut veni de la tatăl sau sau de la bunic. Oricum, stela enumeră diferitele etape ale avansării sale în cavaleria legiunii:

• quaestor equitum : tresorerier ce gestiona fondurile specifice ale cavaleriei, pentru hrana și echipamentul cailor. Nu se știe dacă gesiona și soldele călăreților. 
  
  
• singularis legati legionis : membru al gărzii legatului legiunii. 
  
  
• vexillarius equitum : purtător de stindard ale legiunii sau doar al cavaleriei legiunii, ca  duiplicarius, cu o plată cu 50% mai mare ca cea a unui simplu soldat  de rînd. Probabil în calitate de  vexillarius a primit de la Domitian prima sa decorație, poate după ce a participat la una sau alta dintre bătăliile de la  Tapae (86 și 88 ).

Ala a II-a Pannoniorum

Această unitate de cavalerie auxiliară fusese constituită inițial din soldați recrutați din provincia Pannonia. Ea se compunea din 480 de bărbați repartizați în 16 turmae,fiecare cu câte 30 de călăreți. Situată la început în Moesia pe Dunăre, ea a fost transferată apoi în Siria, apoi repatriată în Moesia între anii 88 și 93, încartiruită aproape de Legiunea a VII-ea. 

Dacă el a fost transferat de Traian în această unitate de cavalerie auxiliară, însărcinată cu misiuni veritabile de război, Maximus n-a putut fi acolo decât începând din anul 101. Nu știm ce a făcut în cei 12 ani care despart războaiele dacice ale lui Domitian de cele ale lui Traian. În orice caz, stela enumeră etapele promovării sale începând cu acea dată: 

• duplicarius (cu soldă dublă) : comandant secund al decurionului, comandând  turma, însărcinat cu antrenamentul călăreților / equites .
  
  
• explorator : cercetaș, însărcinat cu misiuni de recunoaștere și de observare a inamicului. Erau aleși pentru acest fel de misiuni  fidelissimos argutissimosque cum equis probatissimis (Végèce, III, 6) : oamenii cei mai fideli, cei mai perspicaci și cu caii cei mai bine antrenați. Datorită abilității lui de a urmări inamicul după urme a fost ales probabil să comande  turma, pentru a conduce căutările pe urmele lui Decebal ce se retrăgea spre munți.
  
  
• succesul misiunii sale , chiar dacă n-a putut aduce decât capul (și mâna dreaptă) ale lui Decebal, i-a adus promovarea în funcția de decurion, șef de  turma. Michael Speidel a remarcat că această promovare nu era chiar atât de spectaculoasă și că evoluția carierei lui fusese foarte lentă. ..Îi lipseau calitățile d eofițer, deși ieșise în evidentă prin curajul său în acțiune? Sau de fapt Traian l-ar fi recompensat mai substanțial dacă i l-ar fi putut aduce pe Decebal viu și nu mort? Până la urmă,nu fusese un act prea glorios acela de a nu fi putut împiedica sinuciderea celui mai periculos inamic al său- și triumful lui Traian care l-ar fi arătat pe Decebal la Roma ar fi fost cu adevărat complet.
  
  
  
• oricum, Maximus ar fi putut să se retragă spre anul 112, după 25 de ani de serviciu în legiune și apoi în cavaleria auxiliară. Dar probabil că se simțea destul de bine în armată și încă în putere la aproape 50 de ani ca să se înscrie ca  voluntarius și să continue să servească în armată , toto în ala II  Pannoniorum, și să participe la războiul parthic începând din anul  114, aparent fără a mai primi o promovare înainte de eliberaredu pă 30 de ani de serviciu, în  116-117, chiar înainte de moartea lui Traian. 

Decorațiile lui Tiberius Claudius Maximus

Textul stelei arată că el a primit decorații pentru curaj și merite, în trei rânduri, la sfârșitul războiului dacic al lui Domitian, apoi la sfârșitul ceui de-al doilea război dacic al lui Traian și în timpul războiului Parthic, adică a fost unul dintre ofițerii cei mai decorați. Dar ne putem mira de ce sunt figurate pe stelă doar două dona minora, două coliere  ( torquatus) și două brățări (armillae).

hARTA Jerome N. Cookson, Alexander Stegmaier, ȘI Matthew Twombly, NUME ACTUALE:: Ioana A. Oltean, University of Exeter; Jon Coulston, University of St. Andrews, Scotland

Cum arăta Alexandru cel Mare

Alexandru Macedon 

Marele conducător d eoști și cuceritor al antichității grecești a aprins imaginația multora , timp de mii de ani.
Plutarh, care se baza pe descrierile onor autori mai vechi, a scris așa:

«Aspectul exterior al lui Alexandru e cel mai bine reprezentat de statuile realizate de Lysip, e singurul artist pe care Alexandru însuși l-a considerat demn să-i fie model.
Cât despre particuaritățile pe care numeroși succesori și prieteni au încercat apoi să le imite, adică echilibrul gâtului său, ușor înclinat spre stânga, privirea profundă a ochilor , acestea au fost fidel observate de artist. 
Apelles (Ἀπελλῆς) , în schimb, zugrăvindu-l fulgerând cu sulița, nu a reprodus tenul său, ci l-a redat prea întunecat și închis la culoare. Or el era, se spune, cu pielea albă și această albeață bătea în roșcat, mai ales pe piept și pe față. În plus, o mireasmă foarte plăcută se degaja din pielea sa și un parfum îi îmbiba gura și tot corpul, în așa măsură că și hainele sale erau acoperite de el.; așa am citit în Memoriile lui Aristoxenes»- Plutarh, Viața lui Alexandru, 4.1.

Romanii au făcut (în secolul I sau II) o copie după portretul lui Alexandru sculptat de Lysippus (prin anul 330 î.Hr) și este considerată cea mai bună reprezentare a regelui macedonean.
Soclul bustului poartă inscripția , în graca veche:« Alexandru, fiul lui Philippos,  Macedonia » 

În privința culorii părului său, mozaicul găsit la Pella, datat din secolul IV î. Hr, unde e reprezentat în luptă cu un leu, arată clar culoarea blond-roșcată a părului său. 

Tabloul lui Appeles din Cos

Apelles a fost  contemporan cu Alexandru și l-a reprezentat în picturi/mozaicuri, care au fost reproduse de asemenea de romani.
S-a găsit o astfel de copie la Pompei , în „Casa Faunului”:

Aici Alexandru e reprezentat în crâncena luptă împotriva regelui Darius, în plin efort de aruncare a suliței.
Părul său transpirat de efortul luptei a căpătat o culoare mai întunecată , fiind ud de transpirație și probabil acoperit de praf.  Fața îi e congestionată de efort și lucind de transpirație și ochii aproape ieșiți de orbite în momentul încordării  maxime. 
Artistul s-a concentrat asupra redării încrâncenării luptei, la care se pare că a participat. Pe vremea aceea luptele decisive se purtau de obicei zi-lumină și erau duse până la ultima picătură de energie.
Și lucrarea artistică reflectă acest lucru. 

Pictura în antichitate

Pliniu cel Bătrân a povestit că Appelles avea maniere pline de curtoazie, ceea ce îi adusese favoarea lui Alexandru cel Mare de a-l vizita deseori în atelier , dar nu doar atât, ci el interzisese ca alt pictor să-l picteze. 
Alexandru i-a acordat și o altă dovadă de considerație, i-a cerut să o  picteze nud, zice-se din admirație pentru frumusețea ei, pe  cea mai dragă concubină a lui, Pancaste.
(Înțelegem că Alexandru avea un adevărat harem) .
În timp ce lucra, pictorul „s-a îndrăgostit”, iar Alexandru a observat asta și ...i-a dăruit-o (!)- era vorba pesemne de o sclavă. 

: „rege prin curaj, dar și mai mare încă prin stăpânirea de sine și că o astfel de acțiune nu face mai puțină cinste decât o victorie; într-adevăr, el s-a învins pe sine însuși. Nu doar că și-a sacrificat plăcerile în favoarea artistului, ba chiar și sentimentele , fără a ține seamă nici chiar de sentimentele pe care probabil le-a încercat văzându-și favorita trecând din brațele lui în cele ale unui pictor. Unii cred că ea a servit ca model pentru Venus Anadyomene.”

Tabloul original, pictat de Apelles a făcut parte din colecția de artă a lui Iulius Caesar

După moartea lui Caesar (care fusese primul ce organiza expunerea publică a lucrărilor sale de artă), cum casa lui a fost jefuită de Marcus Antonius, e posibil ca e să fi poruncit ca și acel tablou să fie dus la casa lui. Si apoi să fi fost confiscat împreună cu restul averii lui Antonius.
Sau , e posibil ca tabloul să fi rămas pe un perete al casei devastate a lui Caesar și să fi fost însușit de Octavianus (viitorul Augustus) după cucerirea puterii depline de către acesta.
 

O copie (probabil) a acelui tablou, pictat în frescă la Pompei 

Tabloul a fost pus de Augustus în templul lui Caesar, a fost celebrat în versuri de greci, dar partea de jos a tabloului fusese deteriorată și nimeni nu a fost capabil să o restaureze. „timpul și putrezirea au distrus tabloul”. Să înțelegem că tablous fusese parțial deteriorat în incendiu (Pliniu a pomenit de incendiul care a mistuit prima casă a lui Augustus de pe Palatin) , a fost expus în starea respectivă în templul lui Caesar, dar apoi a fost total distrus și în final înlocuit de Nero cu altă pictură, făcută de mâna Doroteei.

Tot Pliniu a povestit și cam care erau prețurile pentru acele tablouri:
„Appelles, bun chiar și pentru rivalii săi, l-a pus primul în reputație pe Protogenes (alt pustor) la Rhodos. Protogenes nu era renumit în țara lui, și ce s-a întâmplat: Appelles l-a întrebat ce preț punea pe operele sale când erau gata și el a spus un preț modic; Appelles i-a oferit 50 de talanți și a răspândit zvonul că el cumpăra acele tablouri pentru a le vinde drept ale sale. În acest fel el i-a făcut pe cei din Rhodos să înțeleagă meritul pictorului lor , și nu le-a vândut tablourile decât după ce ei au dat un preț mai mare. 

Pliniu povestește că Apelles pictase , în templul Dianei din Ephes, pe Alexandru ținând fulgerul, tablou care a fost plătit cu 20 de talanți de aur. „Mâna și fulgerul păreau că ies din tablou”. Pliniu spune că nu s-au mai numărat monedele de aur, ci s-a acoperit cu ele tabloul. Deci s-au plătit atâtea monede de aur câte au fost necesare să acopere tabloul. (Istoria Naturală, vol. II, cartea XXXV)

Pot fi interesante semnificațiile numelor  -în limba greacă- 
Alexandru înseamnă „apărătorul contra oamenilor” (« Alex » scut et « Andras » om) .
Pe tatăl său îl chema Filippos -« prieten al cailor  » 

Makedon (Macedon) înseamnă om înalt (« Macos » înalt, mare + « Demas/Don » musculos) 

Locuitorii din nordul Greciei erau mai înalți și mai musculoși, fiind mai bine hrăniți în regiunea mai mănoasă. 

O scrisoare de acum 2000 de ani

 

O scrisoare a unui recrut roman

În secolul al II-lea, probabil în timpul împăratului Traian, un tânăr dintr-o localitate mică din  Egipt s-a înrolat în armata romană la Alexandria , apoi sa îmbarcat pe o navă romană care l-a dus în portul roman Misenum, din dudul Italiei. 
El i-a scris tatălui său o scrisoare, care constituie acum un document foarte interesant despre viața locuitorilor din acel timp.

Scrisoarea nu e datată, dar pe baza paleografiei se consideră că a fost scrisă posibil în timpul domniei lui Traian.
Scrisoarea e scrisă pe o foaie de papirus. Pe spatele ei sunt scrise numele destinatarului și adresa , dar și un post intermediar din Alexandria , de unde un anume Iulianus  să trimită  scrisoarea lui Epimah, tatăl tânărului Apion, în Philadelphia. 
Scrisoarea e scrisă în limba greacă, cu litere cursive foarte îngrijite, în care unii cercetători au observat caractere asemănătoare cu scrierea coptă, apărută ceva mai târziu.
Scrisoarea a fost rulată și legată cu șireturi, probabil sigilată.

Să vedem ce a scris tânărul Apion tatălui său, Epimachos, la Philadelphia, în Herakleidu Meris, în noma (districtul) Arsinoites (astăzi Faijum):

„Apion către Epimahos, tatăl și domnul său, foarte multe salutări.
Înainte de toate mă rog pentru sănătatea ta și să fii mereu bine și prosper, alături de sora mea și fiica ei și de fratele meu.
Mulțumesc zeului Serapis că atunci când eram în pericol pe mare m-a salvat imediat. La sosirea la Misenum, am primit de la Cezar trei piese de aur pentru cheltuielile de călătorie.

Și mie îmi este bine. Acum te rog ,domnul și tatăl meu să-mi scrii o scrisoare în care să-mi spui mai întâi bunăstarea ta, în al doilea rând a fratelui și surorii mele, și în fine să salut respectuos mâna ta, pentru că m-ai educat bine și sper astfel să am avansare rapidă, dacă zeii vor voi să fie așa.
Salutați-i pe Capiton, pe fratele și sora mea, Serenilla și pe prietenii mei.

Ți-am trimis prin Euctemon un portret al meu. 

Numele meu roman este Antonius Maximus, compania mea este Atena. 

Mă rog pentru sănătatea ta!”

Doi dintre prietenii lui Apion se înrolaseră împreună cu el și au adăugat salutările lor la sfârșitul scrisorii.

Scrisoarea a fost transmisă prin poșta militară romană și a ajuns în micul sat din Egipt, la tatăl băiatului. 
Câțiva ani mai târziu, Apion i-a scris o altă scrisoare surorii lui. Pe atunci el era de mult timp la post undeva la frontiera romană , era căsătorit și avea copii.
Scrisorile au fost găsite de arheologi în ruinele casei din Egipt. Desigur fuseseră păstrate cu drag.

Putem remarca dragostea și respectul pe care le arăta tânărul față de tatăl său , afecțiunea pentru ceilalți membri ai familiei (mama lui probabil nu mai trăia). 

Tânărul era recunoscător pentru educația primită și mândru de faptul că făcea acum parte din armata romană. Trimisese și un mic portret al său, probabil îmbrăcat în uniformă.
Era mândru și de noul său nume, roman. La sfârșitul serviciului militar urma să primească o bucată de pământ și cetățenia romană.
Îndemniația pentru călătorie (și instalare) fusese generoasă: 3 aurei, corespunzând cu 300 de sesterți, cam un an de salariu.