Neanderthalii- printre stramosii nostri

 Misterul oamenilor de tip Neanderthal

acum mai mult de 40000 de ani, se credea că oamenii de tip Neanderthal, care stăpâniseră Europa, ar fi dispărut în mod misterios, fiind înlocuiți cu Homo sapiens, venit din sud.
Cercetări mai noi au descoperit o nouă linie de neanderthalieni, numiți Thoren. (după un erou al legendarilor hobbiți)

În grota Mandrin Malataverne  în 2015 au fost găsiți dinți fosili , așa că s-a căutat prin solul sfărâmicios cu penseta. S-au găsit oase de neanderthalian. Conform analizei genetice efectuate erau oase de 105000 ani, dar analiza arheologică estima o vechime de 40000 ani. !0 ani s-au făcut din ce în ce mai multe analize.
Concluzii:
Vechimea probabilă era de 42000 de ani, și era orba despre o populație distinctă genetic de alți neanderthalieni. O populație foarte izolată, deși nu departe erau alte populații de homini.

Vedere ocluzală a mandibulei Regourdou

În sud-vestul Franței , la Regourdou a fost găsită această mandibulă de Neanderthal.
Uzura dentară a dat informații despre dieta acelor oameni primitivi. 
S-a presupus că el folosea dinții în mod diferit- partea dreaptă fiind mai uzată , poate pentru apucare.

Incisivii erau uzați în mod special, cu expunerea dentinei. Se presupune că posesorul acelor dinți îi folosea și ca unelte , pentru a tăia sau a ține diferite obiecte.
Putem să ne amintim de eschimoși, care prelucrau pieile pentru îmbrăcăminte frecndu-le cu dinții- până la tocirea lor aproape completă, în final. 

Omul sanatos

Aulus Cornelius Celsus despre omul sănătos 

"Sanus homo, qui et bene valet et suae spontis est, nullis obligare se legibus debet, ac neque medico neque iatroalipta egere. Hunc oportet varium habere vitae genus: modo ruri esse, modo in urbe, saepiusque in agro; navigare, venari, quiescere interdum, sed frequentius se exercere; siquidem ignavia corpus hebetat, labor firmat, illa maturam senectutem, hic longam adulescentiam reddit."

"De Medicina", cartea 1.1. (Tratat medical din secolul I) 

 "Un om sănătos, care se simte bine și e stăpân pe sine însuși, nu ar trebui să se afle sub reguli obligatorii, și să nu aibă nevoie, nici de un ajutor medical, nici de o dietă .
Stilul lui de viață ar trebui să-i permită varietate; ar trebui să fie când la țară, când la oraș, și mai des la fermă; să navigheze, să vâneze, să se odihnească uneori, dar mai des să facă mișcare; căci în timp ce inacțiunea slăbește trupul, munca îl întărește; prima aduce bătrânețe prematură, cea de a doua  prelungește tinerețea. "

Restaurarea arcului de triumf tetrapilon

 Arc de triumf restaurat 

Arcul de triumf al lui Septimius Severus din Leptis Magna, actualmente în Libia
Arcul de triumf a fost construit (în mare grabă) în onoarea împăratului ce urma să vină în vizită în ținutul său natal.

Arcul de triumf a fost gândit să marcheze intersecția dintre principalele drumuri : Cardo (cu traseu nord-sud) și Demanus Maximus (ce era pe direcția est-vest)

Au reușit să facă monumentul între anii 203-206.
Ca să construiască rapid, au construit structura din piatră mai moale (gresie, calcar), peste care au fost aplicate plăci de marmură și ornamente sculptate tot din marmură.

Monumentul nu a avut rezistența obișnuită a monumentelor romane și când a fost găsit 1n 1928 rămăsese sub forma unei grămezi de pietre și o sumedenie de bucăți din placajul de marmură, risipite împrejur.

Giaconda Guiding a colectat toate fragmentele găsite, le-a numerotat și a studiat variantele posibile de asamblare. După găsirea variantei plauzibile, arcul de triumf a fost refăcut și el constituie acum un valoros monument de arhitectură.

Basorelief de pe Arc asamblat din bucăți

Portretul împăratului  găsit în localitate

Fără să vreau, fac o paralelă cu atitudinea de la noi față de ruine istorice, despre care ni s-a spus că nu se poate să rămână deasupra solului (!) decât dacă sunt cetăți!
După această regulă, peste acest arc de triumf ar fi trebuit să treacă o autostradă, ceva. Și peste celelalte relicve ale orașului antic , nici una dintre ele nefiind...cetate!

Obiceiuri funerare la romani

 Înmormântarea dictatorului Sulla

Appianus din Alexandria a lăsat descrierea cortegiului funebru și a ceremoniilor de după moartea dictatorului roman Lucius Cornelius Sulla, în lucrarea sa Războaiele Civile .
 Sulla a fost primul care a primit o înmormântare publică ca o onoare extravagantă de stat după moartea sa în Campania, în 78 î.Hr.,
la propria sa instrucțiune testamentară și la cererea consulului, Q. Lutatius.
Appian descrie cum o procesiune magnifică i-a însoțit trupul îmbălsămat la Roma, odihnindu-se pe un pat sau kline (κλίνη) aurită și, probabil, pe un car.
Procesiunea s-a desfășurat prin diferite orașe italiene spre Roma, unde rămășițele au fost purtrate pe străzi. 

Purtătorii de stindard și lictorii au condus procesiunea, , „muzicieni și călăreți în număr mare au mers înainte” iar după cadavru au venit trompeți, dansatori, mimi și soldați înarmați, intercalți cu veterani; mulțimi de oameni au încheiat coada.
Odată ce cortegiul a trecut pe sub porțile orașului, trompeții s-au mutat în față, intonând muzică funebră pentru a le anunța sosirea.
În spatele cadavrului se aflau daruri, inclusiv două mii de coroane de aur de la orașe, prieteni și soldați, precum și șase mii de paturi (poate pentru celebranții banchetului funerar); de la femeile căsătorite existau suficiente ofrande aromatice, potrivit lui Plutarh, pentru a umple două sute șaizeci de fercule (tăvi pentru pradă) și pentru a permite sculptarea unei imagini a dictatorului dusă de  un lictor , făcută din lemn de tămâie și scorțișoară. 

Preoții și virginele vestale veneau apoi în procesiune, urmate de senatori, magistrați, echites și legiuni, cu stindarde aurite și scuturi placate cu argint, urmați de nenumărați trâmbițători. .

 Parada se îndrepta spre Curie, unde avea loc un strigăt sau un salut ordonat, o conclamatio. 
Relatarea lui Plutarh sugerează că s-ar fi putut scurge o perioadă de timp între această translatio și ziua incinerării, când trupul lui Sulla a fost transportat din Curie la Rostra din Forum și acolo, deoarece fiul său era prea mic, cel mai talentat orator al zilei a rostit elogiul, sau laudatio, asupra corpului.
În jurul orei a noua (aproximativ ora 15:00), cel mai puternic dintre senatori l-a dus la Campus Martius, unde, într-un vânt puternic și o ploaie torențială, corpul și statuia au fost mistuite de flăcări, în mijlocul unei procesiuni de cavalerie și infanterie.
Cenușa a fost dusă într-un tumul din Campus Martius, pus la dispoziție de Senat

După moartea sa, ca răspuns la starea de urgență și pentru a preveni izbucnirea unor conflicte civile în timpul tranziției de putere, a urmat o perioadă de iustitiam, timp în care îndatoririle normale au fost suspendate; băile și tavernele au fost închise, spectacolele și banchetele au încetat; iar femeile au jelit timp de un an. Această practică a devenit în cele din urmă o expresie a omagiului.

Înmormântarea lui Caesar

Deși înmormântările elitei au format baza generală a acestui funus publicum, extravaganța ornamentelor, împreună cu anumite diferențe notabile de procedură, semnalează o intenție clară de a folosi evenimentul pentru propria promovare politică a organizatorului (în acest caz, Marcus Antonius) 

Într-adevăr, magistrații și foștii magistrati (nu membrii familiei, așa cum era obișnuit) au transportat trupul lui Caesar așezat pe un divan de fildeș cu cuverturi de aur și purpură.
O imagine de ceară îl reprezenta pe dictator. Procesiunea a înaintat de la domus publica de la Regia până la un altar de pe Rostra, modelat după Templul Venus Genetrix, pentru a sugera că Caesar i se alăturase strămoașei sale în nemurire. 

 Marc Antoniu, mai degrabă decât un membru al familiei, a ținut o orație.
(Asta, în timp ce un nepot al lui Caesar era orator profesionist! )

Appianus redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Se remarcă lipsa Calpurniei. Oare deja nu mai era în viață? 

A fost depus cu fast și strigăte de jale pe rostre, după care s -au auzit din nou vaiete și lamentări timp îndelungat, iar oamenii înarmați și-au ciocnit armele și foarte curând oamenii au început să se răzgândească în privința amnistiei. Atunci Marc Antoniu, văzând starea lor de spirit, nu și-a pierdut speranța. Fusese ales să țină discursul funerar ca consul pentru un consul, prieten pentru un prieten și rudă pentru o rudă (fiind înrudit cu Caesar prin mama sa), așa că și-a continuat din nou tactica și a vorbit după cum urmează.

[2.144] „Nu este drept, dragi cetățeni, ca discursul funerar în cinstea unui om atât de mare să fie rostit de mine, un singur individ, în loc de întreaga sa țară. Onorurile pe care voi toți deopotrivă, mai întâi Senatul și apoi Poporul, i le-ați decretat în semn de admirație pentru calitățile sale când era încă în viață, le voi citi cu voce tare și voi considera vocea mea nu ca fiind a mea, ci a voastră.”

Apoi le-a citit cu voce tare cu o expresie mândră și tunătoare pe față, accentuând fiecare cu vocea sa și subliniind în special termenii cu care îl consacraseră, numindu-l „sacrosanct”, „inviolabil”, „părinte al patriei sale”, „binefăcător” sau „conducător”, așa cum nu făcuseră în niciun alt caz. Pe măsură ce se apropia de fiecare dintre acestea, Antoniu s-a întors și a făcut un gest cu mâna spre corpul lui Caesar, comparând fapta cu cuvântul.

A făcut și câteva comentarii scurte la fiecare, cu un amestec de milă și indignare. Unde decretul spunea „Părinte al patriei sale”, el comenta „Aceasta este o dovadă a milei sale”, iar unde spunea „Sacrosanct și inviolabil” și „Oricine se va refugia la el va fi, de asemenea, nevătămat”, spunea „Victima nu este o altă persoană care caută refugiu la el, ci însuși sacrosanctul și inviolabilul Cezar, care nu a smuls aceste onoruri cu forța ca un despot, ba nici măcar nu le-a cerut. Evident, suntem cei mai neliberi dintre oameni, pentru că oferim astfel de lucruri necerute celor care nu le merită. Dar voi, cetățenii mei loiali, arătându-i o astfel de onoare în acest moment, deși nu mai există, ne apărați de acuzația că ne-am pierdut libertatea.”

[2.145] Și a citit din nou jurămintele, prin care toți se angajau să protejeze pe Cezar și persoana lui Cezar cu toată puterea lor, iar dacă cineva ar conspira împotriva lui, cei care nu l-ar apăra urmau să fie blestemați. În acest moment, și-a ridicat vocea foarte tare, a întins mâna spre Capitoliu și a spus: „O, Jupiter , zeul strămoșilor noștri, și voi, ceilalți zei, eu sunt gata să-l apăr pe Cezar conform jurământului meu și termenilor blestemului pe care mi l-am aruncat, dar, din moment ce este de părerea egalilor mei că ceea ce am decis va fi spre binele nostru, mă rog să fie spre binele nostru.”

Senatul deci a decis totul, nu?

Zgomote de protest s-au auzit dinspre Senat la această remarcă, ce era îndreptată foarte clar către ei. Antoniu i-a calmat, spunând pe scurt: „Se pare, concetățeni, că ceea ce s-a întâmplat nu este opera vreunui om, ci a unui spirit. Trebuie să ne concentrăm asupra prezentului în loc de trecut, deoarece viitorul nostru, și într-adevăr prezentul nostru, este pe muchie de cuțit deasupra marilor pericole și riscăm să fim trași înapoi în starea noastră anterioară de război civil, odată cu dispariția completă a familiilor nobile rămase din orașul nostru. Să conducem așadar această persoană sacrosanctă să se alăture binecuvântaților și să cântăm peste el imnul și cântecul de jale obișnuit.”

Adică: Stați liniștiți senatori, că așa a fost să fie, nu e vina voastră că a fost ucis Caesar. Nimeni nu e vinovat (!) Să-l înmormântăm și să ne continuăm activitățile obișnuite, ca nu cumva să avem război civil!

A urmat reprezentația pregătită din timp: 

[2.146] Zicând acestea, și-a strâns hainele ca un posedat și s-a încins astfel încât să-și poată folosi mâinile cu ușurință. Apoi s-a oprit lângă catafalc ca și cum ar fi fost pe o scenă, aplecându-se peste el și îndreptându-se din nou, și mai întâi a cântat laude lui Caesar ca zeitate cerească, ridicând mâinile în semn de mărturie a nașterii divine a lui Caesar și, în același timp, recitând rapid campaniile, bătăliile și victoriile sale, precum și popoarele pe care le adusese sub stăpânirea țării sale și prada pe care o trimisese acasă. A prezentat fiecare lucru ca o minune și a strigat încontinuu: „Numai acest om a ieșit victorios asupra tuturor celor care s-au luptat cu el.”

„Și tu”, a spus el, „ai fost, de asemenea, singurul om care a răzbunat violența îndreptată împotriva țării tale acum 300 de ani, adică prin a pune în genunchi popoarele sălbatice care au fost singurele care au pătruns vreodată în Roma și i-au dat foc.”

În această frenezie inspirată, a spus mult mai multe, schimbându-și vocea de la limpede la cea a unui cântec de jale, jelindu-l pe Cezar ca pe un prieten care suferise o nedreptate, plângând și jurând că dorește să-și dea viața pentru Cezar. Apoi, cuprins foarte ușor de emoții pasionale, a dezbrăcat hainele de pe trupul lui Cezar, le-a ridicat pe un stâlp și le-a fluturat, sfâșiate cum erau de înjunghieri și mânjite cu sângele dictatorului . La aceasta, oamenii, ca un cor, i s-au alăturat în cea mai tristă lamentație și, după această exprimare a emoției, au fost din nou cuprinși de furie.

După discurs, alte cântece de bocet, însoțite de cântece, au fost intonate peste mort de către coruri, în maniera obișnuită a romanilor, și au recitat din nou realizările și soarta sa. Undeva în lamentație, Cezar însuși (interpretat de un actor n n) trebuia să menționeze pe nume pe cei dintre dușmanii săi pe care îi ajutase și, referindu-se la ucigașii săi, a spus ca și cum ar fi fost uimit,

Să te gândești că am salvat viața acestor oameni care urmau să mă omoare! 

Atunci poporul nu a mai putut suporta. Considera monstruos faptul că toți ucigașii, care, cu singura excepție a lui Decimus [Junius Brutus], fuseseră luați prizonieri ca partizani ai lui Pompei, puseseră la cale conspirația atunci când, în loc să fie pedepsiți, fuseseră promovați în magistraturi, guvernatori provinciali și comenzi militare și că Decimus fusese chiar considerat vrednic de adopție ca fiu al lui Caesar.

[2.147]  Când mulțimea se afla în această stare și aproape de violență, cineva a ridicat deasupra sicriului o efigie de ceară a lui Caesar - corpul însuși, întins pe spate pe sicriu, nefiind vizibil. Efigia a fost întoarsă în toate direcțiile, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, și s-au putut vedea douăzeci și trei de răni, provocate cu sălbăticie pe fiecare parte a corpului și pe față. Această priveliște li s-a părut atât de jalnică oamenilor încât nu au mai putut-o suporta. Urlând și jelind, au înconjurat senatul, unde fusese ucis Caesar, și l-au incendiat, grăbindu-se să-i caute pe ucigași, care se strecuraseră cu ceva timp în urmă.

Deci Marcus Antonius, care îi îmbrățișase pe ucigași după crimă și îi invitase la masă, reușise să întoarcă acum mânia populară împotriva lor, de care voia acum să scape. 

Mai mult, deși un rug fusese adunat în Campus Martius lângă mormântul fiicei sale, Iulia, (un tumulus după obiceiul vechi n.n.) mulțimi frenetice de îndoliați au luat trupul lui Caesar pe umeri și l-au dus la Capitoliu, unde intenționau să-l incinereze și să-l îngroape în cella Templului lui Jupiter Capitolinus, unde își va ocupa locul printre zei.
La refuzul preoților, l-au incinerat în schimb pe un rug improvizat în Forumul Roman înainte de a-i sigila cenușa în tumulul Iuliei de pe Campus Martius.

Mulți credeau că sufletul lui Caesar i-a părăsit trupul imediat după asasinarea sa în Curia Pompeiana,
iar în timpul jocurilor de după moartea sa, o cometă a strălucit pe cer timp de șapte zile; Oamenii au interpretat acest semn prevestitor ca însemnând că era divin.

Profitând de acest răspuns ani mai târziu, Livia l-a plătit pe un anume Numerius Aticus să pretindă că a văzut spiritul lui Augustus înălțându-se la ceruri.

După înmormântarea lui Iulius Caesar, poporul a stabilit un cult acolo unde se aflase rugul său în Forumul Roman, probabil administrat de Marc Antoniu; Senatul și poporul au decretat consacrarea sa oficială în ianuarie 42, iar Augustus a început construcția unui templu dedicat lui pe acel loc în jurul anului 36 î.Hr., dedicându-l după triumful său de la Actium, pe 18 august 29.
Din nou glorificarea lui Caesar era folosită în interes politic, de data asta de către nepotul său, Octavianus, viitorul Augustus. 

Mausoleul construit din timpul vieții- influiență egipteană 

LA DOI ani după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, Augustus (pe atunci Octavian) s-a întors la Roma pentru a celebra un triplu triumf pentru victoria sa de la Actium, anexarea Egiptului și cucerirea Iliriului. Hotărât să se impună la puterea supremă, el a întreprins sarcina de a reconstrui orașul zdruncinat. Deși nici el, nici ministrul său al lucrărilor, Agrippa, nu erau noi în arta construcțiilor la Roma, această inițiativă, la întoarcerea sa, a abordat infrastructura și imaginea urbană a orașului cu o vigoare fără precedent. După ce a finalizat Curia lui Iulius Caesar și un Templu dedicat Divinului Iulius în Forumul Roman în 29, în 28 Augustus și-a îndreptat atenția către un Templu al lui Apollo, patronul său epifan la Actium, ca unul dintre cele optzeci și două de temple pe care a pretins ulterior că le-a construit sau restaurat. Lucrările la Campus Martius au început serios odată cu restaurarea vastului complex triumfal al lui Pompei și cu amenajarea, în anul 25, a unor facilități publice precum Termele Agrippae și Bazilica Neptuni. Tot în 28, Agrippa a început primul Panteon și l-a dedicat în anul 25 ca centru de cult pentru toți zeii, inclusiv pentru predecesorul muritor al lui Augustus, Iulius Caesar.

La nord de acesta, ca una dintre primele clădiri ale acestui program amplu, Augustus a construit un magnific Mausoleu pentru el și familia sa

Ușile sale s-au deschis în anul 23 î.Hr., când Marcellus, nepotul lui Augustus, a murit prematur, și a fost folosit constant în următoarele două decenii, deoarece, unul câte unul, descendenții lui Augustus au decedat înaintea lui; în cele din urmă, în anul 14 d.Hr., el însuși a fost înmormântat acolo.
 
 Anii lungi de la construcția sa nu au fost blânzi și, deposedat de acoperișul său în Evul Mediu, când era un atelier de marmură (Calcare dell'Agosta), a fost folosit ca fortăreață pentru familia Colonna, grădină suspendată, arenă de coride, amfiteatru și sală de concerte. Excavat în 1907-1908 și 1926-1930, a fost în cele din urmă „eliberat” de Mussolini în 1939.

La scurt timp după construcția sa, Strabon a scris: „Cel mai demn de văzut este așa-numitul Mausoleion, o movilă mare așezată pe un soclu înalt lângă râu, plantată cu copaci veșnic verzi până în vârf. Deasupra se află statuia de bronz a împăratului Augustus. În interiorul movilei se află mormintele destinate lui, rudelor și prietenilor săi.” 

IMAGINES MAIORUM măștile de ceară ale înaintașilor

Romanii (în special patricienii - clasa nobiliară) aveau obiceiul de a păstra măști de ceară (numite imagines maiorum) ale strămoșilor lor în atrium-ul casei (camera principală de la intrare). 

Iată principalele aspecte legate de această practică:

• Scopul: Aceste măști erau realizate cu un realism puternic după chipul celor decedați și serveau la glorificarea familiei și a strămoșilor eroi.
• Utilizarea: Măștile erau expuse în nișe speciale, iar la înmormântările membrilor familiei, aceste măști erau purtate de actori sau de membri ai familiei în cortegiul funerar pentru a-i reprezenta pe strămoși.
• Semnificație: Era o manifestare a cultului strămoșilor, menit să sublinieze continuitatea și prestigiul familiei.

Acest obicei este strâns legat de dezvoltarea artei portretului roman, care a pus un accent mare pe realism. 

Tradiția acestor măști era legată de tradiția mpștilor funerare etrusce și perfecționarea realizării lor a fost strâns legată de măiestria portretistică arătată de artiștii romani în pictură și sculptură.
Era urmărită redarea nuanțată a fizionomiei persoanei respective. Ceea ce pentru greci , în legătură cu un chip însemna generalizare și detașare de biologic și particular, la romani înemna observare, redare a fizionomiei în mod realist.

IMAGO desemna inițial efigia turnată în ceară a membrilor decedați din familiile romane.
Ius Imaginatiae era dreptul recunoscut în societatea romană de a păstra în incinta casei portrete ale strămoșilor lor.

Pliniu  cel Bătrân ne spune că aceste portrete era realizate inițial din ceară, iar ulterior din bronz sau marmură.

Pliniu a scris că imaginile străbunilor erau mulaje din ceară , păstrate  în nișe închise . Măștile erau colorate pentru a avea aspect natural , de aceea se numeau imaginum pictura -imagini pictate. 

În atrium aceste efigii erau ținute în anumite spații închise lucrate special ce erau deshise doar în anumite circumstanțe. Etichetele (titluri) erau în schimb vizibile în permanență pentru vizitatori.
„(Dar și) în afara și în jurul pragului casei se amplasau alte portrete ale acestor „suflete eroice” (animorum ingentium imagines) , în apropierea cărora de fixau prăzile luate de la inamic, fără a fi permis unui eventual cumpărător (al casei) să le desfacă: astfel, chiar dacă proprietarul se schimba, rămâneau în permanență amintirile triumfurilor pe care le cunoscuse casa. Era un stimulent puternic, pentru că înșiși pereții casei reproșau în fiecare zi unui proprietar fără merite că intrase în triumful altuia.”

De exemplu portretul lui Iulius Caesar găsit ăn forumul din Tusculum - datat între 45 și 43 î.Hr

Portretele din Fayum
Ansamblu de picturi mortuare datând din Egiptul roman , la sfârșitul domniei împăratului roman Tiberius (14-37 ) până în secolul al IV-lea. 
Erau portrete funerare pictate inserate în benzi la nivelul feței mumiei. Într-o necropolă au fost descoperite mai mult de 146 portrete pictate în sarcofage datând din perioada romană.
Aceste portrete reprezintă ultima evoluție a sarcofagelor și măștilor funerare cu o influiență evidentă a artei romane 

Dar au fost găsite exemplare în tot Egiptul
Portretele de tip Fayum sunt exemple de sincretism cultural în Egiptul din perioada romana, o cultură 

ce combină contribuțiile elenistice și romane cu moștenirea faraonică.
Portretele acestea , spre deosebire de portretele strămoșilor romani, care nu au ajuns până la noi, au fost protejate în mormintele egiptene și astfel au putut fi găsite de arheologii moderni aproape intacte.
Nu știm exact cum erau portretele strămoșilor romani despre care vorbește Pliniu cel Bătrân. Se spune că erau din ceară și pictate în culori (desigur naturaliste). Se crede că ar fi fost mulaje ale figurilor celor decedați, fără să se știe dacă erau cumva mulaje de ipsos după care s-ar fi făcut forma din ceară, sau s-ar fi făcut direct mulajul din ceară. E posibil însă să fi fost folosit un sistem de butaforie, un mulaj din ipsos cu fața din pânză, peste care să se fi aplicat o pictură de tipul celei folosite la portretele găsite în Egipt. Portretele din Egipt au folosit categoric o tehnologie romană, care arăta existența unei tradiții îndelungate, date fiind rezultatele excelente care stârnesc acum admirația contemporanilor noștri. 
Dar și aceste portrete de tip Fayum folosesc ceara și pictura în culori  și desigur folosesc tehnica romană. 

Aceste portrete captivează prin expresivitate 
Portretele erau pictate pe pânză de in, ori pe carton realizat prin stratificarea inului sau papirusului cu ipsos, sau pe panouri din lemn. Pentru cei mai bogați, se folosea și folie de aur pentru realizarea detaliilor ca diademe sau bijuterii.
Persoanele cu venituri suficient de mari pentru a-și pregăti din timp morminte săpate în stâncă, în stil egiptean, își comandau de asemenea din timp și portretele funerare. Artistul lucra probabil portretul având modelul în față și astfel realiza portretul cât mai fidel. Asta e și explicația că cele mai multe portrete prezintă persoane tinere sau de vârstă medie- ele au fost făcute poate cu mult înainte de decesul persoanelor respective. Persoanele respective se împodobeau cu bijuteriile cele mai scumpe pe care le aveau , sau cu cununile de lauri primite pentru merite deosebite, pentru a poza pictorului, căruia i se cerea desigur să dea atenție mare acestor dovezi de bogăție. Unele portrete prezintă urme că au fost înrămate, ceea ce ne face să credem că au fost realizate din timp și păstrate în casă ca tablouri, înainte de a fi puse pe fețele mumiilor.
.
Există însă și portrete care a fi făcute în grabă. Probabil acele persoane nu își comandaseră din timp portretele funerare, așa că artiștii au fost nevoiți să lucreze masca funerară în timp scurt, privind doar chipul fără viață ce urma a fi mumificat. Au rezultat acele portrete stilizate, pictate mai schematic. Iar persoana portretizată era vizibil vârstnică. 

Pictura în tehnica encaustic

Se folosea un amestec cald de ceară de albine, rășină damar și pigmenți, aplicat pe o suprafață pregătită în prealabil pentru a avea rigiditate.
Pictura se făcea în straturi, încălzite și după aplicare, pentru ca pigmenții să fuzioneze și să fie realizate treceri gradate între zonele de culoare folosite. care la răcire se întăreau. 
Rezultă lucrări durabile, texturate și lucioase, care se răcesc și se solidifică rapid. 

Oase umane folosite în Epoca Fierului, în Anglia

 Obiecte din oase umane datând din epoca fierului

În Marea Britanie, arheologii au analizat obiectele din os dechi de două mii de ani, de pe timpul Epocii Fierului din Britania. 
Un pieptene găsit în Cambridgeshire, Anglia, a fost sculptat dintr-un os uman! O parte din craniu. 

Pieptenul avea o gaură- pentru a fi purtat agățat de o curelușă de piele- pentru a fi purtat ca amuletă, sau ca unealtă ținută la îndemână. Totuși, obiectul nu pare a fi uzat, deci e posibil să fi fost purtat ca podoabă sau pentru ritualuri. 

Și nu era singurul ! Cercetătorii britanici au găsit alți doi piepteni din oase umane, în aceeași zonă dar și numeroase alte artefacte (diferite unelte) realizate din oase de la brațe sau picioare umane. 
S-a tras concluzia că aceasta era o practică destul de obișnuită în Epoca Fierului, în Marea Britanie. 

Epoca fierului în Marea Britanie s-a întins aproximativ între anii 750 î.Hr. și 43 d.Hr. În acea perioadă, Marea Britanie era populată de grupuri tribale aflate în război, care au construit  forturi și  castele pe dealuri . Cercetătorii datează fagurii între anii 400 și 100 î.Hr., când exista o mică așezare la Bar Hill. Sfârșitul epocii fierului a venit odată cu invadarea romanilor în anul 43 d.Hr.

Gastronomie ucigasa

Marcus Gavius Apicius

Când pasiunea pentru mâncăruri deosebite l-a dus pe cineva la sinucidere.
Marcus Gavius Apicius era un milionar roman, ce a trăit pe timpul împăraților Augustus și Tiberius, între anii 25 î.Hr-37 . 

Era amator de plăceri dar în special ahtiat după mâncăruri sofisticate, pentru care era gata să cheltuiască oricât.
Luxul său sfruntat devenise proverbial printre romani, fiind un exemplu de corupere a moravurilor pentru moraliștii timpului său.

Istoricul Tacitus a scris despre el în Annales: 

 « […] prima juventa C. Cæsarem divi Augusti nepotem sectatus, non sine rumore Apicio diviti et prodigo stuprum veno dedisse […]. » (« În prima sa tinerețe, el fusese apropiat de Caius Caesar, nepotul divinului Augustus; umblase zvonul și că el se prostitua bogatului și risipitoruui Apicius »)

El a scris singura carte de bucate ce a ajuns până la noi din Roma antică, probabil pentru că era plină de rețete excentrice. De Re Coquinaria. 
Pentru că Apicius nu se mulțumea cu mâncăruri obișnuite. 
În carte figurează peste 500 de rețete , de la supa simplă de orz pe care o mâncau soldații romani, până la flamingo prăjit glazurat cu curmale și miere, servit la banchetele imperiale. 
El a cheltuit o avere de 100 milioane de sesterți , precum și numeroasele cadouri primite de la curtea imperială pentru banchete la care mâncărurile erau cu totul deosebite, dar și extrem de costisitoare.
Dar cam ce mâncăruri oferea el oaspeților la acele banchete?

Pliniu a scris despre preferința lui pentru limbi de flamingo.

(Aici e un coș cu smochine pictat în vila Oplontis . Smochinele erau prețuite de romani, asociate chiar cu o zeiță-Rumina-și cu legenda întemeietorilor Romulus și Remus.

Smochinele erau mâncate proaspete sau uscate și făceau parte din rațiile legionarilor). 

Apicius hrănea porci cu smochine uscate și apoi îi ucidea cu vin amestecat cu miere, ca ficatul lor să capete un gust dulceag (versiunea romană a foie gras, varoanta de porc) .
Se pare că de acolo ar fi venit denumirea ficatului în limba italiană (fegato) - dar asta e mai greu de crezut.

Altă rețetă era chefal prăjit, care înainte de a fi fost gătit ar fi fost înecat într-o baie din sos de pește făcut tot cu chefal 

Imaginația lui bolnavă nu putea continua așa, pentru că averea lui se micșorase.
Nu , nu ajunsese sărac, mai avea circa 10 milioane de sesterți, o sumă ce în situa printre cei bogați, dar și-a făcut socoteala că n-ar mai fi avur cum să susțină acel tip de cheltuieli extravagante.
Așa că s-a sinucis. 
Seneca a povestit asta, abia stăpânindu-și dezgustul.

„„un Apicius care, în acest oraș unde filozofii s-au văzut blamați ca fiind corupători ai tineretului, a profesat știința tavernei (scientiam popinae) și a infectat secolul cu învățătura sa? Moartea sa merită efortul să fie povestită. 
După ce cheltuise pentru bucătăria sa o sută de milioane de sesterți, după ce absorbise pentru fiecare dintre orgiile lui atâtea daruri imperiale și enorme subvenții de la Capitoliu, se găsea înglodat în datorii și a fost obligat să facă, pentru prima dată în viață, inventarul averii sale. 
El a calculat că îi mai rămâneau zece milioane de sesterțiși, ca și cum ar fi trebuit să trăiască în ultimul grad de înfometare cu zece milioane de sesterți, s-a otrăvit. 
Ceea ce reprezenta pentru cineva un lux, zece milioane de sesterți, pentru el însemna mizerie! 
Mai credeți, după asta, că fericirea se măsoară în bogăție și nu prin starea sufletului!
A existat un om căruia i-a fost frică de zece milioane de sesterți , de care a fugit prin otravă de ceea ce alții își doreau cu ardoare!
Cu siguranță, băutura mortală a fost o salvare pentru o ființă atât de degradată: el mânca și bea deja otravă , când nu doar că se complăcea în festinurile lui lipsite de măsură, dar se mai și lăuda cu ele, când făcea paradă de viciile lui , când atrăgea privirile tuturor din oraș asupra luxului său, când el incita  să-l imite pe tineretul deja înclinat spre rău chiar și fără exemple rele.
Asta e soarta oamenilor când nu-și folosesc rațional bogățiile, cu limite, ci (le folosesc) pentru obiceiuri perverse, capricii nemăsurate și de neoprit”