Crama antica

 Sărbătoarea culesului viei

Vinul era o activitate importantă în Roma antică. Împăratul însuși deschidea recolta de struguri din fiecare an prin tăierea unui ciorchine simbolic de struguri și sacrificarea unui miel zeului Jupiter.
O descoperire recentă la Vila Quintililor , de lângă Roma a arătat cum procesul de vinificație fusese transformat de elita romană într-un spectacol festiv.
Vinăria imperială descoperită la subsolul acelei vile a impresionat prin finisajele luxoase, cu marmură albă și roșie și fântânile de vin , prin care mustul și apoi vinul curgeau prin canale speciale, creînd un spectacol vizual și auditiv. 

Zona de producție era flancată pe trei laturi de sufragerii (Triclinia) cu intrări largi, bogat decorate , în care oaspeții mîncau urmărind în acelaș timp prelucrarea strugurilor. 
Vila fusese deținută inițial de bogații frați Quintili, uciși de împăratul Commodus în perioada 182-183 , proprietatea de 24 de hectare devenind proprietate imperială.

Renovarea cramei s-a făcut în timpul împăratului Gordian al III-lea (238-244 ) , al cărui nume e ștanțat într-un rezervor de must. 

Împăratul Gordian III a murit la doar 19 ani, în urma unei răni din bătălie. 

A- zona de călcare a strugurilor (calcatorium) , placată cu marmură roșie
B1 și B2- platforme pentru prese mecanice pentru zdrobirea ulterioară a strugurilor
C1 și C2-vase și sisteme de canale pentru colectarea și decantarea mustului
E- pivnița (cella vinaria) cu vase îngropate (dolia defossa)

F1- zone de luat masa în aer liber, adiacente, în care vinul curgea prin fântâni decorative. 

În tinerețe, viitorul împărat Marcus Aurelius a participat la o astfel de ceremonie: „Am pornit spre tatăl meu și am stat lângă el la sacrificiu. Apoi m-am dus la prânz”, a scris tânărul de 21 de ani în jurul anului 141 d.Hr. „Apoi ne-am apucat de cules strugurii; am transpirat și ne-am bucurat.”

Arheologii au excavat instalația de producție a vinului în 2017 și 2018. Situată la doar 7,5 kilometri sud de Roma, situl elaborat era în egală măsură scenă de teatru și cramă - precum și versiunea romană antică a unei ferme turistice. Aici, apogeul nobilimii romane și-a murdărit mâinile, jucându-se de-a fermierul și vinificatorul pentru o zi. „Este o demonstrație de elită a asocierii cu lumea țăranilor și a muncitorilor”, spune Emlyn Dodd, arheolog la Școala Britanică din Roma și coautoare a noului studiu. „Există cu siguranță un sentiment în religia romană că încearcă să se conecteze cu oamenii de rând.”

Ceremonia în sine este legată de o tradiție romană antică care cerea ca un preot să deschidă oficial recolta de vin. În secolele ulterioare, sarcina a revenit împăratului, care funcționa atât ca șef politic, cât și religios al imperiului. „Este absolut încântător”, spune Elizabeth Fentress, o arheolog independentă care nu a fost implicată în cercetare. „Confirmă că trebuia să se întâmple ca parte a calendarului.”

Parte a unui complex mai mare, cunoscut sub numele de Vila Quintili, instalația a fost „decorată la un nivel uimitor”, spune Dodd. „O duc la un grad bizar de opulență pe care nu-l vedeam niciodată în instalațiile de producție mai vechi.”

Mozaic roman pe o pardoseală din Merida. Arată călcarea strugurilor, în atmosferă de sărbătoare, probabil în pas de dans.  

În același timp, era o cramă complet funcțională. Spațiul de 1000 de metri pătrați dispunea de marmură importată de înaltă calitate și de butoaie de depozitare sub o podea decorată elaborat. Producția de vin începea pe o podea căptușită cu marmură roșie, unde muncitorii zdrobeau strugurii pe podeaua alunecoasă. Pulpa rămasă era stoarsă folosind o pereche de prese, după care sucul curgea prin canale căptușite cu marmură peste trei „cascade” în butoaie masive de fermentare instalate sub și mai multă podea de marmură.

Toată acea marmură este o alegere curioasă - și nepractică - de material, spune Dodd; majoritatea cramelor romane aveau podele pavate cu beton sau tencuială adezivă și impermeabilă. Este, de asemenea, un indiciu că opulenta unitate a fost concepută pentru spectacol, nu pentru eficiență. „Este vorba despre ritualul de a privi oamenii cum fac vin”, spune Dodd.

Asemenea unui teatru în aer liber, spațiile de vinificație erau înconjurate de camere private luxoase, probabil pentru servirea mesei, care le-ar fi permis împăratului și tovarășilor săi să observe procesul de la început până la sfârșit. „Este o descoperire uimitoare, bizară”, spune el. „Împărații se conectează cu rusticitatea și țăranii.”

Lăsând la o parte relatarea lui Marcus Aurelius, spectacolul probabil că a implicat puțină transpirație din partea împăratului. „Ieșea și muncea din greu o jumătate de oră, se îmbăia și mai făcea un sacrificiu, apoi avea loc un alt banchet”, spune Fentress. „E un fel de afacere în stilul Mariei Antoaneta.”

În ciuda întregului fast, vinul în sine probabil nu i-ar fi impresionat pe somelieri, nici atunci, nici acum. Romanii antici erau familiarizați cu conceptul de terroir și apreciau vinurile din anumite regiuni - doar nu din centrul Italiei. „Familia imperială producea mult vin”, spune Dodd. „Dar zona din jurul Romei nu era cu adevărat cunoscută pentru el.”

Scrisoarea lui Briseis catre Achilles

 Scrisoare imaginată de Publius Ovidius Naso

(din volumul Heroides /Eroidele) 

Briseis luată din cortul lui Ahile- Jean-Baptiste Deshays de Colleville (1729-1765)

Scrisoarea ce citești e de la Briseis, ce-ți fu răpită.

O mână barbară ce abia știe să scrie grecește.

Petele ce le vezi sunt făcute de ale mele lacrimi, dar lacrimile cât cuvintele cântăresc .

Dacă-i e permis unei sclave și unei soții să se plângă puțin de tine, trebuie să mă plâng și eu puțin, stăpânul și soțul meu.
Căci fost-am livrată pe loc regelui ce mă cerea, nu-ți găsesc vină, deși nu ești chiar fără pată pentru graba cu care am fost dată în mâinile lui Eurybates și Taltybius îndată ce ei m-au cerut.
Privind unul la altul, ei se întrebau în tăcere unde e dragostea noastră.

Se mai putea amâna. Răgazul mi-ar fi fost de folos în durerea mea. Am plecat, vai, fără să te sărut, dar vărsând lacrimi și smulgându-mi părul. 
Biata de mine! Mi s-a părut că eram luată iar în robie. Mereu am vrut , profitând de neatenția paznicilor, să vin înapoi, dar dușmanul era acolo, gata să prindă o femeie timidă.
Mă temeam, dacă aș fi îndrăznit, să fiu prinsă apoi noaptea și dusă ca sclavă la vreo noră a lui Priam. 
Dar eram predată. Fără îndoială, trebuia.
Tu aștepți și mânia ta izbucnește greu. 
Chiar fiul lui Menoete însuși , martor la plecarea mea, mi-a șoptit:

„De ce plângi? curând te vei întoarce”

E puțin lucru că nu m-ai cerut. Tu te opui să fiu predată, Achille. 
Hai, poartă acum numele de amant pasionat.
Fiii lui Telamon și Amyntor au venit la tine. Cu unul ești rudă de sânge, celălalt îți e însoțitor.

 (Fiu al lui Amyntor-regele din Ormenion : Phoenix/ Fenix, tutorele și companionul credincios al lui Achile în Războiul Troian)

 Cu ei venise și fiul lui Laerte. Ei trebuiau să mă-nsoțească la întoarcere. Dulci rugăminți au ridicat prețul magnificelor daruri: douăzeci de castroane de aramă frumos finisate și șapte trepiede a căror artă valorează cât și materialul. S-au adăugat zece talanți de aur, doisprezece cai învățați să câștige și, ceea ce era în plus, tinere din Lesbos de mare frumusețe , căzute în captivitate după ruinarea patriei lor. 

Cu toate aceste daruri ți se oferă ca soție- dar ai tu nevoie de o soție?- una dintre cele trei fiice ale lui Agamemnon.
Dacă tu ai fi vrut să mă răscumperi cu bani de la fiii lui Atreu, ce ar fi trebuit să dai și refuzi să primești?
Cu ce-am greșit să merit disprețul tău; unde fugi așa departe de tine amorul tău nestatornic?
Contrariul norocului îi urmărește fără pas pe nefericiți? Un vânt mai prielnic nu va sufla și pentru mine?

Am văzut năruindu-se sub armele tale meterezele Lyrnessei-și totuși eram o parte a patriei mele. 
Am văzut căzând trei războinici, asemănători în naștere și în moarte.
Mama lor era și a mea. 
L-am văzut pe viteazul meu soț acoperind cu trupul său pământul însângerat și aruncând valuri de sânge din piept. 
Totuși, între atâtea pierderi , tu ai fost singura mea compensare.
Tu erai stăpânul meu, soțul meu, fratele meu.
Jurând pe zeiasca ta mamă, cu sălașul în unde, tu îmi spuneai că robia mea îmi va fi fericirea. 
Trebuia fără îndoială să te văd respingându-mă, în pofida dotei ce-o aduc și să mă alungi ca și bogățiile ce ți se arată.

Se spune chiar că mâine, în zorii zilei, îți ridici velele în bătaia vântului.

Îndată ce această veste funestă a izbit urechile mele speriate, sângele mi-a înghețat în piept și simțirea m-a părăsit. Vei pleca, dar în grija cui cui o vei lăsa, nemilosule pe nefericita ta iubită? Cine o va consola pe părăsita Briseis?  
Da, pământul să se deschidă pe dată și să mă înghită, fulgerul căzând pe mine să mă ardă cu focu-i splendid, înainte ca marea să se-mspumeze sub ramele Phtiei și să văd navele plecând și părăsindu-mă.

Cupa Iliupersis, Briseis și bătrânul Phenix, educatorul lui Ahile. 

De vrei să reîntorci la căminul părintesc, nu sunt o sarcină grea pentru flota ta. 
Aș fi sclava ce-l urmează pe învingător, și nu soția ce-și urmează soțul. Mâinile mele vor ști să toarcă lâna.
Aleasă dintre cele mai frumoase femei acheene, soția ta va intra în așternutul nupțial- și poate să intre!

Mireasa e demnă de socru, de nepotul lui Jupiter și a Enginei, demnă de a fi rudă cu bătrânul Nereu.

Eu, servitoare umilă și supusă, voi face  ce mi se va spune. Fusul gros se va subția când mâna mea va ține furca. 
Cer doar ca soția ta să nu mă persecute. Mă tem, nu știu de ce, că ea nu m-ar plăcea. 

Să nu aprobi să mă radă pe cap în fața ta și să nu spui pe ton nepăsător:

„Și ea a fost a mea”

Sau mai bine să aprobi asta, decât să mă părăsești cu dispreț. 
Vai! nefericită teamă care îmi bântuie corpul.

Ce așteți tu, totuși? Agamemnon își regretă pornirea și Grecia slăbită e la genunchii tăi.
Învingător pretutindeni, învață să-ți învingi mânia și rancuna.

De ce neobositul Hector ciuntește puterea Grecilor? 
Ia-ți armele, fiu al lui Eac, dar mai întâi să mă întorc la tine. 
Condus de zeul Marte, urmărește-i pe războinicii deja risipiți.

Aprinsă pentru mine, doar prin mine să se liniștească mânia ta!

Să fiu eu cauza , dar și încetarea resentimentelor tale!

Nu că ar fi umilitor să cedezi insistențelor mele. Fiul lui Eneus a luat armele la rugămintea unei soții. Am auzit asta și știi și tu. 
Lipsită de doi frați,  o mamă -și blesteamă viitorul și zilele fiului ei.
Războiul se declarase. Ast fiu, în furia lui, a lăsat armele și s-a retras.
El îi refuză patriei ajutprul brațului său. Doar soția lui îl poate îndupleca. Ea a fost mai fericită! 
Dar eu am cuvintele fără putere, ce cad inutile.
Totuși nu mă indignez. Eu nu sunt privită ca soția ta, ci am fost chemată ca sclavă să împart de cele mai multe ori așternutul stăpânului meu.
O femeie înrobită, mi-amintesc, m-a numit metresă.

„La servitute, i-am spus, adaugi greutatea unui nume”.

Și totuși, pe osemintele unui soț pe care abia le acoperă un mormânt ridicat în grabă, prin aceste oseminte încă venerabile în ochii mei, pe sufletele curajoase ale celor trei frați ai mei, pe care îi ador ca pe zei și care au pierit pentru patria lor și au pierit cu ea, pe capul tău și pe al meu, pe care dragostea le-a apropiat, pe sabia ta, armă cunoscută de-ai mei, nici un Micecian, jur, nu mi-a intrat în așternut.
Dacă te înșel, să mă părăsești!. Dar de ți-aș spune acum:

„Jură și tu , războinic neînfricat, că n-ai gustat fără mine nici o plăcere!” tu n-ai putea s-o spui.

Dar Grecii cred că tu îmi plângi lipsa. Urechile tale se-ncântă în sunet de liră. O dulce prietenă te-ncălzește la sân, și dacă cineva vrea să știe de ce refuzi să lupți:

„E că războiul e dușmanul țiterei, că noaptea și dragostea au mii de-ncântări, că e mai sigur să stai întins pe pat, să ții în brațe o fată tânără , să faci să -ți sune sub degete o liră din Tracia, decât să ții pe braț scutul și lancea oțelită iar pe cap o cască grea”

Dar tu preferai curajul și onoarea zilelor liniștite și sigure, și te-arătai gelos pe gloria dobândită în luptă.
Nu ca să mă capturezi îți plăcea războiul ucigaș? Iar gloria ta a rămas îngropată în ruinele patriei mele? Să te ferească zeii! Ah! Mai bine lancea ta de pe muntele Pelias, mânuită de un braț tare, să-i străpungă coasta lui Hector!

Greci, trimiteți-mă la el. Disputată de voi, l-aș ruga pe stăpânul meu, aș amesteca vorbele cu sărutări nenumărate, aș face mai mult ca Phenix, mai mult ca elocentul Ulise, mai mult și decât bratele lui Teucer, credeți-mă. Brațele ce înconjoară un gât obișnuit cu strângerea lor nu sunt neputincioase, nici sânul ce l-aș oferi atunci cu ochi fermecați. Chiar barbar și mai crud decât undele mamei tale,ai fi, și fără să vorbesc, înduioșat de lacrimile mele. 

Acum chiar, și să poată cu acest preț Peleu, tatăl tău să-și mărească numărul anilor, iar Pyrrus să-și înceapă sub ocrotirea ta cariera armelor!
Privește-o pe Briseis în lacrimi, vajnice Ahile, și nu lăsa o nefericită să se piardă într-o eternă așteptare.

Sau dacă dragostea ta a lăsat locul disprețului, constrânge-o să moară pe cea pe care o constrângi să trăiască fără tine.

Continuă, și o vei constrânge. 

Grația mea, culorile din fața mea au pierit. Totuși, doar speranța de a te avea mai susține restul de viață ce mi-a rămas. Dacă trebuie să renunț la ea, voi merge să-i întâlnesc pe frații mei și pe soțul meu, și nu va fi glorios pentru tine să fi vrut moartea unnei femei. 
Dar de ce să o vrei? Înfinge-mi în piept sabia ta. Sângele meu va țâșni din piept. Deschide-l cu acea spadă care, de-ar fi permis zeița, ar fi trebuit să-l străpungă pe ucigașul Atride. 

Dar mai degrabă păstrează-m viața, ce una dintre binefacerile tale. Ceea ce ,ca  învingător, ai acordat unei dușmance, ți-o cer ca prietenă. 
Pergam, operă a lui Neptun, oferă mâniei tale victime mai demne de a o satisface.
Învingerea unui inamic va potoli mai bine setea ta de măcel. Dar fie că te pregătești să-ți dai flota efortului vâslirii, fie că rămâi, cheamă-mă la tine, ca un stăpân pe sclava lui.

 

Rubens-Întoarcerea lui Briseis la Ahile

 

Familiile legionarilor romani

 Legionarii romani și femeile

Aici e o nuntă între cetățeni din pătura superioară a societății, bărbatul poartă toga.

Ar putea fi și un ofițer , doar ei nu purtau armura în afara pericolului de luptă.

Dar ține contractul de căsătorie în mâna stângă. Sec I 

Campaniile militare îi țineau pe militarii romani departe de casele lor pentru perioade lungi de timp.
Prin forța împrejurărilor, luptătorii romani intrau în relații cu femeile locale.

Familiile legionarilor romani. 
La lăsarea la vatră, odată cu împroprietărirea pe un lot de pământ agricol, veteranul primea și dreptul de a se căsători cu cea cu care trăise.
Diplomele de veterani (diploma militaria) menționau deseori :„....și i se acordă dreptul de a se căsători cu cea cu care a trăit în timpul serviciului”.

Tacitus, în Annales, XIII.32 descrie cum soldații de la frontiere trăiau cu femeile locale , aveau copii și cereau recunoașterea acestei uniuni , deci și cetățenia romană pentru soțiile și pentru copiii lor.
La Vindolanda, în dreptul zidului lui Hadrian,(în Marea Britanie)  au fost găsite în rămășițele castrului urmele locuirii unor femei și unor copii: încălțăminte pentru ei, ce a fost aruncată ca fiind uzată. S-au găsit și scrisori, din care reieșea că ofițerii aveau cu ei soțiile și copiii, că familiile din diferitele forturi se vizitau sau își scriau și serbau împreună aniversările și -probabil-alte sărbători de asemenea. 

Printre încălțările uzate ce fuseseră aruncate într-o groapă de argilă și care acum sunt restaurate minuțios în Marea Britanie și sunt expuse într-un mic muzeu deschis la fața locului, se găsesc și opinci! 

Exact modelul de opinci arătat și pe statui de daci. Evident era vorba despre daci care se înrolaseră în armata romană în secolul I. 

De asemenea numeroși veterani romani au fost împroprietăriți în Dacia. 

Diploma din 14 octombrie 109 privitoare la veteranii romani aflați în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.
Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani. 

Pe placa de bronz era decretul lui Traian,
prin care se acorda: 

călăreților și pedestrașilor care au făcut serviciul militar în trei alae și 16 cohortes, care se numesc:

ala de cetățeni romani  și ala II Flavia de arcalia commageni și ala II de pannoni „veterana” și

(1) cohorta I de britoni cu efectiv de o mie de oameni supranumită Ulpia Torquata (decorată cu torques) din cetățeni romani și 

(2) cohorta I britanică cu efectiv de o mie de oameni, din cetățeni romani și

(3) cohorta I de iturei și

(4) cohorta de traci cetățeni romani și

(5) cohorta I Augusta de iturei și

(6) cohorta de vindelici, cetățeni romani, cea pioasă și fidelă și

(7) cohorta I de pannoni „veterana” și

(8) cohorta I de munteni și

(9) cohorta II de gali „Pannonica” și

(10) cohorta II de hispani și

(11) cohorta II de britani cu efectiv de o mie de oameni , cetățeni romani, cea pioasă și fidelă și

(12) cohorta II de galli „Macedonica” și

(13) cohorta III campestră din cetățeni romani și

(14) cohorta III de ciprioți cetățeni romani și

(15) cohorta V de galli și 

(16) cohorta VIII de reți (din Raetia)

și care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus,

celor lăsați la vatră după douăzeci și cinci de ani de serviciu militar sau chiar mai mulți , de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise mai jos, lor înșile , copiilor și urmașilor lor le-a dat (împăratul) cetățenie și legitimarea căsătoriei cu soțiile pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetățenia sau , dacă nu sunt căsătoriți încă cu acelea pe care le-ar lua mai apoi, dar pentru una singură.

Observăm că mare parte dintre veterani aveau deja cetățenie romană, dar prin acest decret li se legitima căsătoria și li se conferea cetățenie romană și familiilor lor. Desigur, primeau și lotul cuvenit de pământ. 

Până la reformele lui Septimius Severus  din anul 197, soldații nu aveau dreptul de a se căsători oficial. Dar în practică, ei trăiau cu „soții neoficiale” -mai ales în provinciile îndepărtate (Bretania, Siria, Dacia). Existau chiar și cartiere „familiale” întregi în apropierea castrului- canabae.

Sclavele

Pliniu cel Tânăr, Scrisori, VIII.16- se referea la cazuri în care soldații bogați păstrau sclave pe lângă ei în timpul serviciului militar.
Dacă un soldat putea să-și permită să cumpere  o sclavă (mai ales după o capanie reușită) , el avea dreptul să  o folosească pentru plăceri carnale. Nimeni nu considera asta ca „relație”. Era o manifestare a dreptului de proprietate.
Prada de război vie

Titus-Livius, în Istoria Romei, cartea 5, a descris cucerirea cetății Veies: femeile au făcut parte din prada de război.
Plutarh, Viața lui Marius, 6: după asalt, Romanii „și-au satisfăcut toate pasiunile” în orașul ocupat.
Violența împotriva femeilor învinșilor era considerată ca făcând parte din cursul obișnuit al războiului. 
În anumite cazuri , comandanții interziceau asta- ca de exemplu Caesar în Galia.
Dar alți comandanți închideau ochii. Era un mijloc de „decompensare” pentru armată.
Cum trata Caesar această problemă în ceea ce-l privea , putem deduce din cântecele satirice pe care i le cântau trupele lui, în perioadele de relaxare ale triumfului- conform lui Suetonius:

„Urbani, servate uxores: moechum calvum adducimus. Aurum in Gallia effutuisti, hic sumpsisti mutuum.”

Traducere: „Orășeni, păziți-vă nevestele: aducem curvarul cel pleșuv! Ai prăpădit în Galia aurul   împrumutat aici.” 

Reiese că Iulius Caesar, care le interzisese militarilor săi să violeze femei  se conforma el însuși acestei reguli , dar răsplătea „regește” pe femeile din Galia cu care avea de-a face în acea provincie. Și se înțelege că fuseseră multe, în cei opt ani (între anii 58 și începutul anului 49 î.Hr) de război în Galia, timp în care nu se întorsese acasă. 
 

În timp ce generalul roman învingător era onorat „ca un zeu”, purtând mantie de purpură, chiar cu fața colorată în roșu- așa cum erau colorate statuile de zei-și străbătea drumul primcipal al orașului urmat de trupele sale și de prăzile obținute, existau și elemente menite să-i amintească să nu devină încrezut. În car, în spatele lui era un om care îi șoptea: „amintește-ți că esti muritor”
De asemenea, trupele aveau libertatea de a cânta cântece satirice la adresa lui. Ei au cântat chiar și aluzii la zvonul lansat de Cicero, cu muli ani în urmă, că Iulius Caesar ar fi avut contact sexual homo cu regele Nicomedes. Caesar jurase solemn că nu a avut loc nici un astfel de act, dar zvonul era propagat în continuare, așa că lui Caesar nu i-a rămas decât să se amuze și el de cântecel.

La finalul Războaielor Galice, după victoria de la Alesia (în 52 î.Hr) Caesar a notat în De Bello Gallico că a oferit câte un prizonier gal ca sclav fiecărui soldat din întreaga sa armată. 
Fuseseră luați foarte mulți prizonieri .
Caesar ar fi putut să-i vândă negustorilor de sclavi (mangones) care urmau trupele romane în campanii, dar piața de sclavi devenise suprasaturată . 
Dat fiind că cei mai mulți militari urmau să fie lăsați la vatră, soldații se puteau întoarce acasă cu câte un ajutor pentru muncile agricole care îi așteptau. Sclavii ajutau și în timpul campaniei militare: ei puteau tăia copaci, transporta pietre sau alte munci necesare. 
Dat fiind că ei deveniseră sclavi „privați” (calones) ai soldaților, fiecare dintre ei era supravegheat de câte un soldat, deci nu erau pericole de revolte.
Printre prizonieri erau probabil și femei, dar asta nu se precizează. 
Se estimează că în timpul Războiului Galic, armata sa a capturat și înrobit aproximativ un milion de oameni.
Pentru o perioadă, prețul sclavilor pe piața mediteraneană a scăzut drastic, din pricina suprasaturării.

 

Caesar nu și-a finanțat războaiele din tezaurul Romei. În schimb, o economie subterană extinsă, formată din negustori de sclavi, i-a urmat legiunile în marș, transformând instantaneu vieți omenești în valută forte. Și a finanțat în acelaș timp statul roman prin sumele trimise. 

Strategia sa s-a bazat în mare măsură pe o economie mediteraneană extrem de integrată, care a transformat cucerirea Galiei într-o întreprindere financiară brutală și autosustenabilă. În timpul Războaielor Galice, Caesar și-a întreținut armata enormă prin trei metode principale:

• 1. Înrobire în masă și prăzi de război: Caesar a capturat și a vândut aproximativ un milion de gali ca sclavi. Negustorii romani de sclavi i-au urmat  legiunile, cumpărând captivi pe loc cu argint. Acest lucru a asigurat fluxul de numerar imediat și masiv necesar pentru a-și plăti soldații. Caesar a ordonat  să se bată și monede de aur, pentru plata trupelor.  Prizonierii puteau fi eliberați și dacă se plătea o răscumpărare pentru ei -și putem presupune că Iulius Caesar procedase și astfel în foarte multe cazuri. 
  Un indiciu e faptul că în secolul I , pe pietrele funerare din Gallia romanizată cel mai frecvent nume de familie roman (nomen gentillicum) întâlnit în inscripții este IULIUS (sau forma feminină Iulia)
  Drepturile de cetățenie: Acest fenomen epigrafic direct se datorează faptului că aristocrația galică și liderii tribali au primit cetățenie romană direct de la Iulius Caesar
   Conform obiceiului roman, sclavii eliberați sau provincialii care dobândeau cetățenia adoptau nomen-ul binefăcătorului lor. Astfel, mii de gali au devenit membri legali ai familiei Iulia, transmițând acest nume generațiilor următoare. 
  De asemenea, cel mai frecvent praenomen (prenume) din Gallia, în sec. I era Caius (Gaius) . În schimb, supranumele (cognomen) erau nume celtice latinizate  -cum era de exemplu Iulius Sacrovir sau Iulius Vindex, sau cognomene latine populare, ca: Primus, Secundus, Rufus. 

Deși Republica Romană folosea în mod tradițional argintul (denarul) pentru solda soldaților, Cezar a revoluționat sistemul monetar prin baterea regulată a aurului (denarius aureus sau „denarul de aur”). El a transformat bogățiile imense capturate în campanii și cele preluate pentru tezaurul Romei în monede ușor de transportat.
Cel mai utilizat pentru soldă a fost cel bătut de pretorul său, Aulus Hirtius. Moneda  chipul lui Caesar în chip de pontifex maximus , iar pe revers simbolurile lui pontifex maximus (lituus, Urceus, securis) . Se vede că monedele au fost bătute în condiții improvizate, în castrul militar, dar importantă era greutatea de aur pur , standardizată de Caesar la 8 g/aureus  -40 de piese dintr-o livră romană. 1 aureus=25 denari de argint sau 100 de sesterți. 

La numirea ca „dictator perpetuu”,cu 20 de zile înainte de a fi ucis,  Caesar a bătut alt aureus. În acest portret , pe avers apare Caesar tânăr, iar pe revers Caesar apare slab , ridat, purtând urmele celor 20 de ani de campanii militare și corona civica, însemn al meritului militar deosebit . (81-72 î.Hr ca tânăr ofițer în Asia și Cilicia, 61-60 î.Hr ca guvernator în Spania, 58-50 î.Hr în Galia, 49-45 î.Hr în război civil și campanii finale) .
O viață sintetizată pe această monedă , Numele lui C,Caesar apare pe ambele fețe ale monedei.

• 2. Rechiziționare agresivă: O armată permanentă de 40.000 până la 50.000 de oameni consumă zilnic tone de cereale. Caesar a intimidat triburile aliate și cucerite, cum ar fi eduii, să acționeze ca depozite de aprovizionare, cerându-le să recolteze și să transporte cereale către legiunile sale, sub amenințare.
• 3. Compensație la lăsarea la vatră: Caesar le-a promis veteranilor săi vaste suprafețe de pământ și bonusuri masive în bani după victoria totală. Deoarece era un aristocrat roman proeminent, ce avea reputația că-și ținea mereu cuvântul dat,  soldații săi considerau aceste promisiuni ca o investiție sigură. 

Discursul lui Caesar

 Celebrul discurs al lui Caesar reprodus de Dio Cassius în Cartea 43 din Istoria Romana

Caesar a sosit la Roma,  în anul 46 î.Hr, după ce îi învinsese în Africa pe partizanii lui Pompei la Thapsus.
Aici, dându-și seama că cetățenii se temeau de puterile pe care le acumulase, că aveau îndoieli cu privire la mărinimia ce-o arătase și că în consecință . se așteptau la nenumărate alte năpăstuiri asemănătoare acelora prin care trecuseră înainte vreme, că onorurile exagerate care-i fuseseră acordate nu erau altceva decât mijloc de a ocoli primejdia presimțită - adică porneau de la simpla lingușire și nu dintr-un sentiment de sinceră apreciere- el căuta să liniștească spiritele și insuflă încredere prin acest discurs pe care l-a ținut în Senat:

„Nimeni dintre voi, senatori, să nu se aștepte din partea mea la un cuvânt sau la un gest jignitor, pentru că m-am întors victorios și acum, fără să fiu obligat să răspund în fața nimănui, pot să spun tot ceea ce îmi trece prin minte sau să fac, în deplină libertate, tot ceea ce aleg.
Nu, nu așa stau lucrurile.
Dacă Marius, Cinna și Sulla, precum și toți ceilalți, ca să zic așa, care au avut cândva norocul să-și zdrobească adversarii au dat dovadă, o dată victorioși și stăpâni pe situația la care doreau să ajungă, de o conduită diametral opusă promisiunilor și comportării lor anterioare -  după ce în prealabil au izbutit prin acțiunile lor politice să atragă nu puțini cetățeni, ținând discursuri și săvârșind numeroase acte de umanitate, în scopul de a-i câștiga drept prieteni sau, cel puțin , de a nu-i avea de dușmani - acesta nu este un motiv ca oamenii să-și închipuie că și eu, la rândul meu, voi proceda la fel.

Căci nu m-am asociat cu voi în trecut cu prefăcătorie, în timp ce aș fi avut în realitate o fire diferită , doar pentru a mă simți în siguranță acum , când acest lucru este posibil; și nici nu am devenit atât de încântat sau infatuat de marele meu noroc , încât să doresc să apar și ca tiranul vostru  (căci oamenii despre care am vorbit, după părerea mea au fost victimele acestor două slăbiciuni, sau cel puțin ale uneia dintre ele).

Nu, sunt din fire acelaș om cum mă cunoașteți dintotdeauna - dar de ce să intru în detalii și să devin jignitor, lăudându-mă pe mine însumi? 

Mă voi feri să nemulțumesc norocul care îmi surâde; cu cât m-am bucurat mai mult de favoarea sa în trecut, cu atât îl voi folosi mai moderat pe viitor.

Căci nu am avut alt motiv în a mă strădui să obțin o putere atât de mare și să mă ridic la o asemenea înălțime încât să-i pot pedepsi pe toți dușmanii activi și să-i mustru pe toți din cealaltă facțiune, decât ca să pot fi în situația cuiva ce nu e în pericol și să obțin prosperitate cu onoare.

De altfel pentru un bărbat nu ar fi nici frumos, nici drept dacă s-ar dovedi că săvârșește, la rândul lui, aceleași fapte pe care el le condamnă la adversarii săi. 
Cât despre mine n-aș vrea, după ce m-am purtat întocmai ca predecesorii mei, imitându-le faptele, să mă deosebesc de ei numai prin simpla strălucire a unei izbânzi totale.
 
Cine, într-adevăr , are în primul rând datoria să facă celorlalți oameni cât mai mult bine, și aceasta cât mai des cu putință, dacă nu acela care are în mână puterea supremă?
Și cine oare trebuie să se ferească mai mult ca oricine să comită greșeli, decât acela care are deplina autoritate? 
Cine, în sfârșit, trebuie să se folosească mai înțelept  de darurile Cerului, decât acela care a fost copleșit de divinitate cu cele mai înalte favoruri? 

De datoria cui este să administreze cu cea mai mare chibzuință bunurile care îi stau la dispoziție, dacă nu a aceluia care are avutul cel mai mare și care se teme ca nu cumva să-l piardă?

Căci norocul, dacă e unit cu stăpânirea de sine este durabil, iar autoritatea, dacă menține moderația , păstrează tot ce a fost dobândit.

Care să fie oare cel mai important privilegiu pe care nu-l au nicicum cei care se bucură de o prosperitate lipsită de căldura virtuții?

După părerea mea , acela de a fi iubit fără prefăcătorie în timpul vieții și, după moarte, să  fie lăudat pe bună dreptate.
Dimpotrivă, acela care a abuzat fără margini de puterea pe care o deține, nu are parte nici de bunăvoință sinceră, nici de siguranță adevărată ci, deși i se acordă o lingușire falsă în public, este în secret urzit un complot împotriva lui (?) .
Poate fi doar copleșit de lingușiri mincinoase, în timp ce pe ascuns este ținta tuturor calomniilor...căci această autoritate face ca toată lumea , dar mai ales cei din preajmă să devină bănuitori și încolțiți de frică.

Aceste afirmații pe care le-am făcut nu sunt simple sofisme. 

Doresc să fiți convinși că la mine nu e vorba nici de o ostentație găunoasă, nici de o inspirație întâmplătoare, de moment,
 ci mai degrabă convingeri cu privire la ceea ce la început am considerat că este atât potrivit, cât și avantajos pentru mine. 

Din această cauză ați face bine să aveți încredere în mine nu numai pentru prezent, ci, însuflețiți de cele mai frumoase speranțe și pentru viitor; să vă faceți socoteala că, de-aș fi fost un prefăcut în purtarea mea de odinioară, chiar astăzi   aș fi avut putința să vă arăt ceea ce sunt în stare să fac, fără nici o amânare.

Dar nici în trecut modul meu de a gândi nu a fost altul, așa cum dovadă pentru această afirmație sunt înseși acțiunile mele, și nici acum, vedeți bine, nu fac altceva decât să mă străduiesc să păstrez o linie de conduită cât mai moderată cu putință;
Vă jur pe Jupiter, dar nu pe Jupiter atotputernicul, ci pe acel Jupiter care întinde asupra voastră o mână protectoare, nu tind să devin tiranul vostru, ci conducătorul vostru; 

În legătură cu toate câte vor trebui făcute în interesul tuturor voi fi consul și dictator, dar mă voi comporta ca un simplu cetățean particular, dacă este vorba să fac rău cuiva.

Asta de fapt nici nu ar mai trebui menționat. 
Căci de ce să omor pe vreunul dintre voi, care nu mi-ați făcut nici un rău, când nu am nimicit pe niciunul dintre cei care erau aliniați împotriva mea? 
Căci, după iertarea tuturor acelora ce n-au fost decât o singură dată în rândurile adversarilor mei , am grațiat până și un mare număr dintre aceia care au luptat de două ori împotriva mea? 

Cum aș putea să păstrez în inimă sentimente de ură împotriva cuiva când, după cum bine știți, refuzând să citesc și chiar să copiez documentele găsite în arhiva secretă a lui Pompeius și a lui Scipio, le-am ars îndată pe toate?

Cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut, Senatori, este acela de a ne uni cu hotărâre forțele , dând uitării câte s-au petrecut cândva, ca o urmare provocată de o intervenție divină. 
Să începem așadar să ne iubim unii pe alții, cu inima curată,ca și cum am fi într-un fel noi cetățeni.

Doresc , în ce vă privește, să nutriți pentru mine simțămintele datorate unui părinte, bucurându-vă astfel de roadele prevederii și solicitudinii mele, fără să aveți de ce vă teme. 
Cât despre mine, de datoria mea este să veghez asupra voastră, așa cum veghezi asupra copiilor tăi, dorind din tot cugetul ca toate actele voastre să fie întotdeauna conforme cu justiția, închizând ochii, ca la ceva de neevitat, în fața slăbiciunilor -- împărtășind oamenilor merituoși onorurile care li se cuvin îi îndreptând , pe cât este omenește cu putință, pe cei care își manifestă răutatea. 

Soldații mei, nu mai mult decât persoana mea nu se cuvine să vă inspire teamă. Nu trebuie să vedeți în ei decât paznicii propriei  mele autorități cât și a autorității voastre. 

Am mai mult decât un singur motiv ca să-i rețin încă sub arme.

Dar întreținerea unei armate va fi făcută nu împotriva intereselor voastre, ci în folosul vostru. 
Soldații se vor mulțumi cu ceea ce li se va da și își vor arăta recunoștința pentru cele ce primesc. 

Se va spune, poate, că taxele percepute în ultima vreme depășesc sumele obișnuite. Acest lucru era însă necesar pentru ca acele elenente care au tulburat ordinea publică să ajungă să înțeleagă situația de fapt și totodată pentru ca cei care au obținut victoria, primind un sprijin suficient, să nu alunece și ei pe calea nemulțumiriilor care duc la răscoală.
Nici un ban din aceste sume, credeți-mă vă rog, nu a fost cheltuit în folosul meu personal; departe de așa ceva, în folosul vostru am cheltuit totul și, pe lângă aceasta, am cheltuit mari sume de bani luate cu împrumut și dobândă. 
Unele dintre aceste fonduri, știți bine, au ost cheltuite pentru necesitățile războiului; altele au fost puse deoparte pentru necesitățile voastre, pentru a sluji înfrumusețării orașului și nevoilor de administrație.
Vedeți că eu sunt acela asupra căruia cade umbra neplăcută a cheltuirii acestor contribuții; voi, voi nu faceți altceva decât să vă bucurați cu toții laolaltă de foloasele care decurg atât pentru serviciul militar, cât și pentru alte aspecte din viața publică; în fiecare clipă avem încă nevoie de corpuri de armată, deoarece fără acest sprijin, când locuiești într-un oraș mare cum este Roma și când posezi un imperiu atât de întins, nu e posibil să trăiești în siguranță.  
Abundența fondurilor bănești și un număr ridicat de soldați devin în aceste împrejurări principala pârghie a siguranței noastre. 

Totuși, nimeni dintre voi să nu bănuiască că am intenția să provoc noi supărări oamenilor avuți, sau să stabiles noi dări; Cele care sunt în vigoare îmi vor ajunge și voi depune toate eforturile să fiu bogat, împreună cu voi toți, decât să mă văd pus în situația de a răpi pe nedrept, indiferent cui, din bogățiile pe care le posedă”.


Caesar a rostit aceste cuvinte mai întâi în Adunarea Senatului și apoi în Adunarea Poporului. 

Cuvintele lui erau sincere. Caesar dorea să conducă statul roman cu blândețe, să nu fie temut, ci apreciat și iubit. 

Un discurs menit să-i liniștească pe senatori, dar tocmai această clemență l-a costat viața.

 Mulți dintre cei pe care Cezar i-a iertat și i-a integrat înapoi în Senat au considerat că republica este în continuare sub dictatură. Doi ani mai târziu, în 44 î.Hr., chiar acești oameni pe care el se lăuda că „i-a grațiat” au organizat complotul din Idele lui Marte și l-au asasinat. 

Conform legislației romane, un adversar luat prizonier pe câmpul de luptă era în întregime la discreția învingătorului, care putea să-i ia viața, sau să-l vândă ca sclav sau să-i aplice orice altă pedeapsă ar fi crezut de cuviință. Caesar însă, așa cum a menționat în discurs, a ales să-i ierte pe toți cei care fuseseră prinși o dată, după ce luptaseră împotriva lui. Își făcuse din asta o regulă, pe care i-a îndemnat pe cei eliberați să o facă cunoscută tuturor. Regula se aplica însă doar în cazul prizonierilor ce erau cetățeni romani. El i-a iertat însă chiar și a doua oară pe mulți dintre ei. 

Au făcut tot posibilul să-i dea impresia că e iubit și nu are de ce să se teamă. 


Urmașul său, Octavianus a folosit însă altă metodă. 

Augustus, statuie de bronz găsită în mare lâgă Euboca, datată în 12-10 î.Hr

Mark Cartwright (CC  BY -NC -SA)

Urmașul său, Octavianus , viitorul Augustus nu a făcut însă greșeala de a-și ierta adversarii, alegând să -i sacrifice și pe cei față de care el însuși era îndatorat (cum a fost cazul lui Cicero, ucis ca și fratele lui mai mic în cadrul epurărilor ) sau adolescenți , cum a fost cazul lui Cesarion, fiul lui Caesar și al Cleopatrei (care îi devenise frate vitreg după adoptarea de către Caesar) , pe care Octaviamn l-a dat în urmărire îndată ce a intrat victorios în Egipt și a ordonat să fie strangulat. Fiul cel mare al lui Marcus Antonius, Marcus Antonius Antyllus, adolescent și el, căutase azil lângă statuia lui Caesar, sperând că memori lui Caesar îl va înduioșa pe Octavianus, dar a fost ucis . 

Octaviann s-a asigurat că adversarii politici au fost trecuți pe lista de proscriși, ceea ce însemna condamnarea la moarte și confiscarea averilor .
De asemenea toți conspiratorii care colaboraseră la uciderea lui Caesar au fost executați sistematic pentru înaltă trădare -dacă nu se sinuciseseră după înfrângerea militară, ca Marcus Iunius Brutus și Gaius Cassius Longinus.
Listele de proscriși au fost întocmite după formarea triumviratului Octavian-Antonius-Lepidus .
Pe liste au fost trecuți asasinii lui Caesar, dar și numeroși senatori, ecveștri, cetățeni bogați , între care Cicero și Sextus Pompei, fiul cel mic al lui Pompei cel Mare. Conform lui Appianus, au fost circa 300 de senatori și 2000 de ecveștri  proscriși.

Caesar îl grațiase pe Sextus Pompei, care reușise să fugă după înfrângerea trupelor lui și ale fratelui său Gnaeus la Munda. Sextus a refuzat însă grațierea, mai ales că averea enormă a tatălui său fusese acaparată în condiții dubioase de către Antoniu și Dolabella.

Triumvirii au oferit recompense pentru capetele proscrișilor aflați încă în libertate: 2500 de drahme pentru proscrișii liberi și 1000 de drahme pentru sclavi. Informatorii primeau și ei plăți similare. Cei care adăposteau un proscris risca să primească aceeași pedeapsă.

Au fost confiscate averile câtorva mii de cetățeni, averile confiscate fiind utilizate pentru plata trupelor .
De asemenea, Octavian a reintrodus taxa numită tributum, pentru întreținerea armatei (taxă ce fusese înființată inițial prin anii 400 î.Hr , dar fusese desființată în anul 167 î.Hr) .

(Remarcăm  persistența termenului de tribut în Țările Române, dar sub forma sumelor de bani plătite către Imperiul Otoman). 

Octavian a învățat din cele ce i se întâmplaseră lui Caesar.
El a dat o atenție maximă aparențelor.
Când mulțimea i-a cerut să devină dictator, el și-a rupt toga , a căzut în genunchi și i-a implorat să se oprească.
(Văzuse că un simplu refuz nu e suficient: Caesar refuzase diadema regală, chiar în mod repetat, dar comentatorii au apreciat că el nu a fost destul de indignat. Deci...)
Cînd a avut nevoie de un nume care să-i arate supremația absolută, a evitat termenul de „rege” și a inventat apelativul „Augustus”. Dar totuși el nu se referea in public la persoana sa cu numele Augustus, ci „princeps”-primul dintre cetățeni. De asemenea, templele care erau ridicate în cinstea lui, ca unui zeu , el cerea să fie dedicate „Romei și lui Augustus”, legând cultul său de al statului.
Cum Senatul îi permisese lui Caesar să poarte mereu toga purpurie , dar faptul că el a îmbrăcat acea togă festivă a fost considerat excesiv, Augustus se lăuda că poartă togi simple, din lână țesută de soția sa Livia și de fiica sa Iulia. De fapt era greu de crezut mai ales în a doua parte a vieții lui, timp în care Iulia fusese căsătorită și apoi exilată, iar Livia locuia foarte mult în palatele ei proprii.

Împroprietărirea veteranilor romani

Cum era determinată dimensiunea parcelei de pământ dată unui legionar roman la sfârșitul serviciului său?

Ca o reamintire, durata serviciului militar în Imperiul Roman era în general de 16 ani, deși mulți își prelungiau angajamentul, dar soldații erau demobilizați automat după vârsta de 45 de ani.

Pentru un soldat roman, pensionarea (missio honesta) însemna trecerea la o viață de proprietar de pământ. Mărimea parcelei depindea în primul rând de grad: un legionar primea între 15 și 30 de iugera, în timp ce un centurion sau un membru al gărzii imperiale primea considerabil mai mult. Un iugerum era de aproximativ 2.520 de metri pătrați, deci 20 de iugera însemnau aproximativ 5 hectare, suficiente pentru a trăi confortabil.
(De remarcat persistența la noi a termenului iuger ca măsură pentru terenul agricol)

Calitatea terenului conta și ea: cu cât era mai fertil, cu atât parcelele erau mai mici. Prin urmare, în Italia și Valea Nilului, proprietățile funciare erau mai mici, în timp ce la granițele Imperiului erau mai mari. Aceasta era, de asemenea, o modalitate de a asigura supraviețuirea imperiului prin așezări romane în regiuni îndepărtate.

Terenul a fost împărțit cu precizie folosind „centuria”, un sistem de subdiviziune în pătrate regulate, dintre care unele pot fi văzute și astăzi în anumite zone.

Arausio

Se poate da exemplul fostei localități Arausio, din Galia, unde se află actuala localitate Orange.
Localitatea e legată de o înfrângere gravă suferită în 105 î.Hr de armata romană în fața unei coaliții de triburi de  teutoni, cimbri și ambroni cu helveții. Armata romană fusese comandată de consulul Quintus Servilius Caepio, bunicul Serviliei Caepionis și străbunicul lui Marcus Iunius Brutus.
Consulul Caepio asediase și cucerise capitala Tolosa a triburilor Tectosagi și Cimbri , obținând o pradă impresionantă de 150000 de livre în bare de aur și 100 000 de livre in bare de argint. Aurul a fost furat în drum spre Roma.
 În plus, Caepio a refuzat să coopereze cu  noul consul trimis de la Roma, ceea ce a dus la grava înfrângere , în care au fost uciși peste 80 000 de soldați romani și 40 000 de trupe auxiliare.
Caepio a fost exclus din Senat printr-o lege adoptată pe loc . Tribunalul i-a luat cetățenia romană , a plătit o amendă de 15 000 de talanți și a fost exilat în Asia Mică , unde a fost închis până la moarte.

15 000 de talanți de argint din anul 100 î.Hr. însemnau aproximativ 390-510 tone de metal. Aceasta reprezenta circa 90 de milioane de drahme sau denari, echivalentul a 90 de milioane de zile de muncă. Valoarea modernă estimată prin prisma puterii de cumpărare (salarii zilnice) depășește 4-9 miliarde de euro, iar în valoare pură a argintului metalic este de aproximativ 300-400 de milioane de euro

Altă variantă ar fi că aurul ar fi fost aruncat în Ron de coaliția învingătoare, laolaltă cu armurile, cadavrele și chiar caii romanilor.

(Poate că de acolo provine legenda „aurului Rinului”- de fapt al Ronului? )

Galia a fost apoi cucerită de Iulius Caesar.
În anul 35 î.Hr, veteranii celei de a doua legiuni galice au înființat orașul Colonia Iulia Secundanorum Arausio, oraș în care s-au construit apoi (în anul 20 î.Hr) un arc de triumf ce se păstrează și azi, un teatru, un forum. Acești veterani ai lui Caesar au construit și teatrul pentru 9-10000 de spectatorui, ce a fost restaurat în zilele noastre.

Franment din una din plăcile cu cadastrul orașului. 

Incinta orașului îngloba cca 70 de hectare, care au fost cadastrate cu precizie de topografii romani.
S-au păstrat fragmente din plăcile de marmură pe care fuseseră gravate și afișate în oraș lotizările întocmite pentru stabilirea terenurilor aflate în proprietatea statului, dintre care unele fuseseră deja folosite pentru pământuri veteranilor.
La distanțe de 708 m erau trasate linii ce despărțeau centurii de câte 50 de hectare . Veteranii avuseseră prioritate la atribuirea loturilor, dar unele mai proaste erau arendate și altele rămăseseră în proprietatea statului. Se poate nota de asemenea că în anul 90 un decret imperial al lui Domitian a impus distrugerea viilor ce se întindeau pe 35 de hectare, terenul fiind lăsat refacerii pădurilor.

Urmele acestor cadastrări s-au păstrat pe teren uneori sute de ani, cum se vede de pildă pe această hartă a orașului Cesena realizată în Renaștere:

Împărțirea se regăsește și pe harta actuală a orașului Cesena-aici un fragment. Aceleași străzi, cu aceleași denumiri.