Arminden

 

Pe 1 Mai exista sărbătoarea populară Arminden

Dar de unde venea ea și ce semnificație avea în vechime?
La noi se spune pe d eo parte că era o sărbătoare precreștină, a unei zeități (despre care nu știm cum se numea, pentru că denumirea „arminden ar fi provenit de la o denumire slavă „Ieremii nidini”- adică ziua sfântului Ieremia) , dar pe de altă parte ni se spune că tradiția ar proveni de la omorârea pruncilor de către Irod, când oamenii lui ar fi pus o creangă verde la poarta casei familiei lui Iisus, pentru a începe măcelul a doua zi, dar a doua zi au apărut ramuri verzi la porțile tuturor caselor, din solidaritate.

Dar cum se sărbătorea această zi, în popor:

Era o zi în care nu se lucra, de aceea era supranumită și „ziua boilor”, pentru că nu se ieșea la arat în acea zi, deci aveau zi liberă și animalele de muncă.
În acea zi se petrecea cu lăutari, la pădure, se frigea miel și se bea vin roșiu sau pelin, iar la întoarcerea în sat bărbații își puneau liliac sau flori de pelin la pălării.
Se mai chema și Ziua bețivilor, Băui, Maiu sau Păui.  
(Era deci o serbare câmpenească) 
În unele zone însă, înainte de ieșirea la iarbă verde se mai și lucra, I Mai fiind considerată Ziua Plugarului. Oricum se punea pelin la brâu sau la pălărie, ba chiar și la gâturile boilor cu care se începea aratul.
Prin tradiție, erau ajutați și cei săraci, care nu aveau plug sau animale , ori n-aveau putere de muncă. 
Era benefică răsădirea unui pom.
Armindenul era pus în legătură și cu ziua Mărțișorului: banul de argint legat cu șnur alb*roșu se folosea pentru petrecere la pădure. 
Se menționează și obiceiul de a se aduce din pădure un copac înalt (brad sau fag), ce era curățat de crengi până aproape de vârf și âmpodobit cu flori și spice de grâu, în centrul satului, urmând să se organizeze întreceri de cățărat pe trunchi.
În sâmbăta premergătoare Armindenului, în fiecare familie se puneau crengi de mesteacăn sau de tei la poartă și se aduceau în casă flori parfumate de iasomie și de tei.
(Asta ar însemna că sărbătoarea nu avea dată fixă, ci se serba în prima duminică a lunii mai)

Dar de unde ar proveni această sărbătoare?
E clar că ar fi o sărbătoare a renașterii naturii , a fertilității.

La romani, era o sărbătoare dedicată unei zeități a etruscilor, Pales

21 Aprilie Parilia/Romaea 23 Aprilie Vinalia priora 25 aprilie Robigalia	zeița Pales-protectorul cirezilor și turmelor Asociată întemeierii Romei Sărbătoarea vinului nou Sărbătoare a soarelui	Sărbătoare rurală . Romulus ar fi trasat atunci  linia zidurilor la întemeierea orașului . Se sărea peste șiruri de flăcări . Crengi înflorite la porți. Prăjituri de mei, se bea lapte și vin roșu.  Se sacrifica un câine cu blană roșcată
	27 Aprilie-2 Mai Floralia	Flora-Sărbătoarea primăverii	Ludi scenici (reprezentații teatrale)   Prostituate dansau goale .  Se duceau spice de grâu , erau amendați cei ce nu lucrau ogorul public.

Observăm că în tradițiile romane se făcea referire la zeități și la tradiții mai vechi , etrusce, dovadă a vechimii remarcabile a acestor sărbătoriri legate de reînnoire și de fertilitate, dar și de  lucrările agricole

Aflăm că în Europa a existat tradiția ancestrală a „sărbătorilor de mai”, celebrate în general pe 1 Mai, dar oricum la începutul verii, cam la mijlocul intervalului dintre echinocțtiul de primăvară și solstițiul de vară. 

Au fost atestate astfel de sărbători în Evul Mediu în Italia, Anglia și Franța: ramuri verzi  și un trunchi înalt de copac erau simboluri ale renașterii vegetației.

În multe regiuni ale Germaniei și în general, ale Europei centrale  se sărbătorea de obicei „arborele de mai” (Maibaum) , un trunchi înalt de copac decojit la partea inferioară și decorat cu panglici și o coroană la partea superioară, în jurul căruia petrecea comunitatea respectivă. 
În Franța se citează un conflict în 1224 , la Aix-la Chapelle, unde un călugăr ar fi ridicat un trunchi de copac împodobit cu coroane, mulțimea a protestat , dar guvernatorul orașului a dispus ridicarea unui arbore și mai înalt. 
Între 1350 și 1400 se semnalează acest obicei și în Marea Britanie, în regiunile de sud și în cele galice, dar și în diferite orașe și sate. 
La conciliul de la Milano, în 1579 biserica catolică a proscris această tradiție, considerată păgână. Se consideră că apariția - în Evul Mediu- tradiției bradului de Crăciun ar fi fost o reluare a acelui obicei antic de promăvară. În Alsacia și în munții Pădurea Neagră se vorbea despre „mai de iarnă”, sau „mai de Crăciun”. 

În Irlanda se sărbătorește și azi „ziua luminoasă de mai” (Mi Bheal Taine), în Scoția: Latha Beall Tainn , când tinerii se rotesc dansând  în jurul unui catarg ridicat în piață. 
În Țara Galilor se ridică de asemenea un „arbore de Mai”decorat cu panglici și flori: Y FeDwen Fai. 

Sărbători de acest fel sunt tradiționale și în Suedia, Finlanda, Lituania, Letonia , Estonia, dar și în Grecia (GaiTanaki) 

La saxoni, arborele vieții se cheamă IrmisSul. 
Oarecum asemănător cu denumirea de la noi: Armin Deni, în Bulgaria fiind de asemenea IrminDen/ Eremiia/ IriMa/ Zamski Den. 
În Galiția și în Portugalia se celebrează de asemenea Festa de Maios/Cruz de Maio .
În Italia de pildă se celebrează Albero di Maggio, care în orașul Martone se cheamă  A'NTinna  .
Se pot adăuga tradițiile similare din Cehia, Elveția, Malta, Belgia, Cipru.
În Franța se citează o decizie din 1136 a lui Roger I Trencavel, în care era vorba despre obiceiul ca tinerii să planteze pe 1 mai un arbore decorat, care ar urma să fie tăiat în iunie, la solstițiul de vară. 

Reiese că tradiția e foarte veche, putând fi urmărită până la etrusci, din timpuri imemoriale și a fost legată în principal de reînnoirea naturii, primăvara și de fertilitate . 
Au fost asociate apoi diferite zeități (zeiță etruscă de care romanii nici nu-și aminteau prea bine de fapt, dar rămăsese sărbătoarea) sau sfinți creștini. 

Unitati romane de masura

Unități romane de lungime bazate pe dimensiunile corpului

Observăm că noi, românii înțelegem unele dintre acele cuvinte din latină, pentru că le regăsim în română.
Sub forma unor variante.
Digitus=deget , (lățimea degetului mare) -unitate de măsură cam de 1,85 cm

Palmus= palmă , (lățimea palmei, egală cu 4 degete) - unitate de măsură cam de 7,4 cm

Cubitus =cot (a rămas ca denumire a unuia dintre oasele antebrațului) - cam 44,4 cm. 
Pes=picior , cam 29,6 cm -a rămas la noi în denumirea pas, fiind de fapt în legătura cu cealaltă unitate de lungime:gradus , de aproximativ 0,74 m. 
Gradus era pasul+talpa.

 

Pe lângă acestea erau și

Uncia (rămasă în Marea Britanie ca Pouce/Once) : 1/12 picior  -aprox 2,46 cm
Passus (pas dublu): 5 picioare aprox. 1,48m

Pertica (prăjina) =10 picioare= 2,964m
Stadium : 625 picioare, aprox. 185m

Leuga (leghea romană) =7500 picioare= 2223 km

Mille Passuum (Milă) 1000 pași dubli, aprox. 1,48 km

Acest sistemm de măsuri s-a păstrat în sistemul de unități de lungime al Marii Britanii  și al Imperiului Britanic, de acolo derivând și sistemul de măsuri obișnuite în SUA.

Măsuri de suprafață (agrare) :
Scrupulum ; 100 picioare pătrate, aprox. 8,76 m2.
Actus Quadratus (Acru): 13300 picioare pătrate, aprox. 1260m2 (sau jumătate de iugăr) 

Iugerum (Iugăr) : 2 actus pătrați, aprox. 2520 m2

Măsuri de volum și masă

Uncia : aprox. 27,3g

Libra (livra/as) =12 uncii, aprox. 327g

Amphora (amfora) : circa 26l , echivalent cu quadrantal 

Biblioteca din Efes

 Biblioteca lui Celsus

Biblioteca lui Celsus a fost construită între anii 110 și 117 , de către Gaius Julius Aquila Polemaeanus, guvernatorul orașului, în memoria tatălui său, senatorul roman Tiberius Iulius Celsus Polemaeneus.
Acest senator a fost consul suffect din anul 92, apoi numit proconsul al Asiei în anul 105 de către împăratul Traian. 
Iulius Aquila a murit înainte de terminarea lucrărilor, dar a lăsat prin testament 25000 de dinari pentru cumpărarea de cărți pentru bibliotecă.
Moștenitorii săi au terminat construcția și au dotat biblioteca cu 12000 de pergamente , păstrate în dulapuri d elemn încastrate în pereți. 

Construcția a fost gândită ca o amplă bibliotecă (a treia ca mărime din lumea antică, adăpostind circa 12000-20000 de pergamente, dar cuprinzând și un mausoleual lui Celsus.
La nivelul inferior al fațadei se găsesc patru statui alegorice, care personifică virtuțile personale ale lui Celsus și valorile ideale ale culturii romane antice, bazate pe cultura elenistică greacă.
Pe piedestalele statuilor sunt inscripții care ne lămuresc pe cine reprezentau acele statui:

• Sophia-înțelepciunea, Rațiunea
• Arete-Virtutea, superioritatea morală
• Ennoia -Gândirea, Inteligența, Raționamentul, dar și Destinul
• Episteme- știința, cunoașterea, învățarea

Statuile pe care le vedem acum acolo sunt niște copii, căci originalele se află la muzeul Ephesus din Viena.
S-au făcut și niște reconstituiri ale ipoteticului lor aspect inițial (dat fiind că, așa cum știm, statuile antice grecești și romane au fost la origine colorate )

În antichitatea romană, a fost bibliotecă publică.
În perioada aceea existau deja numeroase biblioteci publice în Imperiul roman. 
Construcția a fost probabil afectată de cutremure , între care cel din 115 a fost cât pe ce să-l ucidă ș pe împăratul Traian.
A urmat incendierea de către goți- în anul 263 , rămânând doar fațada spectaculoasă , pe care o mai vedem astăzi doar pentru că între anii 1970 și 1978 arhitectul Friedmund Hueber și arheologul Volker Michael Strocka au lucrat la reconstituirea ei din piesele componente găsite la pământ. .Abia în anii 1903 și 1904 au fost găsite părți din construcție , căzute la pământ ,

La Roma, fă ca romanii

« si fueris Romae, Romano vivito more; si fueris alibi, vivito sicut ibi »

O pictură de Van Dyck reprezentând întâlnirea sfântului Ambrosie cu împăratul Theodosius

Se spune că expresia îi aparține sfântului Ambrosie

( Ambrosius din Milan , Aurelius Ambrosius episcop la Milano în anul 374, considerat unul dintre părinții Bisericii creștine din Occident) 

Se traduce:
Dacă ai fi la Roma, trăiește ca romanii;dacă ai fi în altă parte, trăiește ca cei de acolo.

Expresia provine dintr-o lucrare a teologului englez Jeremy Taylor, apărută în 1660 : Ductor Dubitantium, care e inspirată se spune dintr-o convorbire a lui Ambrosius citată de contemporanul său sfântul Augustin

 (Augustin d'Hippone, Aurelius Augustinus, teolog creștin și filozof) .

Sfântul Augustin îl întrebase dacă ziua de odihnă trebuia să fie sâmbăta-ca la Milano- sau duminica-așa cum era la Roma. 

Sfântul Ambrosie i-a scris sfântului Augustin așa:
« quando hic sum, non ieiuno sabbato; quando Romae sum, ieiuno sabbato ; et ad quamcumque ecclesiam veneritis, eius morem servate, si pati scandalum non vultis aut jacere»

(« Când sunt aici i [la Milano],  nu postesc sâmbăta ; când sunt la Roma, postesc sâmbăta : în oricare  Biserică ați fi urmați obiceiurile ei, dacă nu vreți nici să suferiți și nici să provocați scandal. ») 

Expresia arată că dacă ești în altă țară, sau în alt ținut, e normal să te pliezi obiceiurilor locului.

Aurari italieni au redescoperit o tehnica etrusca

Aurul etrusc

 Etruscii erau maeștri în prelucrarea aurului sub formă de bijuterii sofisticate.
Una dintre specialitățile lor era realizarea de motive decorative cu ajutorul unor granule de aur de numai 0,14 mm, cât e diametrul unui fir de păr.
Între secolele VII și VI î.Hr, granulele etrusce se aliniau câte 70 pentru o linie de 1cm.
Unele piese erau acoperite de zeci de mii de granule fine . Bolul de la Praeneste număra circa 140000 de granule. 
O primă dificultate era obținerea acestor granule minuscule, de dimensiune aproape egală. 
Ce procedeu se crede că se folosea:

Se decupa o foaie fină în paiete de dimensiuni egale , appoi se puneau paietele minuscule într-un creuzet, cu pudră de cărbune, ca să nu se atingă între ele. Creuzetul acoperit se încălzea până la punctul de topire a aurului, astfel că paietele de aur să formeze mici sfere , care erau apoi răcite, separate de pudra de carbon , spălate și filtrate pentru calibrare.

E posibil de asemenea ca astfel de granule să se găsească sub formă de aur nativ.

Granulele de aur, numite pulviscolo (granulare) erau fizate printr-un procedeu care nu lăsa nici o urmă vizibilă, nici chiar la microscop, o difuziune chimică.
Timp de peste 1500 de ani nu s-a știut cum se proceda în secolul VII în. Hr, deși substanțele erau descrise de Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia (cartea XXXIII).
Era o lipire chimică numită sudură coloidală sau eutectică . Se folosea un amestec de carbonat de cupru, un amestec adeziv organic , urină(?) și nitroglicerină. Amestecul se numea „santerna”𐌆𐌀𐌌𐌈𐌉𐌂  ( zamθic , „ auriu ” ). 

Descrierea modernă a tehnicii:
Amestecul coloid de gumă tragecanth  și săruri de cupru scade punctul de topire al granulelor de aur și a suportului de aur pe care urmează a se fixa granulele.
Cuprul din amestec se difuzează atât în granule, cât și în metalul de bază la punctul de contact, creând o legătură puternică. Pentru aplicarea suderului coloid, acesta se întinDupă uscarea piesei, ea se introduce într-un cuptor reductor . Căldura cace ca Tragecantul să ardă, eliberând sarea de cupru. La temperatura eutectică de 890grade Celsius cuprul se difuzează în granuleși în metalul de bază, legându-le ferm.de pe suprafața metalului de bază, iar granulele sunt atent aranjate deasupra, folosind o pensulă fină. 

Prin 1980 artizanii toscani Trili și Pacini au reușit să reproducă acel proces în atelierul lor de orfevri.
Cu granule de 0,1 mm, lipite fără urme 

Bijutierul italian Fortunato Pio Castellani (1794-1865) a făcut acest pandantiv în stilul etrusc reînviat, folosind aur de 22 de carate. El a anunțat că a descoperit tehnica etruscilor studiind tehnica prelucrării aurului într-un sat îndepărtat din Apenini. 

Pandantiv confecționat de Castellani în stil etrusc- dar aplicând granulele de aur fără a urma un motiv geometric

Pliniu cel Bătrân despre aur

Pliniu cel Bătrân a vorbit în capitolul II din lucrarea sa despre extragerea și prelucrarea aurului și argintului, destinate confecționării de obiecte prețioase, cizelate cu artă.

Dar- spune el-„pasiunile vicioase au dar un nou avânt artei” cum aurul și argintul începuseră a fi considerate prea comune, vasele fragile din cristal și vasele murrine au fost considerate dovada opulenței tocmai prin fragilitatea lor. De asemenea, pietrele prețioase aduse din India au devenit căutate, aurul nefiind decât un accesoriu al acelor bijuterii și obiecte ornate cu pietre scumpe.
El consideră că cel ce a pus prima dată un inel de aur pe deget a făcut o crimă funestă societății. 
El face opoziția între inelele de fier purtate de soldații romani ca însemn al meritelor în război , obicei provenit din tradiția greacă.
El a scris că mult timp chiar și senatorii romani nu purtau inele de aur și că astfel de însemne erau destinate doar celor ce mergeau ca ambasadori la națiuni străine, ca ornament de paradă.

La triumfuri, triumfătorului îi era ținută din spate deasupra capului o coroană etruscă de aur , dar el nu avea pe deget decât un inel de fier. 
Se spune despre consulul C.Marius că începuse să poarte inel de aur la al treilea consulat, iar cei ce primiseră inel de aur cu ocazia unei ambasade nu il purtau decât în public, iar acasă purtau doar un inel de fier, fără piatră.
El arată că primul care a purtat ine de aur inelul de aur l-a pus pe mâna stângă „ce se ține ascunsă”, nefiind sigur că e onorabil să în afișeze pe mână.
Mai ales că aurul era rar la început, la Roma. Și se exemplifică asta cu faptul că la cucerirea orașului de către gali nu s-au putut aduna o mie de livre de aur pentru a se plăti pacea.
(Livra romană cântărea aproximativ 324-327,45g, deci o mie de livre ar fi cântărit cca 325 kg

Livra avea ca subdiviziune uncia: o livră=12 uncii) 

Se oferea un inel de fier drept cadou de logodnă 
Odată cu cuceririle militare, au venit și prăzile bogate:
Pompei adunase ca pradă din Galia o mie de livre de aur, din care a ridicat un tron de aur lui Jupiter Capitolin. El jefuise templele din Galia în teritoriul pe care îl ocupase. Se adaugă și informația că galii purtau „aur pe ei” în lupte, așa că prada de război cuprindea și acele obiecte de aur.

Prăzile de război din Galia au făcut ca Silla să aducă la Roma 13000 de livre de aur și 6000 de livre de argint , după ce adusese anterior , din alte prăzi 15000 de livre de aur și 115 000 livre de argint.

Pliniu srie că nici în acel timp nu aveau inele de aur decât unii senatori. 
Apoi însă, inelele au devenit obiecte de lux la modă , prețul acestora fiind proporțional nu doar cu cantitatea de aur, ci și cu măiestria lucrăturii și cu valoarea pietrei prețioase „ce arunca focuri din cele mi vii) . Unele serveau drept sigilii, dar nu toate.  Se ajungea ca sclavii tineri să poarte inele îmbrăcate în aur. 
Inelul purtat pe degetul mic putea servi drept cheie pentru un scrin cu obiecte prețioase. 

Unele inele puteau ascunde otravă (și se citează cazul oratorului grec Demostene) sau puteau fi obiect de jaf sau puteau fi lăsate în gaj cămătarilor. 
Când a fost adoptat obiceiu de a se purta un inel de aur, acesta distingea pe cei din ordinul equestru de cei din popor, așa cum tunica laticlavă îi distingea pe senatori. 
În timpul împăratului Tiberiu s-a legiferat dreptul de a purta inel de aur doar de către cei ce avuseseră ca tată un om liber ce poseda 400000 de sesterți și care avusese dreptul , conform legii Iulia asupra teatrului, să se așeze în primele 14 rânduri ale teatrului. 

Conform lui Plinius, obiceiurile au evoluat în timp. Din timpul lui Cicero numele ordinului Equestru a fost adăugat la formula: senatul și poporul roman.
În privința distincțiilor militare, Pliniu spune că strămoșii dăruiau coliere de aur trupelor auxiliare și străinilor, dar nu dăruiau bani cetățenilor. În plus, ei dăruiau brățări cetățenilor, nu însă și străinilor.
În schimb coroanele de aur puteau fi dăruite cetățenilor ca premiu. 
Se obișnuia și aurirea coarnelor bovinelor sacrificate zeilor. 

Se citează protestul lui M.Brutus care se indignase că tribunii purtau fibule de aur. 
Femeile, în schimb, purtau brățări de aur, inele, coliere, cercei și podoabe prin păr, ba chiar și lanțuri de aur în jurul corsajului.  

Oratorul Messala ar fi lăsat în scris faptul că Marcus Antonius „folosea vase de aur pentru nevoile cele mai murdare”

Caesar, când a organizat jocuri funebre în onoarea tatălui său, nu admisese decât plăți în argint pentru serviciul arenei. Dar ulterior luxul a devenit mereu mai mare.
Valorile deținute în tezaurul public erau și ele din ce în ce mai mari.
Când Caesar a intrat în Roma la începutul războiului civil, a luat din trezorerie 14000 de livre în lingouri de aur, 35000 în lingouri de argint și 40 milioane de sesterți în numerar. 
(Era de fapt prada trimisă de el din Galia 😛)
Paulus Emilius Macedonicus, după ce îi învinsese pe macedonieni la Pydna, în 168 î. Hr, , adusese ca pradă 

230 de milioane de sesterți și din acea perioadă poporul roman nu a mai plătit impozit.

Se spune că aur nativ se găsea sub formă de paiete în apele fluviilor Tago din Spania, Po din Italia, Hebru (Marita) în Tracia, Pactolius din Asia
Argintul era preferat pentru însemnele militare, pentru că lucește mai tare de la distanță. (Militarii aveau grijă să-și lustruiască însemnele militare) 
 Aurul a fost preferat altor metale pentru că nu e deteriorat de foc , fiind greu de topit și pentru c nu se oxidează.

Proprietatea de a putea fi tras în foi subțiri (dintr-o uncie de aur se făceau pe atunci peste 750 de foi lungi de 4 degete și late tot de atât, foile mai groase fiind numite „foile lui Preneste”, și erau folosite la aurirea statuilor. Apoi faptul că se putea găsi și în stare de aur nativ(strigiles) .
Pliniu menționează ductilitatea aurului, firele de aur putând fi țesute ca lâna, pentru „tunici de aur”.
Se citează faptul că Agripina, soția împăratului Claudius, venise la spectacol naval îmbrăcată cu o tunică militară țesută din aur. 
Se citează și stofele attalice, invenție a regilor din Asia și care aveau și aur țesut . Foița de aur era lipită pe marmură cu albuș de ou; pe lemn, cu un adeziv numit leucoforon, se aureau și obiecte de cuprucu argint viu (mercur)sau cu hidragir. Pentru aurirea cuprului, acesta se încălzea la roșu, se stingea apoi cu sare, oțet și alaun, apoi se curăța , se încălzea iar și se aplica foaia de aur, lipită cu un amestec de piatră ponce, alaun și mercur . 
Aur nativ se găsea în fluviile Tago, Po, Hebrus din Tracia, Gange în India,Pactolus în Asia.

Aurul nativ găsit la suprafață, în apele râurilor se numea alutatium.
Aurul extras prin galerii de mină se numea canalicium /canaliense. 
 Metoda de separare  a aurului de steril: Masa extrasă era sfărâmată, spălată, arsă , amestecată cu făină.
Argintul ce iese din cuptor (după separarea de aur) se numea apistacudes.
Impuritățile și sterilul rămas în cuptor se numea scories.
Scoria de aur era din nou bătută și încălzită în creuzete de tasconium (caolin) 

Pliniuu descrie și metoda de lucru în minele de aur arrugies) , în galerii săpate pe distanțe mari , la lumina lămpilor , muncă mai grea și mai periculoasă decât pescuirea de perle sau de scoici de purpură în adâncurile mării. Muncitorii săpau acolo zile și nopți (odihnindu-se probabil acolo la anumite intervale) .
Dacă în galeriile săpate se întâlneau galerii de silex , acestea puteau fi sparte cu foc și cu oțet, dar era o manieră sufocantă pentru mineri, așa că s-a preferat folosirea de „mașini armate cu 150 de livre de fier.”
pentru spargerea stâncilor dure.
Fragmentele de roci erau apoi duse pe umerizi și noapte, trecute de la un muncitor la altul în întuneric. 
Un obstacol chiar mai dificil era argila albă amestecată cu pietriș („pământul alb”) ce era aproape imposibil de spart. Se ataca acolo cu colți de fier . 
După ce se termina exploatarea filonului de aur, urma retragerea muncitorilor și  doborârea stâlpilor de susținere a galeriei , anunțată de un muncitor ce avea această însărcinare. Urma prăbușirea galeriilor , contemplată de minerii mulțumiți de munca lor. 

Urma altă muncă, cea de transportare a minereului prin canale abrupte (corruges) , pentru spălare . 
La priza de apă se săpau rezervoare mari, din care apa venea cu forță la vale ca să antreneze și spărturile de stâncă. La poala muntelui se săpau canale (egoges) pentru trecerea apei , din loc în loc fiind prevăzute locuri de încetinire a vitezei apei (cu un strat de plante țepoase-ulex-, ce puteau reține aurul) .
Canalele erau mărginite cu scânduri și puteau fi susținute în aer pe traseu , pentru menținerea pantei dorite. 
Pliniu pomenește și de un mineral din Siria, numit orpiment, care conține un mic procent de aur, din care Caligula a încercat să separe aurul, dar manopera era mai costisitoare decât câștigul, astfel că procedeul a fost considerat apoi neinteresant. Mineralul era folosit însă de pictori (având culoarea aurului).
Amestecul de aur cu o cincime argint se numea electrum. (Au800 am zice noi). O cupă din electrum nativ și-ar schimba culoarea în prezența otrăvii.

Pliniu vorbește și despre o statuie din aur masiv ce ar fi fost ridicată în templul zeiței Anaitis , ce fusese furată în timpul războiului lui Marcus Antonius contra Partilor . 

Se povestește în continuare că ulterior un veteran din Bologna îl avea la masă pe Octavianus Augustus. Acesta a întrebat dacă e adevărat că primul care pusese mâna pe statuia zeiței murise orb și paralizat. Veteranul i-a răspuns lui Augustus că tocmai lua cina din piciorul zeiței😅 ; că el fusese cel ce dăduse prima lovitură și că toată averea lui provenea din această pradă.😁 
(Se pare că veteranul confecționase și cel puțin o farfurie de aur pentru musafirii simandicoși) 

Pliniu descrie și chrysocoll ul, un lichid ce curge în puțurile de mină de-a lungul filoanelor de aur , de cupru sau de argint și se solidifică iarna. . Acest chrysocoll era pisat, dat prin sită, pisat iar și cernut prin sită și mai fină , pudra fiind apoi macerată în oțet , sfărâmat iar , spălat și uscat, apoi colorat cu alun schiste și plante colorante (lutum- reseda luteola) , astfel obținându-se culoare galbenă sau nuanțe galben-verzui pentru pictură sau pentru colorarea țesăturilor.. 

Substanța aceasta servea și în medicină, în amestec cu ceară și ulei, pentru tratarea plăgilor, sau în diferite alte variante pentru cataplasme, tratarea cicatricelor sau a durerilor or ca vomitiv.

În fine, se citează și folosirea chrysocollului pentru sudarea aurului , în amestec cu cocleală, cu urina unui băiat neajuns la pubertate (!) și cu nitru, amestecul fiind santerna.
Aurul „argintos” (deci care conține și argint nativ) se sudează cu santerna, dar aurul cupros se face o sudură deosebită  adăugându-se în santerna aur și o șeptime argint, totul zdrobit împreună.

https://remacle.org/bloodwolf/erudits/plineancien/livre33.htm

Catedralele gotice foloseau și fier

Un secret al construcțiilor gotice 

După incendiul dezastruos de la catedrala Notre-Dame din Paris, constructorii care au lucrat la degajarea structurii rămase în picioare (și apoi la refacerea a ceea ce fusese distrus) au constatat cu uimire un lucru ce nu se știuse până atunci: zidurile și stâlpii din piatră aveau agrafe metalice care asigurau legătura între blocuri.

Se crezuse până atunci că în construcțiile din secolul XII nu se folosea fier. 
Dar iată că acei constructori medievali foloseau sistematic acest gen de armături metalice pentru a asigura buna comportare a structurii din piatră la eforturi excentrice , cum ar fi fost bunăoară cele provenite din cutremure, sau chiar la eforturile normale la care făceau față dantelăriile din piatră.

Iată că această tragedie a avut și o parte bună, aceea de a dezvălui unele dintre secretele construcțiilor gotice monumentale.

Acum istoricii își amintesc că spre anul 1140, cu câțiva ani înainte de Notre-Dame, constructorii medievali folosiseră la ctedrala Saint Denis tiranți de fier.

La Notre-Dame s-au folosit agrafe de fier în formă de « Π » sau de « S » introduse între blocurile de piatră, iar apoi s-a turnat plumb topit în jurul agrafei, pentru a o feri de rugină și a solidariza fierul cu piatra.

S-a pus fier la partea de sus a arcelor , la contraforți, la centurile arcadelor , în transept și chiar la fațadele vitrate 

Un manifest antic impotriva razboiului

 

Acest vas de ceramică datează din perioada anilor 540-530 î.Hr și este decorat cu o scenă din poemul epic  Iliada, de Homer.
Amfora este atribuită renumitului olar și pictor antic grec Exekias.
Scena reprezintă momentul final al luptei dintre Ahile și regina amazoanelor Pentensilea, care venise în ajutorul troienilor.
Ahile a rănit-o mortal cu lancea pe Pentensilea, dar în acel moment îi poate vedea chipul (ascuns până atunci de coif și scut) și se îndrăgostește de ea.
Dar nu mai poate face nimic! Frumoasa regină va muri în următoarele clipe.
Alegerea acestui episod din războiul troian poate fi interpretat ca un avertisment asupra distrugerilor ireversibile provocate de război. 
Da, Iliada este un poem eroic, ce slăvește faptele eroice ale luptătorilor din ambele tabere : ahei și troieni.
Războiul e prezentat ca un rezultat al acțiunii zeilor:
Conflictul e declanșat de orgoliile zeițelor (stârnite de zeița discordiei , ce nu fusese invitată la nunta lui Peleus cu zeița Thetis, ce urma să devină mama lui Achilles) .
Zeița Afrodita i-a promis-o de soție adolescentului Paris pe frumoasa Elena, apoi l-a ajutat să o răpească , ceea ce a determinat ca alianța regilor aheeni să pornească în campanie militară contra cetății Troia. 
Dacă regii respectivi fuseseră candidați cu toții la mâna frumoasei Elena și se legaseră prin jurământ să lupte cu toții contra celui ce ar îndrăzni să o răpească, singurul care nu era obligat să lupte era Achilles.
El fusese prea tânăr pentru căsătorie la data nunții Elenei, așa că nu o ceruse de soție.
Cum un oracol prezisese că e necesară și participarea lui Ahile pentru asigurarea victoriei aheilor, aceștia au decis să-l convingă să meargă la război.
Dar exista prevestirea că Achilles va muri în acel război, dacă va lua parte la el.
Mama lui, zeița Thetis l-a ascuns pe adolescentul Ahile printre fiicele regelui Lycomedes, pe insula Skyros, îmbrăcându-l în straie de femeie. Achilles părea o fată frumoasă, roșcată (de aceea fusese poreclit Pyrrha- Roșcata) . 
Trăind o scurtă perioadă printre tinerele fete, Achille s-a și iubit cu una dintre ele, Deidamia, aceasta născându-l ulterior pe fiul lor, Neoptolemos. (Neoptolem) 
Ulisses și Diomedes, doi dintre participanții la coaliția contra Troiei, merg în insula Skyros și încearcă să ghicească printre fetele ascunse de văluri care putea fi Achilles.
Ulise adusese un coș cu arme foarte bine lucrate, dar și cu bijuterii artistice. În timp ce fetele erau interesate de bijuterii, singur Ahile era atras de arme. La auzul unei trompete de alarmă, Ahile pune mâna pe o armă pentru a face față pericolului presupus și astfel i se vădește identitatea.

Doar că participarea la război nu putea fi -în cazul său- decât benevolă.
Ahile e pus în fața alternativei de a duce o viață lungă, bucurându-se de de un trai obișnuit, lipsit de faimă, sau să aibă o viață scurtă , dar faptele sale de arme să-l facă celebru. 

Și iată că acest erou ce primise o educație aleasă, avîndu- la învățător pe centaurul Chiron, alege să rămână în memoria tuturor, chiar cu prețul unei morți timpurii. 
El își părăsește deci iubita (nu ni se spune dacă știa că e însărcinată) și pleacă să lupte contra troienilor, împreună cu ceilalți ahei.

Această scenă  e ilustrată într-un mozaic roman găsit în Villa Poseidon din Zeugma. 
În acest mozaic, Ahile, încă îmbrăcat în straie femeiești,  e entuziasmat de perspectiva unor fapte glorioase și pleacă hotărât la luptă, iar iubita lui, Deidamia încearcă zadarnic să-l rețină. Ulise și Diomede , unul deghizat în negustor oriental, celălalt în servitorul acestuia , îl încadrează .

Pe acest vas antic grecesc, datat în jurul anului 460 î.Hr, scena morții Pentensileei e descrisă grafic în alt mod.
Cei doi se privesc în ochi în momentul în care Ahile o străpunge cu sabia pe Pentensilea, care se prăbușește încercând să rețină brațul lui Ahile. 

Încă odată dorința lui Ahile de a face fapte de arme care să rămână de neuitat peste veacuri l-a privat pe erou de fericirea de a cunoaște dragostea împlinită.
Pentensilea, lovită de moarte, îl privește totuși cu dragoste pe ucigașul ei, de care s-a îndrăgostit.
Lângă cei doi e o altă amazoană ucisă . 

Iliada descrie o altă dramă pe care o trăiește Ahile în timpul asedierii Troiei. 
Regii ahei au luat în robie tinere fete din localitățile învecinate și le păstrează pentru desfătarea lor sexuală. Dar Ahile chiar s-a îndrăgostit de îmbujorata Briseis, pe care o ține în cortul său și cu care intenționează chiar să se căsătorească la terminarea războiului, deci e legat de ea prin sentimente profunde.
Agamemnon e silit să o eliberase pe captiva luată de el, Criseis, pentru că tatăl acesteia, preot al lui Apollo, a mijlocit aparitia unei epidemii grave printre ahei, ca represalii.
Agamemnon nu înțelege să renunțe fără compensație la femeia răpită și cere în schimb să i se aducă în loc Briseis, fără să țină cont de sentimentele lui Ahile pentru ea. 
Ahile își stăpânește impulsul de a-l ucide pe Agamemnon, dar refuză să mai lupte alături de armata condusă de acesta, ceea ce are urmări grave pe câmpul de luptă. Prietenul lin copilărie al lui Ahile, Patrocle îi cere acestuia să-i permită să apară el îmbrăcat cu armura lui Ahile în bătălii, pentru a-i îmbărbăta pe aheeni. Urmarea este însă aceea că Patrocle e ucis în luptă, spre marea durere a lui Ahile.
Agamemnon îi returnează lui Ahile pe iubita lui Briseis, jurând că nu s-a atins de ea.
Faptele se precipită însă, Ahile îl ucide pe Hector ca să răzbune moartea lui Patrocle, deși știe că el însuși va muri nu la multă vreme după moartea lui Hector.
El îl primește cu respect pe bătrânul rege al Troiei, Priam, venit la cortul său să-i ceară trupul lui Hector pentru a-i asigura funeralii potrivite rangului său. El dă dispoziție ca trupul lui Hector să fie spălat și îmbrăcat, el însuși asigură întoarcerea în siguranță a lui Priam la Troia și promite o încetare a luptelor de trei zile pentru ca funeraliile prințului troian să se desfășoare în liniște.
Un comportament plin de noblețe, care contrastează puternic cu cruzimile inerente luptelor. 

În această frescă pictată în secolul I, Ahile , care și-a impus să nu reacționeze violent, privește cu durere și mânie cum trimișii lui Agamemnon o iau pe Briseis din cortul său. Prietenul său Patrocle o sfătuiește pe Briseis să se supună, în poem promițându-i că situația se va rezolva în curând. Mai mulți ostași ce apar în planul al doilea  sugerează  că eroul a fost silit să accepte să-și cedeze iubita pentru a nu porni un conflict armat între aheieni, deci până la urmă pentru cauza războiului. 

Comoara celtica descoperită in Cehia

 

Pe traseul viitoarei autostrăzi D35 din regiunea Hradec Králové din Cehia a fost adusă la lumina zilei o mare „aglomerație celtică”, după ce în aceeași regiune fusese descoperit „cel mai lung tumulus preistoric” descoperit în Europa, datat în mileniul IV î.Hr. O necropolă alungită , în care au fost găsite „cel puțin patru morminte”.
De-a lungul traseului viitoarei autostrăzi s-au făcut cercetări arheologice preventive, fiind găsite vestigii aparținând culturii La Tene a populației celte ce a trăit acolo în anii 450-50 î.Hr, dar și morminte din „perioada migrațiilor”, din sec. V-VI. 
E vorba despre o cultură ce a ființat în toată Europadin Galia și Spania până în Asia Mică, trecând prin Balcani și Grecia.  

Au fost găsite și multe monede de aur și de argint, unele fiind întocmite chiar acolo. Au fost găsite ateliere de confecționare a monedelor. Au fost găsite și vestigii ceramice și cuptoare de piese ceramice, precum și semne de tratarea sticlei, precum și vestigii de ambră, ce era un produs comercial prețios în epocă. 

Acum peste 2000 de ani, prin partea locului trăia tribul celtic al Boienilor, de la care se crede că ar proveni chiar denumirea Bohemiei.
 Pe o placă de ceramică a fost gravat un cap de cal.

Mărimea sitului este extraordinară: cel puțin 25 de hectare, care a fost cercetat acum aproape în totalitate.
Se intenționează clasarea acestui sit ca monument cultural.
Urmează activitatea științifică de curățare, analizare și catalogare a pieselor descoperite, urmând a fi realizată o expoziție deschisă marelui public. 

A fost găsit și un puț de lemn vechi de 7000 de ani. 

Descoperirea a paralizat autostrada. 
*****************************************************************************
Dar la noi, cum stau lucrurile? 
Să ne amintim că în 2013 la noi se găsise 

Cel mai vechi oraş din Transilvania

Mai vechi decât piramidele egiptene, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr.
În timpul lucrărilor pentru autostrada Sibiu- Nădlac, au fost descoperite vestigiile arheologice ale acestei aşezări antice, ce se întindea pe 100 de hectare!

Cum a prezentat Antonius faptele de după uciderea lui Caesar

 Conform lui Appianus,

În anul 43 î.Hr, Marcus Antonius a prezentat armatei versiunea sa asupra evenimentelor de după uciderea lui Caesar, urmărind adeziunea partizanilor lui Caesar în războiul civil de la Mutina (Modena), contra lui Octavianus (viitorul Augustus) și a consulilor Hirtius și Pansa. . 

În noiembrie  44 î.Hr Marcus Antonius a părăsit Roma spre Brundisium, pentru a aduna legiuni suplimentare, înainte de a înainta spre nord, către Galia Cisalpină, o provincie atribuită de Caesar lui Decimus Brutus, cel ce avea să fie unul dintre principalii săi asasini.
Decimus Brutus a refuzat după aceea să părăsească conducerea acestei provincii, iar Antonius a asediat Mutina în decembrie 44 î.Hr.

(Pe fond colorat sunt spusele lui Marcus Antonius)

 « Când Caesar a fost pe neașteptate asasinat în senat, m-am îmspăimântat mai ales din pricina prieteniei cu el și pentru că nu știam despre ce e vorba, căci nu știam încă ce cauze exacte avea conspirația și împotriva cui se făcuse.
Poporul era teribil de speriat.

Observăm aici că prima lui grijă este să combată acuzația (care îi fusese adusă public, în senat, de către Cicero) că ar fi fost chiar la originea „complotului de la Narbonnne”, de la sfârșitul anului 45 î.Hr,când Caesar, întors victorios din Spania, dăduse câteva săptămâni de vacanță trupelor sale înainte de întoarcerea la Roma. 
Marcus Antonius discutase atunci cu Caius Trebonius despre uciderea lui Caesar.
Oricare dintre cei doi demarase discuția, Caesar nu a aflat despre ea niciodată. Cicero știa însă , desigur de la ceilalți complotiști principali.
Antonius l-a acuzat la rândul său pe Cicero , pe 19 septembrie, că a fost complice la uciderea lui Caesar. 

Antonius preferă să fie considerat laș la Idele lui Martie 44 î.Hr, decât conspirator alături de Trebonius , Brutus, Cassius și ceilalți.
El rămăsese la ușa Curiei lui Pompei, împreună cu acelaș Trebonius, astfel că nu a fost de față la crimă.
Apoi el își aruncase toga pentru a nu fi recunoscut de mulțime și fugise acasă.
De cine îi era frică? 
Unii dintre complotiști voiseră să-l ucidă și pe Antonius imediat după Caesar, dar Brutus se opusese. 
 Da, a dat o explicație ideologică, dar poate că exista și o înțelegere între ei, un „pact de neagresiune” despre care nu știau ceilalți, ci doar căpeteniile complotului? 
Cicero și-a exprimat clar regretul, în scrisorile trimise prietenului său Atticus, că în ziua respectivă complotiștii nu l-au ucis și pe Antonius, pentru a acapara apoi puterea politică. Asta arată că a fost vorba pur și simplu de o lovitură de stat , nu de o mișcare idealistă (așa cum se pare că intenționase doar M.Brutus, căreia mama lui, Servilia îi povestise despre străbuni care uciseseră tirani ) 

Ucigașii ocupaseră Capitoliul cu o trupă de gladiatori și se închiseseră acolo. Senatul era de partea lor, așa cum este și acum, pe față, și urma să le voteze recompense, ca tiranicizi.

Antonius omite itenționat să menționeze că singura forță militară ce era atunci la Roma se afla pe insula Tiberiană (insula de pe Tibru aflată aproape de centrul Romei) , fiind comandată de Lepidus, în subordinea consulilor Caesar și Marcus Antonius. Cum Caesar fusese ucis, singurul conducător executiv era Antonius. Ucigașii aveau într-adevăr în subordine o ceată de gladiatori, dar aceștia nu puteau face față trupelor regulate ale armatei.
Pe 15 martie era sărbătoarea zeiței Anna Perenna, veche zeiță etruscă. Fusese începutul noului an (înainte de reforma calendarului făcută de Caesar) și rămăsese o zi în care toată lumea ieșea la iarbă verde și bea mult vin (superstiția vulgului era că fiecare va mai trăi atâția ani câte cupe de vin reușea să bea în acea zi. Deci plebeii beau până cădeau jos de beți) .
Antonius ar fi putut să-i aresteze atunci pe ucigași, înainte ca senatul să se dezmeticească. Avea puterea legală și avea puterea militară (militarii comandați de Lepidus, aflat acum în subordinea sa) 
El s-a ascuns însă în casă.

Caesar fusese asasinat pe la 11 dimineața, iar trupul său a zăcut pe jos până pe înserat, când trei sclavi l-au cărat la locuința lui pe o targă.

Lepidus (unul dintre ginerii Serviliei, deci cumnat cu principalii ucigași: Brutus și Cassius ) era Magister equitum și comanda la Roma o legiune- sau un corp important de armată. După uciderea lui Caesar, Antonius i-a ordonat să ocupe cu armata punctele strategice din oraș, dar să nu-i  aresteze pe ucigași. Lepidus a fost răsplătit apoi cu funcția (pe viață) de pontifex maximus, deținută anterior de Caesar, deși fusese dat un decret (puțin înainte de moartea lui Caesar) că funcția respectivă va reveni fiului lui Caesar (dacă va avea unul- și aici revine ideea că soția lui era însărcinată) sau fiului adoptat de acesta . Ar fi fost singura funcție pe care Caesar ar fi lăsat-o moștenire. 

Dacă l-ar fi declarat pe Caesar tiran, noi am fi pierit cu toții ca prieteni ai unui tiran.

(Care „noi”? El le vorbea veteranilor lui Caesar. Nimeni nu i-ar fi incriminat pe militari că au urmat ordinele comandantului. El, Antonius ar fi putut avea probleme, dar nicidecum imediat, pentru că el comanda - prin Lepidus- singura armată aflată atunci la Roma! )
În loc de așa ceva,

Antonius i-a convins pe ucigași să coboare de pe Capitoliu trimițându-le ca garanție pe fiul său -copil de câțiva ani- cu mama sa, Fulvia. Apoi Antonius și Lepidus s-au îmbrățișat cu Brutus și Cassius și i-au invitat să cineze în casele lor.  „Confuzia” părea că lăsase locul bunei înțelegeri. Această fraternitate cu ucigașii dă din nou de bănuit că exista o înțelegere între ei.

În mijlocul acestei stări de confuzie, de neliniști și de teamă, când nu era momentul nici pentru acțiuni impulsive, nici pentru ezitări îndelungate, vedeți și vă gândiți că atunci când a fost nevoie de curaj am fost cel mai viteaz și când se cereau soluții neobișnuite am fost cel mai isteț. 
Primul lucru ce trebuia făcut (pentru că de aici decurgea totul) era să împiedic să se voteze recompense conspiratorilor. Ceea ce am și făcut, în pofida puternicei opoziții a senatului și a ucigașilor, cu un curaj fără nici o ezitare în fața pericolului, pentru că am crezut atuncfi că noi, partizanii lui Caesar, am putea fi în siguranță doar dacă Caesar nu era declarat tiran.

De fapt Antonius a folosit în fața senatului argumentul că dacă l-ar fi declarat tiran pe Caesar, toate decretele lui de numire de senatori , edili sau tribuni și celelalte privilegii acordate ar fi fost anulate. 
Or senatorii fuseseră cu toții beneficiari ai acestor acte . Pe de altă parte, dacă Caesar n-ar fi fost tiran, uciderea lui era pur și simplu o crimă și nu un gest de eliberare a patriei - cum Cicero îi lămurise pe ucigași că va fi. 

Dar când i-am văzut pe adversarii noștri și chiar senatul pătrunși de aceeași teamă că, dacă Caesar nu era declarat tiran ei înșiși să  fie condamnați pentru crimă , și combătându-i din acest motiv, am cedat și le-am acordat amnistia în loc să-i recompensez pe ucigași , pentru a câștiga ceea ce voiam în schimb.

Consulul Marcus Antonius, împreună cu Cicero au prezentat senatului soluția de compromis ca Iulius Caesar să nu fie declarat tiran, dar ucigașii săi să fie amnistiați 😏

Care sunt lucrurile pe care le-am vrut și cât de importante erau?
Ca numele lui Caesar, care îmi este cel mai scump , să nu fie șters, ca adopția cu care se glorifică acest tânăr (Octavianus n.n.) să nu fie anulată , ca deciziile lui Caesar să nu fie anulate , ca trupul său să aibă o înmormântare regală , ca onorurile nemuritoare ce îi fuseseră aduse mai înainte să-i fie respectate , ca toate actele sale să fie confirmate și ca fiul său, și noi prietenii săi, generali și soldați, să fim în siguranță totală și să ne bucurăm de o viață onorabilă în loc să fim rușinați. 

Amnistia ucigașilor lui Caesar a fost promulgată de senat pe 17 martie, la două zile după crimă.

Da, testamentul lui Caesar ar fi fost anulat ca și celelalte acte, dar Antonius nu știa că moștenitorul desemnat de Caesar era Octavius (Care și-a schimbat imediat numele în Caesar Octavianus ). Testamentul s-a citit mai târziu, la cererea lui Piso, socrul lui Caesar.
Antonius năvălise a doua zi în casa lui Caesar (în timp ce trupul acestuia zăcea încă acolo) și luase de acolo toate hârtiile acestuia, toți banii și toate obiectele de preț găsite acolo, însă testamentul fusese dat spre păstrare Marii Vestale. 

Iar în casa lui Caesar se găseau cu siguranță multe obiecte de preț, pentru că era colecționar de obiecte de artă: pietre prețioase, vase cizelate, statui și tablouri. Chiar și personalul casei trebuia să arate bine. 
Nici un cuvânt (din partea istoricilor) despre soția lui Caesar, Calpurnia!. 

35. « Credeți că am cerut puțin sau lucruri neînsemnate senatului în schimbul amnistiei, sau senatul ar fi făcut aceste concesii fără amnistie?

Dacă acest schimb s-a petrecut cu toată sinceritatea, ar fi fost chiar o afacere bună să fie cruțați ucigașii pentru gloria nepieritoare a lui Caesar și pentru siguranța noastră absolută, dar n-am făcut asta cu această intenâie, ci ca să pun apoi pedepsirea. 

Da, Antonius s-a gândit că face o „afacere bună” și că se va instala la putere cu acordul tuturor, urmând ca apoi să-i gonească  și ulterior - eventual- să-i pedepsească  pe ucigași.

De asta , după ce am obținut ceea ce voiam de la senat, iar ucigașii, eliberați de orice grijă, nu mai erau vigilenți, mi-am recăpătat curajul și am subminat amnistia, nu prin voturi nici prin decrete (ar fi fost imposibil) ci influiențând imperceptibil poporul. 

Antonius descrie cum a folosit ceremonia funebră pentru a se evidenția ca prieten devotat al lui Caesar și a stârni mânia poporului împotriva ucigașilor .
Comentatori contemporani au observat că metode similare fuseseră folosite deja de soția sa, Fulvia la înmormântările precedenților ei soți. În mod similar ea arătase rănile unuia dintre ei pe un manechin de ceară și straiele însângerate ale celuilalt. Doar că atunci cea care vorbise fusese soția îndurerată. În cazul lui Caesar, soția lui  murise deja- probabil- în împrejurări trecute sub tăcere. Trupul lui Caesar a fost adus în Forum de Piso,  tatăl Calpurniei.   

Am pus să fie adus corpul lui Caesar în forum pretextând funeraliile, i-am arătat rănile, am arătat numărul lor și straiele sale însângerate găurite de lovituri. 

Într-un discurs public am amintit curajul lui și serviciile pe care el le adusese poporului în termeni patetici, plângându-l ca pe un mort dar numindu-l ca pe un zeu.

Cassius Dio a scris că Antonius a adus trupul lui Caesar în Forum fără nici o considerație, expunându-l acoperit cu sânge și cu răni căscate. Asta arată încă odată că soția lui Caesar, Calpurnia nu mai era (probabil) în viață și în casa devastată a acestuia nu mai rămăsese nimeni care să efectueze obișnuitele pregătiri ale trupurilor decedaților înainte de ceremoniile funerare. (Romanii spălau și îmbălsămau trupurile decedaților , deoarece ceremonia funerară putea fi ținută la mai multe zile interval față de data decesului- în cazul lui Caesar a fost după cinci zile. )

Antonius recunoaște că discursul său patetic nu a fost sincer, ci și-a urmărit prin el doar scopurile politice 

Aceste acte și aceste cuvinte au emoționat poporul, au aprins focul împotriva amnistiei și l-au trimis împotriva caselor dușmanilor noștri și i-au gonit pe ucigași din oraș. 

Că am făcut asta ca să mă opun și ca să displac senatului, senatorii mi-au arătat asta imediat,  (de fapt Antonius i-a calmat imediat pe senatori adăugând că nimeni nu e vinovat ) când m-au blamat că întărât poporul și au trimis departe ucigașii ca să conducă provincii. Brutus și Cassius în Siria și în Macedonia, care aveau mari armate, spunânduli-se să se grăbească înainte de timpul preăzut , sub pretextul de a se ocupa de aprovizionarea cu grâu. 

Și acum mă cuprinde o altă și mai mare temere (căci până acum n-am nici o forță militară proprie), că vom fi expuși fără arme asalturilor unor mulțimi de oameni înarmați.

L-am suspectat și pe colegul meu , pentru că el era mereu în dezacord cu mine în toate părând a fi conspirat contra lui Caesar ,a propus ca ziua uciderii lui să fie celebrată ca aniversare a republicii.

(Se referă la consulul Dolabella -Publius Cornelius Dolabella, fostul ginere al lui Cicero- care propusese într-adevăr ca Idele lui Marte să fie celebrate ca o nouă naștere a Republicii romane , ca ziua Parricidium- adică a uciderii tatălui ! ).

36. « Atunci când ezitam asupra a ce trebuia să fac, dorind să-i dezarmez pe dușmanii noștri și să ne înarmăm noi în locul lor , am ordonat să fie ucis Amatius și l-am rechemat pe Sextus Pompei ca să ispitească senatul și mai mult și să-l facă să fie de partea mea.

Acest Amatius se pretindea un urmaș al generalului Marius- probabil nu era adevărat- și ridicase în jurul său mulțime de plebei, chiar și sclavi eliberați sau sclavi care regretau cu toții moartea lui Caesar și îi ridicaseră un altar pe locul incinerării trupului său,, cerând să fie zeificat. Au existat turbulențe în oraș, când poporul a constatat că statuile lui Caesar fuseseră luate de pe socluri și duse într-un depozit. (Amănunt trecut sub tăcere de Antonius) . Un incendiu a izbucnit la acel depozit- ne putem întreba de ce ar fi făcut asta cei care doreau slăvirea memoriei lui Caesar?  E posibil să fi fost o înscenare pentru a-i incrimina pe răsculați. Iar Antonius a înăbușit această mișcare populară cu deosebită violență, ucigându-l nu doar pe Amatus, ci și sute de susținători din popor ai lui Caesar., mulți au fost uciși pe loc de armată, alții arestați și uciși ulterior : cetățenii romani -aruncați de pe stânca Tarpeiană, iar sclavii-crucificați! 

Sextus Pompei era fiul supraviețuitor al lui Pompei, care fugise în munți după ce Caesar învinsese trupele fiilor lui Pompei la Munda, în Spania. 

Prin urmare Antonius, care în fața susținătorilor memoriei lui Caesar se declara prieten devotat al acestuia, îi ucisese pe cei care îl slăveau și îl jeleau pe Caesar și îl promovase în funcția de conducător al întregii flote romane pe fiul dușmanuului lui Caesar, care luptase el însuși împotriva lui Caesar la Munda și  pe care și-l dorea aliat.  

Dar cum chiar și atunci n-aveam nici o încredere în el,(în Sextus Pompei)  l-am convins pe Dolabella să ceară provincia Siria, nu senatului, ci poporului printr-o lege și i-am favorizat cererea, ca el să devină un inamic și nu un prieten al ucigașilor, și pentru ca senatorilor să le fie rușine să-mi refuze Macedonia după aceea. Senatul nu mi-ar fi dat niciodată Macedonia , chiar cu ajutorul lui Dolabella , din pricina armatei care se găsea acolo , dacă eu nu i-aș fi transferat mai înainte armata lui Dolabella , pentru că el obținuse printr-un noroc Siria și războiul contra Parților.

(E vorma despre numărul mare de legiuni  masate de Caesar în Macedonia în așteptarea aprobării senatului pentru campania împoriva dacilor și parților. 
Antonius a urmărit- prin stratageme care i s-au părut ingenioase- să ajungă la comanda acestei armate , dar a scăpat din vedere că Iulius Caesar asigurase în Macedonia și banii necesari pentru plata acelor trupe , precum și aprovizionarea necesară (provizii, arme, trupe auxiliare, echipamente militare) . 
Caesar instituise moneda standardizată de aur și probabil sumele mari erau păstrate în aureus.
Antonius pusese mâna pe banii lăsați de Caesar Calpurniei , dar Octavianus trimisese încă de la aflarea veștii că e moștenitorul lui Caesar pe „cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să-i aducă acei bani din Macedonia. Octavianus Augustus a mărturisit asta abia spre sfârșitul vieții, în documentul de dare de seamă asupra stării națiunii, ce urma să fie citit postum. 
Istoricul Appianus a relatat în „Războaiele civile cartea III ”că la întoarcerea din Apollonia și primirea călduroasă pe care i-o făcuseră soldații lui Caesar la Brundisium, el ar fi folosit o parte din suma alocată de Caesar pentru războiul din Est și care s-ar fi ridicat la 700 de milioane de sesterți. Și  la Brundisium fuseseră lăsate de Caesar sume de bani pentru legiuni)

Cum Caesar stabilise valorile monedelor romane în timpul său, 100 de sesterți valorau un aureus, adică o monedă de aur cu greutatea de 8,16 grame.

700 milioane de sesterți însemnau 7 000 000 aureus, adică 57,12 kg de aur de 24 de carate.

La cursul zilei de 129 227 eur/kg aur de 24K,

57 kg de aur ar valora azi 7,38 milioane de euro. 

O așezare dacică cu familile romanilor la Sutoru întinsă pe 6 hectare

 
. El și-a însușit și tributul anual remis de provincia Asia Romei, deși nu avea nici o calitate oficială. 
Cu acești bani și cu prestigiul numelui Caesar , Octavian a recrutat numeroși veterani din armatele lui Caesar , dar și legionari din cei ce ar fi urmat să lupte contra parților. Până în luna iunie, el adunase 3000 de soldați , plătind fiecăruia câte un bonus de 500 de denari, mai mult decât dublul salariului anual.

Bust al lui Octavianus datat cca 30 î.Hr

Si chiar așa ei nu le-ar fi retras Macedonia și Siria lui Brutus și Cassius dacă aceștia nu ar fi primit alte provincii care să le asigure securitatea. Când am fost obligați să-i recompensăm, priviți ce compensație li s-a dat , Cirene și Creta, fără trupe, provincii pe care chiar dușmanii noștri le disprețuiau ca insuficiente pentru siguranța lor; și ei încearcă acum să reia cu forța ce li s-a luat.

Astfel armata a fost transferată de la dușmanii noștri la Dolabelle printr-un artificiu, printr-o stratagemă, prin schimb; când nu mai sunt mijloace de a câștiga cu armele, trebuie neapărat să se recurgă la legi.

Tare, gândirea aceasta a lui Antonius: cea mai bună metodă e atingerea scopului pe calea armelor, dar dacă asta nu e posibil, e obligatoriu să se recurgă la legi 😀

37. «  După aceste evenimente, dușmanii noștri au ridicat o altă armată și a fost obligatoriu pentru mine să o am pe cea din Macedonia; dar ezitam asupra pretextului.
Un zvon a apărut că Geții urmau să prade Macedonia. Era de necrezut și , în timp ce au fost trimiși mesageri ca să ancheteze, am propus un decret asupra dictaturii, care stipula că nu era legal să vorbești despre asta, să o pui la vot, nici să o accepți, dacă ți s-ar fi dat. Senatorii au fost seduși în mod deosebit de această propunere și mi-au dat armata.
Atunci pentru prima dată m-am simțit pe picior de egalitate cu dușmanii mei, nu doar cu cei care erau dușmani pe față, , cum crede Octavius, ci cu cei mai numeroși și cei mai puternici care aleg mereu să rămână în umbră.
Când îndeplinisem aceste lucruri, îmi rămăsese pe brațe unul dintre ucigași, Decimus Brutus, ce guverna o provincie bine situată cu o armată mare; știind că el era mai viteaz decât ceilalți, am încercat să-l privez de Galia Cisalpină , promițând, ca să păstrez aparențele cu senatul, să-i dau în schimb Macedonia, fără armată. 
Senatul s-a indignat la asta, pentru că el vedea acum stratagema , și voi știți câți i-au scris lui Decimus și cum i-au agitat pe succesorii mei la consulat.
Am decis deci să fiu mai curajos și să cer poporului această provincie printr-o lege, în loc să o cer senatului, și am trecut armata  din Macedonia la Brindes pentru a o putea folosi în caz de urgență.
Și cu ajutorul zeilor, o vom folosi după împrejurări.

38. «  Am trecut astfel de la marea spaimă ce ne asalta altă dată la o stare de întreagă siguranță pentru noi înșine, în care putem face față cu îndrăzneală dușmanilor noștri.
Când această schimbare a fost cunoscută de toți, ardoarea mulțimii contra dușmanilor noștri a devenit evidentă.
Vedeți cum aceștia din urmă regretă decretele care au fost votate și ce luptă duc ei ca să mă lipsească de provincia galeză ce mi-a fost acordată.
Știți ce îi scriu ei lui Decimus și îi invită pe succesorii mei la consulat să obțină o lege asupra acestei schimbări de provincii. Dar cu ajutorul zeilor țării noastre, cu o gândire pioasă, și cu valoarea voastră, mulțumită căreia Caesar a învins de asemenea, noi îl vom răzbuna, consacrându-ne acestui scop toate forțele. 

«  În tot timpul în care aceste evenimente s-au petrecut, soldați, am preferat să nu vă vorbesc despre ele.; acum, că s-au terminat, vi le povestesc, vouă celor cu care vreau să împartășesc totul, faptele și vorbele.
Comunicați-le și celorlalți, dacă sunt unii care nu văd atât de limpede, în afară de Octavius, care se comportă față de noi ca un ingrat »

Suetonius a scris despre această fază a războiului civil (luptele de la Mutina) așa:

„Dar când planurile sale (Ale lui Octavianuas Augustus) s-au lovit de împotrivirea lui Marcus Antonius, care era pe atunci consul și pe al cărui ajutor contase în mod special, iar Antoniu nu i-a permis nici măcar justiția obișnuită și obișnuită fără promisiunea unei mită consistente, s-a retras la aristocrați, despre care știa că îl urau pe Antoniu, mai ales pentru că acesta îl asedia pe Decimus Brutus la Mutina și încerca să-l alunge prin forța armelor din provincia dată lui de Caesar și ratificată de senat. 
(Provincia îi fusese dată de Caesar, iar Decimus Brutus îl asasinase pe Caesar, dar dorea să păstreze provincia. Frumos, nu?n.n.) 
 Prin urmare, la sfatul anumitor oameni, a angajat asasini pentru a-l ucide pe Antoniu, iar când complotul a fost descoperit, temându-se de represalii, a adunat veterani, folosind toți banii pe care îi putea comanda, atât pentru propria protecție, cât și pentru cea a statului. A fost pus (de senat) la comanda armatei pe care o strânsese, cu rang de propraetor, și s-a alăturat armatei ui  Hirtius și Pansa, care deveniseră consuli, în a-l ajuta pe Decimus Brutus, și a terminat războiul care îi fusese încredințat în decurs de trei luni în două bătălii. 
 În prima dintre acestea, așa cum scrie Antonius, a luat-o la fugă și nu a mai fost văzut decât a doua zi, când s-a întors fără manta și cal; dar în cele ce au urmat, toți sunt de acord că a jucat nu doar rolul de  lider, ci și pe cel de soldat și că, în mijlocul luptei, când purtătorul de vultur al legiunii sale a fost grav rănit, a pus vulturul pe umăr și l-a purtat o vreme.”

În lupta de la Mutina și-a pierdut viața consulul Hirtius, iar consulul Pansa, rănit, a murit și el puțin după aceea. Suetonius notează zvonurile că Octavianus le-al fi provocat moartea celor doi pentru a trece la comanda oștirilor. Medicul Glyco a fost acuzat și închis fiind acuzat că a aplicat otravă pe rana lui Pansa. Aquilius Niger a adăugat că Octavianus l-ar fi ucis pe Hirtius în vâltoarea bătăliei.
„Dar când a aflat că Antoniu, după fuga sa, găsise un protector în Marcus Lepidus și că restul conducătorilor și armatelor se înțelegeau cu ei, a abandonat cauza nobililor fără ezitare, invocând drept pretext pentru schimbarea credinței cuvintele și faptele unora dintre ei, susținând că unii îl numeau băiat, în timp ce alții spuseseră deschis că ar trebui onorat și înlăturat, pentru a scăpa de necesitatea de a-i plăti lui sau veteranilor săi o recompensă cuvenită. 

„Apoi, formând o ligă cu Antonius și Lepidus, a terminat și războiul de la Filipi în două bătălii, deși slăbit de boală, fiind alungat din tabără în prima bătălie și abia reușind să scape fugind la divizia lui Antoniu. Nu și-a folosit victoria cu moderație, ci după ce a trimis capul lui Brutus la Roma, pentru a fi aruncat la picioarele statuii lui Caesar, și-a descărcat furia asupra celor mai distinși dintre captivii săi, fără să-i scutească nici măcar de limbaj insultător.”
„După capturarea Perusiei...unii scriu că trei sute de oameni din ambele ordine (patricieni și cavaleri n.n.) au fost aleși dintre prizonierii d erăzboi și sacrificați la Idele lui Marte ca tot atâtea victime la altarul ridicat zeificatului Iulius”.
Tot Suetonius scrie , în legătură cu lupta navală a lui Octavianus contra lui Sextus Pompei:


După ce și-a antrenat forțele acolo toată iarna, l-a învins pe Pompei între Mylae și Naulochus, deși chiar înainte de bătălie a fost cuprins brusc de un somn atât de adânc încât prietenii săi au fost nevoiți să-l trezească pentru a da semnalul. 2  Și cred că tocmai acest lucru i-a dat lui Antoniu ocazia să-l batjocorească: „Nici măcar nu putea privi cu ochi fermi flota când era gata de luptă, ci zăcea amorțit pe spate, privind spre cer și nu se ridica și nu se înfățișa în fața soldaților până când navele inamice nu fuseseră puse pe fugă de Marcus Agrippa.”