Lupta lui Antonius pentru bani

 De ce l-a trădat Marcus Antonius pe Caesar

Atitudinea lui Marcus Antonius față de Caesar a fost ambiguă și s-a modificat în timp.
Inițial a fost un tânăr militar ,  dotat cu o forță herculeană (după cum arată referirile istorice la el) , promovat rapid de Iulius Caesar , cu care era văr pe departe. 

Mai tânăr cu 17 -18 ani decât Iulius Caesar, avea probabil un temperament vesel, extrovertit, așa cum a fost portretizat și pe acest denarius de argint, probabil singurul caz în care pe o monedă a fost pusă o figură râzând. Dacă artistul l-a portretizat astfel, înseamnă că așa apărea el în cea mai mare parte a timpului. 
Scriitorii contemporani ne dau și alte amănunte: avusese o tinerețe extrem de zvăpăiată.

Armata îl disciplinase însă și alături de Caesar nu putuse desigur să-și „dea în petec”. Avusese rezultate remarcabile pe câmpul de luptă și Caesar îi încredințase comanda unei părți a armatei, în bătălii.
Caesar l-a sprijinit să ajungă chestor, augur, tribun al plebeilor (în 50 î.Hr- la 32 de ani) , sprijinind prin veto ul său cauza lui Caesar, persecutarea lui apoi, de către Senat, constituind unul dintre motivele importante ale nemulțumirii lui Caesar față de felul um era tratat de Senat.
Avansarea lui Antonius a continuat, în armata lui Caesar devenind magister equitum, locotenent principal al comandantului , a comandat aripa dreaptă a armatei lui Caesar la Pharsalus ,în anul 48 î.Hr,  bătălia înfrângerii decisive a lui Pompei.

Acapararea averii lui Pompei

Apoi s-a petrecut un eveniment ce avea să schimbe total relația dintre Caesar și Antonius:
Caesar a confiscat și a pus în vânzare la licitație , în folosul statului, averea colosală a lui Pompei.
Singurul care a licitat a fost Marcus Antonius, așa că a fost declarat câștigător.
Cam ce cuprindea această avere?
Pompei avea la Roma casa părintească de pe colina Esquilin (casă ce a fost mai târziu locuită de Tiberius , prin anii 1-2) 
Antonius s-a grăbit să se mute în domus ul luxos pe care și-l construise Pompei pe colina cea mai prestigioasă a Romei, Palatin, cu vedere directă la Forumul roman. Pompei își construise această locuință impozantă după întoarcerea victorioasă din campania din Asia (cf, Plutarh).

Cicero vorbește și despre casa cu pinteni, domus rostrata, o altă casă luxoasă, al cărei vestibul fusese ornat cu pintenii navelor cucerite de Pompei de la pirați, în campania din 67 î.Hr. Casa impozantă, în care erau plasate la loc de cinste imaginile strămoșilor familiei 
Sursele antice vorbesc și despre o casă luxoasă situată în mijlocul unor grădini .

Plutarh a descris și casa „ca o șalupă situată în spatele unei nave mari”: o villa plasată în apropierea marelui teatru construit de Pompei . Pompei prezida ședințe ale Senatului în porticul construit de el în complexul teatral.

(Ulterior se instalase de asemenea în villa Scipionis, menționată de Cicero în Philippica a II-a, villa ce fusese a socrului lui Pompei, Q.Caecilius Metellus Scipio, ce a murit la Thapsus , în 46 î.Hr).

Apoi a luat în posesie și celelalte villas ale lui Pompei, din diferite localități, colecția de veștminte de lux, mobilele sofisticate, argintăria prețioasă. 
Pompei avusese terenuri moștenite de la părinți la Picenum, la Taranto, la care adăugase proprietăți la Albano, Tusculum, Cumes, în Ager Falernus, la Napole, Formies, în Lucania..
Antonius lăsat ca locțiitor al lui Caesar la Roma
A fost lăsat în Italia ca administrator, în anul 47 î.Hr, n timp ce Caesar se războia cu regele Pharnace.II, în Asia Mică. 
Fiul mai mic al lui Pompei avea să primească , prin tratatul de la Misenum, promisiunea unei despăgubiri de 70 de milioane de sesterți. (Dio Cassius,XLVIII,36,5) (cca 36 milioane $) .
Averea lui Pompei fusese însă mult mai mare. El moștenise de la tatăl său, Strabo o avere estimată la peste 200 milioane de sesterți (jefuise orașele din Etruria , locuite de populații italice , fără să predea banii la trezorerie). Adică 2 milioane de aurei - 16,32 t aur. (1 aureus nummus-8,16g aur 24K), la această moștenire adăugându-se marile prăzi de război dobîndite cupă campaniile victorioase.

Antonius , rămas - temporar-singura autoritate la Roma, înstăpânit pe o avere enormă, a început să ducă viața la care visase de multă vreme: o petrecere continuă, beții crunte, cu ecese sexuale de tot felul, în compania trupelor de actori , jocuri de noroc fără limite..
(Conform cu discursurile ulterioare ale lui Cicero, dar care nu puteau decât să accentueze faptele deja notorii ).

După toate astea, Marcus Antonius a refuzat să plătească suma cu care licitase !
Antonius a refuzat să achite suma corespunzătoare, solicitată explicit de Caesar (Conform Appianus B.C.V79; Florus II.18,4)
Plutarh a scris de asemenea că Antonius a fost chiar indignat când i s-a cerut să achite la trezoreria statului suma cu care îi fuseseră adjuderate proprietățile.
El a afirmat cu enfază că Iulius Caesar fusese victorios doar datorită lui și i se datorau astfel de răsplate. 

Colac peste pupăză, Antonius neglijase total îndatoririle sale de comandant de armată, nu plătise legiunille încartiruite la Roma, soldații începând să prade prin împrejurimi și să ceară să fie lăsați la vatră.
Exact în acea perioadă, partidul Optimates (susținut de Senat) adunase în Africa 14 legiuni pentru a-l zdrobi pe Caesar.
Insubordonarea a patru legiuni
Întors în graba mare în Italia, Caesar a avut o confruntare cu legiunile insubordonate. I-a întrebat pe soldați ce vor, ia ei au cerut să fie demobilizați.
Caesar a rostit un singur cuvânt; quirites! Adică cetățeni. Prin acel cuvânt el îi demobiliza pe loc pe militari.
A adăugat că va lupta în Africa ridicând alte legiuni, iar pe cei demobilizați îi va plăti din prăzile luate de acolo. (Se vede de aici că nu jefuise Egiptul) . Soldații, rușinați, l-au rugat pe Caesar să-i primească să lupte alături de el.

Aici se vede încă odată că Iulius Caesar nu voia să lupte cu soldați care nu erau de partea lui trup și suflet. Nu i-ar fi obligat să lupte nici în situația în care un refuz din partea lor ar fi însemnat pentru el înfrângerea și moartea.

Nu însă și Marcus Antonius, care a refuzat să-l însoțească pe Caesar în Africa.
Inconștiență, sau sabotaj? 
Acuma- ne putem gândi: oare Marcus Antonius era chiar total inconștient când nu plătise banii datorați legiunilor și îi lăsase pe soldați să-și facă de cap prin Italia? Sau fusese de fapt o sabotare menită să ducă la căderea lui Caesar? Insubordonarea legiunilor din Italia ar fi avut efect catastrofal în condițiile unei confruntări cu 14 legiuni adverse!

Refuzând să lupte alături de el în Africa, sperase probabil ca Caesar să fie înfrânt , iar el să rămână cu averea lui Pompei fără a o plăti. Și să ajungă desigur și la conducere!

Caesar a ieșit însă din nou învingător la Thapsus-pe 6 aprilie 46 î.Hr, 

Caesar a făcut o nouă licitație pentru bunurile de lux din averea lui Pompei (confiscate cu soldați de la Antonius), dar , așa cum ne spune Cicero, acestea erau deteriorate,(argintăria și îmbrăcămintea de lux) atele erau împuținate, astfel că nu s-au mai putut recupera banii pe ele. 
Un prim atentat la viața lui Caesar 
Cicero a amintit în Philippica a II-a, 29.74 de un incident cu un ucigaș pe care Caesar îl surprinsese în casa lui cu pumnalul în mână, Caesar atacându-l deschis pentru asta pe Antonius în Senat.
Asta înseamnă că Caesar a reușit să-l interogheze pe atentator...Cicero nu ne dă amănunte. Doar că Iulius Caesar, un cunoscătot profund al legislației, nu ar fi adus o acuzație fără dovezi. 
Complotul de la Narbonne  



A urmat războiul din Spania, unde fiii lui Pompei adunaseră o mare armată, care apucase să învingă trupele unui locotenent al lui Caesar. Caesar a plecat acolo de urgență, iar Antonius a refuzat iarăși să lupte alături de el.

După lupte grele, în care Caesar -după propria sa mărturisire-a luptat pentru viața lui, el a fost din nou victorios.

În 45 î.Hr, el se întorcea triumfător. Urma (printre altele) să-i ceară din nou lui Antonius să-și achite datoria.
Antonius i-a ieșit în întâmpinare, la Narbonne, ca să-l roage- după cum a afirmat mai târziu răspunzând unei acuzații a lui Cicero- să nu-i fie scoase bunurile la licitație, așa cum se preconiza. 
Caesar l-a iertat pentru insubordonare și i-a promis postul de consul pentru anul 44 î.Hr, alături de el, dar i-a cerut să-și achite totuși datoria.
Pentru Antonius era o amânare, dar nu o rezolvare.
Cicero a afirmat că atunci a inițiat  Antonius un complot pentru uciderea lui Caesar.
Despre care a vorbit cu Trebonius.
Nu au trecut la fapte, pentru că legiunile i-ar fi linșat.
Dar Cicero i-a mulțumit mai târziu pentru idee.
Compromiterea lui Caesar
A urmat faimoasa scenă de la sărbătoarea Lupercaliei, pe 15 februarie 44 î.Hr. , când Antonius, proaspăt promovat de Caesar ca șef al lupercilor, a încercat în mod repetat să pună o diademă pe capul lui Caesar, în fața mulțimii adunate la festivități,  pentru a încetățeni ideea că Caesar țintește să devină rege.
Caesar a refuzat ferm diadema, a dispus ca podoaba să fie pusă pe capul unei statui de zeu, dar de fapt cei care au dus diadema au pus-o pe capul unei statui a lui Caesar!

Cicero i s-a adresat ulterior cu vorbele:
„Tu — da, tu — l-ai ucis la Lupercalii; („ Tu, tu, inquam, illum occidisti Lupercalibus)” 
Cicero se referea la faptul că acea punere în scenă făcută de Antonius convinsese pe mulți (și probabil, în primul rând pe Brutus) că Iulius Caesar e pe cale să devină rege-și deci că ar fi trebuit să fie ucis. 
Ralierea lui Brutus la complot a constituit pentru mulți o garanție a probității complotiștilor și a justeței cauzei lor.

Să înțelegem că Iulius Caesar a fost ucis pentru bani?!

Asasinatul

A urmat uciderea lui Caesar, atacat de 30 de bărbați înarmați, în timp ce el era dezarmat.
În timpul uciderii lui Caesar, Antonius a rămas în afara sălii, împreună cu Trebonius - acelaș cu care discutase despre uciderea lui Caesar la Narbonne, cu un an înainte. Cicero a considerat că asta era o dovadă a complicității .
 Apoi, Brutus s-a opus să fie ucis și Antonius imediat după Caesar, așa cum fuseseră unele propuneri. Cicero a regretat, în scrisorile către Atticus, că cezaricizii nu l-au ucis și pe Marcus Antonius atunci, pentru a prelua puterea politică imediat.

Antonius s-a arătat prieten „la cataramă” cu ucigașii lui Caesar și după ce ei se refugiaseră pe Capitoliu de teama furiei populare. Antonius și Lepidus au folosit legiunea încartiruită la Roma nu pentru arestarea ucigașilor, ci pentru apărarea lor și înăbușirea în sânge a revoltei poporului care aducea jertfe în memoria lui Caesar și căuta să împiedice topirea statuilor lui.
Cicero a lăudat această acțiune, pe care a considerat-o o apărare a senatului (de fapt a complotiștilor din senat) de „primejdia masacrului”pe car el-ar fi făcut masele populare indignate . 
Pentru liniștirea ucigașilor speriați, Antonius a trimis-o pe Capitoliu pe soția sa cu fiul lor de câțiva ani, ca zălog. Brutus și Cassius au coborât în Forum, s-au îmbrățișat cu Antonius și cu Lepidus și au luat cina la ei acasă. (Cassius la Antonius, iar Brutus-la cumnatul său, Lepidus). Cicero avea să spună că „prin intermediul lui (al lui Antonius) și al fiului lui a fost în sfârșit consolidată pacea cu cei mai de seamă cetățeni”(e vorba despre Brutus și Cassius, pe care Cicero i-a elogiat pentru crima contra lui Caesar) . Pe 2 septembrie 44î.Hr, Cicero încă elogia faptele lui Antonius de după asasinarea lui Caesar, de pe 17 martie 44 î.Hr.. 

Contribuția lui Cicero-după propriile afirmații

În Filipica a doua, Cicero i s-a adresat lui Antonius astfel:
„Tot în Philippica a doua, Cicero i s-a adresat astfel lui Antonius:
„Iar ceea ce ai îndrăznit să spui lu chiar în multe cuvinte , anume că, prin contribuția mea, Pompeius a rupt prietenia cu Caesar și că, în consecință, din vina mea s-a iscat războiul civil, nu e în întregime greșit în privința faptului în sine, dar, ceea ce-i mai important, te-ai înșelat ân privința datei...În ceea ce mă privește, ..nu am neglijat nimic ...spre a-l îndepărta pe Pompeius de unirea cu Caesar.””.
Cicero l-a învinuit însă pe Antonius pentru începerea războiului civil , după ce acesta fugise în tabăra lui Caesar spunând că viața lui era în pericol. 
„Totuși, au intervenit două circumstanțe , în care i-am dat unele sfaturi lui Pompeius împotriva lui Caesar; aș vrea să mi le reproșezi, dacă ești în stare: prima dată l-am sfătuit să nu-i prelungească lui Caesar comanda supremă de cinci ani, a doua oară , să nu i se permită acestuia candidatura (la consulat) în absență. ... Dar aceste învinuiri sunt vechi însă cea mai recentă e aceea că Caesar a fost ucis la sfatul meu. ”

Astea au fost motivele care l-au împins pe Caesar la trecerea Rubiconului. Și într-adevăr, un pretext invocat a fost și persecutarea tribunilor, înrte care și Antonius. Deci Cicero l-a influiențat din umbră pe Pompeius, cu care se lăuda că era prieten, iar acesta a respins orice propunere împăciuitoare din partea lui Caesar. Cicero a argumentat însă că strigarea numelui său de către Brutus, după crimă, nu înseamnă că el l-ar fi instigat, ci că el i-a fost exemplu, atrăgând atenția că Antonius l-a numit cu respect pe Marcus Brutus, dar consideră o vină că ar fi fost instigat de Cicero (contradicție logică, sancționată de orator) . Cicero atrage atenția asupra comportamentului ambiguu al lui Antonius , care a luat măsuri în favoarea lui Brutus și Cassius, dar consideră o vină instigarea la fapta lor. Cicero nu-și ascunde adeziunea la uciderea lui Caesar, dar afirmă că „aș fi făcut să dispară din republică nu doar regele, ci și puterea regală și, dacă așa cum se spune, pumnalul acela ar fi fost în mâinile mele, crede-mă că aș fi dus la bun sfârșit nu doar un act, ci toată piesa”. Cicero a scris despre asta prietenului său Atticus, spunând

că ar fi trebuit să fie ucis atunci și Antonius și să fie preluată imediat puterea politică la Roma. Primul gând al lui Antonius: jefuirea casei lui Caesar
Nu se mai punea problema ca Antonius să plătească bunurile lui Pompei: 

Jaful din casa lui Caesar
În aceeași noapte, Antonius a jefuit casa lui Caesar, luând de acolo banii personali ai lui Caesar, lăsați Calpurniei, pentru cei 3-5 ani cât urma să lipsească,  colecțiile sale de artă și de obiecte prețioase, dar și documentele .
Appianus a menționat suma de 4000 de talanți , echivalând cu  100 de milioane de sesterți/ 24 milioane de dinari/960 000 aurei/3,4 t aur). 

Tot Appianus a scris că după o lună, când Octavianus a ajuns la Roma, el i-a cerut lui Antonius „banii pe care Caesar i-a strâns în vederea războaielor proiectate , căci ar ajunge pentru distribuirea promisă (prin testament) pentru 300000 de oameni, pentru restul urmând să vândă proprietăți”. Caesar lăsase prin testament să se împartă câte 300 de sesterți (75 de dinari) fiecărui roman. Deci pentru 300 000 de persoane, câte 300 de sesterți =90 milioane sesterți. Cam acolo. 

Dar rămânând singurul consul în funcție și având ultimele documente scrise de Caesar, pe care le-a putut falsifica după dorință (cum a relatat Cicero), Antonius a putut manipula și documentele din tezaurul statului, de unde a luat câți bani a dorit, acoperindu-și în acelaș timp și marea datorie bănească . (Tot după Cicero, care a spus că la templul lui Ops Antonius a făcut un adevărat măcel, folosid o gardă din mercenari aduși din Spania  ) . Cicero a descris în prima Filipică felul cum Antonius, folosind „notițe” găsite printre documentele luate de la Caesar (desigur falsificate, cum tot Cicero a realizat ulterior) și-a însușit bani din tezaurul roman (aflat în templul lui Ops) .

Datoria lui Marcus Antonius la Idele lui Marte:
40 milioane de sesterți
Cicero l-a întrebat: „Unde sunt cele 700 000 000 de sesterți (7 000 000 aurei) , care figurează în registrele aflate în templul lui Ops? (Ubi est septiens miliens quod est in tabulis quae sunt ad Opis?)
Tu, însă, cum ai scăpat înainte de calendele lui aprilie (1 aprilie) de datoria de 40 000 000 de sesterți (400 000 aurei /3200 kg Au ) , pe care o aveai la idele lui Martie (15 martie)? 

„De fapt , ce situație ar fi putut veni în ajutorul strâmtorării și îndatorării tale în afară de moartea lui Caesar?”

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

Cicero a afimat despre sine însuși că a primit  moșteniri de peste 20 de milioane de sesterți, dar face referire și la „moștenirile” ce ar fi fost primite de Antonius de la  persoane ce-i erau complet necunoscute, eliminând pe adevărații moștenitori- desigur prin acte măsluite declarate a fi fost găsite printre documentele lui Caesar.. 

E posibil să fi folosit forța împotriva Calpurniei pentru a putea dispune apoi ca toate acele bunuri să fie transportate la el acasa. Pentru că după acea noapte Calpurnia a dispărut cu desăvârșire.
(Nu a spălat trupul lui Caesar, care a fost dus peste cinci zile la funeralii plin de sânge și cu rănile căscate. Nu a fost de față la citirea testamentului, care s-a făcut în casa lui Antonius. Nu a fost de față la funeraliile lui Caesar. Nu s-a întâlnit cu Octavianus, care i-ar fi devenit fiu adoptiv, după adoptarea de către Caesar prin testament. Octavianus nu a făcut vreodată o referire la ea. Nu a fost convocata pentru a depune mărturie la procesele legate de moștenirea lui Caesar, sau în controversa legată de suma luată de Antonius din casa lor. După toate probabilitățile, Calpurnia a murit în noaptea aceea. Nu s-a sinucis, că ar fi scris istoricii despre asta. Fiind însărcinată, se gândea desigur la copil.  )

Despăgubire pentru Sextus Pompei de la bugetul statului

Cicero îl numește pe Antonius „speculantul bunurilor lui (Gnaeus Pompeius) scoase la licitație”

La cererea Senatului Marcus Antonius a fost de acord ca fiul supraviețuitor al lui Pompei, Gnaeus Pompei să fie rechemat la Roma, ba chiar l-a numit la conducerea întregii flote romane. 
Dar...Gnaeus cerea proprietățile ce fuseseră ale tatălui său, Pompei cel Mare!
Soluția lui Antonius?
A cerut Senatului suma de 50 de milioane de drahme (adică 50 de milioane de dinari /200 milioane de sesterți) din bugetul public, cu care să fie despăgubit Sextus Pompei!
(conform lui Appianus) 
Reiese că averea lui Pompei cel Mare ar fi fost cel puțin atât.

Mai târziu, în vara anului 39 î.Hr, în cadrul Păcii de la Misenum, încheiată între Octavianus, Marcus Antonius și Sextus Pompeius, acestuia din urmă i-a fost promisă o despăgubire de 25% din valoarea proprietăților funciare confiscate și restituirea bunurilor din patrimoniul lui Gnaeus Pompeeius , conducerea unor vaste teritorii în insule și în Peloponez, pentru 5 ani și magistraturi ulterioare. Sextus nu a primit nimic din toate astea. 

Sextus Pompei

Cei mai mulți bani  erau de fapt la Apollonia și au fost folosiți de Octavianus

Caesar transferase sume enorme de bani (în aur și arfint) la Apollonia, în Iliria, o provincie a Macedoniei) pentru plata legiunilor pregătite pentru războiul contra dacilor și apoi a parților.

Conform estimării lui Plutarh, la Apollonia Caesar ar fi depozitat 175 000 000 de drachme, adică circa 700 000 000 de sesterți, bani ce ar fi trebuit să ajungă pentru plata a numeroase legiuni timp de 3-5 ani. (Era preconizată atacarea Daciei, apoi a Partiei și Scitiei, Germaniei ) 
Pentru început, Caesar dusese acolo șase legiuni, pentru antrenament, dar erau pregătite 16 legiuni (aproximativ 60 000 de infanteriști și 10 000 de călăreți). Aceștia urmau să fie sprijiniți de cavalerie auxiliară și infanterie ușoară. 
Octavius fusese trimis la Apollonia la studii, dar și pentru a fi în contact cu armata. 
Plutarh a scris și că urma să se construiască un canal prin istmul Corintului, în timpul campaniei militare. Anienus fusese însărcinat cu construirea canalului. 
După uciderea lui Caesar, în timp ce Octavius ajunsese în sudul Italiei, pregătindu-și intrarea în Roma (abia după o lună), el a trimis „pe cineva de încredere” (probabil Agrippa) să aducă banii de la Apollonia. Totodată, Octavius a luat și banii datorați de provincia Macedonia ca impozit anual pentru Roma.

Octavianus a plătit legiuni cu banii lăsați de Caesar în Macedonia

Cicero a relatat cum armata ridicată de Octavianus l-a silit pe Antonius să părăsească Roma:
„ sentința consulară era gata să-l circumscrie pe tânăr, când dintr-o dată (căci știa că legiunea lui Marte (a patra)  se stabilise la Alba) i s-a adus (lui Antonius n.n.) un mesaj în a patra zi. Uimit de aceasta, a abandonat planul de a raporta senatului despre Caesar (Octavianus) ; a ieșit, nu pe drumuri, ci pe poteci, și chiar în acea zi a ținut nenumărate deliberări senatoriale, toate fiind într-adevăr raportate mai repede decât scrise.

De acolo, nu o călătorie, ci o fugă și o fugă în Galia.”

Prin urmare senatul era pe punctul de a-l blama pe Octavianus, care ridicase armată fără a avea nici o magistratură în stat. Deci-ilegal. Dar marșul armatei asupra Romei l-a determinat pe Antonius să se retragă (chiar ascunzându-se) și să se îndrepte spre Galia cisalpină .

Octavianus a putut plăti soldați cu plată de 5 ori mai mare decât plata obișnuită!
Plata atât de mare, adăugată aurei date de numele de Caesar , pe care el l-a folosit mereu după adoptarea postumă de către Iulius Caesar , i-a atras pe militari de partea lui.

Antonius a fost obligat să se alieze cu el și cu Lepidus, formând un triumvirat oficial
(triumviratul format de Caesar, Pompei și Crassus fusese doar o înțelegere între ei).

700 milioane sesterți pentru fiul lui Pompei

 „Pompei se va putea întoarce acasă; și prețul pe care l-a plătit Antoniu pentru ea, îl va da pentru a o răscumpăra; da, casa lui Gnaeus Pompei va fi răscumpărată de fiul său. Crudă necesitate! Dar astfel de nenorociri ne-au costat lacrimi mult prea mult timp!
Ați decretat ca lui Pompei să i se aloce toți banii pe care un dușman victorios a putut să-i obțină din bunurile tatălui său prin risipirea prăzii.
Dar, din partea mea, cer responsabilitatea de a regla această socoteală, având în vedere legătura strânsă care m-a legat de tatăl său. Prin urmare, el își va răscumpăra grădinile, clădirile și casele din oraș pe care le posedă Antoniu; căci, în schimbul argintăriei, al țesăturilor prețioase, al mobilei și al vinului pe care acest lacom le-a risipit, va face cu bucurie sacrificiul. Își va recupera locuințele de la Alba Longa și Firmum de la Dolabella; și chiar casa de la Tusculum de la Antoniu. În cele din urmă, cei care atacă în prezent Modena și îl asediază pe D. Brutus, familia Anser, vor fi expulzați din Casa Falernilor. Poate că există și alți deținători, dar numele lor îmi scapă. Da, îmi place să o spun: chiar și cei care nu sunt printre dușmanii noștri vor restitui proprietățile lui Pompei fiului său la prețul pe care l-au plătit pentru ele. A fost inconsecvent, ca să nu spun nechibzuit, să se atingă de vreo parte din aceste posesiuni; dar cine le poate păstra după restabilirea ilustrului lor proprietar? Și nu va fi această enclavă a lui Pompei, eliberată de Caesar, obligată să-și reverse prada, acest om care, fixat pe patrimoniul stăpânului său ca un dragon pe o comoară, a pus stăpânire pe proprietățile Lucaniei?
În cele din urmă, aceste șapte sute de milioane de sesterți pe care i-ați promis tânărului Pompei, Părinți Conscripți, vor fi distribuite în așa fel încât fiul lui Gnaeus Pompei să apară, prin voi, repus în deplină posesie a moștenirii sale: aceasta este sarcina, spune Senatul.
Restul va fi făcut de poporul roman pentru o familie pe care au văzut-o în splendoare. Îi vor da în special lui Sextus demnitatea de augur pe care a deținut-o tatăl său; iar eu însumi, redând fiului ceea ce am primit de la tată, îl voi desemna pentru alegere. Care dintre cei doi, pentru a fi augur al lui Jupiter, cel mai bun și cel mai mare, ai cărui interpreți și slujitori suntem noi, îi va da poporul roman preferință, lui Pompei sau lui Antoniu? Cât despre mine, cred că printr-o favoare specială a zeilor nemuritori soarta a voit ca, fără a distruge sau anula actele lui Caesar, fiul lui Gnaeus Pompei să poată recăpăta rangul și averea tatălui său.” (Cicero-Philippica XIII-20 martie 43 îC, în Senat) 

Cicero se bucura degeaba: cei trei triumviri s-au înțeles să-și extermine fiecare pe cei pe care îi considera dușmani și 
primul pe listă a fost pus Cicero! 
Sextus Pompei nu a primit niciodată banii promiși: a fost înfrânt și ucis. 

De ce au plecat romanii din Dacia?

 Retragerea Aureliană

Așa cum s-a remarcat de multe ori, romanii nu cuceriseră toate teritoriile locuite de daci.
În afara provinciei romane Dacia rămăseseră numeroase triburi de daci liberi, care purtau diferite denumiri, ca: Iazigi, Costoboci, Carpi, Bastarni, Roxolani, care făceau parte cu toții din poporul dacilor sau erau triburi înrudite..

Căci Dacii , împărțiți în formațiuni tribale, așa cum erau pe atunci și galii, germanii și alții, ocupau un teritoriu întins cuprins între; Tisa (la vest), Nistru și Marea Neagră (la est), Dunărea (la sud ) și Carpații Păduroși (la nord).
Este de remarcat că denumirea de „daci” a fost folosită de romani ca termen generic pentru populația daco-getică de la nord de Dunăre, așa cum folosiseră și denumirea de „gali” pentru triburile aflate la nord de Alpi , până la Atlantic și cea de „germani” pentru triburile aflate la est de Rin.
(Cercetători contemporani remarcă faptul că denumirile generice de „gali” și de „germani” au fost date de Iulius Caesar și nu erau folosite de către populațiile respective).

În toate aceste cazuri populațiile respective erau de fapt organizate sub forma de triburi relativ mici, cu conduceri separate și cu denumiri separate, chiar dacă făceau parte din aceleași etnii. 
Tentative de cucerire a Daciei:

 
Dacii se uniseră pe timpul lui Burebista , formând acel mare regat, care îl îngrijorase și pe Iulius Caesar. :

Printr-o stranie coincidență (dacă există coincidențe în evenimentele istorice), atât Caesar cât și Burebista au fost uciși în anul 44 î.Hr. , în urma unor comploturi interne.
Statul roman a intrat într-o perioadă de război civil, iar statul dac s- a împărțit în mai multe regate mai mici, probabil tot în urma unor lupte interne. 

Chiar și în aceste condiții, când Octavianus (viitorul Augustus) a avut (în anul 35 î.Hr) o tentativă de a continua planul lui Caesar printr-un atac împotriva dacilor, el a preferat să încheie o înțelegere cu regele Cotiso, care stăpânea unul dintre aceste regate separatiste din Dacia.
În cadrul acestei înțelegeri, dacii urmau a se abține de a mai ataca regiunea din sudul Dunării, ba chiar să apere acea limită a Imperiului Roman împotriva unor alte năvăliri, ei primind în schimb statutul de aliați ai Romei și promisiunea că nu vor fi atacați de romani. Înțelegerea urma să fie pecetluită printr-o căsătorie . Octavianus însă nu avea de gând să se căsătorească din nou, el fiind deja căsătorit, așa că dacii (trimișii lor) au venit nemulțumiți la Roma și s-au întors acasă și mai nemulțumiți. 
Octavianus însă a fost foarte mulțumit că încheiase acea pace care arăta noul său stil de a face politică, nu pe calea armelor, ci prin înțelegeri avantajoase.
Scena acelei înțelegeri a fost reprezentată și pe statuia „Augustus della Prima Porta”, Despre care mulți cred că înfățișează episodul înapoierii stindardelor romane de către parți. 

Nu ar putea fi scena cu parții, pentru că aceștia au fost reprezentați cu consecvență în genunchi și înapoind stindardele cu umilință, nu în poziție avântată, în deplin acord cu Augustus.
Apoi stindardele au fost predate unui general roman, nu lui Augustus personal. Or Augustus nu ar fi glorificat pe propria sa statuie fapta unui general al său, chiar dacă el fusese cel care condusese tratativele de la Roma. 
Lupul dacic e arătat în poziție supusă împăratului roman. 
De asemenea îmbrăcămintea interlocutorului lui Augustus nu e partă, ci dacică.
Regele dac (ce poartă o diademă subțire ca însemn al statutului său regal) are o atitudine avântată, părând a depune un jurământ pe stindardul roman. E un aliat ce jură credință Romei, în cadrul tratatului.  
Cred că putem considera că e regele Cotiso.

În cadrul războaielor ulterioare dintre romani și daci, romanii au suferit pierderi grele în luptele crâncene purtate , încheind chiar și o pace nefavorabilă, în urma căreia le plăteau dacilor sume de bani pentru păstrarea păcii.

Războiul decisiv purtat de Traian contra lui Decebal a fost câștigat de romani, dar aceștia au fost mulțumiți să ocupe zonele cu zăcăminte de aur și argint și să prade comorile lui Decebal, fără a încerca să-și extindă dominația asupra întregului teritoriu al dacilor.
Prada enormă de aur și argint a redresat finanțele imperiului roman.

Aureus emis de Traian, cu o imagine din Forul lui Traian, unde se disting numeroase sculpturi 

Traian a construit la Roma cel mai mare Forum, cu clădiri adiacente impozante (basilică, două biblioteci, porticuri cu statui de daci, unele sculptate în porfir, cel mai costisitor granit adus din Egipt., precum și  Columna comemorativă.
În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal după primul război o serie de teritorii ale dacilor au fost cedate romanilor și integrate provinciei Moesia Inferior (Muntenia, sudul Transilvaniei și Oltenia) .
Se pare că Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei să fi format un district militar sub conducerea lui Longinus.
Au fost emise monede cu legenda: DACIA CAPTA -Dacia captivă/luată.  .(denarius de argint)

 La Bersobis (Berezovia, în județul Caraș-Severin) au fost încartiruite Legiunea IV Flavia Felix și Legiunea XIII-a Gemina (care apoi a fost încartiruită la Apulum) . S-au găsit acolo monede din timpul împăraților Vespasian, Traian și Commodus, arătând în ce perioade au fost acolo trupe romane). Acolo existau localități autohtone încă din perioada neolitică. S-au găsit acolo piese de ceramică dacică , dar și un coif de bronz, de tip „greco-iliric”  (e la muzeul din Reșița) . S-au găsit și vestigii de prelucrare a fierului,  precum și urmele unei cetăți dace. După înființarea marelui castru roman, cu suprafață de 20 ha, s-au găsit vestigii ce atestă prezența dacilor acolo. Castrul militar propriu-zis avea dimensiunile 490m x 410m, și a fost sediul Legiunii a IV-a Flavia Felix între anii 101 și 118-119.  în jurul său înființându-se orașul. În castru s-au găsit : un coif roman, un opaiț roman, fibule, pandantive, fragmente de armuri, un voltur roman de bronz, o pensetă chirurgicală , dar și urme paleocreștine (un lanț și o candelă) 

În anul 106 , după victorie, Traian a mai rămas o perioadă în nouă provincie, pentru a o organiza. 
Atunci a fost organizată provincia Dacia Augusti Provincia , ca provincie imperială , condusă de un legatus augusti propraetore .

Primul legat roman a fost Terentius Scaurianus (între anii 106 și 110-112) . Primele măsuri luate de el au fost recensământul populației și măsurarea suprafețelor de teren, desigur pentru a calcula ce suprafețe pot fi puse la dispoziția veteranilor demobilizați. (Este evident prin urmare că Dacia nu fusese depopulată după război și dacii rămași nu fuseseră expropriați, dar probabil fuseseră mari pierderi în lupte și erau acum suprafețe de teren disponibile, ce puteau fi dăruite veteranilor).
De asemenea s-au trasat noile frontiere , fortificate  și s-a organizat apărarea militară. 

În provinciile romane din restul Europei , legiunile și trupele auxiliare erau staționate în primul rând pe frontierele fluviale (Dunăre și Rin) . Dacă frontiera nu era trasată pe un curs de apă important, se instalau puncte întărite cu valuri de pământ  și șanțuri, urmărind o linie dreaptă ce forma frontiera. 
În Dacia s-a format un lanț de tabere militare la marginea provinciei, dar și pe traseul pe care se transportau încărcăturile de aur spre Roma.S-a trecut de asemenea a construirea de drumuri , al căror traseu ne este cunoscut din Tabula Peutingeriana, o hartă rutieră din secolul al III-lea, în care erau notate drumurile, distanțele dintre localități și taberele importante.
Această hartă arată drumuri principale construite de la Dierna și Lederata  spre Tibiscum (lângă Caransebeș) , Sarmisegetusa, Apulum (Alba Iulia)  , apoi la Potaissa (Turda) , Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (aproape de Zalău), dar și de la podul de la Drobeta spre Olt și de-a lungul acestuia spre Apulum. Un drum străbătea și teritoriul Iazigilor, de-a lungul râului Mureș , până la Tisa și în continuare până la Dunăre, spre Panonia inferioară.  . Nu sunt arătate drumurile din Dacia de Est, ce fusese deja evacuată de armata romană la elaborarea hărții.

În anul 112 a fost emisă o serie de monede romane (sesterți și dinari) 

Criza economică a fost rezolvată. Pentru moment.
Dar triburile dacice atacau continuu limesul roman .

În provincia Dacia Romană, a fost instituită politica romană obișnuită în provinciile ocupate: înființarea de orașe dotate cu terme, recrutarea de tineri pentru  forțele auxiliare ale legiunilor, împroprietărirea de veterani cu pământuri arabile. Două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica) staționau în castrele din Apulum/ Alba Iulia și Potaissa/Turda, care au devenit importante centre urbane. În vecinătatea fostei capitale a dacilor, Sarmisegetusa a fost construită cetatea romană Ulpia Traiana Sarmisegetusa . A apărut și cetatea Napoca 
Noile monede romane ilustrau înmulțirea populației în noua colonie: Figura feminină ce simboliza Dacia era arătată împreună cu doi copii ce se joacă.

În 107-108 au fost lupte la frontiera vestică: împăratul Hadrian a intrat în lupte contra Iazigilor și Sarmaților ce se stabiliseră între Dunăre și Tisa. Ei fuseseră aliați ai romanilor în războiul contra dacilor, dar reclamau o parte din Banat ce le fusese luată de Decebal înainte de războaiele dintre daci și romani (conform lui Cassius Dio, LXVIIII 10, 3-4). Așa încât Iazygii ce se instalaseră între Dunăre și Tisa erau acum vecini cu romanii la est.
După moartea lui Traian, în anul 117 a avut loc prima mare confruntare cu popoarele  din teritoriile limitrofe Daciei. Iazygii și Roxolanii au invadat Moesia. După moartea legatului roman Quadratus Bassus, roxolanii au atacat din pricina diminuării subsidiilor venite de la Roma. Iazygii aveau revendicări teritoriale. (Erau popoare înrudite). 
Hadrian s-a deplasat personal în Moesia, apoi în Dacia, unde a ordonat să fie distruse tablierele podului peste Dunăre (cf. lui Cassius Dio) LXVIII, 13,6) , temându-se ca barbarii să nu ocupe fortificațiile ce apărau podul și să traverseze Dunărea cu ușurință.

Î
Interesanta și informația furnizată de Cassius Dio (În Istoria Romana) 

că În timpul lui Marcus Aurelius  guvernatorul Sabinianus (Gaius Vettius Sabinianus 179 - 182) : ,,a supus şi douăsprezece mii de daci dintre cei din vecinătate , făgăduind că le va da pămînt în Dacia noastră ".

Toate acestea dovedesc importanţa lui Cassius Dio
Împăratul s-a reconciliat cu Roxolanii angajându-se să le asigure subvenții la nivelul anterior.
Pentru a rezolva conflictul cu Iazygii, l-a numit pe Q.Marcius Turbo atât la conducerea Panoniei inferioare, cât și a Moesiei, pentru ca acesta să-i atace pe Iazygi din două direcții.
Macius Turbo a fost urmat la guvernare de Iulius Severus (120-126) 

Observăm că romanii continuau să subvenționeze populațiile din zonele adiacente imperiului, pentru a le determina să nu facă incursiuni ostile în interiorul imperiului. 

Partea de la vest de Olt a fost organizată de romani sub numele Dacia Inferioară, guvernată de un procurator de ordin ecvestru. Această provincie nu trebuia să fie păzită d e o legiune romană, ci avea o anumită autonomie administrativă . Ea sa mărginea la sud cu Dunărea, la nord-vest cu Dacia Superioară, la est era o frontieră de-a lungul Oltului, cu o linie fortificată oarecum paralelă cu Oltul (la 25-35 km de râu): Limes Transalutanus. 

În centrul Transilvaniei, la est de Banat , până a Carpații Orientali era provincia numită Dacia Superioară. La început acolo erau staționate legiunile IIII Flavia , apoi Legiunea XIII Gemina, încartiruită la Appulum.

În 118 nordul Daciei  a devenit o provincie distinctă, sub numele Dacia Porolissensis, cu centrul administrativ la Porolissum (Moigrad) , guvernată de asemenea de un procurator din ordinul ecvestru. Legatul Daciei Superioare exercita controlul militar al celor două provincii adiacente. Deci Dacia a fost împărțită de romani în trei provincii distincte. 

Războiul cu sarmații dintre anii 116-118 arătase că Dacia nu contribuia prea mult la respingerea atacurilor sarmate  îndreptate contra provinciilor de la sud de Dunăre.  

Călăreții sarmați , aliați cu dacii liberi , dar și cu celții și popoarele germanice stabilite la nord de Dacia lansau atacuri concentrate asupra limes ului Dunării de Jos  și asupra frontierei Daciei. 
Apărarea acestui teritoriu cerea prezența unei forțe militare mai importante decât înainte. 

În total, au fost circa 80 de tabere militare în Dacia. Efectivul total de militari romani în Dacia a fost estimat la 45-50 000 de soldați. Unii erau repartizați în mici forturi de graniță, alții ridicaseră fortificații din piatră , a căror construire a continuat și după domnia lui Hadrian, de pildă sub Antoninus Pius.

Hadrian-- ce a domnit între 117-138, statuie găsită la Tel Shalem, in israel, în apropierea castrului Legiunii romane a VI-ea Ferrata.
Împăratul poartă o platoșă msculata- cu reliefarea musculaturii-pe care a fost realizată o scenă de luptă a unor luptători arhaici, probabil din timpul războiului troian.  

Una dintre puținele statui de bronz rămase netopite din antichitate

Acesta ar fi motivul pentru care împăratul Hadrian ar fi plănuit chiar după urcarea pe tron (el a domnit între anii 117 - 138) să evacueze trupele din Dacia. (Eutropius , VIII, 6, 2) Hadrian a evacuat de asemenea și teritoriile ocupate de romani între Tigru și Eufrat . Totuși evacuarea administrației romane din Dacia a urmat mai târziu. A încercat mai întâi să întărească apărarea provinciei , readucând legiunea III-a Flavia (ce fusese trecută la sud de Dunăre, la Singidunum-aproape de Belgrad) pentru a apăra frontiera dacică îpotriva iazygilor. Zăcămintele de aur continuau să fie exploatate în munții Apuseni. 

Pe acest sestertium emis de Hadrian în jurul anilor 130-133, Dacia apare personificată stăpână pe situație, întărită prin Senatus Consultum al Senatului roman. Poartă cască , stindard și falx. 

Dacia a apărut a fi pacificată și, chiar în timpul domniei lui Antoninus Pius n-au mai fost conflicte importante cu dacii liberi., cu carpii sau costobocii. Totuși, biograful lui Antoninus Pius a semnalat că acest împărat a supus (prin legații său) pe germani, daci și evrei, luându-și și supranumele Dacicus. 

În secolul al III lea Imperiul roman era din nou în criză economică și era atacat pe mai multe fronturi.
După domniile împăraților Traian, Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus, a urmat o perioadă de instabilitate 

Ciuma Antonină și Ciuma lui Ciprian
Declinul militar și economic al statului roman a fost și în legătură cu o molimă cunoscută sub denumirea de „ciuma antonină”, care a făcut ravagii în armatele romane între anii 165 și 190, în timpul împăraților Marcus  Aurelius și Commodus.
Unele surse antice au relatat că trupele romane au cucerit Seleucia (oraș din Mesopotamia, pe Tigru) 
Trupele împăratului Lucius Verus conduse de Avidius Cassius au jefuit un templu al lui Apollo în anul 166. Preoții de acolo ar fi provocat răspândirea unui nor gălbui, considerat toxic. În rândurile militarilor a apărut o boală (numită atuci „ciumă”-lues/ pestis/ ) , retragerea acestora propagând epidemia în celelalte părți ale imperiului. Epidemia, suprapusă peste dificultățile economice, a dus la scăderea populației și la dezordini sociale. Împărații Lucius Verus și Marcus Aurelius ar fi murit din pricina acelei boli. S-au găsit morminte comune , deși majoritatea morților erau incinerați . 
În aceeași perioadă au fost și modificări de climă, care a devenit mai rece și mai uscată, ducând la recolte reduse, foamete și slăbirea sistemelor imunitare și mărirea vulnerabilității în fața epidemiilor.
Unii cercetători au apreciat că a fost o mortalitate ridicată cauzată de molimă (sau de mai multe molime survenite la intervale apropiate). Posibil ca boala respectivă să fi fost variola.

Un secol mai târziu a intervenit altă epidemie majoră, care a fost descrisă de episcoppul Ciprian al Cartaginei. Această molimă a avut efecte devastatoare între anii 249-262. 
În anul 250 împăratul Decius decretase sacrificii aduse zeităților oficiale romane.
O boală contagioasă, ce a erupt mai întâi în Etiopia, s-a răspândit în Orient, nordul Africii și la Roma, unde se ajunsese la 5000 de decese zilnic.
Sfântul Ciprian, ce era atunci episcop al Cartagigei a scris doă cărți în care a descris simptomele bolii, dar a vorbit și despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creștinii în vremuri de încercare. 
Sfântul Ciprian a murit ca martir în anul 258. 

Monedă emisă de Provincia Dacia

Pe avers este profilul împărătesei Etruscilla (HER(ENNA ) ETRUSCILL(AA)UG (USTA) ,pe revers este o alegorie a Păcii, cu ramură de măslin și un caduceu.

În stânga ei un vultur încoronat, simbol al Legio V Macedonica, la dreapta un leu, simbol al Legiunii a XIII-a Gemina, Inscriăție: PROVINCIA DAVIA 

AN V

Herennia Cupressenia Etruscilla a fost soția împăratului Traianus Decius. (249 - 251).

Cei doi fii ai lor, Quintus Herennius Etruscus Messius Decius și C. Valens Hostilianus Massius Quintus au purtat și titlul de Caesar și pe cel de Augustus și au figurat de asemenea pe monede emise de provincia Dacia.

 Împăratul Filip Arabul dăsuse dreptul Provinciei Dacia să emită monede, prin anii 246-247. Aceste monede au fost găsite și în Panonnia și în Moesia Superioară, provinciile romane vecine. Se crede că erau bătute la Sarmisegetusa , sau la Apulum. 

Se practica o numărătoare a anilor de la un eveniment important, (în Dacia s-a considerat a fi perioada iulie-septembrie 246 , când împăratul Filip Arabul a respins invazia Carpilor pe Dunăre. Atacul dacilor liberi începuse în anul 245. Filip a acordat privilegii provinciei Dacia.

.

Se consideră că împăratul Aurelian a dispus retragerea administrației și a armatei romane din Dacia, noua graniță fiind stabilită pe Dunăre o limită naturală mai ușor de apărat. 

Retragerea aureliană, desfășurată între anii 271 și 275 d.Hr., prin care administrația și armata romană au fost retrase din provincia Dacia

Cum această retragere s-a făcut fără conflicte, e de presupus că romanii au organizat această retragere astfel ca în fosta provincie să rămână o administrație care să le fie favorabilă.
De asemenea, conform obiceiului, probabil că se încheiaseră acorduri ca cei rămași la putere în Dacia să apere granița imperiului, contra unor subvenții substanțiale 

Informații prețioase ne aduce și Tezaurul de la Șimleul Silvaniei.

Șimleul Silvaniei este la circa 25 km de Zalău , la poalele Măgurii Șimleului, pe care a existat așezarea fortificată dacică Dacidava,  pomenită și de Ptolemeu . După retragerea aureliană, pe aici au trecut și avarii și gepizii. Acolo au fost descoperite trei tezaure de inestimabilă valoare, două de aur, care au luat toate calea străinătății și unul de argint, care a rămas la noi (fiind găsit în perioadă mai recentă) .

Primul  tezaur ,descoperit în 1797 

în greutate de 2.425,5 grame, cuprinde 24 verigi de aur, (13 plate și 11 granulate, cu diametru mai mare decât al unor degete), o cataramă de centură, un inel, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe și un colier mare din aur masiv cu 52 de pandantive și cu 17 medalioane cu efigii de împărați romani (Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)- alte 3 au fost pierdute), ceea ce face ușoară datarea tezaurului.

Cercetătorii afirmă că împărații romani obișnuiau să dăruiască efigii prețioase cu chipurile lor aliaților , cu prilejul încheierii unor înțelegeri importante. Efigiile au inele de prindere de un lanț.
Desigur regii daci păstrau aceste efigii de preț la mare cinste, ca o dovadă a  înțelegerilor încheiate cu împărații romani.

Se remarcă de pildă faptul că împăratul Maximianus Hercules (al cărui portret cu nas cârn arată o fizionomie diferită de cea a romanilor) era născut în pe teritoriul Serbiei de astăzi, într-o familie de țărani traci. 
 Darurile atestă alianțele legate între împărații romani din imperiul de răsărit și daci (traci), din rândul cărora erau recrutate trupe , unii conducători militari ajungând chiar împărați în Bizanț (de exemplu Maximianus I Tracul - despre care se spune că era foarte înalt (2,7m), neîntrecut luptător și de o rezistență fizică ieșită din comun, ce a domnit între anii 235 și 238..
Interesant este că despre Maximianus I Tracul se scrie în „Historia Augusta” că s-ar fi născut în Tracia sau Moesia, din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , e vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.
Colierul atestă relațiile de alianță existente între daci (traci) și Imperiul Roman de Răeărit , între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ.
Colierul se purta peste piept și peste spate și se prindea de centură în față și în spate cu două inele. Podoaba principală ce cădea pe mijlocul pieptului constă într-o mărgea mare din cuarț fumuriu străjuită de doi lei de aur, așezați față în față. Cel mai important pandantiv al salbei reprezintă un bărbat aflat într-o barcă, simbol al Căutătorului, Păstrător al Tainei - cel mai mare medalion ce s-a păstrat din întreaga antichitate. Pandantivele mai înfățișează și arme miniaturale, separate de frunze de aur (semn al Marelui Maestru).
În muzeul din Viena, piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt expuse lângă vitrina cu tezaurul de la Sânnicolaul Mare.

Nu se spune însă pe eticheta din muzeu că ar fi tezaur dacic ci se afirmă că ar fi aparținut unor popoare ...migratoare , iar localitatea în care au fost găsite e denumită doar în ungurește 

• Tezaurul se găsește acum la muzeul Kunstistorishes din Viena.
  Țn același muzeu se găsește o brățară dacică în spirală, cu capete de dragoni la extremități. Se spune că a fost găsită la Orăștie. 
  
  

Aceste documente foarte importante arată că și după „retragerea aureliană” au existat legături de colaborare (de data asta) între Dacia și Imperiul Roman

Moartea lui Decebal

 Decebalus per Scorilo

De pe Columna lui Traian: 

O scenă de bătălie crâncenă transformată într-o înfrângere și măcelărire a dacilor, câțiva luptători daci- între  care și Decebal-  reușind să se refugieze în pădure, spre munte.
Înțelegem că după aceea Traian a trimis detașamente de călăreți în căutarea lor. 

Decebal încercase să se retragă din fața cuceritorilor romani pentru a reorganiza apărarea , dar a fost ajuns de echipele de exploratori (căutători) din cavaleria romană.

Căzut la pământ, probabil rănit (după cum indică faptul că își aruncase scutul), Decebal i-a așteptat pe romani cu sabia încovoiată (sica) la gât. Călărețul roman îi face semn că îi va cruța viața, dar regele dac își va lua viața. Atitudinea lui Decebal rămâne mândră . 

Este scena explicativă de pe Columna lui Traian. 

Într-o scenă următoare vedem cum capul lui Decebal, tăiat după moartea sa, e arătat trupelor romane și lui Traian, ca dovadă a victoriei romane. 

Istoricul roman Dio Cassius a scris în Fasti Ostienses că acel calăreț roman care l-a găsit (vedem că în acel moment Decebal s-a sinucis) i-a tăiat capul și mâna dreaptă după moarte, pentru a le prezenta împăratului Traian. Stejarul indică faptul că acțiunea se petrecea într-o pădure, unde Decebal se retrăsese, probabil rănit, pentru că se ridicase cu greu într-o mână. . 

Trupele auxiliare îi prezintă lui Traian capetele nobililor daci uciși, lângă zidul cetății. Se verifică dacă e și Decebal printre ei

În această scenă foarte ștearsă acum e fost reprezentată aducerea capului lui Decebal, pe o tipsie, spre a fi arătat prizonierilor daci din cetate, pentru a-i demoraliza. Scena a fost desenată de Pietro Santi Bartoli 

în anii 1700, când încă se mai distingeau detaliile. 

Trofeele macabre au fost apoi expuse la Roma, pe treptele celebre Scalae Gemoniae.(O scară monumentală din Roma antică ce lega Forumul de culmea colinei Capitoliuluiși unde erau expuse trupurile unor persoane importante condamnate, cum a fost și cazul lui Vercingetorix (care a fost executat la Roma) sau a unor împărați detronați .Era o pedeapsă suplimentară, post mortem . 

Reconstituire pe machetă, fotografiată dinspre Forum spre Capitoliu 

(Când mergem la Roma și vizităm vechile Carcere în care a fost închis și Sfântul Petru, să ne gândim și că , privind de pe colină spre Arcul lui Septimiu Sever stăm chiar pe locul acelor trepte) 

Cine l-a prins din urmă pe Decebal și era aproape să-l ia prizonier 

La Grammeni, (Philippi )în Macedonia a fost găsită stela funerară a soldatului care i-a tăiat capul lui Decebal și l-a dus împăratului. 

Pe stelă se află următoarea inscripție, în care o serie de cuvinte sunt prescurtate: 


Ti(berius) Claudius / Maximus vet(eranus) /
 [s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit) militavit /
 eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) P(ia) F(ideli) fac/tus qu(a)estor equit(um) /
singularis legati le/
equitumilgionis/equit/equit/equit/equit/s virtu/te(m) donis donatus ab Im/
p(eratore) Domitiano factus dupli(carius) /
a divo Tr<a=O>iano in ala secu(n)d(a) /
Pannoniorum a quo et fa(c)/tus explorator in bello Da/
cico et ob virtute(m) bis donis /
donatus bello Dacico in fact et /
Part de bello Dacico in fact et / eade(m) quod /
cepisset Decebalu(m) et caput /
eius pertulisset ei Ranissto/ro missus voluntarius ho/nesta missione a Terent[io Scau]/
riano consulare [exerci]/tus provinciae nov[ae Mes]/
[opotamiae

Care înseamnă:

Tiberius Claudius Maximus, veteran, 

a avut grijă să-și pregătească  [stela funerară] încă din timpul vieții, 

El a servit călare în legiuniea VII Claudia Pia Fidelis.
A fost numit quaestor equitum,

apoi gardă personală a legatului legiunii,

apoi a purtat stindardul cavalerilor .

El a participat la războaiele dacice, a fost decorat pentru bravură de împăratul Domitian,

apoi promovat ca duplicarius de către divinul Traian în alla II a Panonienilor,

Acesta din urmă l-a numit de asemenea explorator în războiul dacic,

și l-a decorat iarăși de două ori pentru bravură,

în timpul războaielor din Dacia și Parthia.

El a fost apoi numit decurion în aceeași unitate,

pentru că l-ar fi  prins pe Decebal și i-a adus capul la Ranisstorum.

El s-a reangajat voluntar și lăsat la vatră onorabil

de Terentius Scaurianus, guvernator al noii provincii Mesopotamia. 

Tiberius Claudius Maximus a figurat pe stela sa funerară scena faptei sale deosebite: aceea în care el se repede călare asupra regelui Decebal, căzut la pământ , ca și în scena de pe Columna părând rănit, pare să întindă brațul drept spre călăreț, probabil cu un pumnal- basorelieful e destul de deteriorat. 
De remarcat cî imaginea eroică a călărețului e foarte asemănătoare cu reprezentările tradiționale ale „cavalerului trac” regăsit în alte artefacte antice din această zonă. 

Desigur călărețul roman a dorit să-și pună în valoare propria vitejie, așa că e figurat în plin avânt, cu sabia în mână, nu cu gestul promițător de bunăvoință figurat pe Columnă. 

În ambele basoreliefuri e prezentat momentul în care regele Decebal e gata de a fi capturat, (cepisset -   adică l-ar fi prins , adică era în situația de a fi prins)

Dar știm că nu a fost capturat în viață. Desigur călărețul ar fi vrut să-l captureze în viață, recompensa din partea împăratului roman ar fi fost mult mai mare, dacă împăratul l-ar fi putut târâ în urma carului său triumfal, la Roma, în loc să arate doar niște rămășițe sinistre.
Dar Decebal nu s-a lăsat prins, e limpede. 
După cum arată ambele basoreliefuri, el a luptat până în ultimul moment și a evitat capturarea luându-și viața
Militarul roman menționează că fusese numit explorator, adică avea misiunea precisă de a căuta în împrejurimile Sarmisegetuzei personalitățile dace care s-ar fi putut retrage în refugii din munți și a le tăia retragerea cu călăreții săi. 
A fost recompensat pentru bravură și desigur pentru aducerea capului lui Decebal, (recompensele sunt figurate pe stelă și enumerate în text). Dar recompensa din războiul dacic e cam aceeași cu cea din războiul contra parthilor, unde nu știm exact ce a făcut.
Reiese că Traian a avut o oarecare nemulțumire de fapt pentru eșecul capturării în viață a lui Decebal, în pofida faptului că înființase echipe speciale de exploratori . 
Cercetătorii au analizat toate detaliile legate de acest personaj, care prin aceste clipe a intrat în istorie:

 Cariera militară a lui Tiberius Claudius Maximus

Acea localitate din Macedonia , Philippes, unde s-a retras ca veteran. era o zonă locuită de traco-macedoneni. Desigur, după lăsarea la vatră primise pământ acolo. Avea cetățenia romană, cum o indică cele trei nume purtate , dar e posibil să fi fost de origine tracă, de pe acele meleaguri. 
Unii cercetători consideră că numele lui , Claudius arată că tatăl sau bunicul său ar fi obținut cetățenia romană în timpul împăratului Claudius  (41-54 ) , după ce ar fi servit în trupele auxiliare romane. 

Ținând cont de cariera sa militară din cadrul legiunii a VII-ea, el s-a înrolat probabil cu puțin înainte de anul 85, fiind probabil născut prin anul 65. În acest caz ar fi avut cam 40 de ani în timpul celui de-al doilea război dacic  (105-106), cu douzeci de ani de serviciu în armată. Ar fi putut să se retragă după 25 de ani de serviciu, dar s-a reangajat pentru războiul parhic, probabil în anul 114, la aproximativ 50 de ani, fiind demobilizat apoi , doi ani mai târziu  , când s-a întors acasă ca veteran.A ieșit la pensie în timpul împăratului Hadrian, în Mesopotamia 
A murit la Philippes după anul 117, de vreme ce Traian e menționat ca divus, adică divinizat după moarte. 

Relațiile lui Decebal cu Imperiul roman fuseseră pașnice într-un timp, deși în timpul lui Domitian fusese un conflict militar major, soldat cu o pace nefavorabilă romanilor.

A fost găsită o inscripție la Baalbek (Heliopolis, din Siria) ce amintește că pentru a lupta contra Marcomanilor, Quadilor și Sarmaților, un șef militar „a traversat regatul lui Decebal, regele Dacilor”. (per regnum Decebali regis Dacorum).

Conflictul militar din timpul lui Domitian îi surprinsese pe romani prin vigoarea adversarului și lăsase o rană în orgoliul lor.

Cornelius Fuscus , comandant roman învins, fusese lăsat neîngropat pe câmpul de luptă alături de numeroși alți morți.

Referindu-se la acea perioadă, istoricul Dio Cassius a scris după un secol că 

„Dacii aveau atunci în frunte pe Decebal, bărbat gata de sfaturi în privința războiului și gata de treacere la fapte; cunoscând momentul unui atac puternic și retrăgându-se la timp, priceput în organizarea unei ambuscade, viteaz în luptă, priceput să profite de o victorie și să tragă avantaje dintr-o înfrângere, calități care l-au făcut mult timp pentru romani un adversar redutabil.”

Tot Dio Cassius a relatat că 

„Decebal a eșuat în fața forței, dar el a fost gata să-i aducă pieirea lui Traian prin șiretenie și trădare: el i-a trimis în Mesia niște transfugi cu misiunea de a-l asasina, dat fiind că , fiind abordabil cu ușurință mereu, el îl primea atunci fără alegere , din pricina nevoilor războiului, pe oricine voia să-i vorbească. 
Dar ei n-au putut reuși, (căci) unul dintre ei fusese arestat pentru o bănuială și mărturisise complotul sub tortură.
Longinus, care comanda un detașament al armatei romane, și care își arătase valoarea în război,  se lăsase atras după o invitație la o întrevedere sub pretext că Decebal ar face act de supunere, Decebal l-a prins și interogat public despre proiectele lui Traian ; și cum acesta a refuzat să divulge ceva, el l-a reținut în „pază liberă”.
Decebal atunci (a trimis un ambasador la Traian să-i ceară să părăsească țara până la Istru și să i se ramburseze cheltuielile de război) , drept condiții ca să-l elibereze pe Longinus.
Traian a dat un răspuns nehotărât, ai cărui termeni trebuiau să arate că el nu avea pentru Longinus nici multă stimă, nici puțină , ca să nu-l piardă și nici să nu plătească scump răscumpărarea lui.
Decebal considera ce avea de făcut, ezita; Longinus, căruia (libertul său) îi procurase otravă, i-a promis regelui că îl va împăca cu Traian, de teamă să nu fie păzit mai îndeaproape; apoi el a scris o rugăminte lui Traian, cerând ca libertul său să o ducă, pentru a-i asigura siguranța. După îndepărtarea libertului, Longinus a luat otrava și a murit.
Decebal l-a cerut pe libert lui Traian, promițând să-i dea în schimb corpul lui Longinus și zece prizonieri și i-a trimis imediat pe centurionul prins împreună cu Longinus, în speranța că el îl va face să -i reușească planul.
Prin cenurion Traian a aflat totul în legătură cu Longinus. Totuși, el nu l-a retrimis și nici nu a predat pe libert, apreciind că viața acelui om era de preferat pentru demnitatea imperiului, față de îngroparea lui Longinus. ”

Mai departe, când a povestit punerea în operă a podului peste Dunăre făcut de Apollodor, Dio Cassius a tras această concluzie:
„Cât despre Decebal, cum reședința sa și tot regatul său erau în puterea învingătorilor și el era în pericol de a fi prins, el și-a dat moartea , iar capul său a fost dus la Roma. Astfel Dacia a fost adusă la ascultare față de romani, Traian a colonizat acolo mai multe orașe ...”

Să credem că Traian avea puțină stimă pentru Longinus?
Istoricul a scris: Sunt puține informații despre el; cel mai probabil poate fi identificat cu un anume Cn. Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus, menționat într-o diplomă militară provenită de la Viminacium și datată din iulie 86. Trebuie să presupunem că avea grad înalt, căci Fronton se referise - fără a-l numi- că „o persoană consulară fusese capturat într-un război dacic” și dacă ar fi așa, Longinus era un ofițer superior dintre cei mai utili lui Traian, căci el cunoștea țările danubiene , era poate unul dintre cei mai buni ghizi în acel moment în al doilea război dacic. (105-106), în timp ce războiul se purtape locurile deja puțin cunoscute, între Tapae și Sarmisegetusa.

Șiretlicul provocator al lui Decebal a dus la sinuciderea lui Longinus, ceea ce i-a conferit lui Traian o postură de „răzbunător sacru” nu doar a înfrângerii suferite de Domitian, ci și a impietății comise față de romanii uciși și de recuperator al unui stindard pierdut.

Dio Cassius a scris că după victoria de la Tapae, în primul război dacic, Traian a ordonat ridicarea unui altar în onoarea numeroșilor morți din armata romană, urmând a fi aduse sacrificii acolo în fiecare an.

După războaiele dacice a fost ridicat monumentul de la Adamclisi, un trofeu al victoriei  pus sub protecția zeului Mars ultor , un soi de osuar unde au fost adunate oseminte din timpul lui Domitian.

Legiunea a VII-a  Claudia Pia Fidelis

Maximus a intrat în legiunea a VII-a  Claudia Pia Fidelis în timpul domniei lui Domitian.  (81-96) ; ea era cantonată atunci la  Viminacium (astăzi Kostolac/Caștelu) în Moesia, pe Dunăre. Viminacium a fost folosit drept cartier general de împăratul Traian in timpul războaielor dacice. Peter Connolly ne amintește că pentru a fi admis în legiune candidatul trebuia să aibă înălținea cel puțin de  1,75 m, să aibă o constituție robustă , vedere și auz perfecte.  În principiu, soldatul servea mai întâi câțiva ani la infanterie înainte de a candida la admiterea în cavaleria legiunii: fiecare legiune număra  120 equites repartizați ântre 4 grupe (turme) cu câte 30 de călăreți , care serveau ca mesageri sau primeau misiuni de escortă sau patrule speciale.  Nu se știe dacă el a datorat această promovare calităților sale proprii sau a beneficiat d ela început de o recomandare care ar fi putut veni de la tatăl sau sau de la bunic. Oricum, stela enumeră diferitele etape ale avansării sale în cavaleria legiunii:

• quaestor equitum : tresorerier ce gestiona fondurile specifice ale cavaleriei, pentru hrana și echipamentul cailor. Nu se știe dacă gesiona și soldele călăreților. 
  
  
• singularis legati legionis : membru al gărzii legatului legiunii. 
  
  
• vexillarius equitum : purtător de stindard ale legiunii sau doar al cavaleriei legiunii, ca  duiplicarius, cu o plată cu 50% mai mare ca cea a unui simplu soldat  de rînd. Probabil în calitate de  vexillarius a primit de la Domitian prima sa decorație, poate după ce a participat la una sau alta dintre bătăliile de la  Tapae (86 și 88 ).

Ala a II-a Pannoniorum

Această unitate de cavalerie auxiliară fusese constituită inițial din soldați recrutați din provincia Pannonia. Ea se compunea din 480 de bărbați repartizați în 16 turmae,fiecare cu câte 30 de călăreți. Situată la început în Moesia pe Dunăre, ea a fost transferată apoi în Siria, apoi repatriată în Moesia între anii 88 și 93, încartiruită aproape de Legiunea a VII-ea. 

Dacă el a fost transferat de Traian în această unitate de cavalerie auxiliară, însărcinată cu misiuni veritabile de război, Maximus n-a putut fi acolo decât începând din anul 101. Nu știm ce a făcut în cei 12 ani care despart războaiele dacice ale lui Domitian de cele ale lui Traian. În orice caz, stela enumeră etapele promovării sale începând cu acea dată: 

• duplicarius (cu soldă dublă) : comandant secund al decurionului, comandând  turma, însărcinat cu antrenamentul călăreților / equites .
  
  
• explorator : cercetaș, însărcinat cu misiuni de recunoaștere și de observare a inamicului. Erau aleși pentru acest fel de misiuni  fidelissimos argutissimosque cum equis probatissimis (Végèce, III, 6) : oamenii cei mai fideli, cei mai perspicaci și cu caii cei mai bine antrenați. Datorită abilității lui de a urmări inamicul după urme a fost ales probabil să comande  turma, pentru a conduce căutările pe urmele lui Decebal ce se retrăgea spre munți.
  
  
• succesul misiunii sale , chiar dacă n-a putut aduce decât capul (și mâna dreaptă) ale lui Decebal, i-a adus promovarea în funcția de decurion, șef de  turma. Michael Speidel a remarcat că această promovare nu era chiar atât de spectaculoasă și că evoluția carierei lui fusese foarte lentă. ..Îi lipseau calitățile d eofițer, deși ieșise în evidentă prin curajul său în acțiune? Sau de fapt Traian l-ar fi recompensat mai substanțial dacă i l-ar fi putut aduce pe Decebal viu și nu mort? Până la urmă,nu fusese un act prea glorios acela de a nu fi putut împiedica sinuciderea celui mai periculos inamic al său- și triumful lui Traian care l-ar fi arătat pe Decebal la Roma ar fi fost cu adevărat complet.
  
  
  
• oricum, Maximus ar fi putut să se retragă spre anul 112, după 25 de ani de serviciu în legiune și apoi în cavaleria auxiliară. Dar probabil că se simțea destul de bine în armată și încă în putere la aproape 50 de ani ca să se înscrie ca  voluntarius și să continue să servească în armată , toto în ala II  Pannoniorum, și să participe la războiul parthic începând din anul  114, aparent fără a mai primi o promovare înainte de eliberaredu pă 30 de ani de serviciu, în  116-117, chiar înainte de moartea lui Traian. 

Decorațiile lui Tiberius Claudius Maximus

Textul stelei arată că el a primit decorații pentru curaj și merite, în trei rânduri, la sfârșitul războiului dacic al lui Domitian, apoi la sfârșitul ceui de-al doilea război dacic al lui Traian și în timpul războiului Parthic, adică a fost unul dintre ofițerii cei mai decorați. Dar ne putem mira de ce sunt figurate pe stelă doar două dona minora, două coliere  ( torquatus) și două brățări (armillae).

hARTA Jerome N. Cookson, Alexander Stegmaier, ȘI Matthew Twombly, NUME ACTUALE:: Ioana A. Oltean, University of Exeter; Jon Coulston, University of St. Andrews, Scotland