Tăcerea istoricilor
Uciderea lui Gaius Iulius Caesar, de către 30 de complotiști , în timpul ședinței Senatului roman la 15 Martie 44 î.Hr a constituit o lovitură de stat ce a bulversat profund statul roman .
Numeroși istorici (unii contemporani cu evenimentele) au relatat crima și evenimentele de atunci cu multe amănunte.
Cu o singură excepție: nu s-a scris nimic despre soarta soției lui, Calpurnia Pisonis după acea zi.
Ar fi fost cât se poate de normal ca printre numeroasele sculpturi din vilă,
Era Calpurnia însărcinată?
Există indicii că da.Este neîndoielnic faptul că Iulius Caesar își dorea un moștenitor legitim.
Da, avea un copil din legătura cu regina Egiptului, Cleopatra, dar acela nu era un copil legitim și nici măcar nu-l putea recunoaște: Cleopatra era căsătorită ! (Da, soțul ei era mai mic decât ea și îi mai era și frate, însă astfel de căsătorii erau uzuale în cazul faraonilor egipteni . Cleopatra fusese căsătorită mai întâi cu celălalt frate, ce a domnit sub numele Ptolemeu al XIII-lea, iar după moartea acestuia se căsătorise cu fratele mai mic, ce a domnit ca Ptolemeu al XIV-lea. Pentru că un faraon-bărbat era mai ușor acceptat în popor decât o femeie pe tron. Chiar și când Cleopatra a făcut o „vizită de lungă durată” la Roma, găzduită în casa lui Caesar din Transtevere, ea era însoțită nu doar de copilașul Cesarion, ci și de soțul ei adolescent.
Era cu 24 de ani mai tânără decât soțul ei și se căsătorise cu el de pe când avea 17 ani, din anul 59 î.Hr.
Doar că Iulius Caesar fusese mai mult plecat în campanii militare.
Din primăvara anului 58 î.Hr și pînă la începutul anului 49 î.Hr, Caesar a fost plecat în campania de cucerire a Galiei și nu s-a întors la Roma în tot acest timp!
Luptele au fost continue și Caesar nu și-ar fi putut permite să lase armata fără conducător pentru un „concediu” la Roma.
Din anul 49 î.Hr până în anul 45 î.Hr Caesar a fost angrenat în războiul civil, care l-a purtat succesiv de-a lungul Italiei, apoi în Spania, Grecia, Egipt și Asia Mică . În Egipt a început legătura cu Cleopatra, dar a fost nevoit să renunțe la croaziera pe Nil (proiectată de Cleopatra) ca să restabilească autoritatea Romei în Asia Mică.Apoi a avut de dus lupte grele împotriva susținătorilor lui Pompei și a fiilor acestuia, ducând lupta finală contra pompeienilor în Spania, la Munda, pe 17 martie 45 î.Hr.
În tot acest timp Calpurnia a dus o viață ireproșabilă de matroană romană educată, administrând proprietățile familiei și achitându-se, desigur de îndatoririle publice care îi reveneau ca soție a marelui pontif (funcție deținută de Caesar)
După această dată Caesar a avut în sfârșit un an de pace, în care s-a putut consacra redactării și impunerii noului calendar („calendarul Iulian”) și reformelor preconizate.
Tot atunci a putut să ducă o viață normală alături de soția lui și să spere că ea îi va dărui un moștenitor.
Lupercalia
Pe 15 februarie romanii serbau Lupercalia, o sărbătoare tradițională prin care romanii își aminteau de Întemeierea orașului , dar și de zeitățile străvechi ale pădurii și trupelor și de invocare a fecundității.
Sărbătoarea începea prin sacrificarea unui țap în peștera în care se spunea că gemenii Romulus și Remus fuseseră alăptați de lupoaică. Apoi tinerii orașului , sumar îmbrăcați , doar cu bucăți din blană de capră , cu corpul uns cu ulei și purtând bice croite chiar din pielea țapului sacrificat , alergau „bine dispuși” în jurul colinei Palatine șfichiuind cu fâșiile de piele tocmai jupuite pe femeile întâlnite și care doreau să aibă un copil în acel an.
Deci: nu să rămână însărcinate (asta se subînțelegea), ci mai ales să aducă pe lume copilul fără probleme, ceea ce în lumea romană nu era deloc garantat. Se spunea de asemenea că lovitura cu fâșii de piele crudă ajuta la nașterea fără dureri și ca sânii să aibă lapte.
Prima soție a lui Caesar, Cornelia murise la a doua naștere, fiica lui Iulia (căsătorită cu Pompei) murise la scură vreme după naștere, o altă soție a lui Pompei murise de asemenea la naștere..
Conducătorul din acel an al Lupercilor era Marcus Antonius (numit probabil de Caesar, care era Pontifex Maximus și care făcuse in acel an și o modificare de statut pentru acei preoți) , care a folosit acel prilej pentru o provocare politică: el a încercat cu tot dinadinsul să pună o coroană de aur pe capul lui Caesar, ca să arate poporului că acesta țintea să devină rege. Caesar a refuzat ferm, dar ideea a rămas...
Plutarh menționează că multe matroane însărcinate își întindeau mâinile ca să fie atinse de fâșiile de piele.
Comentatorii au presupus ulterior că Iulius Caesar ar fi fost sterilă dacă nu rămăsese însărcinată până atunci. Dar dacă ne uităm la puținul timp petrecut de Caesar la Roma, nu e de mirare că soția lui nu rămăsese încă însărcinată. În anul acela însă, putem presupune că soția lui era în sfârșit însărcinată și Caesar îi dorea o naștere fără probleme.
Tutori pentru copilul așteptat de Calpurnia
Caesar prevăzuse în testamentul său mai mulți tutori pentru copilul ce s-ar putea să i se nască (si qui sibi nasceretur)) .Caesar avea mereu un testament redactat, dat fiind că ducea o viață periculoasă, pe câmpul de luptă.
Dar în ultimul testament, el a prevăzut un capitol referitor la copilul ce s-ar fi putut naște (după moartea lui). Ar fi fost posibil de asemenea ca și Calpurnia să moară la naștere, dar copilul să supraviețuiască.
Oricum , chiar dacă mama copilului ar fi fost sănătoasă, copilul ar fi avut nevoie de protecție, așa încât Caesar prevăzuse mai mulți tutori dintre persoanele în care avea mare încredere.
Aceștia erau Decimus Brutus , Marcus Antonius. Unii istorici amintesc și alți generali de încredere. .
Tutorii ar fi trebuit să vegheze la averea și la drepturile copilului .
Dacă acel copil nu s-ar fi născut (din motive medicale, cel mai probabil) , moștenitorul principal urma să fie nepotul surorii sale, Gaius Octavius, pe care îl și adopta prin testament, ca ultimă dispoziție testamentară (in ima cera, adică „pe ultimul strat de ceară, adică la sfârșit) . Erau și alți doi nepoți (Lucius Pinarius et Quintus Pedius) ce primeau cote mai mici din moștenire (25%).
Caesar numise și moștenitori secundari,(In secundis heredibus) pentru cazul în care Octavius n-ar fi acceptat adopția sau ar fi murit înainte de a moșteni. Aceștia erau: Decimus Brutus și Marcus Antonius. .
Caesar îl iubea pe Decimus Brutus ca pe un fiu și avea deplină încredere în el, considerându-l demn să aibă grijă de fiul lui și de asemenea să primească cea mai mare parte din averea lui, în caz că Octavius nu ar fi primit moștenirea.
Iar Decimus Brutus fusese unul dintre principalii conspiratori la uciderea lui!
Cu o seară înainte fusese invitat la masă de Caesar , a doua zi de dimineață se prezentase la el acasă ca să se asigure că Iulius Caesar va merge la ședința Senatului , chiar dacă nu se simțea bine și existau previziuni sumbre. Pentru că atentatorii urmau să vină acolo înarmați, în timp ce Caesar (luptător redutabil) avea să fie neînarmat, conform cu regulamentul Senatului!
Tot Decimus Brutus adusese și o ceată de gladiatori care să-i păzească pe conspiratori de furia poporului. El i-a spus însă lui Caesar că adusese gradiatorii pentru protecția lui!
În privința Calpurniei, ea era protejată prin legea romană care prevedea că în cazul morții soțului, soția primea integral dota cu care se căsătorise. Cum Calpurnia era fiica senatorului Lucius Calpurnius Piso Caesoninus, un om foarte bogat, dota ei fusese probabil foarte mare. De asemenea, Caesar îi lăsase Calpurniei în casă 4000 de talanți de aur, pentru cheltuieli pe perioada in care el ar fi fost în campanie militară. (Campania era prevăzută pentru trei ani, dar Caesar știa din experiență că nu se putea prevedea o durată exactă) .
Se poate remarca și faptul că ea era mai speriată decât de obicei la gândul că ar putea rămâne singură.
Înainte de ședința Senatului a avut un coșmar și l-a implorat pe Caesar să rămână acasă, iar el, în mod neobișnuit, a dorit să-i facă pe plac, deci ședința aceea era indispensabilă pentru obținerea aprobării pentru campania pregătită și în care urma să plece peste numai trei zile!
Putem ghici aici o grijă deosebită pentru Calpurnia, mai ales având în vedere starea ei.
Cel care l-a determinat să plece totuși a fost Decimus Brutus, „prietenul său de încredere”!
Jaful făcut de Marcus Antonius.
Dar ce a făcut celălalt „prieten de încredere”, Marcus Antonius?Conform afirmațiilor făcute ulterior de Caesar (ce fusese probabil principalul instigator la crimă și era confidentul complotiștilor) , Marcus Antonius fusese instigatorul „complotului de la Narbonne”, despre care știm că a fost un prim plan de ucidere a lui Caesar , ce tocmai se întorcea învingător din Spania și își învinsese toți inamicii militari. Marcus Antonius vorbise cu Gaius Trebonius despre uciderea lui Caesar, dar ei nu trecuseră la fapte, gândindu-se probabil că ar fi fost linșați de armata victorioasă a lui Caesar. S-a presupus că Trebonius ar fi făcut propunerea, Caesar a afirmat insă că propunerea venise de la Antonius.
Oricum, Antonius nu i-a spus nimic lui Caesar, ceea ce face din el cel puțin un complice.
În ziua atentatului, Marcus Antonius a avut grijă să nu intre în sala Senatului (chipurile antrenat într-o discuție , afară, chiar de acelaș Trebinius!).
Nu a intrat în sală nici când s-au auzit strigăte din interior (se relatează că Iulius Caesar a strigat, tocmai pentru a fi auzit de prieteni) , nici când atacatorii au ieșit cu pumnalele însângerate în mâini, strigând că au ucis un tiran. A lăsat trupul lui Caesar să zacă acolo, iar el și-a aruncat toga de senator și , îmbrăcat cu straiul unui sclav, s-a furișat înfricoșat spre casă. Și-a datapoi seama că rămăsese singurul consul în funcție și putea ordona armatei. . L-a chemat acolo pe Lepidus, care avea un corp de armată pe insula Tiberiană și i-a dat instrucțiuni să pună pază armată pe străzi și să le lumineze cu făclii, după asfințit.
Spre seară, trei sclavi au cărat acasă trupul lui Caesar cu lectica în care venise, fără prea multă grijă pentru respectul datorat- se menționează că un braț al lui Caesar atârna afară din lectică.
Între timp, Antonius se gândise care era primul lucru pe care voia să-l facă.
S-a dus acasă la Caesar, nu pentru a -i oferi Calpurniei un suport moral, ci pentru a lua de acolo tot ce era de valoare!
Istoricii au menționat că sclavii au cărat la locuința lui Antonius toți banii, toate documentele lui Caesar, dar și toate obiectele de valoare ale acestuia. Și se știe că Iulius Caesar fusese un mare colecționar de obiecte artistice , că devenise expert în evaluarea perlelor , de exemplu.
Ce au scris istoricii contemporani despre aceste evenimente?
Nicolaus din Damasc, istoricul propagandei lui Augustus a scris că Antonius a profitat de panica generală creată pentru a confisca atât documentele, cât și banii și obiectele de valoare din casa lui Caesar.
În scrimb Sallustius, admirator al lui Caesar ...s-a retras pur și simplu din viața publică și s-a consacrat relatării altor evenimente istorice.
Dar nimic despre soarta Calpurniei!
Variante presupuse
Istoricii contemporani consideră că..așa era obiceiul pe vremea aceea, ca femeile să „se retragă demn” din viața publică, lăsând orice acțiune în seama bărbaților. Că, prin urmare Calpurnia s-ar fi retras undeva în tăcere, după ce i-ar fi „încredințat” toate bunurile ei lui Antonius, „spre păstrare”.Aceste exprimări îi aparțin lui Octavianus, care i-a cerut sub această formă lui Antonius returnarea măcar a banilor, dacă nu și a documentelor și obiectelor de preț (despre acestea precizând că i le lasă) .
Să nu uităm însă că el îi promisese mamei sale, Atia că se va adresa politicos lui Antonius, „ca un tânăr unui om mai în vârstă și ca un particular unui consul”. Deci nu-i putea cere lui Antonius să înapoieze bunurile furate, ci folosea eufemisme.
De ce însă nu-i cerea lui Antonius să-i înapoeze Calpurniei măcar obiectele de preț?
De ce nu făcea nici o referire la ea?
Și de ce, atunci când Antonius a negat mărimea sumei de bani luate de la Caesar, nu s-a apelat la mărturia Calpurniei?
Observăm că biata Calpurnia dispăruse încă din acea noapte , de după uciderea lui Caesar.
E oare de presupus ca ea să-i fi dat absolut tot avutul ei lui Antonius și să nu-i mai ceară apoi nici o restituire?
Reacția normală a oricărei femei care se vede jefuită ar fi fost să se opună. Cu atât mai mult cu cât ea era obișnuită să i se acorde respect. Cu atât mai mult cu cât se afla lângă cadavrul plin de răni al soțului ei, plină de indignare și gata de orice.
Appianus pune la îndoială versiunea cum că bunurile lui Caesar ar fi fost încredințate de Calpurnia lui Antonius:
„Chiar în acea noapte, banii lui Caesar și hârtiile lui oficiale au fost transferate acasă la Antonius, fie pentru că ar fi gândit Calpurnia că ar fi mai în siguranță acolo, fie pentru că Antonius ordonase asta. ”
Concluzia se desprinde cu ușurință. Antonius ORDONASE.
Dar ce se întâmplase cu Calpurnia?
Să vedem ce au făcut în situații critice alte femei din aristocrația romană:
-Mama lui Marcus Antonius, Iulia și-a salvat fratele , pe Lucius Iulius Caesar de proscripțiile sângeroase din anul 43 î.Hr , punându-se în calea soldaților veniți să-l ucidă și declarînd că nu vor putea trece decât peste trupul ei. Asta i-a dat lui Lucius posibilitatea să fugă prin spate și apoi să obțină iertarea triumvirilor.
- Servillia, mama lui Marcus Brutus și soacra lui Cassius (principalii ucigași) a convocat senatorii acasă la ea pentru o ședință neobișnuită a Senatului, pe care -spre uluirea lui Cicero- a prezidat-o, determinând schimbarea deciziei privitoare la cei doi complotiști.
-În anul 30 î.Hr fiica ei, Iunia Secunda, soția lui Lepidus a participat împreună cu fiul ei Marcus Aemilius Lepidus cel Tânăr (Lepidus Minor) la un complot împotriva lui Octavianus, care îl marginalizase pe Lepidus. La descoperirea complotului, fiul a fost executat de Octavianus, dar Iunia Secunda a fost cruțată- la rugămintea lui Lepidus, care a fost în continuare marginalizat.
Observăm că femeile romane acționau cu curaj, când era vorba de familia lor , nu se lăsau duse de evenimente fără a reacționa.
Istoricii au consemnat care a fost sfârșitul fiecăreia dintre femeile cunoscute implicate în evenimentele notabile din epocă, mai puțin al Calpurniei Pisonis!
Funeraliile lui Caesar
Funeraliile au fost organizate prin strădania eroică a socrului lui Caesar, care fusese amenințat (șantajat) de mai mulți senatori că dacă ar fi dat citire testamentului, ar fi fost urmărit pentru deturnare de fonduri (!) Piso nu s-a lăsat intimidat, ci a cerut reîntoarcerea tuturor senatorilor (ce plecau la sfârșitul ședinței) și a declarat cu voce puternică:
„Acești oameni care pretind că au ucis un tiran sunt deja tot atâția tirani asupra noastră, în locul unuia singur.
Ei îmi interzic să-l înmormântez pe Pontifex Maximus și mă amenință dacă voi prezenta testamentul său.
În plus, ei înțeleg să-i confiște bunurile, ca unui tiran.
Ei au ratificat actele lui Caesar care îi privesc pe ei, dar anulează pe cele care îl privesc pe el însuși.
Nu Brutus și Cassius acționează astfel, ci aceia care i-au instigat la crimă.
Voi sunteți stăpâni pe funeraliile lui. Eu sunt stăpân pe testamentul lui și nu voi trăda niciodată ceea ce mi s-a încredințat, cel puțin dacă cineva nu mă va ucide și pe mine”
(Appianus)
Vedem aici că Piso lansează ideea că altcineva se afla în spatele complotului care dusese la crimă și acela nu putea fi decât Cicero, pe care Piso s-a ferit să-l numească direct, pentru că în acel moment Cicero conducea practic Senatul.
De asemenea e limpede că asupra lui Piso se exercitau presiuni mari, inclusiv amenințări cu procese sau chiar-înțelegem-amenințări că va fi ucis și el. Piso a susținut ferm, cu riscul vieții, ca testamentul lui Caesar să fie făcut public. Nu avea puterea de a decide singur asupra funeraliilor, dar a arătat că ar fi fost o impietate de a nu se acorda funeralii celui ce fusese Pontifex maximus- cea mai înaltă funcție religioasă din stat.
Antonius a decis să organizeze funeralii, pentru a le folosi în interes propriu.
Appianus din Alexandria redă astfel evenimentul:
Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.
Appianus a descris în detaliu patul funerar, expunerea togii însângerate, prezența corului, a efigiei de ceară, a reacției mulțimii.
El a precizat și că :
„Trupul său, întins pe spate pe catafalc, a fost dus la înmormântare fără a fi fost spălat de sânge, așa cum fusese asasinat, pentru ca oamenii să poată contempla scena într-un mod emoționant”
E destul de limpede că soția lui, Calpurnia nu ar fi rămas cinci zile lângă trupul lui Caesar fără a-l spăla.
Antonius a folosit starea cadavrului pentru a spori indignarea poporului, smulgînd straiul lui Caesar (probabil toga fusese doar așternută deasupra lui) agățând-o de o prăjină și arătând rupturile făcute cu pumnale și petele de sânge.
După o lună de la uciderea lui Caesar, moștenitorul desemnat de el, Octavianus a ajuns la Roma.
Nu se grăbise să se întoarcă, pentru că voia să-și asigure mai întâi o armată care să-l apere!
Erau două impedimente:
1. El nu avea nici o funcție publică, era un simplu cetățean și conform legii nu avea voie să -și formeze o armată.
2. Banii necesari.
Octavianus a rezolvat problema banilor trimițând „ pe cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să- i aducă imensele sume de bani și armele pregătite de Caesar în
Apollonia din Illyria (în Macedonia/Albania actuală) în vederea marii campanii militare contra Parților. Afirmând că e moștenitorul lui Caesar, Octavianus și-a însușitși impozitul anual datorat de provincia Macedonia Romei.
Cum nu putea recunoaște atunci asta, el a continuat să se declare sărac , să-i ceară zgomotos lui Antonius banii lui Caesar și să vândă proprietățile sale și ale rudelor apropiate zicând că astfel plătește banii cuveniți poporului prin testamentul lui Caesar, trezind compătimirea și afecțiunea legionarilor . Augustus a menționat faptul că a luat banii pentru legiunile din Macedonia abia spre sfârșitul vieții, în „Res Publica”. Chiar și atunci nu a arătat un bilanț exact.
Octavianus a plătit fiecărui militar ce se angaja în armata lui o soldă de 5 ori mai mare decât se plătea uzual.
Pentru a rezolva problema legalității, l-a atras de partea lui pe Cicero, prin scrisori măgulitoare și în care mima naivitatea. Octavianul în „citise”exact pe bătrânul conducător al Senatului, care vizase cucerirea puterii politice prin uciderea lui Caesar, iar acum, dezamăgit de „tiranicizi” și speriat de Antonius , era gata să mizeze pe tânărul moștenitor „naiv”, de care plănuia deja să se descotorosească după atingerea scopului urmărit. Doar că naivitatea lui Octavianus era doar o prefăcătorie.
Octavianus a venit deci la Roma, a notificat oficial (conform legii romane) că primește moștenirea lui Caesar și adopția de către acesta, apoi i-a cerut politicos lui Antonius restituirea banilor luați de la Calpurnia.
Nimeni nu s-a mirat că proaspătul adoptat de Caesar nu -i prezentase omagii Calpurniei.
Că nu se interesase de soarta ei . De ce nu făcuse asta?
Pentru că știa exact că ea nu mai trăia.
Știa că nu mai sunt martori. Știa că -probabil- o lovitură în pântecele Calpurniei , fără martori, pecetluise soarta acesteia. Și a copilului nenăscut.
Arătându-i lui Antonius că e bine informat, dădea de înțeles și că știe (în linii mari) care a fost soarta Calpurniei, dar nu are de gând să facă gălăgie pe tema asta. La urma urmei acest aspect îi servea lui de minune. Un moștenitor legitim i-ar fi complicat viața foarte mult.
Așa...o simplă aluzie îi putea servi oricând pentru a-l intimida pe Antonius.
