Cum s-a ajuns la război civil

 Pe timpul lui Caesar

În anul 51 î.Hr Caesar ceruse senatului :

• o prelungire a comandamentului său de proconsul (guvernator) , sau
• autorizarea de a-și pune candidatura pentru consulat fără a fi prezent la Roma
• lăsarea la vatră a armatei lui Pompei (dacă i se cerea să facă la fel cu a sa)

După aflarea victoriei sale de la Alesia, primise douăzeci de zile de mulțumire și, în conformitate cu „Legea celor Zece Tribuni”, dreptul de a candida la consulat în absenț, dar în 51 î.Hr consulul Marcellus, prietenul lui Cicero  a propus rechemarea lui Caesar.

C (Caius Sallustius Crispus) ne povestește.
Acest om politic și istoric roman era născut în anul 86 î.Hr,(sau anul 80 î.Hr)  deci a fost contemporan cu Caesar. Era născut în țara sabinilor , un novus homo , provenit dintr-o familie nobilă de provincie, ajuns în ordinul ecvestru..
A scris o carte intitulată: „Războiul civil”, la care a participat. S-a raportat că Salustiu a cinat cu Caesar, Hirtius, Oppius, Balbus și Sulpicius Rufus în noaptea de după faimoasa traversare a râului Rubicon de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr. 

Pompei era susținut de Cicero, Cato, Scipio, ulterior Labienus, Claudii Martelli și senat, era sprijinit de provincii ca peninsula Ibericp, Africa, Falia și Orient. Dispunea de 18 legiuni , iar senatul îi dăduse autorizație să mai recruteze 130000 oameni în Italia.

Caesar era susținut de unele familii vechi, ca Aemilii, Servilii și de Marcus Antonius, vărul său  de-al doilea.

Ordinul cavalerilor și foarte mulți cetățeni romani erau de partea lui.

Armata lui număra unsprezece legiuni și auxiliari dintre gali și germani. 

Caesar primise, la sfârșitul consulatului său din anul 69 î.Hr, funcția de proconsul pentru provinciile Galia cisalpină, Iliria și apoi Galia transalpină. Contrar regulei ce stipula ca mandatul de consul să nu repășească un an, Caesar a fost numit proconsul pe 5 ani, pentru a rezolva conflictele apărute în acele provincii, Avea la dispoziție patru legiuni și a mai recrutat două pe cheltuiala sa
Armata romană era cea mai eficace cunoscută de umanitate: a construit un imperiu în patru secole și l-a păstrat timp de alte patru secole, exemplu unic în istorie.

Cartea începe cu discuțiile purtate în senat în legătură cu candidatura lui Caesar la postul de consul.
După ce luptase pe front timp de 9 ani, cucerind teritorii imense în Gallia, lui Caesar îi expira mandatul .
Senatorilor le era frică însă de el.
Succesele lui fuseseră prea mari , era de așteptat ca el să-și dorească deplina recunoaștere la Roma. 
Dar acolo domina netulburat Pompeius Magnus, Pompei cel Mare, favoritul senatului.
Să vedem cum relatează Sallustius:

Caesar a scris scrisori adresate consulilor- n-au fost dezbătute în senat. Ei discutau doar cum să apere republica.
„Pompei e gata să susțină republica, pentru ca senatul să fie de partea lui; dar dacă se acționează moale, ezitant, degeaba va cere mai târziu senatul ajutorul lui.”(Scipion) 
A fost o propunere să se ridice mai întâi o armată din toată Italia, care să apere senatul. Propunere primită cu ostilitate. 

Propunere ca Pompei să se retragă în provincia pe care o guverna ca să nu fie pretext de război, căci Caesar, căruia i se luaseră două legiuni putea să se teamă că acelea vor fi folosite contra lui, în timp ce Pompei le-ar reține la porțile Romei. Nu s-a pus la vot.

Concluzia Senatului: 
„Caesar îți va concedia armata într-un termen prescris; și dacă nu o face, el va fi declarat dușman al republicii”. 
M.Antonius și Q.Cassius, tribuni ai poporului  s-au opus acestui decret. S-a făcut un raport despre opoziția tribunilor și s-au deschis avize pline de violență. Și cu cât măsurile propuse erau mai severe și mai crude, cu atât erau mai aplaudate de dușmanii lui Caesar. 

Seara, la ieșirea de la adunare, Pompei i-a lăudat pe unii senatori, i-a îndemnat pe cei timizi să  fie mai activi , în acelaș timp a chemat un număr mare de veterani din armată , aceștia sperând recompense și avansări. Au fost chemați și cei mai mulți dintre soldații celor două legiuni trimise de Caesar.
Roma e plină de camarazi de arme ai lui Pompei, toți cei ce aveau vechi rancune contra lui Caesar se adunau la senat. Strigând , îi intimidau pe cei slabi , îi încurajau pe ezitanți , ca toți să-și spună părerea. 

Cenzorul L. Piso și pretorul Roscius s-au oferit să meargă la Caesar să-l informeze de ce se petrece, cerând un răgaz de șase zile, pentru a-i aduce la cunoștință hotărârea senatului.

Propunerile au fost respinse. 
Discursurile lui Scipio și Cato au prevalat.
Cato avea o veche dușmănie contra lui Caesar și nu-l ierta pentru un refuz anterior.
Consulul L.Lentullus , înglodat în datorii, spera să obțină provincii și visa să devină un nou Silla.
Scipio visa și el la o provincie, a cărei conducere să fie împărțită cu Pompei, cu care era prieten. 

Pompei, excitat de inamicii lui Caesar, și nevrând  să aibă egal, se separase cu totul de el și se împăcase cu inamicii comuni pe care îi atrăsese în parte contra lui Caesar pe timpul când erau aliați.

De altfel, rușinat de felul în care se purtase în chestiunea celor două legiuni destinate pentru Asia și Siria și pe care le reținuse ca să-și stabilească prin ele puterea și dominația, își dorea să se ajungă la arme.

Din acest motiv, totul s-a decis în grabă și cu zgomot mare; nu s-a dat timp rudelor lui Caesar să-l avertizeze. ; Nu s-au dat tribunilor poporului mijloace de a deturna pericolul care îl amenința, sau să-și poată exercita privilegiul de a se opune prin veto , pe care L.Sulla l-ar fi respectat.
Au fost nevoiți să se gândească la propria lor siguranță .

În fine, s-a recurs la acest senatus-consultum ultimum (senatus consultum de re publica defendenda )  la care se recurgea în ultimă instanță, de pildă când Roma era amenințată de un incendiu:
„Consulii, pretorii, tribunii poporului și consulii care sunt aproape de Roma să vegheze ca republica să nu aibă nimic de suferit”
.Acest decret a fost dat pe șapte a idelor lui ianuarie.(Deci 6 ianuarie) 

Decretul dădea puteri absolute magistraților pentru a apăra statul prin orice mijloace, suspendând practic drepturile cetățenești obișnuite și legea obișnuită, inclusiv dreptul de veto al tribunilor, care au fost forțați să fugă din oraș

Pompei și magistrații au avut aprobare de a aduna trupe . 

: Caesar a interpretat acest decret ca o amenințare la adresa tribunilor plebei și a propriei sale siguranțe, ceea ce a dus la decizia sa de a trece Rubiconul.

Astfel, din cele cinci prime zile ale consulatului lui Lucullus, când senatul s-a putut aduna, două au fost folosite pentru discursuri și celelalte pentru a se da decretele cele mai de sus și mai dure împotriva autorității lui Caesar și împotriva tribunilor poporului, atât de demni de respect. 
Tribunii poporului au fugit imediat din oraș și s-au dus lângă Caesar 

Caesar era atunci la Ravenna, unde aștepta un răspuns la ofertele sale pline de moderație , ce urmăreau ca dreptatea oamenilor să poată permite menținerea păcii. 

În zilele următoare, senatul s-a adunat în afara Romei. Pompei a repetat acolo tot ce spusese Scipio din partea lui; el a lăudat curajul și fermitatea senatului, a enumerat puterile lui; el are zece legiuni pregătite; în plus, el știe sigur că soldații nu țin la Caesar și că nu vor putea fi convinși să-l apere sau să-l urmeze. 
Pentru rest, lăsa la latitudinea senatului: se propunea să se facă recrutări în toată Italia, să fie trimis Faustus Sulla în Mauritania ca propretor, să fie luați bani din tezaurul public pentru Pompei. 
S-a vorbit și să fie declarat regele Juba prieten și aliat al poporului roman.
Dar Marcellus a spus că nu va fi de ajuns; și Philippus, tribun al poporului, s-a opus să fie trimis Faustus .
Restul timpului a trecut cu decrete.S-au acordat guvernări unor simpli particulari: două consulare și celelalte pretoriene. Scipio a căpătat Siria; Domitius- Galia. Philippus și Cotta au fost uitați prin intrigi speciale; numele lor n-au fost trase la sorți. 
Au fost trimiși pretori în alte provincii și ei vorbeau fără oprire , așa cum se întâmpla și în ceilalți ani, că poporul a ratificat alegerile lor, că ei îmbrăcaseră haina de război și s-au pronunțat urările obișnuite.
Dar ceea ce nu se văzuse până atunci, consulii au ieșit din oraș; și simpli particulari pun să fie precedați de lictori la Roma și la Capitoliu , contra tuturor exemplelor din trecut. 
S-au făcut recrutări în toată Italia , s-au comandat arme, s-au cerut bani de la orașele municipale, s-au luat și de la temple: toate drepturile divine și umane  sunt puse laolaltă.

Prin urmare, în timp ce Caesar era încă în Galia Cisalpină (provincia sa)și trimitea mesaje senatului, senatul lua măsuri de război contra lui!

 

Caesar s-a pregătit la rândul său de conflict

Informat de cele ce se petreceau, Caesar le-a vorbit trupelor sale. 
El a amintit injuriile cu care îl potopiseră dușmanii tot timpul și s-a plâns că eforturile de o răutate invidioasă l-au îndepărtat în asemenea măsură pe Pompei, pe care el îl favorizase întotdeauna, îl secondase în credit și putere. El s-a plâns că s-a ajuns, pentru prima dată în republică, să se discrediteze și sufoce cu armele dreptul de opoziție al tribunilor, ce fusese restabilit în anul precedent. 
Sulla, deși lipsise tribunalul de orice credit, lăsase totuși cel puțin libertatea de opoziție; Pompei, despre care se spunea că ii dăduse vechile drepturi, i-a luat (de fapt) chiar și pe cele ce le avusese mai înainte. 

El a adăugat că, de fiecare dată când se decretează că magistrații ar fi avut (datoria) să vegheze la salvarea republicii (la care senatus-consultul chema sub arme tot poporul roman) , acest decret nu a fost dat decât cu ocazia unor legi dezastruase, a unor violențe asupra tribunilor, a unei revolte a poporului, atunci cînd templele și cetățile au fost invadate; că aceste excese ale secolelor trecute au fost ispășite prin moartea lui Saturninus și a Grachilor; că în prezent nu s-a făcut nimic, nu s-a gândit nimic asemănător; nici o lege n-a fost promulgată, nici o propunere făcută poporului, nici o separare consumată. 
El îi cheamă să apere împotriva dușmanilor săi onoarea și demnitatea generalului sub care ei au servit republica în mod atât de glorios timp de nouă ani, au câștigat atâtea bătălii, au supus toată Galia și Germania.
La acest discurs, soldații legiunii a treisprezecea (pe care Caesar o chemase lângă el de la începutul tulburărilor; când ceilalți nu ajunseseră încă) au strigat într-un glas că sunt gata să răzbune insultele aduse generalului lor și tribunilor poporului.
Traversarea Rubiconului de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr

Asigurat de dispoziția soldaților, Caesar a plecat cu această legiune la Ariminium, să-i întâlnească pe tribunii poporului care veneau să se refugieze la el. 

A urmat o perioadă de negocieri.

Acolo, tânărul L.Caesar, al cărui tată era unul dintre locotenenții săi, a venit să-l întâlnească.

(Lucius Iulius Caesar era văr de gradul 2 cu Caesar, bunicul lui Lucius (sau străbunicul lui) și străbunicul lui Gaius Iulius Caesar fiind frați) 

Acest tânăr, după ce i-a spus care erau motivele pentru care venise, l-a anunțat că „el a fost însărcinat de Pompei cu o misiune anume: că Pompei dorește să-și justifice comportamentul în ochii lui Caesar , astfel ca ceea ce el a făcut pentru binele republicii să nu-i fie imputat drept crimă: că el a preferat întotdeauna interesul public afecțiunilor sale particulare; că e o datorie și pentru Caesar să-și sacrifice pasiunile și resentimentele pentru binele statului,  de teamă că din dorința de a-și lovi dușmanii la furie să nu aducă atingere republicii”. 
Lucius a adăugat câteva cuvinte de genul acesta , tinzând să-l justifice pe Pompei. Pretorul Roscius s-a exprimat și el pe acelaș subiect, aproape cu aceiași termeni și a declarat că vorbește în numele lui Pompei.

Deși acest demers nu a părut să poată repara vechile injurii, totuși , crezându-i pe cei doi oameni potriviți să-i raporteze lui Pompei ceea ce avea să-i spună, Caesar i-a rugat, și pe unul și pe celălalt, pentru că fuseseră însărcinați cu mesajul, să binevoiască să transmită și răspunsul; ei puteau poate, fără prea mult efort, să pună capăt unei certe deplorabile și să elibereze toată Italia de temeri.

 „El însuși considerase mereu înainte de orice gloria republicii, care îi era mai scumpă decât viața: el văzuse cu durere că dușmanii săi au vrut să-i smulgă, printr-un afront, favoarea poporului roman, să-i ia cele șase ultime luni din guvernarea sa și să-l forțeze să se întoarcă la Roma, deși poporul ar fi autorizat absența de la viitoarele adunări de alegeri; totuși, în interesul republicii , a suferit răbdător această nedreptate făcută gloriei lui: el îi scrisese senatului ca să ceară ca toate armatele să fie demobilizate, dar nu putuse obține asta; se făceau recrutări în toată Italia ; se rețineau două legiuni ce îi fuseseră luate sub pretextul unui război contra parților; toto orașul era sub arme. Toate aceste manevre aveau alt scop decât pieirea lui? 
Totuși el era gata să consimtă la toate aceste sacrificii, să sufere totul din dragoste față de republică. 
Pompei să se ducă la guvernarea sa; amândoi să-și demobilizeze trupele ; și amândoi să lase armele în Italia; ca Roma să fie eliberată de temeri, ca alegerile să fie libere, afacerile publice încredințate senatuluiși poporului roman.
În fine, pentru a aplana aceste dificultăți, pentru a pecetlui condițiile unui acord, și a le ratifica printr-un jurământ, să se apropie Pompei sau să fie lăsar Caesar să se apropie : o întrevedere ar putea termina neînțelegerile lor.”

După ce au primit misiunea, Roscius s-a dus la Capua cu L. Caesar și i-a găsit acolo pe consuli și pe Pompei. El le-a raportat cererile lui Caesar.

Aceștia, după ce s-au sfătuit, i-au trimis cu un răspuns scris : 
„Caesar să se întoarcă în Galia , să iasă din Arminium, să-și demobilizeze armata; și astfel Pompei ar merge în Spania. Până atunci, până ce Caesar nu garanta executarea promisiunilor sale, consulii și Pompei nu-și vor conteni mobilizările.”

Era nedrept să i se ceară lui Caesar să plece din Arminium și să se întoarcă în provincia sa, în timp ce Pompei ar reține provincii și legiuni care nu erau ale lui; ca Caesar să-și demobilizeze armata în timp ce se făceau recrutări; ca Pompei să promită că se duce în provincia sa , fără a fixa un termen până la care va pleca: astfel că dacă, la sfârșitul consulatului lui Caesar, Pompei n-ar fi plecat încăn-ar fi putut fi acuzat că nu și-a respectat jurământul. 
De altfel, a nu fixa nici un termen pentru o întrevedere, a nu promite că se va întâlni cu Caesar, însemna să nu dai dici o speranță înțelegerii. 
În consecință, Caesar i-a spus lui M. Antonius să plece din Arminium și l-a trimis la Arretium cu cinci cohorte; În privința sa, el a rămas la Arminium cu două legiuni și a ordonat mobilizări. El a ocupat Pisaurum, Fanum, Ancona , punând câte o cohortă în fiecare din aceste locuri.

În acelaș timp, fiind informat că pretorul Thermus deținea Iguvium (în Umbria) cu cinci cohorte și că el pusese să se fortifice orașul, dar că locuitorii îi erau toți devotați, Caesar l-a trimis pe Curio cu trei cohorte pe care le-a scos de la Pisaurum și din Arminium. Aflând de sosirea lor, Thermus , neavând încredere în dispoziția cetățenilor, și-a retras cohortele și a fugit: soldații l-au abandonat pe drum și s-au întors acasă. Curio a intrat în Iguvium spre marea satisfacție a locuitorilor. 

După acest succes, plin de încredere în sentimentele orașelor municipale, Caesar a scos din  garnizoane cohortele legiunii a treisprezecea și a plecat spre Auximum unde Attius se aruncase cu câteva cohorte și de unde el trimitea senatori să facă recrutări în tot Picenum.

La vestea sosirii lui Caesar, decurionii din Auximum s-au dus în număr mare lui Attius Varus. Ei i-au spus că „nu e treaba lor să judece cearta prezentă, dar nici ei înșiși și nici concetățenii lor nu pot suferi ca Gaius Caesar , după ce a avut atâtea merite față de republică prin atâtea acțiuni frumoase, să fie exclus din oraș și de la ziduri: că astfel el se gândește la numele său în viitor și își prevede siguranța”
Speriat de aceste cuvinte, Attius Varus și-a retras garnizoana pe care o adusese și a fugit. 

Câ

iva solați ai lui Caesar ce erau în primele rânduri l-au urmărit și l-au forțat să se oprească: l-au avut în mână și Varus a fost abandonat de  trupele lui: o parte dintre soldați s-au dus acasă, restul s-au dus la Caesar, ducându-l cu ei ca prizonier pe L. Pupius, primul centiron, care avusese deja acelaș grad în armata lui Pompei. 

Cât despre Caesar, el le-a dat soldaților lui Attius laudele pe care le meritau, l-a trimis înapoi pe Pupius, i-a mulțumit lui Auximates și le-a promis că-și va aminti de frumoasa lor comportare.

Aceste noutăți ajungând la Roma , spaima a fost atât de mare, încât consulul Lentullus care venise după un descret al senatului să deschidă tezaurul ca să ia banii pe care trebuia să-i ducă lui Pompei, a fugit de-odată din oraș lăsând tezaurul deschis, pentru că auzise un zvon fals că se apropia Caesar și că deja apăruse cavaleria.
Marcellus, colegul său și cei mai mulți dintre magistrați, l-au urmat.
Pompei plecase în ziua precedentă pentru a se întâlni cu cele două legiuni pe care le primise de la Caesar și le pusese în cantonament de iarnă în Apulia. 
A suspendat recrutările care se făceau în oraș și nimeni nu s-a simțit în siguranță dincolo de Capua. Doar la Capua s-au liniștit, s-au adunat , s-au ocupat să înroleze colonii care fuseseră conduși acolo după legea Iulia; și, cum Caesar întreținea acolo o trupă de gladiatori, Lentulus i-a adunat în piața publică , le-a asigurat libertatea și le-a dat cai și un comandant pe care să-l urmeze; dar în curând , avertizat că toată lumea condamna această acțiune, el i-a distribuit în împrejurimile Campaniei ca să ajute la paza sclavilor. 

Caesar, ieșit din Auximum, a parcurs tot Picenum. N-a fost nici o prefectură din acest ținut care sî nu-l primească  cu bucurie și nu i-a furnizat armatei sale tot ce avea nevoie. Chiar orașul Cingulum , pe care Labienus îl fondase și îl construise din banii lui, i-a trimis deputațiși i-a promis să facă cu cel mai mare avânt tot ce el va ordona. El a cerut soldați: i s-au dat. În acest timp a douăsprezecea legiune s-a reunit cu ei. Cu aceste două legiuni Caesar a mărșăluit spre Asculum Picenum. Lentulus Spinther deținea acest loc cu zece cohorte. La vestea sosirii lui Caesar, el s-a grăbit să iasă de acolo și după eforturi zadarnice de a-și aduce cohortle el a fost abandonat de cea mai mare parte a trupelor sale.
Lăsat în drum cu un număr mic de soldați, el l-a întâlnit pe Vibullius Rufus, pe care Pompei îl trimitea la Picenum să liniștească spiritele. Vibullius, aflând de la Lentulus Spinther ce se petrece la Picenum, și-a luat soldații și l-a lăsat să-și continue drumul. Il a adunat, cât a fost posibil cohortele pe care Pompei le mobilizase din ținuturile învecinate; e

Iam gelidas Caesar cursu superaverat Alpes ingentesque animo motus bellumque futurum ceperat. Ut ventum est parvi Rubiconis ad undas, ingens visa duci patriae trepidantis imago clara per obscuram voltu maestissima noctem turrigero canos effundens vertice crines caesarie lacera nudisque adstare lacertis et gemitu permixta loqui: «Quo tenditis ultra? Quo fertis mea signa, viri? Si iure venitis, si cives, huc usque licet.» Tum perculit horror membra ducis, riguere comae gressumque coercens languor in extrema tenuit vestigia ripa. Mox ait: «O magnae qui moenia prospicis urbis Tarpeia de rupe, Tonans, Phrygiique penates gentis Iuleae et rapti secreta Quirini et residens celsa Latiaris Iuppiter Alba Vestalesque foci summique o numinis instar Roma, fave coeptis. Non te furialibus armis persequor. en adsum victor terraque marique Caesar, ubique tuus - liceat modo, nunc quoque - miles. Ille erit ille nocens, qui me tibi fecerit hostem.» Inde moras solvit belli tumidumque per amnem signa tulit propere: sicut squalentibus arvis aestiferae Libyes viso leo comminus hoste subsedit dubius, totam dum colligit iram: mox, ubi se saevae stimulavit verbere caudae erexitque iubam et vasto grave murmur hiatu infremuit, tum torta levis si lancea Mauri haereat aut latum subeant venabula pectus, per ferrum tanti securus volneris exit. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În drumul lui, Caesar învinsese deja ghețurile Alpilor. În sinea lui, proiecta imense schimbări și un război viitor. Când a ajuns la valurile micului Rubicon, generalul crezu că vede apariția imensă a patriei tremurânde. Ea lucea în noaptea întunecată. Cu fața descompusă, avea părul alb despletit . Ea își smulgea părul și ridica brațele-i goale. Ea a glăsuit gemând: "Soldați, nu mergeți prea departe? Unde duceți stindardele mele? Dacă veniți în respectul legii, aici e frontiera .." Atunci un sentiment de oroare îl cuprinse pe general. Părul i s-a ridicat. O slăbiciune subită l-a oprit și l-a reținut pe malul Rubiconului. Atunci Caesar spuse:  "O tu, care contempli zidurile marelui oraș de pe culmea stâncii tarpeiene, tu Jupiter Tunătorule și voi penați frigieni ai gintei Iulia, voi mistere ale răpirii lui  Quirinus, tu Jupiter Latial ce sălășluiești pe înălțimile Albei, voi cămine ale Vestalelor și tu, Roma, egala celei mai mari divinități, favorizați proiectele mele. Eu nu atac cu armele Furiei. Sunt aici, învingător pe pământ și pe mare, eu Caesar, soldatul tău în tot locul când mi se permite și încă și acum. Acela să fie vinovat, cel ce va face din mine inamicul tău. " Atunci el nu mai zăbovi și duse imediat însemnele în fluviul învolburat.  Așa cum, pe câmpiile sălbatice ale Libiei arzătoare, leul, la vederea prăzii , stă o clipă pe loc, ca și cum ar ezita, ca să-și adune toată mânia. Curând el se dezlănțuie lovind sălbatic cu coada, coama lui se ridică și el scoate un răget enorm din gura lui uriașă. Atunci dacă lancea ce se învârtește a Maurului agil îl atinge și dacă vârful intră în latura sa largă,  fără a ține cont de o astfel de rană el pleacă, în pofida fierului. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

https://www.persee.fr/doc/vita_0042-7306_2020_num_200_1_2028#:~:text=2.1.,-Les%20causes&text=En%20ce%20qui%20concerne%20la,15.

Neanderthalii- printre stramosii nostri

 Misterul oamenilor de tip Neanderthal

acum mai mult de 40000 de ani, se credea că oamenii de tip Neanderthal, care stăpâniseră Europa, ar fi dispărut în mod misterios, fiind înlocuiți cu Homo sapiens, venit din sud.
Cercetări mai noi au descoperit o nouă linie de neanderthalieni, numiți Thoren. (după un erou al legendarilor hobbiți)

În grota Mandrin Malataverne  în 2015 au fost găsiți dinți fosili , așa că s-a căutat prin solul sfărâmicios cu penseta. S-au găsit oase de neanderthalian. Conform analizei genetice efectuate erau oase de 105000 ani, dar analiza arheologică estima o vechime de 40000 ani. !0 ani s-au făcut din ce în ce mai multe analize.
Concluzii:
Vechimea probabilă era de 42000 de ani, și era orba despre o populație distinctă genetic de alți neanderthalieni. O populație foarte izolată, deși nu departe erau alte populații de homini.

Vedere ocluzală a mandibulei Regourdou

În sud-vestul Franței , la Regourdou a fost găsită această mandibulă de Neanderthal.
Uzura dentară a dat informații despre dieta acelor oameni primitivi. 
S-a presupus că el folosea dinții în mod diferit- partea dreaptă fiind mai uzată , poate pentru apucare.

Incisivii erau uzați în mod special, cu expunerea dentinei. Se presupune că posesorul acelor dinți îi folosea și ca unelte , pentru a tăia sau a ține diferite obiecte.
Putem să ne amintim de eschimoși, care prelucrau pieile pentru îmbrăcăminte frecndu-le cu dinții- până la tocirea lor aproape completă, în final. 

Omul sanatos

Aulus Cornelius Celsus despre omul sănătos 

"Sanus homo, qui et bene valet et suae spontis est, nullis obligare se legibus debet, ac neque medico neque iatroalipta egere. Hunc oportet varium habere vitae genus: modo ruri esse, modo in urbe, saepiusque in agro; navigare, venari, quiescere interdum, sed frequentius se exercere; siquidem ignavia corpus hebetat, labor firmat, illa maturam senectutem, hic longam adulescentiam reddit."

"De Medicina", cartea 1.1. (Tratat medical din secolul I) 

 "Un om sănătos, care se simte bine și e stăpân pe sine însuși, nu ar trebui să se afle sub reguli obligatorii, și să nu aibă nevoie, nici de un ajutor medical, nici de o dietă .
Stilul lui de viață ar trebui să-i permită varietate; ar trebui să fie când la țară, când la oraș, și mai des la fermă; să navigheze, să vâneze, să se odihnească uneori, dar mai des să facă mișcare; căci în timp ce inacțiunea slăbește trupul, munca îl întărește; prima aduce bătrânețe prematură, cea de a doua  prelungește tinerețea. "

Restaurarea arcului de triumf tetrapilon

 Arc de triumf restaurat 

Arcul de triumf al lui Septimius Severus din Leptis Magna, actualmente în Libia
Arcul de triumf a fost construit (în mare grabă) în onoarea împăratului ce urma să vină în vizită în ținutul său natal.

Arcul de triumf a fost gândit să marcheze intersecția dintre principalele drumuri : Cardo (cu traseu nord-sud) și Demanus Maximus (ce era pe direcția est-vest)

Au reușit să facă monumentul între anii 203-206.
Ca să construiască rapid, au construit structura din piatră mai moale (gresie, calcar), peste care au fost aplicate plăci de marmură și ornamente sculptate tot din marmură.

Monumentul nu a avut rezistența obișnuită a monumentelor romane și când a fost găsit 1n 1928 rămăsese sub forma unei grămezi de pietre și o sumedenie de bucăți din placajul de marmură, risipite împrejur.

Giaconda Guiding a colectat toate fragmentele găsite, le-a numerotat și a studiat variantele posibile de asamblare. După găsirea variantei plauzibile, arcul de triumf a fost refăcut și el constituie acum un valoros monument de arhitectură.

Basorelief de pe Arc asamblat din bucăți

Portretul împăratului  găsit în localitate

Fără să vreau, fac o paralelă cu atitudinea de la noi față de ruine istorice, despre care ni s-a spus că nu se poate să rămână deasupra solului (!) decât dacă sunt cetăți!
După această regulă, peste acest arc de triumf ar fi trebuit să treacă o autostradă, ceva. Și peste celelalte relicve ale orașului antic , nici una dintre ele nefiind...cetate!

Obiceiuri funerare la romani

 Înmormântarea dictatorului Sulla

Appianus din Alexandria a lăsat descrierea cortegiului funebru și a ceremoniilor de după moartea dictatorului roman Lucius Cornelius Sulla, în lucrarea sa Războaiele Civile .
 Sulla a fost primul care a primit o înmormântare publică ca o onoare extravagantă de stat după moartea sa în Campania, în 78 î.Hr.,
la propria sa instrucțiune testamentară și la cererea consulului, Q. Lutatius.
Appian descrie cum o procesiune magnifică i-a însoțit trupul îmbălsămat la Roma, odihnindu-se pe un pat sau kline (κλίνη) aurită și, probabil, pe un car.
Procesiunea s-a desfășurat prin diferite orașe italiene spre Roma, unde rămășițele au fost purtrate pe străzi. 

Purtătorii de stindard și lictorii au condus procesiunea, , „muzicieni și călăreți în număr mare au mers înainte” iar după cadavru au venit trompeți, dansatori, mimi și soldați înarmați, intercalți cu veterani; mulțimi de oameni au încheiat coada.
Odată ce cortegiul a trecut pe sub porțile orașului, trompeții s-au mutat în față, intonând muzică funebră pentru a le anunța sosirea.
În spatele cadavrului se aflau daruri, inclusiv două mii de coroane de aur de la orașe, prieteni și soldați, precum și șase mii de paturi (poate pentru celebranții banchetului funerar); de la femeile căsătorite existau suficiente ofrande aromatice, potrivit lui Plutarh, pentru a umple două sute șaizeci de fercule (tăvi pentru pradă) și pentru a permite sculptarea unei imagini a dictatorului dusă de  un lictor , făcută din lemn de tămâie și scorțișoară. 

Preoții și virginele vestale veneau apoi în procesiune, urmate de senatori, magistrați, echites și legiuni, cu stindarde aurite și scuturi placate cu argint, urmați de nenumărați trâmbițători. .

 Parada se îndrepta spre Curie, unde avea loc un strigăt sau un salut ordonat, o conclamatio. 
Relatarea lui Plutarh sugerează că s-ar fi putut scurge o perioadă de timp între această translatio și ziua incinerării, când trupul lui Sulla a fost transportat din Curie la Rostra din Forum și acolo, deoarece fiul său era prea mic, cel mai talentat orator al zilei a rostit elogiul, sau laudatio, asupra corpului.
În jurul orei a noua (aproximativ ora 15:00), cel mai puternic dintre senatori l-a dus la Campus Martius, unde, într-un vânt puternic și o ploaie torențială, corpul și statuia au fost mistuite de flăcări, în mijlocul unei procesiuni de cavalerie și infanterie.
Cenușa a fost dusă într-un tumul din Campus Martius, pus la dispoziție de Senat

După moartea sa, ca răspuns la starea de urgență și pentru a preveni izbucnirea unor conflicte civile în timpul tranziției de putere, a urmat o perioadă de iustitiam, timp în care îndatoririle normale au fost suspendate; băile și tavernele au fost închise, spectacolele și banchetele au încetat; iar femeile au jelit timp de un an. Această practică a devenit în cele din urmă o expresie a omagiului.

Înmormântarea lui Caesar

Deși înmormântările elitei au format baza generală a acestui funus publicum, extravaganța ornamentelor, împreună cu anumite diferențe notabile de procedură, semnalează o intenție clară de a folosi evenimentul pentru propria promovare politică a organizatorului (în acest caz, Marcus Antonius) 

Într-adevăr, magistrații și foștii magistrati (nu membrii familiei, așa cum era obișnuit) au transportat trupul lui Caesar așezat pe un divan de fildeș cu cuverturi de aur și purpură.
O imagine de ceară îl reprezenta pe dictator. Procesiunea a înaintat de la domus publica de la Regia până la un altar de pe Rostra, modelat după Templul Venus Genetrix, pentru a sugera că Caesar i se alăturase strămoașei sale în nemurire. 

 Marc Antoniu, mai degrabă decât un membru al familiei, a ținut o orație.
(Asta, în timp ce un nepot al lui Caesar era orator profesionist! )

Appianus redă astfel evenimentul:

Când Piso [socrul lui Caesar ] a adus trupul lui Caesar în Forum, un număr imens de oameni înarmați s-au adunat pentru a-l păzi.

Se remarcă lipsa Calpurniei. Oare deja nu mai era în viață? 

A fost depus cu fast și strigăte de jale pe rostre, după care s -au auzit din nou vaiete și lamentări timp îndelungat, iar oamenii înarmați și-au ciocnit armele și foarte curând oamenii au început să se răzgândească în privința amnistiei. Atunci Marc Antoniu, văzând starea lor de spirit, nu și-a pierdut speranța. Fusese ales să țină discursul funerar ca consul pentru un consul, prieten pentru un prieten și rudă pentru o rudă (fiind înrudit cu Caesar prin mama sa), așa că și-a continuat din nou tactica și a vorbit după cum urmează.

[2.144] „Nu este drept, dragi cetățeni, ca discursul funerar în cinstea unui om atât de mare să fie rostit de mine, un singur individ, în loc de întreaga sa țară. Onorurile pe care voi toți deopotrivă, mai întâi Senatul și apoi Poporul, i le-ați decretat în semn de admirație pentru calitățile sale când era încă în viață, le voi citi cu voce tare și voi considera vocea mea nu ca fiind a mea, ci a voastră.”

Apoi le-a citit cu voce tare cu o expresie mândră și tunătoare pe față, accentuând fiecare cu vocea sa și subliniind în special termenii cu care îl consacraseră, numindu-l „sacrosanct”, „inviolabil”, „părinte al patriei sale”, „binefăcător” sau „conducător”, așa cum nu făcuseră în niciun alt caz. Pe măsură ce se apropia de fiecare dintre acestea, Antoniu s-a întors și a făcut un gest cu mâna spre corpul lui Caesar, comparând fapta cu cuvântul.

A făcut și câteva comentarii scurte la fiecare, cu un amestec de milă și indignare. Unde decretul spunea „Părinte al patriei sale”, el comenta „Aceasta este o dovadă a milei sale”, iar unde spunea „Sacrosanct și inviolabil” și „Oricine se va refugia la el va fi, de asemenea, nevătămat”, spunea „Victima nu este o altă persoană care caută refugiu la el, ci însuși sacrosanctul și inviolabilul Cezar, care nu a smuls aceste onoruri cu forța ca un despot, ba nici măcar nu le-a cerut. Evident, suntem cei mai neliberi dintre oameni, pentru că oferim astfel de lucruri necerute celor care nu le merită. Dar voi, cetățenii mei loiali, arătându-i o astfel de onoare în acest moment, deși nu mai există, ne apărați de acuzația că ne-am pierdut libertatea.”

[2.145] Și a citit din nou jurămintele, prin care toți se angajau să protejeze pe Cezar și persoana lui Cezar cu toată puterea lor, iar dacă cineva ar conspira împotriva lui, cei care nu l-ar apăra urmau să fie blestemați. În acest moment, și-a ridicat vocea foarte tare, a întins mâna spre Capitoliu și a spus: „O, Jupiter , zeul strămoșilor noștri, și voi, ceilalți zei, eu sunt gata să-l apăr pe Cezar conform jurământului meu și termenilor blestemului pe care mi l-am aruncat, dar, din moment ce este de părerea egalilor mei că ceea ce am decis va fi spre binele nostru, mă rog să fie spre binele nostru.”

Senatul deci a decis totul, nu?

Zgomote de protest s-au auzit dinspre Senat la această remarcă, ce era îndreptată foarte clar către ei. Antoniu i-a calmat, spunând pe scurt: „Se pare, concetățeni, că ceea ce s-a întâmplat nu este opera vreunui om, ci a unui spirit. Trebuie să ne concentrăm asupra prezentului în loc de trecut, deoarece viitorul nostru, și într-adevăr prezentul nostru, este pe muchie de cuțit deasupra marilor pericole și riscăm să fim trași înapoi în starea noastră anterioară de război civil, odată cu dispariția completă a familiilor nobile rămase din orașul nostru. Să conducem așadar această persoană sacrosanctă să se alăture binecuvântaților și să cântăm peste el imnul și cântecul de jale obișnuit.”

Adică: Stați liniștiți senatori, că așa a fost să fie, nu e vina voastră că a fost ucis Caesar. Nimeni nu e vinovat (!) Să-l înmormântăm și să ne continuăm activitățile obișnuite, ca nu cumva să avem război civil!

A urmat reprezentația pregătită din timp: 

[2.146] Zicând acestea, și-a strâns hainele ca un posedat și s-a încins astfel încât să-și poată folosi mâinile cu ușurință. Apoi s-a oprit lângă catafalc ca și cum ar fi fost pe o scenă, aplecându-se peste el și îndreptându-se din nou, și mai întâi a cântat laude lui Caesar ca zeitate cerească, ridicând mâinile în semn de mărturie a nașterii divine a lui Caesar și, în același timp, recitând rapid campaniile, bătăliile și victoriile sale, precum și popoarele pe care le adusese sub stăpânirea țării sale și prada pe care o trimisese acasă. A prezentat fiecare lucru ca o minune și a strigat încontinuu: „Numai acest om a ieșit victorios asupra tuturor celor care s-au luptat cu el.”

„Și tu”, a spus el, „ai fost, de asemenea, singurul om care a răzbunat violența îndreptată împotriva țării tale acum 300 de ani, adică prin a pune în genunchi popoarele sălbatice care au fost singurele care au pătruns vreodată în Roma și i-au dat foc.”

În această frenezie inspirată, a spus mult mai multe, schimbându-și vocea de la limpede la cea a unui cântec de jale, jelindu-l pe Cezar ca pe un prieten care suferise o nedreptate, plângând și jurând că dorește să-și dea viața pentru Cezar. Apoi, cuprins foarte ușor de emoții pasionale, a dezbrăcat hainele de pe trupul lui Cezar, le-a ridicat pe un stâlp și le-a fluturat, sfâșiate cum erau de înjunghieri și mânjite cu sângele dictatorului . La aceasta, oamenii, ca un cor, i s-au alăturat în cea mai tristă lamentație și, după această exprimare a emoției, au fost din nou cuprinși de furie.

După discurs, alte cântece de bocet, însoțite de cântece, au fost intonate peste mort de către coruri, în maniera obișnuită a romanilor, și au recitat din nou realizările și soarta sa. Undeva în lamentație, Cezar însuși (interpretat de un actor n n) trebuia să menționeze pe nume pe cei dintre dușmanii săi pe care îi ajutase și, referindu-se la ucigașii săi, a spus ca și cum ar fi fost uimit,

Să te gândești că am salvat viața acestor oameni care urmau să mă omoare! 

Atunci poporul nu a mai putut suporta. Considera monstruos faptul că toți ucigașii, care, cu singura excepție a lui Decimus [Junius Brutus], fuseseră luați prizonieri ca partizani ai lui Pompei, puseseră la cale conspirația atunci când, în loc să fie pedepsiți, fuseseră promovați în magistraturi, guvernatori provinciali și comenzi militare și că Decimus fusese chiar considerat vrednic de adopție ca fiu al lui Caesar.

[2.147]  Când mulțimea se afla în această stare și aproape de violență, cineva a ridicat deasupra sicriului o efigie de ceară a lui Caesar - corpul însuși, întins pe spate pe sicriu, nefiind vizibil. Efigia a fost întoarsă în toate direcțiile, cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, și s-au putut vedea douăzeci și trei de răni, provocate cu sălbăticie pe fiecare parte a corpului și pe față. Această priveliște li s-a părut atât de jalnică oamenilor încât nu au mai putut-o suporta. Urlând și jelind, au înconjurat senatul, unde fusese ucis Caesar, și l-au incendiat, grăbindu-se să-i caute pe ucigași, care se strecuraseră cu ceva timp în urmă.

Deci Marcus Antonius, care îi îmbrățișase pe ucigași după crimă și îi invitase la masă, reușise să întoarcă acum mânia populară împotriva lor, de care voia acum să scape. 

Mai mult, deși un rug fusese adunat în Campus Martius lângă mormântul fiicei sale, Iulia, (un tumulus după obiceiul vechi n.n.) mulțimi frenetice de îndoliați au luat trupul lui Caesar pe umeri și l-au dus la Capitoliu, unde intenționau să-l incinereze și să-l îngroape în cella Templului lui Jupiter Capitolinus, unde își va ocupa locul printre zei.
La refuzul preoților, l-au incinerat în schimb pe un rug improvizat în Forumul Roman înainte de a-i sigila cenușa în tumulul Iuliei de pe Campus Martius.

Mulți credeau că sufletul lui Caesar i-a părăsit trupul imediat după asasinarea sa în Curia Pompeiana,
iar în timpul jocurilor de după moartea sa, o cometă a strălucit pe cer timp de șapte zile; Oamenii au interpretat acest semn prevestitor ca însemnând că era divin.

Profitând de acest răspuns ani mai târziu, Livia l-a plătit pe un anume Numerius Aticus să pretindă că a văzut spiritul lui Augustus înălțându-se la ceruri.

După înmormântarea lui Iulius Caesar, poporul a stabilit un cult acolo unde se aflase rugul său în Forumul Roman, probabil administrat de Marc Antoniu; Senatul și poporul au decretat consacrarea sa oficială în ianuarie 42, iar Augustus a început construcția unui templu dedicat lui pe acel loc în jurul anului 36 î.Hr., dedicându-l după triumful său de la Actium, pe 18 august 29.
Din nou glorificarea lui Caesar era folosită în interes politic, de data asta de către nepotul său, Octavianus, viitorul Augustus. 

Mausoleul construit din timpul vieții- influiență egipteană 

LA DOI ani după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, Augustus (pe atunci Octavian) s-a întors la Roma pentru a celebra un triplu triumf pentru victoria sa de la Actium, anexarea Egiptului și cucerirea Iliriului. Hotărât să se impună la puterea supremă, el a întreprins sarcina de a reconstrui orașul zdruncinat. Deși nici el, nici ministrul său al lucrărilor, Agrippa, nu erau noi în arta construcțiilor la Roma, această inițiativă, la întoarcerea sa, a abordat infrastructura și imaginea urbană a orașului cu o vigoare fără precedent. După ce a finalizat Curia lui Iulius Caesar și un Templu dedicat Divinului Iulius în Forumul Roman în 29, în 28 Augustus și-a îndreptat atenția către un Templu al lui Apollo, patronul său epifan la Actium, ca unul dintre cele optzeci și două de temple pe care a pretins ulterior că le-a construit sau restaurat. Lucrările la Campus Martius au început serios odată cu restaurarea vastului complex triumfal al lui Pompei și cu amenajarea, în anul 25, a unor facilități publice precum Termele Agrippae și Bazilica Neptuni. Tot în 28, Agrippa a început primul Panteon și l-a dedicat în anul 25 ca centru de cult pentru toți zeii, inclusiv pentru predecesorul muritor al lui Augustus, Iulius Caesar.

La nord de acesta, ca una dintre primele clădiri ale acestui program amplu, Augustus a construit un magnific Mausoleu pentru el și familia sa

Ușile sale s-au deschis în anul 23 î.Hr., când Marcellus, nepotul lui Augustus, a murit prematur, și a fost folosit constant în următoarele două decenii, deoarece, unul câte unul, descendenții lui Augustus au decedat înaintea lui; în cele din urmă, în anul 14 d.Hr., el însuși a fost înmormântat acolo.
 
 Anii lungi de la construcția sa nu au fost blânzi și, deposedat de acoperișul său în Evul Mediu, când era un atelier de marmură (Calcare dell'Agosta), a fost folosit ca fortăreață pentru familia Colonna, grădină suspendată, arenă de coride, amfiteatru și sală de concerte. Excavat în 1907-1908 și 1926-1930, a fost în cele din urmă „eliberat” de Mussolini în 1939.

La scurt timp după construcția sa, Strabon a scris: „Cel mai demn de văzut este așa-numitul Mausoleion, o movilă mare așezată pe un soclu înalt lângă râu, plantată cu copaci veșnic verzi până în vârf. Deasupra se află statuia de bronz a împăratului Augustus. În interiorul movilei se află mormintele destinate lui, rudelor și prietenilor săi.” 

IMAGINES MAIORUM măștile de ceară ale înaintașilor

Romanii (în special patricienii - clasa nobiliară) aveau obiceiul de a păstra măști de ceară (numite imagines maiorum) ale strămoșilor lor în atrium-ul casei (camera principală de la intrare). 

Iată principalele aspecte legate de această practică:

• Scopul: Aceste măști erau realizate cu un realism puternic după chipul celor decedați și serveau la glorificarea familiei și a strămoșilor eroi.
• Utilizarea: Măștile erau expuse în nișe speciale, iar la înmormântările membrilor familiei, aceste măști erau purtate de actori sau de membri ai familiei în cortegiul funerar pentru a-i reprezenta pe strămoși.
• Semnificație: Era o manifestare a cultului strămoșilor, menit să sublinieze continuitatea și prestigiul familiei.

Acest obicei este strâns legat de dezvoltarea artei portretului roman, care a pus un accent mare pe realism. 

Tradiția acestor măști era legată de tradiția mpștilor funerare etrusce și perfecționarea realizării lor a fost strâns legată de măiestria portretistică arătată de artiștii romani în pictură și sculptură.
Era urmărită redarea nuanțată a fizionomiei persoanei respective. Ceea ce pentru greci , în legătură cu un chip însemna generalizare și detașare de biologic și particular, la romani înemna observare, redare a fizionomiei în mod realist.

IMAGO desemna inițial efigia turnată în ceară a membrilor decedați din familiile romane.
Ius Imaginatiae era dreptul recunoscut în societatea romană de a păstra în incinta casei portrete ale strămoșilor lor.

Pliniu  cel Bătrân ne spune că aceste portrete era realizate inițial din ceară, iar ulterior din bronz sau marmură.

Pliniu a scris că imaginile străbunilor erau mulaje din ceară , păstrate  în nișe închise . Măștile erau colorate pentru a avea aspect natural , de aceea se numeau imaginum pictura -imagini pictate. 

În atrium aceste efigii erau ținute în anumite spații închise lucrate special ce erau deshise doar în anumite circumstanțe. Etichetele (titluri) erau în schimb vizibile în permanență pentru vizitatori.
„(Dar și) în afara și în jurul pragului casei se amplasau alte portrete ale acestor „suflete eroice” (animorum ingentium imagines) , în apropierea cărora de fixau prăzile luate de la inamic, fără a fi permis unui eventual cumpărător (al casei) să le desfacă: astfel, chiar dacă proprietarul se schimba, rămâneau în permanență amintirile triumfurilor pe care le cunoscuse casa. Era un stimulent puternic, pentru că înșiși pereții casei reproșau în fiecare zi unui proprietar fără merite că intrase în triumful altuia.”

De exemplu portretul lui Iulius Caesar găsit ăn forumul din Tusculum - datat între 45 și 43 î.Hr

Portretele din Fayum
Ansamblu de picturi mortuare datând din Egiptul roman , la sfârșitul domniei împăratului roman Tiberius (14-37 ) până în secolul al IV-lea. 
Erau portrete funerare pictate inserate în benzi la nivelul feței mumiei. Într-o necropolă au fost descoperite mai mult de 146 portrete pictate în sarcofage datând din perioada romană.
Aceste portrete reprezintă ultima evoluție a sarcofagelor și măștilor funerare cu o influiență evidentă a artei romane 

Dar au fost găsite exemplare în tot Egiptul
Portretele de tip Fayum sunt exemple de sincretism cultural în Egiptul din perioada romana, o cultură 

ce combină contribuțiile elenistice și romane cu moștenirea faraonică.
Portretele acestea , spre deosebire de portretele strămoșilor romani, care nu au ajuns până la noi, au fost protejate în mormintele egiptene și astfel au putut fi găsite de arheologii moderni aproape intacte.
Nu știm exact cum erau portretele strămoșilor romani despre care vorbește Pliniu cel Bătrân. Se spune că erau din ceară și pictate în culori (desigur naturaliste). Se crede că ar fi fost mulaje ale figurilor celor decedați, fără să se știe dacă erau cumva mulaje de ipsos după care s-ar fi făcut forma din ceară, sau s-ar fi făcut direct mulajul din ceară. E posibil însă să fi fost folosit un sistem de butaforie, un mulaj din ipsos cu fața din pânză, peste care să se fi aplicat o pictură de tipul celei folosite la portretele găsite în Egipt. Portretele din Egipt au folosit categoric o tehnologie romană, care arăta existența unei tradiții îndelungate, date fiind rezultatele excelente care stârnesc acum admirația contemporanilor noștri. 
Dar și aceste portrete de tip Fayum folosesc ceara și pictura în culori  și desigur folosesc tehnica romană. 

Aceste portrete captivează prin expresivitate 
Portretele erau pictate pe pânză de in, ori pe carton realizat prin stratificarea inului sau papirusului cu ipsos, sau pe panouri din lemn. Pentru cei mai bogați, se folosea și folie de aur pentru realizarea detaliilor ca diademe sau bijuterii.
Persoanele cu venituri suficient de mari pentru a-și pregăti din timp morminte săpate în stâncă, în stil egiptean, își comandau de asemenea din timp și portretele funerare. Artistul lucra probabil portretul având modelul în față și astfel realiza portretul cât mai fidel. Asta e și explicația că cele mai multe portrete prezintă persoane tinere sau de vârstă medie- ele au fost făcute poate cu mult înainte de decesul persoanelor respective. Persoanele respective se împodobeau cu bijuteriile cele mai scumpe pe care le aveau , sau cu cununile de lauri primite pentru merite deosebite, pentru a poza pictorului, căruia i se cerea desigur să dea atenție mare acestor dovezi de bogăție. Unele portrete prezintă urme că au fost înrămate, ceea ce ne face să credem că au fost realizate din timp și păstrate în casă ca tablouri, înainte de a fi puse pe fețele mumiilor.
.
Există însă și portrete care a fi făcute în grabă. Probabil acele persoane nu își comandaseră din timp portretele funerare, așa că artiștii au fost nevoiți să lucreze masca funerară în timp scurt, privind doar chipul fără viață ce urma a fi mumificat. Au rezultat acele portrete stilizate, pictate mai schematic. Iar persoana portretizată era vizibil vârstnică. 

Pictura în tehnica encaustic

Se folosea un amestec cald de ceară de albine, rășină damar și pigmenți, aplicat pe o suprafață pregătită în prealabil pentru a avea rigiditate.
Pictura se făcea în straturi, încălzite și după aplicare, pentru ca pigmenții să fuzioneze și să fie realizate treceri gradate între zonele de culoare folosite. care la răcire se întăreau. 
Rezultă lucrări durabile, texturate și lucioase, care se răcesc și se solidifică rapid.