Prăjituri romane

 Rețete de dulciuri din imperiul roman

Pe baza scrierilor lui Cato cel Bătrân

 Savillum

O prăjitură pe bază de brânză, griș și ouă

Ingrediente pentru savillum

• 250 g de brânză proaspătă (ricotta sau brânză de oaie proaspătă)
• 80 g de griș fin
• 100 g de miere( + puțin pentru decor)
• 2 ouă
• 2 linguri de ulei de măsline
• 6 - 8 frunze de dafin (pentru formă)

Preparare

Se bat ouăle cu brânza mărunțităși cu mierea până se obține o cremă fără cocoloașe. Se încorporează grișul și puțin ulei de măsline, apoi se toarnă pasta într-o formă tapetată cu frunze de dafin. 
Se coace la foc mic până ce e aurie deasupra și fermă la atingere.
Se servește la masă călduță, decorată cu puțină miere, alături de un vin dulce și fructe proaspete. 

Patina de piris - tartă de pere

Ingrediente pentru patina de piris

• 4 pere coapte
• 3 ouă
• 200 ml vin dulce ( muscat sau Cotnari dulce)
• 80 g miere
• puțin piper râșnit
• puțin chimen râșnit
• 1 lingură de ulei de măsline

Preparare

Fierbeți puțin perele în vin dulce până ce devin moi. Scurgeți-le și aranjati-le într-un tavă rotundă ușor unsă cu ulei.
Într-un bol, se bat ouăle cu miere, piper și chimen.
Amestecul se toarnă peste pere și se dă la cuptor la foc mic. 
Se coace până ce suprafața e puțin aurie și tremură ușor.

Tarta de degustă călduță, eventual cu încă puțină miere pe deasupra.

Dulcia domestica

Dulciuri simple, de ronțăit la sfîrșitul mesei.

curmale umplute cu fructe uscate , date prin miere și sare

Curmalele, aduse din Africa sau din Asia Mică erau umplute cu nuci sau cu migdale zdrobite, apoi muiate în miere caldă , lăsate puțin,  apoi  pudrate cu puțină sare.

• 16 curmale fără sâmburi
• 60 g migdale sau nuci zdrobite
• 120 g de miere
• 1 vârf de cuțit de sare fină

libum

Ingrediente pentru libum

• 250 g de brânză proaspătă
• 120 g de făină de patiserie
• 60 g de miere
• 1 ou
• 6 foi de dafin

Preparare

Se amestecă brânza, făina, mierea și ouăle până rezultă o pastă groasă și moale. 
Se fac pâinișoare rotunde , care se pun în tavă pe frunze de dafin.
Se coc la foc mic până devin aurii.
Se aduc la masă călduțe.

Era o prăjitură ce se oferea ca ofrandă mai întâi spiritelor strămoșilor și apoi se mânca în familie.

Placenta

Prăjitură cu foi, cu brânză și miere

Ingrediente pentru placenta

• 250 g de făină
• 300 g de brînză proaspătă (ricotta sau brânză proaspătă , nesărată de oaie)
• 150 g de miere
• 2 ouă
• 4 linguri d eulei de măsline

Se face un aluat din făină, apă și ulei de măsline.
se fac foi subțiri, rotunde, ce se pun pe rând într-o formă rotundă. 

Peste prima foaie se pune brânză cu miere și se alternează așa până se termină ingredientele.
Se termină printr-o foaie de aluat, care se stropește cu miere.
Se coace lent, până devine aurie. 

Rețete reconstituite de pe :
ROMAE revivez l'empire romain

Apothernum

Desert  luat după baie

Ingrediente

• 1 litru de lapte
• 8 linguri cu griș de grâu dur ;
• 1 lingură de ulei de măsline ;
• 3 linguri de miere lichidă
• 3 linguri de must fiert  (defritum în antichitate) ;
• 5 picături de  Nuöc Mam (sos vietnamez ce ar înlocui  garum-ul  antic ) ;
• puțin piper râșnit :
• stafide.

Se încălzește laptele la foc mic, până la clocot.
În acest timp se adaugă în lapte uleiul de măsline, vinul fiert, piperul, stafidele și în momentul în care laptele ajunge să dea în clocot se adaugă grișul și se ia de pe foc.
Se amestecă și se pune iar pe foc mic, amestecând ca să nu se formeze cocoloașe, până ce amestecul devine consistent

Se toarnă într-un castron și se lasă să se răcească. 
Se servește în cupe. 

Defritum era mustul dulce de struguri scăzut prin fierbere-până la jumătate (în ceaune) ; se folosea ca îndulcitor, conservant pentru fructe sau pentru legarea unor sosuri dulci-acrișoare pregătite pentru fripturi (în acest caz în combinație cu garum) 
Carenum- era varianta scăzută cu o treime
Sapa- era varianta scăzută cu două treimi.
Romanii foloseau ceaune din plumb, ceea ce era dăunător pentru sănătate. În zilele noastre mai sunt și vase antiaderente sau ceaune . 

(Fac și acum, la noi, unele firme dulcețuri  sau gemuri „fără zahăr adăugat”, folosind mustul de struguri ca îndulcitor ).

Magiun de struguri- rețetă modernă:  

Strugurii fără sâmburi (sau dați prin sită după ce au dat în fiert) se fierb până ce cantitatea se reduce la jumătate, rezultând ceea ce se cheamă la noi „magiun de struguri” , care se poate pune în borcane uscate  sterilizate . Borcanele se acoperă cu capacele sterilizate și se lasă la răcit acoperite cu prosoape .

Inele cu miere (s-au găsit într-un mormânt roman în  necropolă din Germania) 

Amestecați 3 părți de făină de spelta și 2 părți de miere cu apă călduță și drojdie de panificație. Lăsați să se odihnească o jumătate de oră.

Adăugați 2 albușuri de ou și 1/4 de măsură  de unt sau untură de porc. Frământați bine până obțineți un aluat maleabil, nelipicios. Ajustați cu apă sau făină, după cum este necesar. Acoperiți și lăsați să se odihnească o oră într-un loc cald.

Formați aluatul în bile de mărimea unei nuci. Aplatizați-le și înțepați-le cu mânerul unei linguri de lemn sau cu o formă de biscuiți. Răsuciți ușor mânerul pentru a forma un inel.

Coaceți pe o tavă de copt unsă într-un cuptor preîncălzit la 200°C. Lăsați-le să se rumenească timp de 15-20 de minute.

Pullus Vardanus 

Puneți un pui de 1,3 kg într-o caserolă cu un praz, o legătură mare de coriandru și o lingură de cimbru uscat. Umeziți cu 3 pahare de vin alb, 1 pahar de garum (sos de pește- eventual înlocuiți cu sos de soia) și 1/2 pahar de ulei de măsline.
 Gătiți, întorcând puiul din când în când în acest lichid diluat. 

Cu puțin timp înainte de sfârșitul gătirii, măcinați 100 g de sâmburi de pin cu 2 albușuri de ou fierte tari, într-un mojar. Încorporați treptat 2 linguri de lapte și aproximativ 1 pahar din lichidul de gătit. Condimentați generos cu piper. Veți obține o cremă albă perfect fină pe care o puteți turna peste pui la servire sau, dacă preferați, serviți sosul separat, ca garnitură.

(Rețetă după Apicius 247)

In Ostreis   (Sos pentru stridii )

Zdrobiți 2 gălbenușuri de ou cu 5-6 frunze de leuștean tocate, apoi încorporați 2 linguri de sos de pește, aceeași cantitate de oțet și aceeași cantitate de vin alb cu un tel. Adăugați 1 linguriță de miere (opțional, dar foarte benefică) și apoi încorporați 1/2 cană de ulei (de preferință ulei de măsline) cu un tel, așa cum ați face pentru orice vinegretă. Condimentați generos cu piper. Acest amestec trebuie preparat în avans pentru a permite ierburilor să se infuzeze.

Din acest sos blând se folosesc câteva picături pentru crustacee, la fel ca lămâia, pentru a completa aroma moluștei cu aromele, fără a-i acoperi aroma proprie (Rețetă adaptată după Apicius 413)

Friganele cu miere

Se taie felii mari de pâine de grâu moale, se înlătura coaja . Se înmoaie în lapte, apoi se prăjesc în ulei . Se stropesc cu miere la servire.

Sos pentru rasol de pește

Piper măcinat, leuștean, coriandru proaspăt, cimbru, ceapă, gălbenușuri de ou fierte tari, vin licoros de tip chardonnay, oțet, ulei și garum (un sos de pește ce semăna poate cu nioc-mam chinezesc).

Porcellum hortulanum      (purcel de lapte umplut cu pui) 

Dezosați purcelul de lapte de la gât în ​​jos, ca pe un burduf de vin.
Umpleți-l cu pui tăiat în fâșii, sturzi, alte păsări mici, măruntaie tocate, cârnați , curmale fără sâmburi, bulbi uscați, melci, nalbă, praz, țelină, broccoli fiert, coriandru, piper și migdale.
Adăugați cincisprezece ouă, garum și piper.
Coaseți porcul, rumeniți-l, apoi frigeți-l la cuptor.
(După Apicius) 
Pui umplut
Scoateți osul unui piept de pui , uniți-i pulpele întinzându-le și fixați-le cu o frigăruie.
Pregătiți o umplutură făcută alternativ din mazăre înmuiată, creier, cârnați lucani și alte ingrediente.
Pisați boabe de piper, leuștean, oregano și ghimbir, umeziți-le cu garum și amestecați-le cu vin licoros și vin alb.
Aduceți acest amestec la fierbere și, odată ce a dat în clocot, adăugați puțin în umplutură.
După ce ați condimentat umplutura, așezați-o în interiorul puiului, alternând ingredientele, înfășurați-l în untură , puneți-l într-un ceaun și puneți-l la cuptor pentru a se găti încet. Serviți.
(Rețete după Legion VIII Augusta) 

Arminden

 

Pe 1 Mai exista sărbătoarea populară Arminden

Dar de unde venea ea și ce semnificație avea în vechime?
La noi se spune pe de  o parte că era o sărbătoare precreștină, a unei zeități (despre care nu știm cum se numea, dar și că denumirea „arminden ar fi provenit de la o denumire slavă „Ieremii nidini”- adică ziua sfântului Ieremia) , dar pe de altă parte ni se spune că tradiția ar proveni de la omorârea pruncilor de către Irod, când oamenii lui ar fi pus o creangă verde la poarta casei familiei lui Iisus, pentru a începe măcelul a doua zi, dar a doua zi au apărut ramuri verzi la porțile tuturor caselor, din solidaritate.

Dar cum se sărbătorea această zi, în popor:

Era o zi în care nu se lucra, de aceea era supranumită și „ziua boilor”, pentru că nu se ieșea la arat în acea zi, deci aveau zi liberă și animalele de muncă.
În acea zi se petrecea cu lăutari, la pădure, se frigea miel și se bea vin roșu sau pelin, iar la întoarcerea în sat bărbații își puneau liliac sau flori de pelin la pălării.
Se mai chema și Ziua bețivilor, Băui, Maiu sau Păui.  
(Era deci o serbare câmpenească) 
În unele zone însă, înainte de ieșirea la iarbă verde se mai și lucra, I Mai fiind considerată Ziua Plugarului. Oricum se punea pelin la brâu sau la pălărie, ba chiar și la gâturile boilor cu care se începea aratul.
Prin tradiție, erau ajutați și cei săraci, care nu aveau plug sau animale , ori n-aveau putere de muncă. 
Era benefică răsădirea unui pom.
Armindenul era pus în legătură și cu ziua Mărțișorului: banul de argint ce fusese legat cu șnur alb-roșu se folosea acum pentru petrecere la pădure. 
Se menționează și obiceiul de a se aduce din pădure un copac înalt (brad sau fag), ce era curățat de crengi până aproape de vârf și împodobit cu flori și spice de grâu, în centrul satului, urmând să se organizeze întreceri de cățărat pe trunchi.
În sâmbăta premergătoare Armindenului, în fiecare familie se puneau crengi de mesteacăn sau de tei la poartă și se aduceau în casă flori parfumate de iasomie și de tei.
(Asta ar însemna că sărbătoarea nu avea dată fixă, ci se serba în prima duminică a lunii mai)

Dar de unde ar proveni această sărbătoare?
E clar că ar fi o sărbătoare a renașterii naturii , a fertilității.

La romani, era o sărbătoare dedicată unei zeități a etruscilor, Pales, pe 21 Aprilie, apoi Vinalia

21 Aprilie Parilia/Romaea 23 Aprilie Vinalia priora 25 aprilie Robigalia	zeița Pales-protectorul cirezilor și turmelor Asociată întemeierii Romei Sărbătoarea vinului nou Sărbătoare a soarelui	Sărbătoare rurală . Romulus ar fi trasat atunci  linia zidurilor la întemeierea orașului . Se sărea peste șiruri de flăcări . Crengi înflorite la porți. Prăjituri de mei, se bea lapte și vin roșu.  Se sacrifica un câine cu blană roșcată
	27 Aprilie-2 Mai FloraliaFlora era zeița sabină a florilor, grădinilor și a primăverii.	Flora-Sărbătoarea primăverii	Ludi scenici (reprezentații teatrale)   Prostituate dansau goale .  Se duceau spice de grâu , erau amendați cei ce nu lucrau ogorul public.

O reprezentare a zeiței Flora găsită în villa Ariannei de la Stabies (sec.I) 

Flora era adorată și în Grecia antică sub numele Cloris, care ar fi fost căsătorită cu Zefir, vântul cald de vest.

Observăm că în tradițiile romane se făcea referire la zeități și la tradiții mai vechi , etrusce, sau sabine, dovadă a vechimii remarcabile a acestor sărbătoriri legate de reînnoire și de fertilitate, dar și de  lucrările agricole.

La trecerea din luna aprilie în luna mai, Roma sărbătorea timp de șase zile această zeiță a renașterii naturii.
Ludi Florales începeau de pe 28 aprilie (4 până la calendele lui Mai(  și se desfășurau până pe 3 Mai.
Pliniu cel Bătrân a legat Floralia de îngrijorările legate de soarta culturilor inițiate primăvara. Instituiseră trei momente de sărbătoare (Robigalia, Floralia și Vinalia) , instituite în anul 516, anul fondării Romei.
(Adică anul 238 î.Hr).
„Ca toate lucrurile să înflorească bine”
Pe 28 aprilie -conform Fastes Preenestins (calendat epigrafic atribuit lui Verrius Flaccus) -erau festivități la templul Florei, „ca să se repare sterilitatea recoltelor”. Alături, era templul zeiți Ceres, a recoltelor.
Era un cult plebeian, (cum se poate vedea și din caracterul mai „fără perdea” al sărbătoririlor) pentru a se îndepărta spectrul foametei, ce ar fi apărut după recolte proaste.

 
Această tradiție a fost răspândită de romani apoi în toate zonele cucerite de Imperiul Roman. În onoarea zeiței primăverii se dansa , dar pe alocuri se renunța la pudoarea obișnuită, poate și sub influiența vinului - lucru combătut de severul Cato, la timpul său.
În Fastes Preenestins, în lucrările lui Plinius cel Bătrân, dar și în poemele lui Ovisius sunt zugrăvite acele sărbători publice legate de înflorirea culturilor: erau spectacole pe un ton liber, curtezanele își plimbau straiele colorate, jocuri nocturne aduceau note de mister. 

Ovidiu a scris despre rolul primordial al înfloririi: „Dacă grânele au înflorit bine, ogorul va fi bogat; dacă via a înflorit bine, va fi vin; dacă măslinii au înflorit bine, anul va fi ddintre cele mai strălucite, și fructele vor urma anotimpul”
Ovidiu a scris că dacă Flora a fost neglijată, măslinii în floare au fost bătuți de vânt, grâul a fost lovit de grindină , iar viile au fost devastate de ploi neașteptate. Atunci s-au decis sărbătorile , care au fost finanțate (cel puțin în anul respectiv) prin direcționarea amenzilor aplicate celor ce duseseră vitele la pășunat mai întâi pe terenul agricol public și abia pe urmă pe cel privat 

La Floralia se purtau pe cap coroane împletite din flori, se puneau pe mese trandafiri , comesenii beți dansau purtând coroane de tei înflorit, se cântau serenade nocturne la poarta iubitei. Străzile erau luminate cu făclii. 
La jocurile organizate cu acest prilej su se aduceau în arenă animale pașnice: iezi , iepuri. Se distribuia năut.  

Poetul Ovidius a asimilat zeița Flora cu nimfa greacă Cloris, care i-ar fi dăruit o floare Junonei, ce ar fi rămas apoi însărcinată cu zeul Marte.
În felul acesta se făcea legătura între sărbătorile câmpenești și pregătirile armelor,  ce se făcea în luna Martie .

Aflăm că în Europa a existat tradiția ancestrală a „sărbătorilor de mai”, celebrate în general pe 1 Mai, dar oricum la începutul verii, cam la mijlocul intervalului dintre echinocțtiul de primăvară și solstițiul de vară. 

Au fost atestate astfel de sărbători în Evul Mediu în Italia, Anglia și Franța: ramuri verzi  și un trunchi înalt de copac erau simboluri ale renașterii vegetației.

În multe regiuni ale Germaniei și în general, ale Europei centrale  se sărbătorea de obicei „arborele de mai” (Maibaum) , un trunchi înalt de copac decojit la partea inferioară și decorat cu panglici și o coroană la partea superioară, în jurul căruia petrecea comunitatea respectivă. 
În Franța se citează un conflict în 1224 , la Aix-la Chapelle, unde un călugăr ar fi ridicat un trunchi de copac împodobit cu coroane, mulțimea a protestat , dar guvernatorul orașului a dispus ridicarea unui arbore și mai înalt. 
Între 1350 și 1400 se semnalează acest obicei și în Marea Britanie, în regiunile de sud și în cele galice, dar și în diferite orașe și sate. 
La conciliul de la Milano, în 1579 biserica catolică a proscris această tradiție, considerată păgână. Se consideră că apariția - în Evul Mediu- tradiției bradului de Crăciun ar fi fost o reluare a acelui obicei antic de promăvară. În Alsacia și în munții Pădurea Neagră se vorbea despre „mai de iarnă”, sau „mai de Crăciun”. 

În Irlanda se sărbătorește și azi „ziua luminoasă de mai” (Mi Bheal Taine), în Scoția: Latha Beall Tainn , când tinerii se rotesc dansând  în jurul unui catarg ridicat în piață. 
În Țara Galilor se ridică de asemenea un „arbore de Mai”decorat cu panglici și flori: Y FeDwen Fai. 

Sărbători de acest fel sunt tradiționale și în Suedia, Finlanda, Lituania, Letonia , Estonia, dar și în Grecia (GaiTanaki) 

La saxoni, arborele vieții se cheamă IrmisSul. 
Oarecum asemănător cu denumirea de la noi: Armin Deni, în Bulgaria fiind de asemenea IrminDen/ Eremiia/ IriMa/ Zamski Den. 
În Galiția și în Portugalia se celebrează de asemenea Festa de Maios/Cruz de Maio .
În Italia de pildă se celebrează Albero di Maggio, care în orașul Martone se cheamă  A'NTinna  .
Se pot adăuga tradițiile similare din Cehia, Elveția, Malta, Belgia, Cipru.
În Franța se citează o decizie din 1136 a lui Roger I Trencavel, în care era vorba despre obiceiul ca tinerii să planteze pe 1 mai un arbore decorat, care ar urma să fie tăiat în iunie, la solstițiul de vară. 

Reiese că tradiția e foarte veche, putând fi urmărită până la etrusci, din timpuri imemoriale și a fost legată în principal de reînnoirea naturii, primăvara și de fertilitate . 
Au fost asociate apoi diferite zeități (zeiță etruscă de care romanii nici nu-și aminteau prea bine de fapt, dar rămăsese sărbătoarea) sau sfinți creștini. 

Unitati romane de masura

Unități romane de lungime bazate pe dimensiunile corpului

Observăm că noi, românii înțelegem unele dintre acele cuvinte din latină, pentru că le regăsim în română.
Sub forma unor variante.
Digitus=deget , (lățimea degetului mare) -unitate de măsură cam de 1,85 cm

Palmus= palmă , (lățimea palmei, egală cu 4 degete) - unitate de măsură cam de 7,4 cm

Cubitus =cot (a rămas ca denumire a unuia dintre oasele antebrațului) - cam 44,4 cm. 
Pes=picior , cam 29,6 cm -a rămas la noi în denumirea pas, fiind de fapt în legătura cu cealaltă unitate de lungime:gradus , de aproximativ 0,74 m. 
Gradus era pasul+talpa.

 

Pe lângă acestea erau și

Uncia (rămasă în Marea Britanie ca Pouce/Once) : 1/12 picior  -aprox 2,46 cm
Passus (pas dublu): 5 picioare aprox. 1,48m

Pertica (prăjina) =10 picioare= 2,964m
Stadium : 625 picioare, aprox. 185m

Leuga (leghea romană) =7500 picioare= 2223 km

Mille Passuum (Milă) 1000 pași dubli, aprox. 1,48 km

Acest sistemm de măsuri s-a păstrat în sistemul de unități de lungime al Marii Britanii  și al Imperiului Britanic, de acolo derivând și sistemul de măsuri obișnuite în SUA.

Măsuri de suprafață (agrare) :
Scrupulum ; 100 picioare pătrate, aprox. 8,76 m2.
Actus Quadratus (Acru): 13300 picioare pătrate, aprox. 1260m2 (sau jumătate de iugăr) 

Iugerum (Iugăr) : 2 actus pătrați, aprox. 2520 m2

Măsuri de volum și masă

Uncia : aprox. 27,3g

Libra (livra/as) =12 uncii, aprox. 327g

Amphora (amfora) : circa 26l , echivalent cu quadrantal 

Biblioteca din Efes

 Biblioteca lui Celsus

Biblioteca lui Celsus a fost construită între anii 110 și 117 , de către Gaius Julius Aquila Polemaeanus, guvernatorul orașului, în memoria tatălui său, senatorul roman Tiberius Iulius Celsus Polemaeneus.
Acest senator a fost consul suffect din anul 92, apoi numit proconsul al Asiei în anul 105 de către împăratul Traian. 
Iulius Aquila a murit înainte de terminarea lucrărilor, dar a lăsat prin testament 25000 de dinari pentru cumpărarea de cărți pentru bibliotecă.
Moștenitorii săi au terminat construcția și au dotat biblioteca cu 12000 de pergamente , păstrate în dulapuri d elemn încastrate în pereți. 

Construcția a fost gândită ca o amplă bibliotecă (a treia ca mărime din lumea antică, adăpostind circa 12000-20000 de pergamente, dar cuprinzând și un mausoleual lui Celsus.
La nivelul inferior al fațadei se găsesc patru statui alegorice, care personifică virtuțile personale ale lui Celsus și valorile ideale ale culturii romane antice, bazate pe cultura elenistică greacă.
Pe piedestalele statuilor sunt inscripții care ne lămuresc pe cine reprezentau acele statui:

• Sophia-înțelepciunea, Rațiunea
• Arete-Virtutea, superioritatea morală
• Ennoia -Gândirea, Inteligența, Raționamentul, dar și Destinul
• Episteme- știința, cunoașterea, învățarea

Statuile pe care le vedem acum acolo sunt niște copii, căci originalele se află la muzeul Ephesus din Viena.
S-au făcut și niște reconstituiri ale ipoteticului lor aspect inițial (dat fiind că, așa cum știm, statuile antice grecești și romane au fost la origine colorate )

În antichitatea romană, a fost bibliotecă publică.
În perioada aceea existau deja numeroase biblioteci publice în Imperiul roman. 
Construcția a fost probabil afectată de cutremure , între care cel din 115 a fost cât pe ce să-l ucidă ș pe împăratul Traian.
A urmat incendierea de către goți- în anul 263 , rămânând doar fațada spectaculoasă , pe care o mai vedem astăzi doar pentru că între anii 1970 și 1978 arhitectul Friedmund Hueber și arheologul Volker Michael Strocka au lucrat la reconstituirea ei din piesele componente găsite la pământ. .Abia în anii 1903 și 1904 au fost găsite părți din construcție , căzute la pământ ,

La Roma, fă ca romanii

« si fueris Romae, Romano vivito more; si fueris alibi, vivito sicut ibi »

O pictură de Van Dyck reprezentând întâlnirea sfântului Ambrosie cu împăratul Theodosius

Se spune că expresia îi aparține sfântului Ambrosie

( Ambrosius din Milan , Aurelius Ambrosius episcop la Milano în anul 374, considerat unul dintre părinții Bisericii creștine din Occident) 

Se traduce:
Dacă ai fi la Roma, trăiește ca romanii;dacă ai fi în altă parte, trăiește ca cei de acolo.

Expresia provine dintr-o lucrare a teologului englez Jeremy Taylor, apărută în 1660 : Ductor Dubitantium, care e inspirată se spune dintr-o convorbire a lui Ambrosius citată de contemporanul său sfântul Augustin

 (Augustin d'Hippone, Aurelius Augustinus, teolog creștin și filozof) .

Sfântul Augustin îl întrebase dacă ziua de odihnă trebuia să fie sâmbăta-ca la Milano- sau duminica-așa cum era la Roma. 

Sfântul Ambrosie i-a scris sfântului Augustin așa:
« quando hic sum, non ieiuno sabbato; quando Romae sum, ieiuno sabbato ; et ad quamcumque ecclesiam veneritis, eius morem servate, si pati scandalum non vultis aut jacere»

(« Când sunt aici i [la Milano],  nu postesc sâmbăta ; când sunt la Roma, postesc sâmbăta : în oricare  Biserică ați fi urmați obiceiurile ei, dacă nu vreți nici să suferiți și nici să provocați scandal. ») 

Expresia arată că dacă ești în altă țară, sau în alt ținut, e normal să te pliezi obiceiurilor locului.

Aurari italieni au redescoperit o tehnica etrusca

Aurul etrusc

 Etruscii erau maeștri în prelucrarea aurului sub formă de bijuterii sofisticate.
Una dintre specialitățile lor era realizarea de motive decorative cu ajutorul unor granule de aur de numai 0,14 mm, cât e diametrul unui fir de păr.
Între secolele VII și VI î.Hr, granulele etrusce se aliniau câte 70 pentru o linie de 1cm.
Unele piese erau acoperite de zeci de mii de granule fine . Bolul de la Praeneste număra circa 140000 de granule. 
O primă dificultate era obținerea acestor granule minuscule, de dimensiune aproape egală. 
Ce procedeu se crede că se folosea:

Se decupa o foaie fină în paiete de dimensiuni egale , appoi se puneau paietele minuscule într-un creuzet, cu pudră de cărbune, ca să nu se atingă între ele. Creuzetul acoperit se încălzea până la punctul de topire a aurului, astfel că paietele de aur să formeze mici sfere , care erau apoi răcite, separate de pudra de carbon , spălate și filtrate pentru calibrare.

E posibil de asemenea ca astfel de granule să se găsească sub formă de aur nativ.

Granulele de aur, numite pulviscolo (granulare) erau fizate printr-un procedeu care nu lăsa nici o urmă vizibilă, nici chiar la microscop, o difuziune chimică.
Timp de peste 1500 de ani nu s-a știut cum se proceda în secolul VII în. Hr, deși substanțele erau descrise de Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia (cartea XXXIII).
Era o lipire chimică numită sudură coloidală sau eutectică . Se folosea un amestec de carbonat de cupru, un amestec adeziv organic , urină(?) și nitroglicerină. Amestecul se numea „santerna”𐌆𐌀𐌌𐌈𐌉𐌂  ( zamθic , „ auriu ” ). 

Descrierea modernă a tehnicii:
Amestecul coloid de gumă tragecanth  și săruri de cupru scade punctul de topire al granulelor de aur și a suportului de aur pe care urmează a se fixa granulele.
Cuprul din amestec se difuzează atât în granule, cât și în metalul de bază la punctul de contact, creând o legătură puternică. Pentru aplicarea suderului coloid, acesta se întinDupă uscarea piesei, ea se introduce într-un cuptor reductor . Căldura cace ca Tragecantul să ardă, eliberând sarea de cupru. La temperatura eutectică de 890grade Celsius cuprul se difuzează în granuleși în metalul de bază, legându-le ferm.de pe suprafața metalului de bază, iar granulele sunt atent aranjate deasupra, folosind o pensulă fină. 

Prin 1980 artizanii toscani Trili și Pacini au reușit să reproducă acel proces în atelierul lor de orfevri.
Cu granule de 0,1 mm, lipite fără urme 

Bijutierul italian Fortunato Pio Castellani (1794-1865) a făcut acest pandantiv în stilul etrusc reînviat, folosind aur de 22 de carate. El a anunțat că a descoperit tehnica etruscilor studiind tehnica prelucrării aurului într-un sat îndepărtat din Apenini. 

Pandantiv confecționat de Castellani în stil etrusc- dar aplicând granulele de aur fără a urma un motiv geometric

Pliniu cel Bătrân despre aur

Pliniu cel Bătrân a vorbit în capitolul II din lucrarea sa despre extragerea și prelucrarea aurului și argintului, destinate confecționării de obiecte prețioase, cizelate cu artă.

Dar- spune el-„pasiunile vicioase au dar un nou avânt artei” cum aurul și argintul începuseră a fi considerate prea comune, vasele fragile din cristal și vasele murrine au fost considerate dovada opulenței tocmai prin fragilitatea lor. De asemenea, pietrele prețioase aduse din India au devenit căutate, aurul nefiind decât un accesoriu al acelor bijuterii și obiecte ornate cu pietre scumpe.
El consideră că cel ce a pus prima dată un inel de aur pe deget a făcut o crimă funestă societății. 
El face opoziția între inelele de fier purtate de soldații romani ca însemn al meritelor în război , obicei provenit din tradiția greacă.
El a scris că mult timp chiar și senatorii romani nu purtau inele de aur și că astfel de însemne erau destinate doar celor ce mergeau ca ambasadori la națiuni străine, ca ornament de paradă.

La triumfuri, triumfătorului îi era ținută din spate deasupra capului o coroană etruscă de aur , dar el nu avea pe deget decât un inel de fier. 
Se spune despre consulul C.Marius că începuse să poarte inel de aur la al treilea consulat, iar cei ce primiseră inel de aur cu ocazia unei ambasade nu il purtau decât în public, iar acasă purtau doar un inel de fier, fără piatră.
El arată că primul care a purtat ine de aur inelul de aur l-a pus pe mâna stângă „ce se ține ascunsă”, nefiind sigur că e onorabil să în afișeze pe mână.
Mai ales că aurul era rar la început, la Roma. Și se exemplifică asta cu faptul că la cucerirea orașului de către gali nu s-au putut aduna o mie de livre de aur pentru a se plăti pacea.
(Livra romană cântărea aproximativ 324-327,45g, deci o mie de livre ar fi cântărit cca 325 kg

Livra avea ca subdiviziune uncia: o livră=12 uncii) 

Se oferea un inel de fier drept cadou de logodnă 
Odată cu cuceririle militare, au venit și prăzile bogate:
Pompei adunase ca pradă din Galia o mie de livre de aur, din care a ridicat un tron de aur lui Jupiter Capitolin. El jefuise templele din Galia în teritoriul pe care îl ocupase. Se adaugă și informația că galii purtau „aur pe ei” în lupte, așa că prada de război cuprindea și acele obiecte de aur.

Prăzile de război din Galia au făcut ca Silla să aducă la Roma 13000 de livre de aur și 6000 de livre de argint , după ce adusese anterior , din alte prăzi 15000 de livre de aur și 115 000 livre de argint.

Pliniu srie că nici în acel timp nu aveau inele de aur decât unii senatori. 
Apoi însă, inelele au devenit obiecte de lux la modă , prețul acestora fiind proporțional nu doar cu cantitatea de aur, ci și cu măiestria lucrăturii și cu valoarea pietrei prețioase „ce arunca focuri din cele mi vii) . Unele serveau drept sigilii, dar nu toate.  Se ajungea ca sclavii tineri să poarte inele îmbrăcate în aur. 
Inelul purtat pe degetul mic putea servi drept cheie pentru un scrin cu obiecte prețioase. 

Unele inele puteau ascunde otravă (și se citează cazul oratorului grec Demostene) sau puteau fi obiect de jaf sau puteau fi lăsate în gaj cămătarilor. 
Când a fost adoptat obiceiu de a se purta un inel de aur, acesta distingea pe cei din ordinul equestru de cei din popor, așa cum tunica laticlavă îi distingea pe senatori. 
În timpul împăratului Tiberiu s-a legiferat dreptul de a purta inel de aur doar de către cei ce avuseseră ca tată un om liber ce poseda 400000 de sesterți și care avusese dreptul , conform legii Iulia asupra teatrului, să se așeze în primele 14 rânduri ale teatrului. 

Conform lui Plinius, obiceiurile au evoluat în timp. Din timpul lui Cicero numele ordinului Equestru a fost adăugat la formula: senatul și poporul roman.
În privința distincțiilor militare, Pliniu spune că strămoșii dăruiau coliere de aur trupelor auxiliare și străinilor, dar nu dăruiau bani cetățenilor. În plus, ei dăruiau brățări cetățenilor, nu însă și străinilor.
În schimb coroanele de aur puteau fi dăruite cetățenilor ca premiu. 
Se obișnuia și aurirea coarnelor bovinelor sacrificate zeilor. 

Se citează protestul lui M.Brutus care se indignase că tribunii purtau fibule de aur. 
Femeile, în schimb, purtau brățări de aur, inele, coliere, cercei și podoabe prin păr, ba chiar și lanțuri de aur în jurul corsajului.  

Oratorul Messala ar fi lăsat în scris faptul că Marcus Antonius „folosea vase de aur pentru nevoile cele mai murdare”

Caesar, când a organizat jocuri funebre în onoarea tatălui său, nu admisese decât plăți în argint pentru serviciul arenei. Dar ulterior luxul a devenit mereu mai mare.
Valorile deținute în tezaurul public erau și ele din ce în ce mai mari.
Când Caesar a intrat în Roma la începutul războiului civil, a luat din trezorerie 14000 de livre în lingouri de aur, 35000 în lingouri de argint și 40 milioane de sesterți în numerar. 
(Era de fapt prada trimisă de el din Galia 😛)
Paulus Emilius Macedonicus, după ce îi învinsese pe macedonieni la Pydna, în 168 î. Hr, , adusese ca pradă 

230 de milioane de sesterți și din acea perioadă poporul roman nu a mai plătit impozit.

Se spune că aur nativ se găsea sub formă de paiete în apele fluviilor Tago din Spania, Po din Italia, Hebru (Marita) în Tracia, Pactolius din Asia
Argintul era preferat pentru însemnele militare, pentru că lucește mai tare de la distanță. (Militarii aveau grijă să-și lustruiască însemnele militare) 
 Aurul a fost preferat altor metale pentru că nu e deteriorat de foc , fiind greu de topit și pentru c nu se oxidează.

Proprietatea de a putea fi tras în foi subțiri (dintr-o uncie de aur se făceau pe atunci peste 750 de foi lungi de 4 degete și late tot de atât, foile mai groase fiind numite „foile lui Preneste”, și erau folosite la aurirea statuilor. Apoi faptul că se putea găsi și în stare de aur nativ(strigiles) .
Pliniu menționează ductilitatea aurului, firele de aur putând fi țesute ca lâna, pentru „tunici de aur”.
Se citează faptul că Agripina, soția împăratului Claudius, venise la spectacol naval îmbrăcată cu o tunică militară țesută din aur. 
Se citează și stofele attalice, invenție a regilor din Asia și care aveau și aur țesut . Foița de aur era lipită pe marmură cu albuș de ou; pe lemn, cu un adeziv numit leucoforon, se aureau și obiecte de cuprucu argint viu (mercur)sau cu hidragir. Pentru aurirea cuprului, acesta se încălzea la roșu, se stingea apoi cu sare, oțet și alaun, apoi se curăța , se încălzea iar și se aplica foaia de aur, lipită cu un amestec de piatră ponce, alaun și mercur . 
Aur nativ se găsea în fluviile Tago, Po, Hebrus din Tracia, Gange în India,Pactolus în Asia.

Aurul nativ găsit la suprafață, în apele râurilor se numea alutatium.
Aurul extras prin galerii de mină se numea canalicium /canaliense. 
 Metoda de separare  a aurului de steril: Masa extrasă era sfărâmată, spălată, arsă , amestecată cu făină.
Argintul ce iese din cuptor (după separarea de aur) se numea apistacudes.
Impuritățile și sterilul rămas în cuptor se numea scories.
Scoria de aur era din nou bătută și încălzită în creuzete de tasconium (caolin) 

Pliniuu descrie și metoda de lucru în minele de aur arrugies) , în galerii săpate pe distanțe mari , la lumina lămpilor , muncă mai grea și mai periculoasă decât pescuirea de perle sau de scoici de purpură în adâncurile mării. Muncitorii săpau acolo zile și nopți (odihnindu-se probabil acolo la anumite intervale) .
Dacă în galeriile săpate se întâlneau galerii de silex , acestea puteau fi sparte cu foc și cu oțet, dar era o manieră sufocantă pentru mineri, așa că s-a preferat folosirea de „mașini armate cu 150 de livre de fier.”
pentru spargerea stâncilor dure.
Fragmentele de roci erau apoi duse pe umerizi și noapte, trecute de la un muncitor la altul în întuneric. 
Un obstacol chiar mai dificil era argila albă amestecată cu pietriș („pământul alb”) ce era aproape imposibil de spart. Se ataca acolo cu colți de fier . 
După ce se termina exploatarea filonului de aur, urma retragerea muncitorilor și  doborârea stâlpilor de susținere a galeriei , anunțată de un muncitor ce avea această însărcinare. Urma prăbușirea galeriilor , contemplată de minerii mulțumiți de munca lor. 

Urma altă muncă, cea de transportare a minereului prin canale abrupte (corruges) , pentru spălare . 
La priza de apă se săpau rezervoare mari, din care apa venea cu forță la vale ca să antreneze și spărturile de stâncă. La poala muntelui se săpau canale (egoges) pentru trecerea apei , din loc în loc fiind prevăzute locuri de încetinire a vitezei apei (cu un strat de plante țepoase-ulex-, ce puteau reține aurul) .
Canalele erau mărginite cu scânduri și puteau fi susținute în aer pe traseu , pentru menținerea pantei dorite. 
Pliniu pomenește și de un mineral din Siria, numit orpiment, care conține un mic procent de aur, din care Caligula a încercat să separe aurul, dar manopera era mai costisitoare decât câștigul, astfel că procedeul a fost considerat apoi neinteresant. Mineralul era folosit însă de pictori (având culoarea aurului).
Amestecul de aur cu o cincime argint se numea electrum. (Au800 am zice noi). O cupă din electrum nativ și-ar schimba culoarea în prezența otrăvii.

Pliniu vorbește și despre o statuie din aur masiv ce ar fi fost ridicată în templul zeiței Anaitis , ce fusese furată în timpul războiului lui Marcus Antonius contra Partilor . 

Se povestește în continuare că ulterior un veteran din Bologna îl avea la masă pe Octavianus Augustus. Acesta a întrebat dacă e adevărat că primul care pusese mâna pe statuia zeiței murise orb și paralizat. Veteranul i-a răspuns lui Augustus că tocmai lua cina din piciorul zeiței😅 ; că el fusese cel ce dăduse prima lovitură și că toată averea lui provenea din această pradă.😁 
(Se pare că veteranul confecționase și cel puțin o farfurie de aur pentru musafirii simandicoși) 

Pliniu descrie și chrysocoll ul, un lichid ce curge în puțurile de mină de-a lungul filoanelor de aur , de cupru sau de argint și se solidifică iarna. . Acest chrysocoll era pisat, dat prin sită, pisat iar și cernut prin sită și mai fină , pudra fiind apoi macerată în oțet , sfărâmat iar , spălat și uscat, apoi colorat cu alun schiste și plante colorante (lutum- reseda luteola) , astfel obținându-se culoare galbenă sau nuanțe galben-verzui pentru pictură sau pentru colorarea țesăturilor.. 

Substanța aceasta servea și în medicină, în amestec cu ceară și ulei, pentru tratarea plăgilor, sau în diferite alte variante pentru cataplasme, tratarea cicatricelor sau a durerilor or ca vomitiv.

În fine, se citează și folosirea chrysocollului pentru sudarea aurului , în amestec cu cocleală, cu urina unui băiat neajuns la pubertate (!) și cu nitru, amestecul fiind santerna.
Aurul „argintos” (deci care conține și argint nativ) se sudează cu santerna, dar aurul cupros se face o sudură deosebită  adăugându-se în santerna aur și o șeptime argint, totul zdrobit împreună.

https://remacle.org/bloodwolf/erudits/plineancien/livre33.htm

Catedralele gotice foloseau și fier

Un secret al construcțiilor gotice 

După incendiul dezastruos de la catedrala Notre-Dame din Paris, constructorii care au lucrat la degajarea structurii rămase în picioare (și apoi la refacerea a ceea ce fusese distrus) au constatat cu uimire un lucru ce nu se știuse până atunci: zidurile și stâlpii din piatră aveau agrafe metalice care asigurau legătura între blocuri.

Se crezuse până atunci că în construcțiile din secolul XII nu se folosea fier. 
Dar iată că acei constructori medievali foloseau sistematic acest gen de armături metalice pentru a asigura buna comportare a structurii din piatră la eforturi excentrice , cum ar fi fost bunăoară cele provenite din cutremure, sau chiar la eforturile normale la care făceau față dantelăriile din piatră.

Iată că această tragedie a avut și o parte bună, aceea de a dezvălui unele dintre secretele construcțiilor gotice monumentale.

Acum istoricii își amintesc că spre anul 1140, cu câțiva ani înainte de Notre-Dame, constructorii medievali folosiseră la ctedrala Saint Denis tiranți de fier.

La Notre-Dame s-au folosit agrafe de fier în formă de « Π » sau de « S » introduse între blocurile de piatră, iar apoi s-a turnat plumb topit în jurul agrafei, pentru a o feri de rugină și a solidariza fierul cu piatra.

S-a pus fier la partea de sus a arcelor , la contraforți, la centurile arcadelor , în transept și chiar la fațadele vitrate 

Un manifest antic impotriva razboiului

 

Acest vas de ceramică datează din perioada anilor 540-530 î.Hr și este decorat cu o scenă din poemul epic  Iliada, de Homer.
Amfora este atribuită renumitului olar și pictor antic grec Exekias.
Scena reprezintă momentul final al luptei dintre Ahile și regina amazoanelor Pentensilea, care venise în ajutorul troienilor.
Ahile a rănit-o mortal cu lancea pe Pentensilea, dar în acel moment îi poate vedea chipul (ascuns până atunci de coif și scut) și se îndrăgostește de ea.
Dar nu mai poate face nimic! Frumoasa regină va muri în următoarele clipe.
Alegerea acestui episod din războiul troian poate fi interpretat ca un avertisment asupra distrugerilor ireversibile provocate de război. 
Da, Iliada este un poem eroic, ce slăvește faptele eroice ale luptătorilor din ambele tabere : ahei și troieni.
Războiul e prezentat ca un rezultat al acțiunii zeilor:
Conflictul e declanșat de orgoliile zeițelor (stârnite de zeița discordiei , ce nu fusese invitată la nunta lui Peleus cu zeița Thetis, ce urma să devină mama lui Achilles) .
Zeița Afrodita i-a promis-o de soție adolescentului Paris pe frumoasa Elena, apoi l-a ajutat să o răpească , ceea ce a determinat ca alianța regilor aheeni să pornească în campanie militară contra cetății Troia. 
Dacă regii respectivi fuseseră candidați cu toții la mâna frumoasei Elena și se legaseră prin jurământ să lupte cu toții contra celui ce ar îndrăzni să o răpească, singurul care nu era obligat să lupte era Achilles.
El fusese prea tânăr pentru căsătorie la data nunții Elenei, așa că nu o ceruse de soție.
Cum un oracol prezisese că e necesară și participarea lui Ahile pentru asigurarea victoriei aheilor, aceștia au decis să-l convingă să meargă la război.
Dar exista prevestirea că Achilles va muri în acel război, dacă va lua parte la el.
Mama lui, zeița Thetis l-a ascuns pe adolescentul Ahile printre fiicele regelui Lycomedes, pe insula Skyros, îmbrăcându-l în straie de femeie. Achilles părea o fată frumoasă, roșcată (de aceea fusese poreclit Pyrrha- Roșcata) . 
Trăind o scurtă perioadă printre tinerele fete, Achille s-a și iubit cu una dintre ele, Deidamia, aceasta născându-l ulterior pe fiul lor, Neoptolemos. (Neoptolem) 
Ulisses și Diomedes, doi dintre participanții la coaliția contra Troiei, merg în insula Skyros și încearcă să ghicească printre fetele ascunse de văluri care putea fi Achilles.
Ulise adusese un coș cu arme foarte bine lucrate, dar și cu bijuterii artistice. În timp ce fetele erau interesate de bijuterii, singur Ahile era atras de arme. La auzul unei trompete de alarmă, Ahile pune mâna pe o armă pentru a face față pericolului presupus și astfel i se vădește identitatea.

Doar că participarea la război nu putea fi -în cazul său- decât benevolă.
Ahile e pus în fața alternativei de a duce o viață lungă, bucurându-se de de un trai obișnuit, lipsit de faimă, sau să aibă o viață scurtă , dar faptele sale de arme să-l facă celebru. 

Și iată că acest erou ce primise o educație aleasă, avîndu- la învățător pe centaurul Chiron, alege să rămână în memoria tuturor, chiar cu prețul unei morți timpurii. 
El își părăsește deci iubita (nu ni se spune dacă știa că e însărcinată) și pleacă să lupte contra troienilor, împreună cu ceilalți ahei.

Această scenă  e ilustrată într-un mozaic roman găsit în Villa Poseidon din Zeugma. 
În acest mozaic, Ahile, încă îmbrăcat în straie femeiești,  e entuziasmat de perspectiva unor fapte glorioase și pleacă hotărât la luptă, iar iubita lui, Deidamia încearcă zadarnic să-l rețină. Ulise și Diomede , unul deghizat în negustor oriental, celălalt în servitorul acestuia , îl încadrează .

Pe acest vas antic grecesc, datat în jurul anului 460 î.Hr, scena morții Pentensileei e descrisă grafic în alt mod.
Cei doi se privesc în ochi în momentul în care Ahile o străpunge cu sabia pe Pentensilea, care se prăbușește încercând să rețină brațul lui Ahile. 

Încă odată dorința lui Ahile de a face fapte de arme care să rămână de neuitat peste veacuri l-a privat pe erou de fericirea de a cunoaște dragostea împlinită.
Pentensilea, lovită de moarte, îl privește totuși cu dragoste pe ucigașul ei, de care s-a îndrăgostit.
Lângă cei doi e o altă amazoană ucisă . 

Iliada descrie o altă dramă pe care o trăiește Ahile în timpul asedierii Troiei. 
Regii ahei au luat în robie tinere fete din localitățile învecinate și le păstrează pentru desfătarea lor sexuală. Dar Ahile chiar s-a îndrăgostit de îmbujorata Briseis, pe care o ține în cortul său și cu care intenționează chiar să se căsătorească la terminarea războiului, deci e legat de ea prin sentimente profunde.
Agamemnon e silit să o eliberase pe captiva luată de el, Criseis, pentru că tatăl acesteia, preot al lui Apollo, a mijlocit aparitia unei epidemii grave printre ahei, ca represalii.
Agamemnon nu înțelege să renunțe fără compensație la femeia răpită și cere în schimb să i se aducă în loc Briseis, fără să țină cont de sentimentele lui Ahile pentru ea. 
Ahile își stăpânește impulsul de a-l ucide pe Agamemnon, dar refuză să mai lupte alături de armata condusă de acesta, ceea ce are urmări grave pe câmpul de luptă. Prietenul lin copilărie al lui Ahile, Patrocle îi cere acestuia să-i permită să apară el îmbrăcat cu armura lui Ahile în bătălii, pentru a-i îmbărbăta pe aheeni. Urmarea este însă aceea că Patrocle e ucis în luptă, spre marea durere a lui Ahile.
Agamemnon îi returnează lui Ahile pe iubita lui Briseis, jurând că nu s-a atins de ea.
Faptele se precipită însă, Ahile îl ucide pe Hector ca să răzbune moartea lui Patrocle, deși știe că el însuși va muri nu la multă vreme după moartea lui Hector.
El îl primește cu respect pe bătrânul rege al Troiei, Priam, venit la cortul său să-i ceară trupul lui Hector pentru a-i asigura funeralii potrivite rangului său. El dă dispoziție ca trupul lui Hector să fie spălat și îmbrăcat, el însuși asigură întoarcerea în siguranță a lui Priam la Troia și promite o încetare a luptelor de trei zile pentru ca funeraliile prințului troian să se desfășoare în liniște.
Un comportament plin de noblețe, care contrastează puternic cu cruzimile inerente luptelor. 

În această frescă pictată în secolul I, Ahile , care și-a impus să nu reacționeze violent, privește cu durere și mânie cum trimișii lui Agamemnon o iau pe Briseis din cortul său. Prietenul său Patrocle o sfătuiește pe Briseis să se supună, în poem promițându-i că situația se va rezolva în curând. Mai mulți ostași ce apar în planul al doilea  sugerează  că eroul a fost silit să accepte să-și cedeze iubita pentru a nu porni un conflict armat între aheieni, deci până la urmă pentru cauza războiului. 

Comoara celtica descoperită in Cehia

 

Pe traseul viitoarei autostrăzi D35 din regiunea Hradec Králové din Cehia a fost adusă la lumina zilei o mare „aglomerație celtică”, după ce în aceeași regiune fusese descoperit „cel mai lung tumulus preistoric” descoperit în Europa, datat în mileniul IV î.Hr. O necropolă alungită , în care au fost găsite „cel puțin patru morminte”.
De-a lungul traseului viitoarei autostrăzi s-au făcut cercetări arheologice preventive, fiind găsite vestigii aparținând culturii La Tene a populației celte ce a trăit acolo în anii 450-50 î.Hr, dar și morminte din „perioada migrațiilor”, din sec. V-VI. 
E vorba despre o cultură ce a ființat în toată Europadin Galia și Spania până în Asia Mică, trecând prin Balcani și Grecia.  

Au fost găsite și multe monede de aur și de argint, unele fiind întocmite chiar acolo. Au fost găsite ateliere de confecționare a monedelor. Au fost găsite și vestigii ceramice și cuptoare de piese ceramice, precum și semne de tratarea sticlei, precum și vestigii de ambră, ce era un produs comercial prețios în epocă. 

Acum peste 2000 de ani, prin partea locului trăia tribul celtic al Boienilor, de la care se crede că ar proveni chiar denumirea Bohemiei.
 Pe o placă de ceramică a fost gravat un cap de cal.

Mărimea sitului este extraordinară: cel puțin 25 de hectare, care a fost cercetat acum aproape în totalitate.
Se intenționează clasarea acestui sit ca monument cultural.
Urmează activitatea științifică de curățare, analizare și catalogare a pieselor descoperite, urmând a fi realizată o expoziție deschisă marelui public. 

A fost găsit și un puț de lemn vechi de 7000 de ani. 

Descoperirea a paralizat autostrada. 
*****************************************************************************
Dar la noi, cum stau lucrurile? 
Să ne amintim că în 2013 la noi se găsise 

Cel mai vechi oraş din Transilvania

Mai vechi decât piramidele egiptene, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr.
În timpul lucrărilor pentru autostrada Sibiu- Nădlac, au fost descoperite vestigiile arheologice ale acestei aşezări antice, ce se întindea pe 100 de hectare!