Când conducătorul e lipsit de scrupule

 Inelul Nibelungilor- dorința distructivă și autodistructivă de putere

Operele compuse de Richard Wagner au fost scrise de el în totalitate: îi aparțin atât libretul cât și muzica, întreaga lor concepție.

Wagner e singurul care a compus opere al căror subiect se desfășoară pe parcursul mai multor lucrări : un serial de operă. Mă refer desigur la teralogia Inelul Niebelungilor, (Nibelungilor în versiunea românească) una dintre cele mai ample și mai complicate compoziții muzicale din istorie. 

Subiectul filozofic al lucrării  prezintă urmările distructive ale dorinței nemăsurate de putere și de avere, lăcomie lipsită de scrupule care îl va distruge în final pe conducătorul nesăbuit, dar și pe cei din jurul său, inclusiv propria familie.

Pentru Wagner, mitul constituie un model constant de a explica realitatea.

”Mitul are acestă singularitate de a fi adevărat oricând, în substanța sa, de cea mai compactă densitate posibilă, este inepuizabilă pentru eternitate. Sarcina poetului este doar de a-l interpreta”

Lucrarea folosește ca punct de pornire și ca parafrază pentru realitatea contemporană legendele medievale germane intitulate „Cântecul Nibelungilor”, dar sub formă alegorică e prefigurat destinul tragic pe care îl poate aduce unui popor un conducător ahtiat după putere absolută și total lipsit de scrupule.

Acest conducător, în operă e însuși Wotan, conducătorul zeilor .Pare a fi atotputernic, dar nu este. 
El e supus străvechilor legi morale, (înscrise cu rune pe lancea sa),  în numele cărora are drept de conducere a zeilor. Dar el nu stăpânește și ținuturile subpământene sau divinitățile ancestrale.

Setea de putere absolută și de bogăție nemăsurată îl împinge pe Wotan să apeleze la căi necinstite, pe care încearcă să le mascheze prin sacrificii la care le impune celorlalți zei și apoi propriei sale familii. El a făcut deja un sacrificiu personal, ochiul său stâng, la care a renunțat pentru a avea acces la tainele ancestrale . Acest sacrificiu arată că el e gata de orice, în special să renunțe la dragoste, la sentimente  pentru a-și atinge scopul.
 

Aurul Rinului

În prima operă ondinele, fiicele mitologice ale Rinului povestesc despre virtuțile magice ale aurului pe care îl au în păstrare: cel ce va renunța la dragoste va putea face din acel aur un inel cara va da posesorului său „bogăția lumii” („der Welt Erbe”).

Între timp Wotan a comandat unor giganți un castel magnific, pe care aceștia i l-au construit , în schimbul promisiunii că o vor avea pe Freia, zeița tinereții și a fecundității. (Se comportă ca și cum ceilalți zei ar fi sclavii săi iar el, Wotan, ar putea dispune de ei după bunul plac: de exemplu să dea o zeiță ca plată pentru un palat!)
El nu intenționează însă să se țină de promisiune, nu din considerente morale, ci pentru că zeii nu se pot lipsi de prezența zeiței Freia: ea le asigură nemurirea hrănindu-i cu mere fermecate și în lipsa ei deja zeii se simt slăbiți ). 
 Wotan a trimis focul (al cărui zeu e Loge) să găsească altă plată pentru giganți.

Prin urmare, din lăcomie și dorință de mărire zeul a comandat un palat pe care știe nu are cu ce să-l plătească. A promis o plată pe care știe că nu o poate da, a riscat însăși sursa de nemurire a zeilor , ca ulterior  să caute caute a dobândi - tot pe căi necinstite- o altă comoară, pe care giganții să o primească drept plată de substituție. 
Loge simbolizează de asemenea căile ascunse, necinstite. Wotan caută o cale prin care să nu-și respecte cuvântul dat, deși legea în virtutea cărea are puterea l-ar obliga să o facă.  Giganții au luat-o ca ostatică pe zeița Freia. 
Și Loge găsește o cale întortocheată prin care Wotan ar putea să-și încalce obligațiile morale fără să pară că a făcut-o. Piticul Alberich, ce domnește în lumea subpământeană a furat aurul Rinului și a făcut din el inelul vrăjit, care conferă dominația asupra lumii întregi. Alberich a renunțat la dragoste pentru a reuși întocmirea inelului. Loge îl îndeamnă pe Wotan  să se fure acest inel!
Wotan și Loge reușesc să fure inelul (și restul cantității de aur) printr-un șiretlic, dar Alberich a reușit să atașeze inelului un blestem:
„Cel care nu-l are îl va dori cu disperare, dar cel care îl are va atrage asupra lui moartea.
„Seniorul inelului va fi sclavul inelului”.

Wotan le dă giganților aurul pentru ca Freia să fie eliberată , încearcă să dea numai aurul fără să de dea și inelul, dar e nevoit să adauge și inelul la plată.
Primele efecte ale blestemului încep să se vadă: cei doi frați giganți se bat pentru aur și unul îl ucide pe celălalt. 

Zeii se bucură că au un castel strălucitor, pe care Wotan îl numește Walhalla (castelul războinicilor). 
Fiicele Rinului conchid însă că cei fericiți (pentru moment) de „acolo sus” sunt înșelători și lași. 
(Deci ei se fac vinovați cu toții pentru că se complac în înșelătorie și nu îndrăznesc să se opună)

Walkiria

Wotan a pregătit un plan diabolic pentru a pune mâna pe inelul fermecat fără a putea fi acuzat de necinste, sperând să scape astfel de urmările blestemului, dar și ale nerespectării obligațiilor morale pe care le are.
Cum inelul este acum în posesia unui gigant (Fafner) iar el nu poate face uz de forță pentru a-l lua (caz în care ar fi decăzut din dreptul de a conduce zeii și ar suferi consecințele blestemului) , el plănuiește să se servească de un erou muritor pentru asta. Eroul acela ar trebui însă să fie extraordinar de puternic , mult peste un muritor obișnuit, dar să fie în acelaș timp și foarte naiv, ușor de păcălit.

Wotan are un fiu și o fiică , gemeni pe care i-a conceput cu o muritoare (Siegmund și Sieglinde).
Ei sunt semizei , dar un copil al lor ar reuni forțele zeiești ale celor doi, devenind un erou aproape la fel de puternic ca un zeu. Uneltește deci să-i ducă la incest.
Așa că fiica sa, Sieglinde e măritată cu forța cu un soț brutal care o face nefericită: puternicul șef de clan Hunding. Wotan o vizitează sub chipul unui bătrân misterios și înfige o sabie până la plăsele în trunchiul unui stejar. (E vorba despre stejarul ancestral ce sprijinea lumea zeilor). Niciunul dintre bărbații prezenți nu a putut să o scoată.
Siegmund a fost despărțit de sora lui din copilărie, mama lui a fost ucisă iar  el a fost crescut de tatăl său, care sub înfățișarea pământească era supranumit Lupul și l-a învățat să lupte . Apoi l-a lăsat singur.
În mod „misterios” (înțelegem că prin aranjamentele lui Wotan) Siegmund e rugat de o fată să ajute o tânără ce a fost măritată fără voia ei. El vrea să o ajute, dar cei care au răpit fata, chiar cei din clanul lui Hunding îl rănesc și il silesc să scape cu fuga. 

(Wotan își cunoștea bine fiul și știa că el va sări în ajutorul unei fete răpite, apoi nu întâmplător tânărul găsește adăpost chiar în locuința surorii lui și desigur soțul ei urma să-l provoace la luptă pe oaspetele său aflând că el s-a luptat cu oamenii din clanul său. Dar..spera ca intervenția zeiască să treacă neobservată...)

Împrejurări dirijate de Wotan fac ca cei doi tineri să se întâlnească în locuința lui Hunding și să se îndrăgostească unul de celălalt. Siegmund extrage spada din trunchiul arborelui și o botează Nothung. Cei doi petrec o noapte de dragoste.

 Așa cum prevăzuse Wotan, soția lui , Fricka, zeiță ce apără căminul (ca și zeița Hera din mitologia greacă) solicită pedepsirea drastică a celor doi copii din flori îndrăgostiți, vinovați de legătură adulterină și incestuasă . Wotan îi explică atunci care e scopul său: să existe un Erou care, fără ajutor divin, să făptuiască isprava pe care el însuși se teme să o încerce. Fricka îi atrage atenția însă că Siegmund nu e erou decât prin ajutorul dat de tatăl său și e înarmat cu sabia vrăjită a tatălui său, deci participarea tatălui său ar fi evidentă . 
 Ea îi cere să nu-și ajute fiul în lupta preconizată cu Hunding, ba chiar să-i ceară fiicei lui războinice, Walkiria Brünnhilde să fie contra lui. De asemenea, să rupă sabia vrăjită. 

Wotan jură că va face toate astea. El speră că arătând că vrea să îndeplinească toate condițiile puse de Fricka, va părea că nu favorizează în nici un fel apariția Eroului neînfricat și nu va putea fi acuzat că a uneltit pentru căpătarea inelului. Dar trebuie să găsească în acelaș timp o cale ca lucrurile să se desfășoare totuși așa cum dorește . 
Pentru reușita planului său e gata să-și sacrifice copiii. Îi va sacrifica pe cei doi gemeni, Siegmund și Sieglinde, dar și  pe fiica lui preferată, Brünnhilde, conducătoarea Walkiriilor.

Walkiria Brünnhilde  este nemuritoare ca și surorile ei walkirii (fiind fiicele lui Wotan cu zeița Erda). Wotan povestește că a sedus-o pe zeița Erda, atotștiutoarea zeiță-mamă a Pământului, zeiță primordială, pentru a afla de la ea mai multe despre sfârșitul crunt care îi pândea pe zei ca urmare a blestemului și cum ar putea fi ocolite urmările .
Din această legătură s-au născut walkiriile, amazoane neînfrânte , care au ca sarcină să aducă în Walhalla sufletele eroilor și să apere astfel regatul zeilor, amenințat de cei din regatul subteran. Wotan caută în permanență un mijloc de a obține inelul care i-ar conferi puterea absolută, dar - spune el-„Dacă tratatele mă fac rege, al tratatelor sunt captiv”. Legile primordiale îi interzic comportamentul imoral. 

El vede ca unică soluție ființa unui Erou care să acționeze fără a fi influiențat de zeu, folosind propriile sale arme , o ființă cu adevărat liberă dar care să facă de fapt ceea ce dorea el, Wotan. Deci un erou pe care să-l manipuleze pe nesimțite.
Cum el dorește cu ardoare aurul și puterea absolută, Wotan știe că trebuie să distrugă dragostea, să-i piardă pe toți cei pe care îi iubește  și să-i trădeze ce cei care îl iubesc. Are în acelaș timp viziunea distrugerii regatului zeilor- dacă necinstea lui s-ar vădi. 

Cum Brünnhilde, care își iubește mult tatăl și e dornică să-l ajute, îl întreabă ce are de făcut, Wotan îi răspunde cu amărăciune că ea trebuie să îndeplinească dorința zeiței Fricka , deși nu e și propria sa voință: să -l ucidă pe Siegmund. Îi spune care fusese speranța lui, în nașterea unui erou fără pereche din cei doi semizei, că aceasta ar fi fost salvarea zeilor, dar...vai! Mama vitregă a Brünnhildei , Fricka îl împiedică!
Brünnhilde pleacă decisă să îndeplinească ordinul , deși îi iubea pe frații ei vitregi. Îl previne pe Siegmund că urmează să moară în luptă, dar că va fi dus după moarte în Walhalla iar Sieglinde va da naștere fiului lor. Siegmund nu se resemnează însă , declară că va lupta până la capăt și amenință că o va ucide și pe Sieglinde,  dacă ve fi sortit morții de walkyrii.
Brünnhilde iși schimbă decizia și declară că va ajuta la victoria lui Siegmund în luptă (știind că tatăl ei își dorește copilul Sieglindei). În toiul luptei apare însă Wotan, care lovește cu lancea sa și frânge sabia lui Siegmund. (Sabia pe care el însuși i-o lăsase înfiptă în stejar). Siegmund e ucis de Hunding, iar Brunhilde o ia pe calul său pe Sieglinde, salvând-o de pe câmpul de luptă. O încurajează pe  Sieglinde  să rămână în viață pentru copilul pe care îl poartă în pântece.

Wotan se arată extrem de furios că ordinul său nu a fost ascultat de Brunhilde. 
(Furia sa ar trebui să dovedească faptul că Brünnhilde a acționat fără acordul său)

El declară că îi ia imortalitatea și o sortește primului muritor care o va găsi adormită pe o stâncă.
Wotan își cunoaște prea bine orgolioasa fiică. Așa cum fusese sigur că ea va acționa așa cum va crede că și-ar fi dorit tatăl ei  și nu cum era ordinul formal venit de la Fricka .  Brunhilde încearcă să-l îmbuneze spunându-i că a salvat-o pe Sieglinde, care va da naștere eroului dorit de Wotan. Zeul declară însă ritos că nu-i va ajuta cu nimic pe cei doi , că a rupt și sabia cu proprietăți speciale , că singura lui acțiune va fi pedepsirea fiicei nesupuse.  Prezentându-i perspectiva de a ajunge femeia supusă a unui muritor oarecare, știa că ea va solicita ca ultimă favoare ca măcar acel muritor să fie un erou demn de ea.
Într-adevăr Brünnhilde îl imploră ca omul ce-i va fi soț să fie un erou, nu orice trecător. Wotan îi îndeplinește dorința (care coincidea de fapt cu a lui) ca Brunhilde, adormită să fie păzită de un cerc de foc și doar un erou „mai liber decât Zeul” să poată veni să o trezească. 

Wotan încearcă în continuare să păcălească soarta, dirijând evenimentele și sperând că acest lucru nu se vede .

Siegfried

Siegfried, fructul pasiunii celor doi semizei, Siegmund și Sieglinde, este încarnarea tinereții eroice. 

Consecvent ideii sale de a părea că nu influiențează cu nimic acțiunile familiei sale , Wotan l-a lăsat pe copilul Siegfried să fie crescut de piticul fierar Mime (fratele maleficului Alberich) , într-o pădure. Mime a remarcat calitățile neobișnuite ale lui Siegfried și se gândește deja să obțină aurul Niebelungului prin intermediul lui. Dar nu reușește să refacă sabia Nothung ruptă de sulița lui Wotan.

Siegfried a ajuns la dezvoltarea deplină a forței sale fizice, așa că aduce acasă un urs viu doar pentru a-l sâcâi pe Mime, (ulterior a gonit ursul înapoi în pădure). Scena ilustrează atât forța eroului, cât și atitudinea lui copilărească și de asemenea faptul că el simte nevoia unei tovărășii, fiind crescut în izolare.

Mime povestește că mama lui Siegfried, Siglinde ce ajunsese întâmplător la peștera lor , a murit la nașterea copilului și a lăsat doar sabia ruptă ca amintire de la tatăl său. 

Wotan apare  sub forma unui Călător care cere o scurtă găzduire lui Mime. El nu se desparte de sulița sa, al cărei mâner e făcut dintr-o ramură a copacului sacru al lumii. Copacul se usucă acum, iar sulița e ultima componentă sacră a sa, prin intermediul căreia Wotan conduce lumea zeilor, dar domină și armata Niebelungilor și rasa uriașilor.  

Wotan îi sugerează lui Mime că Siegfried ar putea să-l ucidă pe gigantul Fafner care păzește acum comoara Niebelungilor -transformat în balaur-, dar pentru asta va trebui să fie reforjată sabia Nothung .
Și asta va putea s-o facă doar cel ce nu cunoaște frica- eroul  neînfricat fiind Siegfried. 

Așa că Mime îl incită pe Siegfried să întâlnească balaurul care...îl va învăța ce este frica.

Neștiutorul Siegfried reface singur sabia Nothung, (proces descris prin minunată muzică eroică) . În acest timp însă Mime pregătește o otravă cu care să-l ucidă pe Siegfried după ce acesta va fi omorât balaurul și visează la stăpânirea întregului univers cu ajutorul comorii.

 
Călătorul merge apoi la peștera balaurului, unde îl înâlnește  pe Alberich, conducătorul lumii subpământene , pe care  îl asigură că nu va face nimic pentru a lua inelul blestemat, chiar dacă balaurul va fi ucis de Siegfried. Îl atenționează însă că piticul Mime va dori și el să pună mâna pe inel.
Îl avertizează și pe balaur că e în pericol de a fi ucis de Siegfried. Premizele conflictului sunt create din nou de Wotan.
Siegfried e dus de Mime până la peștera balaurului , pe care îl ucide cu acea sabie cu calități deosebite.

Sângele dragonului îi conferă lui Siegfried puteri supranaturale: el înțelege acum graiul păsărilor , o pasăre îl instruiește să ia inelul și coiful vrăjit din peștera balaurului, apoi îl previne că piticul Mime vrea să-l otrăvească , așa că Siegfried îl ucide .

Condus de pasăre, Siegfried ajunge la stânca pe care doarme Brünnhilde, înconjurată de flăcări.

Wotan înțelege că acțiunile sale pot duce la sfârșitul zeilor și o convoacă pe Erda să-l ajute să oprească acest deznodământ;  dar ea nu-l mai poate ajuta. Acțiunile sale au arătat că a încălcat legile morale străvechi:

„Cum poate profesorul
mândriei să pedepsească mândria?
Cel care a îndemnat să facă fapta,
să pedepsească fapta?
Cel care conduce prin drept,
pentru care adevărul este sacru,
disprețuiește ceea ce este drept,
conduce prin minciună?”

Înțelegând că e pierdut, Wotan răspunde sfidător că nu-i pasă că zeii vor muri iar dominația va aparține lumii subterane a răului ( Nibblung), păstrând totuși o speranță că eroul nepătat Siegfried va salva lumea. :  

„Faptul că zeii vor muri în curând
nu îmi dă nicio suferință;
Am dorit acest sfârșit!
Ceea ce într-o oră de cea mai aprigă angoasă,
disperare odată ce m-am hotărât,
voi face acum să se întâmple în mod liber și bucuros
.
Odată ce am declarat în dezgustul
meu, Niblung ar putea pretinde toată lumea;
astăzi lui Wälsung
i-am lăsat moștenire regatul meu.”

(Wälsungen sau Wölsungen erau descendenții lui Wotan, care se numise la un moment dat pe el însuși "Wälse"- Waels în epopeea engleză din secolul X-lea, Beowulf) .

Wotan încă mai nădăjduiește că regatul zeilor va fi salvat de nepotul său nepătat de corupție. Dar faptul că Siegfried a fost crescut în ignoranță (prin „grija” lui Wotan ) și este în consecință ușor de înșelat se va răzbuna nu doar asupra eroului, cât și asupra tuturor celor din jurul lui.

Wotan îi ține calea apoi lui Siegfried ca să-și dea seama dacă acesta cunoaște adevăratul înțeles al peripețiilor prin care a trecut și care a fost rolul său, al zeului , în provocarea lor. Spre vădita satisfacție a  lui Wotan, Siegfried e total neștiutor de rolul jucat de zeu.  

„cu ochii la fel de orbi
ca ochiul pe care l-am pierdut, te uiți
la ochiul care mi-a rămas pentru a vedea.”

Wotan continuă să joace rolul pe care și l-a asumat (de aparentă neprovocare a evenimentelor) și se opune ca Siegfried să ajungă la Brünnhilde. 
Wotan încearcă să-l oprească pe Siegfried cu lancea care frânsese în trecut sabia Nothung, dar de data asta lancea zeului e ruptă de sabia ținută de Siegfried! E un semn că cerințelor etice înscrise pe lance nu au fost respectate și lancea și-a pierdut puterea. Cel mai puternic dintre zei a rămas un simplu „călător” prin lume. Wotan și-a pierdut puterea!

Tânărul o vede pe Brünnhilde adormită, e prima femeie pe care a văzut-o vreodată și o trezește cu un sărut din somnul îndelungat provocat de vraja lui Wotan. Pentru prima dată Siegfried înțelege și ce e teama. 

Brünnhilde știe că Siegfried a fost hărăzit de Wotan să salveze regatul zeilor și încearcă să-l îndepărteze de ea pentru ca el să-și continue destinul eroic, dar dragostea care i-a cuprins pe amândoi e prea puternică, așa încât ea renunță să mai contribuie la salvarea zeilor, fiind gata să trăiască și să moară alături de Siegfried:

„Zeii se pot scufunda

În n noaptea veșnică!

Amurgul și întunericul
acaparează tot clanul!
Trăiesc la lumina
stelei strălucitoare a lui Siegfried!
El este al meu pentru totdeauna,
el este bucuria mea,
bogăția mea, lumea mea,
singurul meu și totul!
Lumina iubirii noastre,

râsul în moarte!”

Brünnhilde presimte sfârșitul zeilor și îl acceptă  din dragoste pentru Siegfried. . El reușește să treacă peste obstacole în mod instinctiv, fără să înțeleagă de fiecare dată sensul profund al evenimentelor. Siegfried îi pune în deget Brünnhildei inelul magic, fără să știe de puterile acestuia.

Amurgul zeilor

Cele trei Norne (divinități ale destinului, fiice ale zeiței Erda) prevestesc sfârșitul zeilor. Copacul lumii, în care Wotan își înfipsese sabia s-a uscat și acum, transformat în lemn de foc, e pus de jur împrejurul cetății zeilor- Walhalla. 
Siegfried și Brunhilde, îndrăgostiți, se pregătesc să intre în lumea oamenilor. Siegfried suferă din pricina izolării în care a fost crescut și tânjește să aibă prieteni. Siegfried i-a dat iubitei inelul, a încălecat pe calul ei Grane și înarmat cu sabia Nothung și cu scutul Brunhildei , având la el si coiful fermecat Tarnhelm care îl putea face nevăzut sau îi putea schimba înfățișarea , se îndreaptă spre palatul lui Gunther, rege din stirpea lui Gibich ce domnește în regiunea Rhinului. 

Acolo îl așteaptă însă un plan malefic: Gunther râvnește să o cucerească pe Brunhilde, sora lui -Gutrune- ar dori să se mărite cu Siegfried, iar fratele lor vitreg Hagen, fiul lui Alberich râvnește să stăpânească inelul.
Planul prinde viață după ce lui Siegfried i se dă să bea un filtru vrăjit care îi șterge memoria, astfel că acesta e de acord cu aranjamentele lui Gunther și Hagen.. 

Brünnhilde primește vizita uneia dintre walkirii, Waltraute, care îi povestește că Wotan trăiește retras la Walhalla, așteptând sfârșitul lumii fără să mai mănânce din merele tinereții furnizate de zeița Freia. Waltraute o imploră pe Brünnhilde să înapoieze inelul fiicelor Rinului, pentru a se îndepărta efectele blestemului, dar Brünnhilde refuză, vrând să-l păstreze  ca dovadă a dragostei lui Siegfried.
(Așa cum spusese în „Siegfried”, ei nu-i mai păsa acum de regatul zeilor, ci dorea doar să se bucure de dragostea ei ) . 

Siegfried apare însă sub chipul lui Gunther (transformat cu ajutorul coifului fermecat) și îi ia inelul , apoi o obligă să-l urmeze. La palatul lui Gunther, unde Siegfried își reluase înfățișarea obișnuită, Brunhilde constată că acesta e în posesia inelului , în timp ce Gunther nu poate explica de ce nu îl are.
Atât Siegfried cât și Brünnhilde jură pe vârful lancei lui Hagen că spun adevărul. Brünnhilde e convinsă că a fost trădată și, orbită de dorința de răzbunare,  îi destăinuie lui Hagen că singurul loc vulnerabil al lui Siegfried este în spate .

La partida de vânătoare organizată de Gunther și de Hagen lui Siegfried i se dă un antidot al filtrului vrăjit și astfel el își recapătă memoria. El își amintește dragostea care îl leagă de Brünnhilde, dar este imediat ucis pe la spate de Hagen. Hagen îl ucide apoi și pe Gunther, care voia să ia inelul.

Brünnhilde și Gutrune înțeleg acum adevărul. Brünnhilde decide să se ridice un rug pentru a incinera corpul lui Siegfried, dar a hotărât deja să moară și ea pe acel rug. Inelul va fi redat fiicelor Rinului după ce va fi purificat în foc. Ea se adresează lui Wotan spunând că regatul zeilor este acum terminat , apoi se aruncă în flăcări călare pe calul ei credincios.
Focul ajunge până la Walhalla, care arde și se prăbușește. Rinul iese din matcă și ajunge la rug, (de unde ondinele iau inelul), târându-l în adâncuri și pe Hagen. 
Lumea zeilor s-a terminat, urmează o alta, bazată de această dată pe Dragoste.

Întreaga desfășurare a tetralogiei scrise de Wagner între anii 1848-1874 pare un avertisment adresat clasei conducătoare și în special conducătorilor nesăbuiți ai societății, care profită de poziția lor dominantă doar pentru a obține și mai multă putere și a cuceri și mai multe ținuturi, ținând poporul în ignoranță . Prin orice mijloace, lăsând deoparte orice sentiment și orice considerent moral. Dar o astfel de societate dezumanizată e sortită eșecului. 

Legionar roman

 Ce era un legionar? De unde vine cuvântul?

Legionarul roman (în latină: legionarius, la plural legionarii) era un un luptător profesionist din infanteria romană din timpul Romei antice, începând din perioada de sfârșit a Republicii romane și continuând în timpul Imperiului roman.

Pe lângă legiunile de luptători pedeștri erau și trupe auxiliare și de cavalerie.

Legionarii erau considerați principala forță de luptă a imperiului roman și eficacitatea lor pe câmpul de luptă a rămas legendară. În ultimii 5 ani de serviciu legionarii erau puși de obicei la sarcini mai ușoare .

După retragere, legionarii romani primeau o bucată de pământ sau o compensație financiară echivalentă.  Mulți dintre ei urmau să aibă cariere politice și puteau ajunge la funcții importante. 

Cei care se aflaseră la post în provincii îndepărtate ale imperiului primeau acolo pământ . Cum pe parcursul timpului  se începuse recrutarea și  dintre tinerii localnici și nu aveau cetățenia romană, primeau această demnitate prin decret imperial. Legionarii aveau și rolul de a romaniza populațiile cucerite. 

Legionari romani încetățeniți în Dacia

La Roma, în spatele templului Divului Augustus , la statuia Minervei este fixată o placă de bronz inscripționată din ordinul împăratului Traian.

Inscripția certifică acordarea cetățeniei romane pentru veteranii ce au luptat în trei alae (unități de cavalerie) și 16 cohorte , ce se aflau în Dacia ocupată de romani.  

Cetățenia romană a fost acordată și soțiilor pe care le aveau deja veteranii sau pe care aceștia urmau să le aibă . Și copiilor lor. Cohortele sunt nominalizate și după denumire se poate observa că erau alcătuite nu doar din romani din Italia, ci și din hispanici, gali, daci , traci...cel puțin 12500 de capi de familie , militari lăsați la vatră. 

Desigur au fost și alte serii de decrete similare, pentru că recrutările pentru legiunile romane se făceau anual și cam în același ritm erau lăsați la vatră veteranii din acele legiuni. A ajuns până la noi doar acea inscripție. 

La demobilizare legionarul primea o missio honesta. Era o declarație asemănătoare unei diplome ce arăta că militarul a avut un serviciu onorabil și e răsplătit cu o îndemnizație de retragere (sumă unică ce în timpul lui Augustus era de 12000 de sesterți) și pământ. 
În acelaș timp , în caz de urgență ei putea fi rechemați sub arme (evocati) . Cei care nu respectau legile militare erau reformați cu dezonoare și primeau missio ignominiosa. În caz de incapacitate ca urmare a rănirii sau a altor probleme fizice sau psihice, ei primeau missio causaria . 

În Munții Apuseni placa de bronz inscripționată ca missio honesta era păstrată din tată în fiu ca act de proprietate și în caz că pământul se împărțea între mai mulți copii, placa era spartă și fiecare moștenitor primea o bucată. Se găsesc încă  astfel de fragmente în Țara Moților. 

Canabele legiunii XIII a Gemina încartiruită în Dacia după războaiele dintre armatele împăratului Traian contra armatelor regelui dac Decebal

Canabe= așezări  aflate în vecinătatea unor fortificații romane și aflate în gegături cu acestea.

Legiunea romană a XII-a Gemina s-a aflat în castrul de la Apulum , construit în anii 106-108. Cercetătorul Radu Ota a studiat documentele și relicvele arheologice ce încă se păstrează referitoare la canabele din jurul acelui castru, concluzionând că populația stabilită în jurul castrului număra cam 15 000 de locuitori. Aici a existat palatul guvernatorului roman al provinciei, ce era și sediul administrativ al acesteia . Studiile a numeroși cercetători români sau străini care au studiat așezările de tip canabae au arătat că a existat o politică statală a imperiului roman de dezvoltare alături de un castru legionar a două așezări: un vicus civil și canabe legionare. Putem remarca asemănarea cu situația studiată de arheologii britanici la Vindolanda.

În timpul împăratului Marcus Aurelius (ce a domnit între anii 161-180) canabele aflate la sud de castru , pe locul actualului cartier Partoș din Alba Iulia evoluaseră la rang de municipium. (Municipium Aurelium) 
După anul 197 așezările adiacente castrului Apulum au devenit Municipium Septimium - în timpul împăratului Septimius Severus (ce a domnit între anii 193-211). Acest municipiu roman a evoluat cu timpul sub forma actualului oraș Alba Iulia. La nord de castru, dar și la est și la sud- est de acesta exista un vicus autohton (așezare a localnicilor) , o comună daco- getică ce coexista cu militarii romani după terminarea ostilităților. Colonia Aurelia Apulensis. Prin săpături arheologice s-au găsit vestigiile unei clădiri de mari dimensiuni (dezvelite parțial pe o suprafață de 384m2) , cu tencuială pictată sau ornamentate cu stucaturi, datată între sfârșitul secolului II și începutul secolului III , în care s-au găsit monede emise de împărații Antoninus Pius (138 - 161) și  Marcus Aurelius 

S-a găsit o inscripție onorifică dedicată de  conscribti et cives Romani consistentes kanabis (recruți și cetățeni Romani formați din kanabis)

în onoarea comandantului castrului, : M. Ulpius Apollinaris.

conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Diverse alte inscripții găsite (pe monumente funerare sau omagiale) atestă continuitatea familială în localitate. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis Cetatea medievală , ale cărei planuri au fost desenate pe 18 februarie 1711 de arhitectul iitalian

Giovanni Morando Visconti  arată că au fost folosite zidurile vechii fortificații romane pentru așezarea medievală. conscribtietcivesRomaniconsistenteskanabis În zidul de incintă a fost găsit un bloc de piatră cu inscripția Felix Leg(io) XIII Ge(mina) Antoniana -

piesă refolosită din vechiul castru roman .

Admiterea în armata romană

Legionarii erau o armată de voluntari în care se puteau înrola cetățeni romani cu vârste între 18 și 21 de ani, în perioade de criză vârsta mărindu-se până la 45 de ani. Tânărul începea inițierea în armată la 17 ani. 

Condițiile de admitere în armată erau - pe plan moral- tânărul să nu fie cunoscut ca ducând o viață dezmățată, iar pe plan fizic să fie sănătos , să vadă bine și să aibă o înălțime de preferință peste medie.
Înălțimea nu era o necesitate absolută, dar era de dorit , avându-se în vedere că luptele de pe vremea aceea se purtau de cele mai multe ori corp la corp .
A se bate pentru patrie era un privilegiu . 

Înainte de primire, recruților li se verifica statutul juridic. Unii dintre ei veneau cu scrisori de recomandare care atestau că erau născuți liberi și erau cetățeni. Sclavi nu aveau voie să se angajeze în armată și dacă un sclav încerca să intre voluntar în armată era pasibil de pedeapsa cu moartea. 
Exista și o perioadă de probă de 4 luni (probatio)  . Dacă recrutul era admis, el devenea un signatus și primea un signaculum: o piesă de metal purtată la gât într-o punguță de piele . Signaculum era asemănător cu plăcuța de identitate pe care o poartă soldații actuali. Ea cuprindea informațiile personale importante referitoare la soldat și desigur unitatea militară din care făcea parte. 
Procesul de alegere a recruților (dilectus) era laborios, dar în caz de pericol se trecea la tumultus- recrutarea de urgență , fără a se mai alege. 

În epoca imperială trupele auxiliare au fost regrupate sub forma unor cohorte (infanterie ușoară) sau ailes (cavalerie ușoară sau grea) sau cohorte mixte (infanterie și cavalerie). Foarte frecvent soldații care făceau parte din aceste cohorte nu erau cetățeni romani. Au existat până la Vespasian cohorte constituite din aliați (sociae cohortes), unități etnice care aveau propriii lor șefi. La sfârșitul secolului I era noastră au apărut numeri: unități formate din soldați ce nu erau romani, care își păstrau caracterul etnic , limba și armamentul cu care erau obișnuiți . Erau în general infanteriști, dar erau și unități de cavalerie. Se poate nota prezența în marină și într-un corp de garnizoană din Roma a unor liberți  (vigiles) . 

Pentru membrii elitei romane activitatea în armată era o obligație. Nu se putea începe o carieră politică înainte de a participa la câteva campanii militare. - cam 10 ani. 

Remunerarea 

Cezar a mărit solda de la 450 la 900 de sesterți pe an, iar în timpul domniei lui Domitian , în anul 89, solda devenise 1200 sesterți. 
Actele individuale de curaj erau recompensate cu prime. Se deduceau însă și sume pentru cheltuielile legionarului.

Decorații și recompense pentru militari:

• -lancea (hasta pura)- pentru rănirea inamicului în luptă
• - cupa de argint - pentru uciderea în luptă a unui inamic
• - stindard de argint- pentru curaj în luptă
• - Torque et Armillae (colier și brățară de aur) - pentru comportament excepțional în cursul unei bătălii
• - Coroana de aur (corona aurea) pentru curaj excepțional în luptă
• - Coroana murală (corona muralis) - pentru primul soldat care a trecut peste zidul unei cetăți asediate
• - Coroana navală (corona navalis) - pentru bravură în luptă pe mare
• - Corona vallaris- pentru primul soldat ce trecea întăririle unei tabere inamice
• - Corona civică - pentru salvarea vieții unui camarad de arme sau a mai multor camarazi. 

- Corona civica a fost primită de tânărul Caius Iulius Caesar ce se întorsese teafăr (spre stupefacția comandantului său care îl trimisese într-o misiune extrem de periculoasă) și salvase de asemenea viețile camarazilor săi . Această distincție a fost prețuită de Cezar toată viața. 

Organizarea armatei

La început armata romană era o miliție formată din cetățenii cu stare materială mai bună, care serveau sub arme fără a fi plătiți- în caz de necesitate.

în timpul lui Servillius Tullius (578-535 î.Hr) cetățenii fuseseră împărțiți în clase în funție de starea materială ,și în funcție de ea erau obligați să-și procure echipamentul militar pe cheltuiala proprie.

fiecare legiune număra  4200 de pedestrași și 300 de călăreți. 

Primul grup de atac era format din cei mai tineri -până la 20 de ani. (hastati). Al doilea rând era format din cei între 20 și 30 de ani (principes ) - cam 1200 de persoane. În spate erau triarii, cei trecuți de 30 de ani (cam 600) și care intrau în luptă doar în caz de necesitate absolută.
Odată cu trecerea la armata profesionistă, plătită și întreținută de stat, s-a renunțat la împărțirea pe vârste a militarilor.

Cum erau echipați soldații romani (membri ai legiunilor/legionari)?

În timpul mandatului lui Caius Marius (între anii 157-86 î.Hr) s-a trecut la organizarea unei armate profesioniste . Soldații romani mai erau numiți și „hoplites”, după numele scutului circular cu diametrul de 90 cm numit „hoplon”.Marius a recrutat soldați din clasele sărace ale populației, cărora le plătea solde și le asigura echipamentul militar, dar și o parte din prada de război. Au fost abolite diferențierile după vârstă.  Cu timpul au fost primiți în armată și bărbați care nu aveau cetățenia romană. La demobilizare, legionarii  primeau pământ și cetățenie romană (dacă nu o aveau). 

Tânărul recrut ce îndeplinea condițiile de admitere depunea un jurământ (sacramentum) prin care se lega de șefii său și de Roma și putea avea o carieră militată de 15, apoi 20 de ani și apoi 25 de ani. 

Militarul din legiuni avea un armament defensiv (armură, cască și scut) și un armament ofensiv (sabie, pumnal și lance) . În timpul campaniilor militare legionarul ducea cu sine bagajele (sarcinae), ce cuprindeau proviziile de hrană (în special grâu) , ustensile de preparare a hranei (un castron metalic ), broșa (fibula) ce prindea mantia și unelte de tăiere a copacilor sau de construire de drumuri (topor- securis, fierăstrău-vidi , lopată-trulla) , echipament ce putea cântări între 35 și 45 kg. Cezar a micșorat bagajul de transportat la circa 20 kg, solicitând în schimb parcurgerea unor distanțe mari foarte rapid, ceea ce i-a permis ă aleagă cel mai adesea terenul de luptă.

Mărșăluirea pe distanțe mari era obișnuită în armata romană.
La fiecare zece zile militarii efectuau câte un marș test de treizeci de kilometri cu echipamentul de campanie. Ei practicau de asemenea și alte exerciții atletice de antrenament : întreceri la alergare, sărituri, aruncarea suliței sau a unor bolovani, lupte, înot și chiar călărie.
Recrutul era antrenat de două ori pe zi în mânuirea armelor , cu un scut de răchită și o sabie de lemn. Recrutul învăța să arunce sulița lestată 

Ei purtau o armură metalică numită „lorica segmentata”, (alcătuită din benzi metalice legate între ele cu fâșii din piele) și o armură din piele groasă, prinsă cu cuie aurite , numită „lorica hamata”. Purtau și o tunică groasă de in  largă și mai lungă decât a civililor . Aveau de asemenea o cască de bronz ce acoperea capul și aproape toată fața , o spadă scurtă (gladius) purtată în teacă la stânga , un pumnal (pugio) purtat la dreapta , un scut ,(inițial rotund, apoi dreptunghiular, mare), harnașamente noi pentru cai și potcoave, unii foloseau și pinteni ,  sulițe scurte  sau o suliță lungă de 2,5m (pilum)  .
Învățau să lupte cu arme adevărate, să folosească mașini de război și manevre tactice.

Marșurile militarilor

Legionarii parcurgeau distanțe importante pentru a supraveghea frontierele imperiului. Existau două feluri de a mărșălui: cu pas scurt și cu pas lung , mai rapid, folosit în special pe drumurile amenajate. 
Ei parcurgeau etape de circa 25 km pe zi, dar ajungeau să parcurgă în marș forțat și distanțe mult mai mari. 
Se poate cita situația în care legiunile lui Crassus au străbătut 37 km fără oprire, armata lui Cezar a mărșăluit 45 km în Galia sau un alt marș, de data asta fără bagaje , pe distanța de aproximativ 74 km, parcurși în 24 de ore, cu o odihnă de trei ore. 

La sfârșitul etapei, legionarii aveau de amenajat și tabăra provizorie în care urmau să-și petreacă noaptea, era nevoie să sape și șanțuri sau să construiască palisade și să facă diferitele treburi necesare: să aducă apă, să taie lemne pentru foc și să prepare hrana.

Ei foloseau și calote de ceramică arsă (testum) pentru coacerea pâinii fără a avea nevoie de cuptor. 
În cazuri extreme , când nu era timp pentru pregătirea pâinii, militarii mestecau boabele de grâu în gură în timp ce mărșăluiau.

La începutul unui asediu, armata romană il izola pe inamic cu un zid dublat de un șanț , ca să evite contraatacurile. Apoi se construia un turn de lemn (turris) mai înalt decât împrejmuirea orașului asediat și echipat cu dispozitive balistice. Turnul era dus aproape de incinta asediată pe o terasă construită pentru asta (agger) . La asalt se foloseau catapulte, baliste, berbeci (aries) și altele. Când se pătrundea în oraș, începeau luptele corp la corp.

Când nu luptau, legionarii construiau drumuri, poduri și chiar orașe (cum a fost orașul Timgad) .
Aceste activități erau privite și ca antrenamente pentru creșterea forței fizice , pe lângă interesul economic evident.

Energia cheltuită 

Cercetători actuali au evaluat care ar fi fost cheltuiala de energie desfășurată de acei militari.

Cam așa:
-marș de 5 ore cu greutate de 20 kg- 3000kcal

-instalarea taberei cu o oră de muncă la terasament sau la tăierea de copaci- 400 kcal

- diverse alte corvezi- 250 kcal

-consumul din metabolismul bazal propriu- 1600 kcal

Se ajungea astfel la un total de 5250 kcal.

În marșul forțat de 74 km efectuat de trupele lui Cezar în 24 de ore fără bagaje, cu odihnă de 3 ore, s-ar fi consumat peste 6000 kcal. 

În timpul lucrărilor de interes colectiv, de construire de drumuri, poduri sau fortificații se estimează un consum de energie de cca 4000-5000 kcal/zi.

Ce mâncau legionarii

Alimentul de bază în lumea romană era grâul. Soldații erau aprovizionați cu grâu (uneori zdrobit sau râșnit) , carne proaspătă, sărată sau uscată, ulei de măsline, sare și vin ieftin (care era băut amestecat cu apă rezultând băutura numită posca) , În secolul I î.Hr. legionarii romani consumau cam 1000-1500 g/zi de alimente din grâu : grâu fiert , lipii, pâine sau biscuiți. 
Rația de dimineață (prandium) pentru un soldat, în perioada Republicii cuprindea 850 g de grâu, 100 g de slănină, 30g de brânză și 1/2 litru de vin (cam 3500 kcal), iar la masa de seară (cena) ar fi primit 1350 g de pâine, 900 g. de carne, 70 ml. de ulei și 1 litru de vin . 
La aceste rații se adăugau diferite suplimente conservate (cum erau fructele uscate) sau proaspete (legume, fructe sau carne) , cum au arătat resturile găsite de arheologi în tabere din Anglia sau din Germania. S-au găsit resturi a numeroase animale domestice (porc, vită, oaie, capră) dar și de animale sălbatice (mistreț, căprior, cerb, elen, urs , castor, lutră , ba chiar lup și vulpe). 
Se obișnuia ca legionarii să bea apa în care își băgaseră armele, având credința că zeul Marte le va da forță. Autosugestia avea desigur rolul ei, dar unii comentatori adaugă și ideea că fierul heminic (din sânge) era mai bine absorbit de organism , iar organismul unui legionar avea nevoi spporite de fier , dat fiind că s-a făcut observația că alergătorii de fond din zilele noastre suferă uneori de anemie feriprivă.

Armata era în general bine aprovizionată (prin servicii de intendență bine organizate), dar puteau exista și situații când hrana era insuficientă.
Iulius Caesar a scris că la asediul orașului Avaricum armata a dus lipsă de grâu și a scăpat de foamete doar cu câteva vite. Din acest motiv trupele duceau de obicei și provizii alimentare pentru câteva zile.

Apărătoarea de braț - lorica manica (manica) 

Se pare că în timpul războaielor duse de romani împotriva dacilor a fost preluată din echipamentul gladiatorilor apărătoarea pentru braț numită manica. Manica era formată din 14 plăcuțe de fier sau din bronz curbate și suprapuse (douăsprezece segmente mai înguste și două mai late la capete) prinse cu catarame și șireturi împletite din păr din coada cailor. Plăcile metalice erau purtate peste o căptușeală din piele moale.

Această apărătoare de braț, purtată pe brațul ce era mai expus în luptă (de obicei brațul drept) a fost inclusă în echipamentul militarilor romani ca protecție împotriva temutei arme a dacilor, falx , arma cu lamă curbată atestată în numeroase basoreliefuri găsite la Tropaeum Traiani de la Adamclisi , dar și pe Columna lui Traian de la Roma. 
O sculptură găsită la Alba Iulia atestă faptul că manica a fost folosită în Dacia și în secolele II-III. 
Termenul a rămas în limba română ca mânecă- parte a hainei ce acoperă brațul. 

Centura (cingulum) 
Sabia și pumnalul erau purtate inițial pe câte o centură, apoi s-a folosit o singură centură lată pentru ambele arme (cingulum militarae- cingătoare ce era împodobită cu diferite catarame, plăcuțe metalice ornamentale, ținte , dar și cu un număr de curelușe din piele - pteriges-ce formau o protecție inghinală  )

Centura era un însemn militar ce arăta calitatea de soldat a purtătorului chiar când acesta nu purta decât tunica , mantia și sandalele. 
„Omni qui militant, cincti sunt” - Servius -„Toți soldații sunt încinși (cu centura)”
Pierderea centurii era o dezonoare militară.

Ocrea (cnemide )

Erau apărători pentru gambe folosite în antichitatea greacă și apoi de către romani.
În Grecia cnemidele (knemis) erau făcute din foi de bronz formate anatomic după formele anatomice ale fiecărui combatant și acopereau gambele de la genunchi la gleznă .
În Iliada, areii erau descriși ca fiind euknemis (cu gambele protejate) 

Apărători similare erau puse și pe picioarele dinainte ale cailor 

Cei mai bogați aveau și o cămașă din zale. Fiecare soldat își purta echipamentul în spate- între lupte.
Militarul purta și o mantie de lână ornată cu broderii  și prinsă cu o fibulă. 
Soldații erau încălțați cu caligae (sandale), peste șosete (ondines) . În zonele mai friguroase soldații purtau subigares (budigăi-pantaloni scurți de lână) .

Cohorta era unitatea militară de bază, compusă din 480 de bărbați sau 6 centurii de 80 de oameni. 

După lupta lui Crassus cu parții în 53 î.Hr, romanii au preluat de la ei ideea unor catafractares-cu armament greu și a arcașilor călare. S-au adăugat o apărătoare pentru gât , pomeți la cască  și o spadă mai lungă (spata) 

Fiecare legiune avea un stindard (un vultur din argint sau din aur/aurit) și un număr.

În timpul secolului IV era noastră au intervenit schimbări majore. Legionarii au devenit comitatenses - o rezervă strategică mobilă la dispoziția împăratului . Sau limitanei- trupe ce patrulau de-a lungul frontierei, având sediul în forturi de apărare. În locul fostei garde pretoriene erau o gardă imperială numită scholae palatinae și de asemenea unități de infanterie numite auxilae palatinae. 

Sclavul devenit profesor

Sclavul căruia i s-a ridicat o statuie în Imperiul Roman

Lucius Mammius  Maximus  

Lucius Mammius Maximus din Herculaneum se născuse sclav , dar a fost eliberat și a devenit un înstărit membru al ordinului dedicat cultului împăratului - în timpul împăratului Claudius. El devenise ofițer la Colegiul Augustan din Herculaneum. Acest colegiu , ce avea ca profesori atât cetățeni născuți liberi cât și sclavi eliberați constituia o cale de emancipare pentru liberții ambițioși care aspirau să participe la viața publică a imperiului dar care nu puteau urma „cursus honorum”- sistemul de educație rezervat membrilor familiilor nobile. 
El a construit (sau a restaurat ) piața acoperită din Herculanum și a primit cinstea de a i se ridica o statuie din bronz în vecinătatea statuilor împăratului și ale altor membri de vază ai societății romane.
Statuia sa magnifică a fost găsită în apropiere de teatrul din Herculaneum și se găsește acum la Muzeul Național Arheologic din Napoli . Statuia îl înfățișează pe libert purtând o toga amplă , somptuasă și făcând gesturi elocvente, de retor. 
Cazurile în care sclavii erau eliberați de stăpânii lor nu erau puține în Imperiul Roman. De obicei eliberarea se făcea ca recunoaștere a meritelor dovedite de aceștia în diferite domenii - sau la moartea stăpânilor lor.
Nu puțini dintre acești liberți- cum erau numiți- căpătau funcții importante în stat.

 Sclavia în Roma antică

Imaginea sclavilor folosiți doar pentru munci brute nu corespunde în totalitate condiției sclavilor din Roma antică. Sclavii erau deseori persoane educate, care exercitau meserii de înaltă calificare. Contabilii și medicii erau deseori sclavi. De multe ori ]n aceste cazuri era vorba despre scavi de origine greacă.
Sclavii necalificați sau care fuseseră condamnați la sclavie ca pedeapsă pentru diferite delicte lucrau în ferme , în mine sau la mori.
Din punct de vedere juridic sclavii nu aveau drepturi. Ei puteau fi supuși la pedepse corporale, la exploatare sexuală (prostituatele erau deseori sclave) , la tortură sau puteau fi uciși de stăpânii lor.
Cu timpul totuși sclavii au obținut o protecție juridică și au căpătat dreptul de a face plângere împotriva stăpânilor lor.

În timpul Republicii, foarte mulți sclavi proveneau dintre prizonierii de război  Faptul că mulți sclavi erau foști soldați a facilitat revoltele armate , ultima fiind marea răscoală condusă de Spartacus.
În timpul împăratului Augustus, care instituise Pax Romana- care pusese capăt politicii de cucerire de noi teritorii, nu au mai fost luați noi prizonieri. Au fost puse în schimb  restricții asupra eliberării sclavilor și au fost urmăriți cei care fugeau.
Au apărut de asemenea numeroase cazuri în care cetățeni săraci își vindeau copiii ca sclavi în perioadele de dificultate. Iar copiii născuți de sclave erau și ei sclavi.

De asemenea pierderea libertății putea fi decisă de judecători ca pedeapsă pentru delicte grave cum erau dezertarea sau nerambursarea datoriilor.
Până ăn secolul III î. Hr. un cetățean roman putea deveni sclav pentru datorii. (nexum) . Practica a fost abolită căci provoca nemulțumirea plebei. 

Nexum era o formă de garanție între debitor și cel care primea creditul. Dreptul roman a reglementat asta la redactarea Legii celor 12 Table (Duodecim Tabularum/ Duodecim Tabulae). Prin nexum, cel ce primea împrumutul dădea ca garanție a returnării banilor aservirea propriei sale persoane (sau aservirea unui membru al familiei) până la plata datoriei. Plata datoriei era oficializată în fața magistraților orașului (solutio par aes et libram) . Nexum a fost abolit la jumătatea secolului IV î.Hr. 

Campaniile militare furnizau un mare număr de prizonieri de război ce deveneau sclavi. Uneori o întreagă populație a unui oraș era luată în sclavie- cum a fost cazul la distrugerea Carthaginei în anul 146 î.Hr. (Desigur a rămas în Africa populația care trăia în afara zidurilor orașului și care a putut fugi ). 

O altă sursă de sclavi era pirateria. Pirații luau ostateci pe care îi vindeau apoi în portul din Delos (sau îi eliberau contra unor mari sume de bani plătite ca răscumpărare- cum au făcut și în celebrul caz în care îl prinseseră pe Caius Iulius Caesar). 

Roma a adoptat în anul 67 î.Hr. lex Gabinia, legea prin care generalului Pompei i s-a  dat puterea militară de a acționa în toată Mediterana pentru stârpirea piraților, care ajunseseră să aibă circa 1000 de vase. Pompei a stârpit practic pirații ucigându-le șefii prin decapitare sau crucificare. 

 

Dominația stăpânilor asupra sclavilor era oarecum similară cu dominația soțului asupra soției sale (în dreptul roman).

Condiția reală a sclavilor varia de fapt foarte mult. Dacă sclavii care munceau în agricultură sau în mine erau tratați foarte rău, cei care serveau în casă erau favorizați și deseori eliberați după un număr de ani de serviciu. În toate cazurile însă, pedepsirea nedreaptă a sclavului era considerată o infracțiune.
În casele mari ale aristocraților bogați, sarcinile îndeplinite de scavi erau numeroase și variate, distingându-se îndeletniciri „nobile” (magister) : de secretar, contabil, pedagog , sau îndeletniciri menajere minore (minister). Numeroși sclavi greci funcționau ca perceptori .
Existau și sclavi ce aparțineau statului (servus publicus) și care îndeplineau sarcini de interes general pentru serviciile municipale. 

Existau și sisteme de stimulare pentru sclavi, prin intermediul sistemului de peculium. 

Veniturile realizate de sclav din desfășurarea unei activități , de obicei artizanale sau comerciale, puteau fi economisite de sclav pentru a-și răscumpăra eventual libertatea. Venitul aparținea de drept stăpânului, dar acesta îi lăsa sclavului o cotă-parte sau întreg câștigul , dacă dorea. 

Cum sclavul era o marfă cu valoare destul de ridicată, stăpânul avea interesul de a-și întreține sclavii în bune condiții. Stăpânii aveau obligația de a asigura sclavilor hrana, îmbrăcămintea și locuința necesare. 

Prețul unui sclav varia în funcție de numeroși factori, dar poate fi considerat în jur de 2000 de sesterți. Întreținerea unui sclav costa cam 300 de sesterți pe an. 

Către secolul I î.Hr stăpânii au pierdut dreptul de viață și de moarte asupra sclavilor. Tratamentele rele au fost interzise și condamnate dur. Era interzisă de asemenea vânzarea sclavilor bătrâni , care nu mai puteau munci. Stăpânii erau obligați să aibă grijă de ei în continuare. Chiar și situația sclavilor ce lucrau în agricultură s-a ameliorat. Nu au mai existat revolte ale sclavilor. 

A apărut o nouă categorie de sclavi, cei imperiali. Ei erau proprietatea împăratului , munceau pe domeniile sale și serveau în palatele acestuia, unii îndeplinind și sarcini în administrația Statului, cel mai adesea ca liberți. 
Pe proprietățile agricole încep să muncească cei numiți coloni. Ei erau oameni liberi dar legați de pământ, pe care îl lucrau și unde plăteau dările impuse. În regiunile marginale ale imperiului , de pildă în Galia apăreau bagaudae  sau bacaudae, mișcări de revoltă locală asemănătoare cu haiducia din Țările Române (mai târziu). 
În secolul IV Imperiul Romann a devenit creștin. 
Căderea Imperiului Roman de Apus a dus la regresarea sclaviei și la apariția servituții medievale. 

Eliberarea din sclavie

Sclavii puteau fi eliberați de stăpânii lor, caz în care erau numiți libertus, sau libertinus. În această situație el nu se bucura încă de toate drepturile unui om liber: de calitatea de cetățean. Copiii săi în schimb urmau să beneficieze de toate drepturile.
Un sclav putea fi eliberat și prin decizie judecătorească, dacă se dovedea că era maltratat de stăpânul său.
Uneori, stăpânii lăsau înainte de a muri documente de eliberare pentru unii dintre sclavi sau pentru toți sclavii. Sau puteau elibera unul sau mai mulți scavi de care erau foarte mulțumiți.  Această practică fiind răspândită, cam o treime dintre sclavi erau până la urmă eliberați. 

Fiul unui sclav a fost pus de Caesar în fruntea a trei legiuni

 În anul 47 î.Hr., Caius Iulius Caesar l-a lăsat ca locțiitor al său în Egipt pe Gaius Iulius Rufio, fiul unuia dintre sclavii săi eliberați . Rufio a fost numit la comanda  celor trei legiuni lăsate de el la Alexandria  pentru a apăra tronul reginei Cleopatra.  
Suetoniu insinua (dând crezare zvonurilor răutăcioase lansate pe seama lui Caesar) că Rufio ar fi avut legături sexuale cu Caesar- și din acest motiv ar fi fost promovat la o responsabilitate înaltă, deși avea o origine umilă. Din păcate nu mi se pare plauzibil ca Iulius Caesar, care era în plină petrecere amoroasă cu tânăra Cleopatra, să fi avut gânduri amoroase legate de soldatul Rufio. 😅
Sau- chiar dacă ar fi fost așa, nu l-ar fi lăsat în Egipt (fie și la comanda legiunilor) ci l-ar fi luat cu el în campania militară din regiunea Pontului și apoi în campaniile următoare. Prin urmare insinuarea pare să fie doar ecoul bârfelor propagate cu mult avânt de adversarii politici ai lui Caesar, care căutau să micșoreze prestigiul imens de care se bucura Caesar în ochii armatelor sale. Și de asemenea ecoul nemulțumirii patricienilor la vestea că fiul unui libert a fost pus în funcție înaltă la care în mod tradițional aveau acces doar romanii cu rang senatorial..

(În timpul cercetărilor arheologice de pe Via Flaminia a fost găsită o vilă romană din perioada împăratului Augustus , ce a aparținut lui Gaius Iulius Rufio. Istoricii consideră că vila a aparținut acelui ofițer al lui Caesar sau- poate fiului său- după cum atestă inscripția: Gaio Iulio Rufioni /Nobilis L(ibertus) Posuit. (Nobilul libert Gaius Iulius Rufionis a pus/clădit) . Vila era foarte mare, împodobită cu mozaicuri. Camerele aveau instalații de încălzire. Toate dovedeau că familia lui Rufio ajunsese la mare bunăstare materială.