Meda, printesa getă

 Meda, fiica regelui get Cothelas (cunoscut și ca: Gudila/Gothila) 

Cam în anul 341 î.Hr, Meda s-a căsătorit cu regele Filip al II-lea al Macedoniei.

Se știe acum că tatăl ei, Cothelas stăpânea asupra geților din apropiere de Marea Neagră, ce locuiau pe ambele maluri ale Dunării  , stăpânind și importantul port Odessos .(Actualmente Varna, să nu confundăm cu portul actual Odesa).
Geții erau o ramură a tracilor (înrudiți cu dacii) și intraseră în conflict cu macedonenii, pacea fiind pecetluită prin căsătoria prințesei Meda cu regele Filip al II-lea al Macedoniei și prin plata unui tribut mcedonenilor..

Conform istoricului N.G.L.Hammond, după asasinarea lui Filip (în 336 î.Hr) Meda s-a sinucis, dorind să-și urmeze soțul în imperiul lui Hades. Au fost înmormântați în același Mare Tumul din Vergina în camere separate. Trupurile fuseseră incinerate și depuse în casete numite larnax, dar prințesa a rămas celebră pentru prețioasa coroană de aur lucrată în formă de crenguțe de  mirt (plantă considerată sacră , dedicată zeiței Afrodita, simbol al dragostei)
Semnificativ e simbolul „nodului lui Herakles”, care a fost plasat în centrul coroanei. 
Coroana e alcătuită din 112 flori și 80 de frunze din foiță de aur  și din tuburi fine din aur ce reprezintă tulpinile și vrejurile plantei. Mici pietre ornamentale din sticlă albastră ornamentau coroana delicată. 
Întreaga coroană simbolizează dragostea și unirea pe veci a cuplului. 

Nodul lui Herakles

În Grecia Antică acest nod era un simbol al nunții și era folosit de asemenea ca amuletă de protecție. 

Reconstituire imaginară

Joan Francesc Oliveras Pallerois și-a imaginat-o pe Meda din Odessos (mama vitregă a lui Alexandru cel Mare) ca purtând o armură din solzi (așa cum este armura găsită în alt tumul din Bulgaria) , cu un coif de aur ca cel din mormântul regelui odrisian Seuthes III. ) . Autorul și-a imaginat că Meda purta și tatuaje (ce au fost consemnate de Herodot ca fiind un semn de statut). Autorul a dotat-o pe prințesă și cu un topor dublu și cu un pumnal tracic . Nu știm însă dacă prințesa avea o fire războinică 😀

Regele Gothila

De unde până unde numele regelui get ajunsese să fie cunoscut ca „Gothila”? Pentru că Jordanes (istoric de limbă latină din secolul VI) a „încurcat puțin numele”. Probabil citind la rândul său surse istorice mai vechi , copiate după altele și mai vechi, unele denumiri au fost transcrise greșit.
În acest mod simplu, Jordanes i-a confundat pe goți cu geții și cu sciții! 
Așa încât el a scris în anul 551 o lucrare intitulată „De origine actibusque Getarum ” sau „Getica” ce a fost tradusă ca „Istoria goților”!

În lucrarea respectivă goții ar proveni din Scandinavia , de unde ar fi migrat pe teritoriul actual al Poloniei . Dar ...acest popor îl venera pe Zalmoxis , de unde se vede că de fapt e vorba despre geți. 

(Cum de altfel se și intitulează lucrarea în limba latină, traducerea corectă fiind „Despre originea și faptele Geților”, - Getica, deh!

Jordanes povestește apoi că acel popor a prădat cetatea Troia / Ilion, după ce se războiseră și cu Agamemnon.  (Or de fapt traco-geții se implicaseră în războiul troian , așa cum a scris Homer) .

Desigur aceste evenimente foarte îndepărtate au fost descrise cu oarecare aproximație.
Evenimentele mai apropiate de perioada scrierii lucrării au fost relatate cu mai multă exactitate..
Se scrie că goții s-au luptat cu armatele romane în secolul III, ei fiind înfrânți de generalul bizantin Flavius Belisarios.

Generalul Belisarios reprezentat în mozaicul din Ravenna alături de împăratul Iustinian. 

Remarcăm motivul ornamental de pe cămașa generalului născut în Tracia. 

Generalul se născuse în anul 500 în zona de graniță dintre Iliria și Tracia, pe teritoriul de azi al Macedoniei. El e considerat ultimul mare general roman , dat fiind că a întreprins campanii victorioase pentru susținerea domniei împăratului Iustinian dar și pentru apărarea Romei , ce era amenințată de goți. El a condus campania militară a armatei bizantine împotriva ostrogoților, care reușiseră să ocupe Italia. 

În anul 535 armata bizantină a cucerit mai întâi Sicilia, apoi restul teritoriilor din Italia, ducând lupte grele pentru Roma. În 540 ostrogoții erau învinși , însă după plecarea generalului Belisarius luptele au fost reluate și au continuat până în 552, când imperiul bizantin a avut o victorie decisivă asupra ostrogoților, eliberând teritoriile primordiale ale statului roman. Italia era însă devastată de războaie, aristocrația romană dispăruse și Roma era în ruine. În 560 a urmat invazia Lombarzilor.. 

Bran

 De unde vine numele castelului Bran

Scurt istoric

Există documentul emis în 1377 de regele Ludovic I al Ungariei prin care li se confirma comunității sașilor din Brașov (totaque communitas Saxorum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran , după cum le fusese promis (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare) . Exista și promisiunea că vama va fi mutată de la Rucăr la Bran. 

Observăm că documentul e scris în limba latină și se folosește termenul de „castru” pentru cetate. 

Reiese că cetatea de piatră fusese precedată de o altă fortificație, mai veche. 
Această primă cetate fusese ridicată între anii 1211-1225 de cavalerii teutoni conduși de magistrul Theodorikus.

Cetatea a fost folosită ca bază de incursiuni împotriva Țării Românești, dar a fost apoi dăruită de Sigismund de Luxemburg lui Mircea cel Bătrân- în 1407. Din 1419 cetatea a fost iar a sașilor brașoveni, până când în 1427 regalitatea ungară a luat-o în proprietate, a efectuat lucrări de extindere apoi a închiriat-o către ...Scaunul Brașovului (în 1498). 

În 1920 , Brașovul a dăruit castelul reginei Maria , care l-a lăsat moștenire fiicei sale Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, membru al fostei familii imperiale de Habsburg. 
După 1948 castelul a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, devenind muzeu . A fost restaurat între anii 1987-1993, păstrându-și destinația de muzeu.

În 2006 castelul a fost retrocedat familiei de Habsburg. Actualul proprietar, Dominic de Habsburg a redeschis castelul pentru public în 2009, în timp ce colecțiile medievale ce aparțineau statului român au fost mutate la Vama Medievală-în sat.

Denumirea

Aflăm că în limba germană, Branul e numit  Törzburg. Adică cetatea tribului (satului).

 
Dar „Bran”? 

Un nume asemănător , dar de pe alte meleaguri era al căpeteniei galilor, Brennus. El ar fi provenit dintre Senoni- un trib de gali  care ar fi migrat din Galia în peninsula Italică către anul 400 î.Hr. Ei au asediat în Toscana orașul etrusc Clusium (actualul Chiusi) și după ce ar fi înfrânt armata romană ar fi atacat apoi chiar Roma. Senatorii romani adunați în Curia au fost masacrați, galii au prădat orașul și au încercat să atace și colina Capitoliului, unde se refugiase populația , care a fost avertizată de strigătele gâștelor (crescute în templul lui Jupiter) , și a reușit să se apere . Romanii au fost siliți să plătească tribut galilor. 

Istoricii moderni au observat asemănarea numelui căpeteniei Brennus ce a atacat Roma în anii 400 î.Hr. cu numele căpeteniei celților Brennos, care a făcut o incursiune cu trupele sale de celți în Tracia și Macedonia,  prin anii 280-279,î.Hr.  

 Astfel că specialiștii încep să considere că că numele Brennos /Brennus ar proveni din cuvântul brano, care însemna corb în limba celtică. În limba veche celtică continentală (galeză) , branos însemna corb. 

Denumirea se regăsește în etnonime și toponime ca:
Brannovici (un trib din Galia celtică. Denumire regăsită în „De Bello Gallico” de Caesar sub forma: Aulercis Brannoulcibus ) Se regăsesc cuvintele branno- corb , vico-luptă, Deci Brannovici ar fi „învingători cu corbul”

Brandobrici (alt trib de celți, din zona actualului Narbonne) , Delamarre a propus să se descompună numele în „brando-bricco”- „corbii pătați” , brando/branno însemnând corbi

Branodunum (oraș briton , actualul Brancaster din Marea Britanie)

Branderix- divinitate celtică al cărei nume ar proveni din „branno-rix”- „regele corbilor”.

În limba irlandeză veche se regăsește cuvântul bran, cu sensul de corb.
Același înțeles îl avea cuvântul bran în limbile galică și bretonă. În aceste limbi, bran însemna de asemenea și șef, conducător de armată. 

În mitologia britonică, mai alez galeză, în Mabinogion se regăsește un erou ce poartă numele Bran le Beni, asociat cu simbolul corbului. 

http://www.encyclopedie.arbre-celtique.com/encyclopedie.php

Exemplele sunt mult mai numeroase și atestă prezența numelui Bran în limba celților. 

Dacii au coexistat cu celții în antichitate

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu afirmă că elementele arheologice găsite în munții Orăștiei îi arată pe daci apropiați de populațiile atestate arheologic nu doar în Transilvania, ci și în Europa Centrală : de celți! 
Se presupune că triburile de celți, populație indo-europeană vorbitori ai unei limbi kentum , blonzi, roșcați, înalți și cu pielea albă , despre care a amintit Hecateu din Milet , au migrat de-a lungul întregii Europe, dinspre est spre vest, începând din secolul VI î.Hr. Pe parcursul câtorva secole ei  au înființat așezări în actuala Cehie, Slovacia, sudul Germaniei, Elveția, Franța, Belgia și Insulele Britanice, unde au dezvoltat o cultură aparte. Ei au ajuns și pe teritoriul de azi al României, în secolul IV î.Hr. coexistând cu dacii în Transilvania și Banat, față de care s-au impus prin agresivitatea militară.  Într-un mormânt celtic găsit la noi, aproape de Carei, a fost descoperit un coif de fier împodobit cu un corb din bronz! Pasărea are aripile desfăcute și articulate, astfel că ele se mișcau când cel care purta coiful făcea mișcări bruște, în timpul luptelor. Era un semn ce simboliza probabil protecția din partea divinității protectoare, dar în acelaș timo o metodă de a distrage atenția adversarului în momentele decisive ale luptelor. Coiful celtic de la Ciumești atestă prezența celților pe teritoriul țării noastre . Numeroase alte dovezi arheologice arată că dacii au conviețuit cu celții, preluând unii de la alții diferite tehnici de prelucrare a metalelor sau de olărit, dar și - probabil- croieli de îmbrăcăminte.
Gacii maramureșeni ar avea legătură cu pantalonii largi ai celților. 

În secolul I î.Hr. Burebista, marea căpetenie a dacilor a unit triburile de daci și a pornit război împotriva triburilor străine care se înstăpâniseră prin partea locului - după cum a scris Strabon.

PRIN URMARE:

Vedem persistența simbolului corbului în cultura celtică și avem dovezi că celții au conviețuit o perioadă cu dacii și au existat influiențe reciproce.
Am aflat că în limba celtică, bran/branno înseamnă corb.

Nu ar fi de mirare ca denumirea localității Bran și a castelului Bran de la noi să provină din limba celtică .

Ar însemna: Cetatea Corbului.

S.P.Q.R.

 Ce înseamnă aceste inițiale?

Cine călătorește la Roma și se plimbă prin oraș, privind monumentele din Roma Antică, întâlnește deseori inscripția: S P Q R. Ce înseamnă?

Originea ei datează din timpul Republicii Romane, când conducerea aparținea Senatului . Clasa conducătoare erau patricienii, iar oamenii de rând erau numiți plebei.

Abrevierea S.P.Q.R. ar fi avut semnificația inițială:

  Senatus Populus Quirites Romani

 Quirites erau cetățenii romani care se bucurau de drepturile depline de cetățenie romană. 

Inscripția se traducea deci: Senatul  cetățenilor romani. 

Mai tîrziu abrevierea a fost înțeleasă ca: 

Senatus Populusque Romanus (Senatul și Poporul Roman) 

Formula e folosită în inscripțiile pe monumente, pe monedele Senatului roman din acea perioadă.

Inscripția de pe Arcul lui Titus cu formula neprescurtată.

Era simbolul uniunii dintre Senatul roman, alcătuit din descendenții fondatorilor orașului, împreună cu Romulus și poporul roman, ansamblul cetățenilor romani. 

Era emblema Republicii romane și ulterior a Imperiului roman, reprezentând puterea politică romană. Ele au rămas până astăzi simbolul orașului Roma. 

Altă interpretare găsită în dicționare este: 

„Senatus Populusque Quiritium Romanum”, adică Senatul și poporul de cetățeni romani. 

Abrevierea poate fi găsită în zilele noastre nu doar pe monumentalul Trofeu al lui Augustus, în Palatul Senatorial, între Palatul Capitolin și Palatul Conservatorilor din Piața Dealului Capitolin, sau pe Arcul lui Titus, ci și pe clădirile contemporane, pe gurile de incendiu sau pe lucrări publice din oraș, capacele de cămine din oraș. 
Unii au dat semnificații mai noi acestei inscripții:

 „Sapiens Populus Quaerit Romam”- „un popor înțelept caută Roma” sau:

„Sanctus Petrus Quiescit Romae”- „Sfântul Petru se odihnește la Roma”. 

Lupul, lupul!

 Ce facem dacă ne întâlnim cu un lup?

Teama ancestrală

Lupul a fost considerat în trecut foarte periculor, nu doar pentru animalele domestice , ci chiar pentru om- mai ales iarna, când haite de lupi înfometați puteau ataca săniile trase de cai .
Povești și legende le insuflau copiilor teama de acest animal. Scufița Roșie, Capra cu trei iezi erau exemple de pericol letal constituit de lup.

Totuși, dacă vedem acum niște fotografii ale lupilor ce trăiesc pe la noi sau în alte țări din Europa, constatăm că sunt animale de talia unui câine de dimensiuni medii care nu știu cum să se ferească mai mult din calea oamenilor.

De unde atunci legendele  fioroase și simbolurile de luptător vajnic din antichitate?
Dacă mergem la Muzeul Antipa din capitală, vedem o dioramă cu un grup de lupi care atacă un cerb.
Dioramele au fost realizate cu mulți ani în urmă, înainte de război.
Lupii aceia au dimensiuni impresionante, într-adevăr. Așa erau lupii pe vremea aceea! 
Doar că între timp au fost campanii de vânare cu intenția de eradicare a acestei specii de pe teritoriul nostru, considerându-se că -în general- animalele de pradă sunt dăunătoare și trebuie să fie stârpite.
Era pe timpul când copiii învățau la școală despre cum este „supusă natura” .Vânătorii erau răsplătiți dacă aduceau dovezi că au împușcat un număr (cât mai mare) de lupi. 

Iar vânătorii urmăreau să vâneze exemplarele cele mai mari, care să constituie un trofeu cinegetic. 
Campaniile au avut efect. Lupii au fost (aproape) stârpiți, rămânând câteva exemplare mai pipernicite, care reușiseră să pară că sunt câini (probabil). Unii dintre ei s-au împerecheat cu câini vagabonzi, din lipsă de parteneri din propria specie. 

S-a constatat după aceea că atitudinea agresivă față de natură are efecte destructive ce amenință însăși casa noastră comună, a omenirii.
În cazul concret al lupilor, s-a constatat că lipsa acestei specii  are efecte negative asupra ecosistemului.

Reintroducerea lupului în Yellowstone a avut numeroase efecte pozitive, dintre care amintesc: micșorarea populației de coioți (care ocupaseră locul liber lăsat de lupii uciși) . Coioții, fiind mai mici , vânau cu precădere pui de animale, ceea ce avea efecte negative asupra cervidelor și a altor animale. Lupii fiind mai mari, urmăresc vânarea animalelor adulte, dar atacă exemplarele mai ușor de doborât: exemplarele bătrâne sau bolnave, ori cele tarate, care nu aleargă la fel de repede sau nu se pot apăra la fel de bine. Secția aceasta contribuie la asigurarea unor populații de ierbivore mai sănătoase.
De asemenea alertarea continuă a ierbivorelor le determină pe acestea să-și schimbe locul de pășunat, evitându-se astfel pășunatul excesiv pe unele zone. Efectele pozitive sunt mai numeroase, dar să ne limităm la atât.

Atitudinea statelor europene

În mai multe state europene s-au luat măsuri pentru reintroducerea lupilor în mediul lor natural.
De pildă în Franța, unde fusese vânat până la dispariție, lupii au fost reintroduși din anii 1990, cu efecte pozitive asupra biodiversității.

În 2023 erau înregistrați în Franța 1344 de lupi - observăm precizia numărătorii. 

Desigur crescătorii de animale își exprimă „preocupări”, sunt dezbateri în sectorul agricol.

Pierderile de animale domestice sunt compensate de stat.

Dar ce să facem noi, oamenii, dacă dăm nas în nas cu un lup?

Deși în zilele noastre atacurile unor lupi sunt considerate „rarisime” în Franța, n-am auzit nici la noi să fi fost cazuri, totuși câteva sfaturi ar fi utile.

Dacă în cursul unei plimbări pe munte sau când mergem la cules de ciuperci în pădure ne întâlnim cu un lup, principalul ar fi să ne păstrăm calmul.

În nici un caz nu o luăm la fugă- pentru că asta ar declanșa instinctul de prădător al lupului și nu putem rivaliza cu el la alergare.

Ar trebui să ne uităm calm la el și să avansăm încet, fără să-i întoarcem spatele nici un moment. (ne sfătuiesc specialiștii de la Huffington Post). 
Dacă suntem însoțiți de un animal de companie (de obicei un câine), e bine să fie în lesă, ca să nu o ia la fugă sau să atragă atenția lupului.

Ni se spune că uneori lupi răniți sau dezorientați se aventurează aproape de locuințe. În acest caz se impun prudența și respectul.

Sfaturile sunt cu atât mai utile la noi, unde populația de lupi ar fi mai mare (nu se știe exact câți ar fi, dar se estimează că ar fi 2500-2900) 

Cică la noi  ar fi 6,93 milioane de hectare de păduri. În Franța în 2020 erau 17,4 milioane de hectare de păduri. Deci un sfat ar fi să refacem și la noi suprafețele de păduri defrișate, ca să nu silim animalele pădurii să-și caute hrană în zonele locuite. 

Un studiu efectuat asupra populației de lupi de la noi a relevat faptul că printre lupi se găsesc și exemplare hibride, de lup-câine, hibridarea fiind atestată prin analize genetice.
În cadrul studiului efectuat s-au plasat camere de monitorizare a animalelor sălbatice și la trei apariții ale unor lupi , apare și o detecție de câini fără stăpân.
Reiese că din acel număr- estimat- de lupi, un sfert ar putea fi de fapt câini , mulți dintre aceștia fiind părăsiți de stăpâni în pădure și sălbăticiți, alții provenind din câini astfel sălbăticiți.
Chiar și în această fotografie considerată reprezentativă pentru un lup din Apuseni se observă unmele unei hibridări cu câine: culoarea blănii e roșcată, nu cenușie, esistă și zone de blană albă. . 

Parfumul lui Caesar

 

Parfumul lui Caesar

În această perioadă se face reclamă unui parfum care , realizat de industria turcă de parfumuri, ar recrea parfumul preferat de Julius Caesar.  
Ce se știe de fapt?

Parfumurile în antichitate

Se știe că în antichitate parfumurile erau folosite frecvent și erau foarte prețuite, cu timpul fiind și comercializate pe scară largă.
Prima referire cunoscută la folosirea unui parfum datează de la sfârșitul mileniului patru înainte de Hristos, din Mesopotamia. S-au găsit referiri scrise cu privire la un vast schimb comercial de substanțe aromatice , în număr de peste 200, șapte fiind însă preferate: cedrul (considerat arbore sacru), calamus, mirt, galbanum, chiparos, laudanum și storax.
În Egipt parfumurile erau folosite mereu în cadrul ritualurilor religioase, când substanțele aromate erau arse . De acolo derivă chiar denumirea latină „per fumus” , adică „prin fum”, ajungându-se la cuvântul parfum. 
A apărut o adevărată industrie a parfumurilor. Se știe că regina Hatshepsut (1501-1482 î.Hr) organiza incursiuni în „Țara Pontului” , de unde aduceau printre altele smirna, laudanum, tămâie, rășină de terebinthus și opoponax, călătorii ilustrate în basoreliefurile templului din Deir-El-Bahari din Teba. Se citează parfumul „Kyfi”, compus din peste 60 de esențe aduse (unele) din țări foarte îndepărtate.  

În epoca elenistiă și apoi î epoca romană se făcea comerț de parfumuri cu Arabia, India , pentru completarea gamei largi de arome provenind din Corint sau din Egipt.
Marcus Antonius i-a dăruit Cleopatrei o fabrică de parfumuri situată aproape de Ein Gedi , unde au fost descoperite vase cu reziduuri de parfumuri antice . Cleopatra era pasionată de parfumuri și compunea ea însăși diferite rețete de parfumuri, despre care a schis chiar o carte: „Cleopatra Gyneciarum libri”, carte în care trecuse rețetele sale de uleiuri parfumate și de unguente cosmetice. Din păcate, cartea s-a pierdut. 
Unele dintre aceste parfumuri erau celebre în antichitate  și au fost notate de Pliniu cel Bătrân și de Dioscoride. 
Flacoane prețioase, din ceramică pictată artistic sau din sticlă suflată în forme variate închideau parfumuri destinate nu doar zeilor (la ceremonii) sau nobilimii, ci și simplilor cetățeni ce se delectau la băile romane, după exercițiile sportive din palestre. Parfumurile erau folosite atât de femei cât și de bărbați și cei ce administrau gimnaziile sau palestrele aveau și grija de a asigura uleiurile parfumate .
Ritualurile funerare includeau de asemenea parfumuri pentru ungerea corpului defunctului sau pentru parfumarea cenușii acestuia după incinerare. Flacoane de ulei parfumat- unguentaria- erau așezate și în morminte. Unele uleiuri parfumate erau folosite în scopuri medicale.
Dioscoride a indicat în lucrarea sa De materia medica nu doar materiile prime folosite pentru parfumuri, dar și cantitățile exacte din diversele componente și originea acestora și modul de preparare.

 

 În acestă pictură antică e reprezentată o femeie care prepară un parfum combinând mai multe ingrediente aromate.Ceea ce e interesant în mod deosebit pentru noi e că acestă femeie ce trăia la Pompei pare să fi fost de origine dacă. Era încălțată cu opinci și purta pe cap un văl asemănător cu maramele românești. Părul blond roșcat e pieptănat simplu.  Îmbrăcămintea femeii este romană .Poate să fi fost o sclavă eliberată, care își exercita meseria de parfumier. 

O echipă de cercetători de la Centrul Național de Cercetare italian condusă de Giuseppe  Donato -Directorul Laboratorului de Arheologie Experimentală al CNR a reconstituit unele parfumuri antice urmând indicațiile din lucrările scrise de Dioscoride și de Plinius. 

Ei au reconstituit șapte parfumuri: oleum omphacium (din măsline verzi culese în luna august) Regale Unguientum (parfum regal) , Metopium (parfum egiptean cu cardamom), Rhodinum (cu trandafiri) , Myrtum Laurum (cu măghiran), Cyprinum ( cu Cyperus esculentus, chufa)  , Susinum (cu crin) și Telinum (cu Schinduf- „fîn grecesc- fenugrec”). Unele dintre aceste ingrediente erau folosite pentru parfumarea unor vinuri sau altor băuturi, având și proprietăți medicinale. 
După rețetele lui Dioscoride au fost reconstituite  de asemenea: Irinon (cu iris), Krocinon (cu șofran) și lasmelaion (cu iasomie).

Folosindu-se resturile de parfum găsite în recipientele din fabrica antică din Ein Gedi  și cu ajutorul metodelor descrise în cartea lui Pliniu cel Bătrân , s-a reconstituit Regale Unquentum- unguentul parfumat ce a fost folosit în anul 3000 î.Hr într-un mormânt din Ur, pentru care se folosiseră: Calamus, smirnă, lemn de trandafir, balsam, măghiran, condimente și esențe de flori din țări foarte îndepărtate, precum China, India și Malaezia.  

Cyprinum , poate unul dintre cele mai cunoscute, pe bază de ulei de măsline verzi , Cardamon, Calamus (crin galben) aromat, Henna, Aspalato (lemn de aloe) și Rășină. S-au păstrat trei rețete pentru acest parfum: una d ela Teofrast, una de la Pliniu și una de la Dioscoride. Un parfum de culoare verde, ce își păstra aroma nealterată timp de patru ani. A fost considerat unul dintre ingredientele principale , alături de Megaleion, Cinamonium (scorțișoară), Myrtinum (mirt), Rodinon (trandafir) și salvie pentru crearea parfumurilor personalizate.
Rodinium, uleiul de trandafiri , ce părea să aibă origini persane era de asemenea unul dintre parfumurile foarte răspândite pe vremea Cleopatrei. 
Elegipcum- un parfum egiptean ce se vindea la Atena în secolul V î.Hr. era de asemenea foarte apreciat. Era incolor, cu aromă de mirt și scorțișoară, care devenea mai prețios dacă era învechit timp de zece ani. 
Elmendesianum- un parfum originar din Egipt , din orașul Mendes , din delta Nilului , era făcut din ulei de barnacle, smirnă, casia, rășină cu o tentă de scorțișoară.

Metopium era un parfum de Galbanum cu aromă intensă, obținut de obicei cu ulei de migdale amare ce era foarte îndrăgit de fenicieni. 

Irinum, un ulei de măsline în care se macerau flori de iris, era colorat în roșu cu semințe de henna era lăsat să se odihnească douăzeci de ani pentru a ajunge optim.

În Grecia antică mirosurile frumoase- „euodia”-erau considerate instrumente d ecercetare a divinului. 
În perioada rafinată a lui Pericle, se foloseau: 
Susinon- pe bază de crin, sau

Kipros- pe bază de mentă și bergamotă. 

Tot în acea perioadă Teofrast a scris „Tratatul de mirosuri”, care a devenit textul de bază al parfumeriei antice. 
În insula Cipru , insula consacrată frumuseții feminine, e patria celui mai vechi cosmetic cunoscut, „cipria”. Au fost descoperite acolo vestigiile unei mari fabrici industriale , o construcție cu suprafața de 4000m2, care datează din secolul XXî.Hr. Clădirea a fost distrusă de un cutremur violent în anul 1850 î.Hr, urmând apoi un incendiu ce a fost întreținut de cantitatea mare de petrol ce se găsea acolo. 

Onfaium- Oleum ex albis ulivis- era un amestec din flori și lemn parfumat sau esențe ce se lăsau să fuzioneze câteva zile la căldură.

Aceste parfumuri erau realizate din amestecuri precis dozate de diferite arome naturale , distilate . De pildă lasmelaion era preparat din Iasomie (Jasminum grandiflorum L.), ulei de susan ( Sesamum indicum L.) , cardamom(Elettaria cardamomum L.Maton), scorțișoară (Cinnamomum verum Presl.), șofran (Crocus sativus L.) și smirna (Commiphora myrrha Engler.) chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://new.societechimiquedefrance.fr/wp-content/uploads/2019/12/2012-359-janvier-p42-Fernandez-HD.pdf
Parfumul rezultat a fost considerat că aduce cu contemporanul Opium de la Yves Saint-Laurent. 
Cât despre parfumul preferat în realitate de Caesar, , se pot face mai degrabă presupuneri. 

În timpul Romei imperiale, parfumurile au fost folosite tot mai mult. Petronius povestește în Satyricon că banchetele deveniseră adevărate „orgii olfactive”. De pildă în timpul banchetelor din Domus Aurea a lui Nero, petale de trandafir impregnate cu esențe prețioase erau presărate deasupra oaspeților dintr-un tavan din fildeș perforat.

Totul era impregnat cu parfumuri: corpul, părul, caii, toate femeile, inclusiv sclavele, scaunele , corturile, chiar și pânzele corăbiilor. 

Dar nu, nu se parfumau cu sudoare de gladiator!
Pliniu cel Bătrân a scris undeva că lui i-ar repugna să se ungă pe corp cu secrețiile altei persoane, amintind cu acest prilej că grecii foloseau sudoarea gladiatorilor (care își ungeau corpurile cu ulei de măsline înainte  lupte) ca unguent emolient și chiar pentru tratarea unor afecțiuni ale pielii. 
Cei care și-au închipuit că unguentul cu sudoare era folosit ca parfum nu știau că ureea se folosește și în zilele noastre în dermatologie , pentru a combate uscăciunea pielii, mâncărimile , pentru exfolierea celulelor moarte și ca ajutor în cazul infecțiilor fungice. Ureea e conținută de urină, dar și de transpirație. În zilele noastre ea e produsă sintetic pentru a intra în compoziția diferitelor produse medicamentoase, cosmetice, sau a uleiurilor parfumate. Pe atunci se folosea transpirația. 
De menționat că transpirația începe să miroasă urât când stagnează pe piele și începe să fie alterată de microorganisme , care o fac să capete un miros respingător.  Ungerea cu ulei de măsline împiedica probabil acțiunea microorganismelor- cel puțin pe termen scurt. 

Folosirea alcoolului- mai târziu. 

Arabii au fost cei care au inventat alambicul, care au distilat alcool pentru prima dată . Alambicul a servit mult pentru distilarea aromelor din plante, obținându-se noi arome . Arabii dețineau monopolul comercial asupra acelor arome, dar mai târziu  cruciații au făcut la rândul lor comerț cu arome. .  

https://clumeton.blogspot.com/2014/06/lorigine-dei-profumi-dallegitto-al.html

Dar să nu ne îndepărtăm de timpurile antichității.

Parfumuri moderne inspirate din antichitate

Cercetătorii moderni au făcut presupuneri asupra parfumului purtat probabil de Caius Julius Caesar. 
Da, nu există documente care să ateste ce arome prefera acea uluitoare personalitate a antichității romane, dar cercetătorii au presupus că , de vreme ce se știe că Julius Caesar dădea mare atenție ținutei sale, probabil că alegea și parfumuri rafinate, care să-i sublinieze eleganța. 
(O mică observație pentru autorii de articole de pe la noi: Iulius Caesar nu a fost Împărat- așa cum cred unii dintre ei. El a fost ucis tocmai din teama senatorilor ca el să nu se proclame rege. A fost dictator, adică o persoană investită cu puteri depline în statul roman). 

Scent Culture and Tourism Association a colaborat cu departamentul de arheologie al universității Cumhuryet dinSivas (Turcia) și cu profesorul asociat dr. Cenker Atila.  În plus, ei au apelat la parfumieri din Milano , dar și la creatoarea turcoaică de parfumuri Bihter Türkan Ergül. Rodul acestei colaborări este parfumul numit de ei « Telinum », probabil în amintirea acelui parfum antic ce era pe bază de schinduf. 
Ce arome au folosit cercetătorii pentru parfumul ce ar fi putut fi purtat de Caesar?
Ei au considerat, în mod judicios, că o personalitate de prim rang nu s-ar fi mulțumit doar cu aromele populare în timpul său: menta, trandafir, lămâie, bergamotă, lavandă sau iasomie, ci ar fi dorit un parfum sofisticat și exotic. 
În parfumul compus de parfumierii moderni au fost incluse și mirosuri de iris și de cistus (trandafir sălbatic/trandafir de stâncă) , dar și note orientale de rășină .
Conform altor ziariști, în compoziția parfumului Telinum s-ar regăsi : trandafiri, violetă, iasomie, nufăr, citrice, lemn de cedru, oud, paciuli si ambră.

Desigur , în lipsa unor documente antice care să ateste ce parfum prefera Caesar, acest parfum modern rămâne o reconstituire ipotetică.

Pliniu cel bătrân a scris  în Naturalis historia despre parfumurile din timpul său: 

«Ratio faciendi duplex, sucus et corpus: ille olei generibus fere constat, hoc odorum....   E vilissimis quidem hodieque est - ob id creditum et id e vetustissimis esse - quod constat oleo myrteo, calamo, cupresso, cypro, lentisco, mali granati cortice....   Telinum fit ex oleo recenti, cypiro, calamo, meliloto, faeno Graeco, melle, maro, amaraco. Hoc multo erat celeberrimum Menandri poetae comici aetate. »

Unguentele sunt făcute din două componente: sucul și partea solidă. Prima constă în general din tipuri variate de ulei, a doua din materialele parfumate…   Printre unguentele de toată ziua, mai răspândite și din acest motiv crezute a fi cele mai vechi e cel făcut din ulei de mirt, calamus, chiparos, masti și coajă de rodie….  Telinum se face cu ulei de măsline proaspăt presat, chiparos, calamus, trifoi dulce, schinduf, miere,  măghiran și portocală amară. Era cel mai la modă parfum pe vremea poetului comic Meneandru.

Cam în acelaș fel în care , în 2019, cercetători de la Universitatea din Hawaï au declarat că au reconstituit parfumul Cleopatrei. 
Parfumul « Telinum » (sau « Telium »- după alți autori) va fi comercializat pentru început în Turcia, Franța și Italia, începând din octombrie. 

Misenum

De observat că există încă din anul 2020 parfumul « Telinum de la Misenum» , parfumul creat de cunoscutul parfumier  italian  Paolo Romano , fondatorul mărcii de parfumuri Misenum cu note de vârf de bergamotă, mentă, lavandă, iasomie, lămâie și trandafir, note centrale de cistus, cedru, paciuli, lemn de santal, balsam de copaïba și scorțișoară, notele de fond fiind ambra gri și mosc. 

Top Notes

Bergamot

Mint

Lavender

Jasmine

Lemon

Rose

Middle Notes

Labdanum

Cedar

Patchouli

Sandalwood

Copaiba balm

Cinnamon

Base Notes

Ambergris

Musk

În cadrul firmei Misenum, Paolo Romano a creat mai multe parfumuri unisex inspirate din parfumurile antichității: Catullus, Mitridate, Octavianus, Maximus, Plinius și Telinum, dar și parfumuri pentru femei, de asemenea după rețete antice: Rectina și Myrtum Laurum 
Acesta din urmă ar fi fost preferat de Cleopatra 

Top Notes

Orange Blossom

Myrtle

Bergamot

Thyme

Lemon

Orange

Middle Notes

Heliotrope

Lily-of-the-Valley

Cinnamon

Bay Leaf

Jasmine

Musk

Base Notes

Tonka Bean

Patchouli

Vanilla

Sandalwood

Leonardo da Vinci principii de viata

 Dieta lui Leonardo

Unii i-au spus „testamentul său cultural”, dar nu sunt de acord cu asta, pentru că testamentul său cultural e mult mai complex, incluzând numeroase opere de artă uluitoare, dar și continua căutare a progresului tehnologic.

Printre preocupările științifice ale lui  Leonardo da Vinci au fost și studiile de medicină. Nu doar de anatomie, ci și preocupări legate de funcționarea corpului uman .În paralel cu proiectele de arhitectură , Leonardo medita și asupra principiilor unei vieți sănătoase.

Printre însemnările sale legate în volumul Codex Atlantic,(aflat la Biblioteca Ambrosiană)  pe verso ul paginii  213 , unde Leonardo a desenat un plan pentru vila Belvedere pe care i-o comandase papa Inocențiu al VIII-lea, au fost găsite următoarele principii de viață: 

Dacă vrei să rămâi sănătos, respectă această regulă:
nu mânca fără dorință și ia o cină ușoară, 

 mestecă bine și orice primești

să fie bine gătit și simplu în formă.
Cel care ia medicamente este prost informat.
Ferește-te de furie și nu face față tristă;

stai drept când te ridici de la masă;

la amiază, nu te lăsa să dormi.
Vinul  să fie temperat, puțin și des, nu înainte de mese sau pe stomacul gol.
Nu așteptați și nu amânați la toaletă.
Dacă faceți exerciții fizice, faceți acest lucru cu mișcări mici.
Nu vă culcați pe burtă cu capul în jos

și rămâneți bine acoperit noaptea.
Odihnește-ți capul și îți menține-ți  mintea fericită.
Fugi de poftă și ține-te de dieta ta.

Indicațiile au fost scrise în perioada anilor 1515-1516, când avea 63-64 de ani. 

Se vuoi star sano, osserva questa norma:
non mangiare senza voglia, e cena lieve;
mastica bene e quel che in te ricevi
sia ben cotto e di semplice forma

Chi medicina piglia, mal s'informa.

 Guardi dall'ira e foggi l'aria grieve;

Su dritto sta, quando da mensa leve;

di mezzogiorno fa che tu non dorma.

E il vino sia temprato, poco e spesso,
non for di pasto, nè a stomaco vuoto.
Non aspettare nè indugiare il cesso;
se fai esercizio si di piccolo moto.

Col ventre resuppino e col capo depresso

non star, e sta coperto ben di notte.

El capo ti posa e tien la mente lieta.
Fuggi lussuria e attenti alla dieta.  

Perceptele de viață sunt scrise sub forma unor versuri , ideile pe care le conțin fiind încă valabile după mai mult de o jumătate de mileniu.

Leagănul civilizației

Daco-geții în vechime

Marija Gimbutas, arheolog de origine lituaniană şi profesoară la Universitatea Californiei din Los Angeles:

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului”

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizația umană?

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate de prelucrare  a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, județul Alba 5500-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, și tot de aici au plecat și s-au format celelalte popoare indo-europene și nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciții, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii(ahei și dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii au avut o civilizație timpurie de mare importanță

O civilizație anterioară civilizației Sumeriene, foarte numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei s-au extins  în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa....Chiar și Burii din Africa de Sud ar fi provenit dintr-un  trib Dac, din care făcea parte însuși Burebista.

Scrisul și odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spațiul tracic și abia mai târziu in spațiul greco-roman. S-au găsit plăcuțe de aur cu scriere foarte veche .  Pe teritoriul Bulgariei de astăzi a fost găsită o carte cu file de aur a cărei vechime estimată e de 2500 de ani. Scrierea de pe aceste cîteva file legate ca un caiet nu a fost descifrată încă. S-a emis ipoteza că ar fi scriere etruscă, fără dovezi concludente. În România, la Sinaia au fost descoperite mult mai multe plăcuțe de aur inscripționate cu o scriere ce nu necunoscută la acea dată . Din păcate plăcuțele au fost topite din ordinul regelui Carol I , după ce fuseseră copiate grosolan în plumb, în atelierul unui meșter local. Cercetători mai noi afirmă că au reușit să descifreze scrierea de pe puținele plăcuțe ce se mai păstrează în copii de plumb și că ele cuprind relatări din istoria dacilor și poeme (ce erau probabil cântate ) cu subiecte eroice. 
Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Tracii, întemeietorii Troiei

De remarcat că istoricul Vasile Pârvan a descris în lucrarea „Dacii la Troia” faptul că o ramură a dacilor ar fi ajuns în Asia Mică și ar fi fondat pe ruinele Troiei homerice așezarea (denumită de arheologi Troia VII, pe care ar fi stăpânit-o trei secole.

Dovezi arheologice: spadă făurită în Transilvania în epoca de bronz și găsită la Troia VII, precum și 7 săbii de tip „micenian” din epoca de bronz, găsite în Transilvania. 

În al doilea nivel al săpăturii Troiei, identificat ca Troia II datată în jurul anului 2450-2200 î.Hr., s-au găsit patru artefacte magnifice, lustruite, din piatră verzuie (nefrit)și albastră (lapis lazuli)care ar proveni din Basarabia, teritoriu ce făcea parte din pământul tracilor.

Există numeroase denumiri comune în Troia (descrisă de Homer) și în Tracia. Poarta Scheiană (Schei- după numele unui trib trac) , trib trac numit Xanthii și un râu Xantos  la Troia, râul Arisbus în Tracia și un râu Arisbus la Troia, un râu Rhesus în Troia și un rege al tracilor cu același nume și altele, menționate de Strabon. Homer descrie sosirea regelui trac Rhesus, aliat al troienilor, ce folosea un car de luptă împodobit magnific cu ornamente de aur și argint, și purta o armură de aur, demnă de un zeu.

„Carienii se află înspre mare aşezaţi, de asemeni şi paionii cu arcuri rotunjite, lelegii, cauconii şi slăviţii pelasgi. Către Thymbre, sorţul rândui lycienii, pe mysienii semeţi, pe phrygienii strunitori de cai şi pe maionii cei cu frumoase care. Dar de ce mă întrebi şi vrei totul să ştii? Vreţi oare s-ajungeţi în tabăra troiană? Sosiră de departe războinicii traci şi ei se află acum la marginea taberei. În fruntea lor e Rhesus (Ρήσος), vlăstarul lui Eioneus. Cei mai frumoşi cai ce i-am văzut vreodată sunt sirepii lui Rhesus, mai albi decât zăpada, mai sprinteni la fugă decât suflarea vântului. Din aur şi argint e carul ferecat şi-mpodobit frumos. Rhesus e-nveşmântat cu totul în aur, armele-i sunt minuni, şi nu-s deopotrivă cu ale muritorilor, mai degrabă par pe măsura zeilor celor fără de moarte. Duceţi-mă, acum, aproape de corăbii sau lăsaţi-mă aici fedeleş legat, până ce vă întoarceţi. Atunci veţi şti, abia, dacă eu v-am minţit ori de-am spus adevărul.”

 

Pe un vas antic grec (cca 360 î.Chr)e descrisă scena în care aheii Odisseus (Ulise)  și Diomedes au furat faimoșii cai albi ai regelui trac Rhesus,fiul lui Eioneu,  ucigând mai mulți războinici traci. Se remarcă straiele împodobite și cămășile de zale purtate de traci. (și în scrieriele lui Euripide se vorbește despre echipamentul „de lumină” al tracilor - cămășile strălucitoare de zale. )

În Iliada sunt menționați mai mulți conducători traci ce veniseră să lupte (cu războinicii lor) alături de troieni: Acamas, fiul lui Eussorus, descris ca foarte înalt și viteaz,  Peiros, Eufem (fiul regelui Troezen, fiul lui Ceas), Asius (venit din orașul Sestus, aproape de Hellespont), Euphemus al Ciconilor venit din orașul Ismara (Ismarus) și Lycurgus al Edonilor , trib din zona râurilor Nestus și Strymon din sudul Traciei. Tracii foloseau săbii mai lungi decât ale aheilor. Aheii erau în admirația cailor albi, „ca razele de lumină” ai cavalerilor traci- cum nu mai văzuseră.

Cercetătorii  constată pe măsură ce avansează cercetările că evenimentele descrise de Homer nu sunt simple legende, ci reflectă cu exactitate realitatea istorică. După ce amplasamentul cetății Troiei a fost găsit după descrierea din Iliada, acum astronomii au calculat anul întoarcerii lui Ulise în Itaca după indiciile astronomice cuprinse în poemele lui Homer. Conform descrierilor din Iliada, cu 29 de zile înainte de asaltul final asupra Troiei două constelații, Pleiadele și Lebăda erau vizibile simultan la apusul soarelui, iar cu 33 de zile înainte de căderea Troiei, planeta Mercur era pe cer la apus. Cu șase zile înainte de atac planeta Venus era vizibilă în timpul zilei. A fost descrisă și o eclipsă de soare.  Astronomii au calculat data evenimentului, precum și data la care s-a întors Ulise în Itaca, după peregrinări: pe 16 aprilie 1178 î. Chr. ! (Conform săpăturilor arheologice, Troia VII, ce e în legătură cu războiul povestit în Iliada a fost datată între anii 1300-1190 î. Chr.)
 Deci în perioada aceea, tracii aveau armuri din zale , care cel puțin în cazul regelui erau din  aur.

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată, (oare cine?).

De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ.
Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare și cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal și apoi păstrate cu sfințenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construiește în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații).

Conform mărturiilor rămase posterității ale lui Platon și Socrate, însuși Pitagora și-a completat studiile la școala Zamolxiană, și tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca Cimiry. Migrând ulterior către Italia, Spania, Anglia și Irlanda au fost cunoscuți sub denumirea de celți.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru.

Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească și nici deznaționalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradițiile strămoșilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuțioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoșilor noștri.

România rămâne un miracol.

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

Cea mai admirată femeie a Renașterii

 Simonetta Vespucci

A fost considerată încarnarea zeiței frumuseții. A fost supranumită „La sans par” („fără pereche”).
Numele Vespucci vă e cunoscut? Da, acel Amerigo Vespucci, navigator , explorator și neguțător născut la Florența  care a înțeles că teritoriile la care ajunsese înaintea lui Cristofor Columb formau de fapt un nou continent care nu era Asia și care a fost  botezat după prenumele său: America. Vărul său, Marco Vespucci s-a căsătorit în 1469 cu frumoasa Simonetta, în vârstă de numai 16 ani. 
Simonetta Cattaneo se numea la naștere. S-a născut pe 6 februarie 1453 la Porto Venere (nume predestinat 😊) ce aparținea republicii Genova. Tatăl ei, Gaspar Cattaneo della Volta era dintr-o mare familie genoveză ce a dat cinci dogi ai acelei republici. 
Tânărul florentin Marco Vespucci a fost trimis de tatăl său la Genova ca să lucreze la  Officio di San Giorgio, o mare instituție financiară , una dintre primele bănci moderne din Europa.

Una dintre primele bănci din Europa, ce a rămas în activitate din 1407 până în 1805, deci aproape 400 de ani.

(Officium comperarum et bancorum Sancti Georgii, în italiană: , Casa delle compere e dei banchi di San Giorgio)

Banca s-a înființat pentru a asigura fondurile necesare Genovei după o expediție navală victorioasă, când republica avea nevoie de o mare sumă de bani pentru a plăti taxa de fret pentru flota sa. Consulii genovezi au împrumutat statul cedând Genovei veniturile ce le reveneau din unele impozite , pe o perioadă de 15 ani, primind un avans de 1300 de lire genoveze- echivalentul a 52 kg. de aur. Banii au fost dați unui comitet format din 18 cetățeni , care au format Casa de împrumut. Statul genovez s-a obligat să plătească în rate, cu dobândă , împrumutul. Totul a mers bine până ce Genova a fost învinsă de Veneția în 1407, datoria fiind preluată de o societate pe acțiuni ce urma să gestioneze datoria, dar și veniturile Genovei , principalele posesiuni genoveze fiind ipotecate. Banca a început să acorde împrumuturi pe piața europeană , regii catolici Isabella de Castilia și Fernand de Aragon având conturi la această bancă bancă. La fel și împăratul Carol Quintul. 

 Tatăl Simonettei a considerat că tânărul Marco Vespucci e o partidă extrem de potrivită pentru fiica sa, familia Vespucci fiind legată de puternica familie Medici, care conducea de facto Florența.
S-a organizat întâlnirea dintre cei doi tineri, la biserica San Torpete, în prezența părinților  , a dogelui Piero il Fregoso și a numeroși membri din nobilimea genoveză . Marco a fost fermecat. Pe Simonetta probabil că nu a întrebat-o nimeni. Oricum nu putea da înapoi.

Nunta Simonettei

Nunta celor doi tineri a avut loc la Florența, în palatul Medici-Riccardi , reședința oficială a conducătorilor florentini, iar petrecerea de nuntă a fost organizată la Vila Medicea di Careggi., vila bogatei familii Medici. Nunta a fost imortalizată de un pictor contemporan (nu-i știm numele, dar lucrarea e foarte prețioasă ca document istoric)

Putem vedea aici straiele luxoase ale nobililor și ținuta strălucitoare a Simonettei, a cărei siluetă înaltă e subliniată de rochia cu trenă . Frumusețea ei i-a impresionat profund pe cei doi frați care conduceau Florența: Lorenzo și Giugliano.

Renașterea făcută de tineri

Putem observa aici că tinerilor din acel timp li se încredințau fără ezitare însărcinări de mare importanță .
Lorenzo de Medici (Lorenzo di Piero de'Medici), supranumit Lorenzo Magnificul avea în 1469 20 de ani. (Se născuse pe 1 ianuarie 1449) .Familia Medici deținea o bancă importantă, cu filiale în toată Europa. El continua tradiția instituită de bunicul său, Cosimo de Medici  de a dedica o mare parte din averea sa ocrotirii artelor dar și operelor de caritate.

Tatăl lui Lorenzo, Piero I de 'Medici a fost de asemenea protector al artelor și mare colecționar. Mama lui, Lucrezia Tornabuoni a fost poetă . A scris sonete.

Tânărul Lorenzo primise o educație umanistă. Studiase latina, doctrinele filozofice , literatura, muzica, dansul , avea noțiuni de arhitectură, dar și în domeniul bancar. Cronicarii contemporani îl descriau ca fiind un tânăr „cu aer viril, ..tânăr de ani și bătrân prin știință”. La 17 ani fusese trimis de tatăl său la Roma în misiune diplomatică, pentru a susține în fața papei legitimitatea lui Galeas-Maria Sforza ca duce de Milano și de a negocia cu papa condițiile de exploatare a minelor de alaun deținute de familia Sforza. 
Deci misiuni importante.
Din 1469 a succedat tatălui său la conducerea Florenței. S-a străduit să instituie o conducere fermă , dar în ambianță plăcută. Tirania sa era temperată de festivaluri, baluri, turnire, nunți fastuase și recepții princiare.  În mijlocul acestora strălucea frumoasa Simonetta.  

Giuliano de Medici , fratele mai tânăr al lui Lorenzo, avea în 1469 16 ani. Era la rândul său susținător al artelor și avea o fire romantică.

În acest portret de Bronzino, Giuliano de Medici apare un tânăr cu trăsături virile plăcute, așa cum e descris de contemporani. portretul pe care i l-a făcu Botticelli e mult mai puțin flatant, tânărul apare fiind puternic marcat de moartea Simonettei.

Admirația pentru Simonetta

Frumusețea tinerei mirese de 16 ani i-a vrăjit pe cei doi frați, dar nu doar pe ei. Pictorii protejați de familia Medici, între care Sandro Botticelli, Piero di Cosimo, Ghirlandaio, Filippo Lippi , Verocchio și ucenicul său Leonardo da Vinci  au decretat-o frumusețea perfectă și au luat-o ca model pentru picturile lor. Luigi Pulci și Lorenzo de Medici i-au dedicat poezii.  
Dar dacă Lorenzo s-a mărginit să o invite pe Simonetta la petrecerile fastuase organizate la palatul său, Giuliano și-a declarat public dragostea pentru ea. 
Să nu uităm că amândoi aveau 16-17 ani și erau înflăcărați de ardoarea tinereții.

Admirația unanimă pentru Simonetta a continuat în anii următori. În 1473 Alfonso, ducele Calabriei și moștenitorul tronului regatului Napoli a ajuns la Florența (escortându-și sora, pe Eleonora de Aragon să ce mergea să se căsătorească cu Ercole I d'Este, al doilea duce de Ferrara. Alfonso s-a îndrăgostit fulgerător de Simonetta, dragostea rămânând la nivelul de adorație platonică. 

Turnirul

Giuliano i-a dăruit Simonettei daruri prețioase și pe 29 ianuarie 1475 a participat la un turnir cavaleresc organizat în Piazza Santa Croce  purtând un stindard (pictat de Botticelli) cu inscripția „La Sans Par”. O femeie înarmată cu lance și având un scut ornat cu Gorgona Medusa , avea la picioare o ramură de măslin în flăcări și alături un Cupidon cu arcul rupt, ce simboliza iubirea sa fără speranță. Măslinul făcea aluzie la afacerea personală a lui Giuliano. Stindardul a fost sfâșiat în timpul luptelor, dar a fost înlocuit cu altul, comandat la atelierul lui Verocchio și pictat probabil de Leonardo. (Stindardul nu s-a păstrat până azi, din păcate, dar desenul pregătitor se păstrează la Uffizi.)
Giuliano a călărit cu această ocazie un cal adus special de la curtea din Napoli, purtând ornamente și bijuterii ce valorau peste 60 000 de florini. . Câștigătorul turnirului, care a fost Giuliano, a primit ca premiu un portret al Simonettei și un coif de paradă proiectat în atelierul lui Verocchio. 
Simonetta a fost proclamată regina turnirului , oferindu-i personal lui Giuliano premiul întrecerii. 

Turneul a fost imortalizat în versuri de poetul Angelo Poliziano (ce avea pe vremea aceea 21 de ani). El a scris poemul : Stanze de messer Angelo Poliziano cominciate per la giostra del magnifico Giuliano di Pietro de Medici, cunoscut pe scurt ca: Stanze per la giostra. Poemul e scris în limba latină vulgară, limba vorbită în popor . Lucrarea a fost transcrisă mai târziu în limba italiană literară. 
Poemul a fost început în 1475 , cu o primă parte de 125 de strofe, partea a doua cu numai 46 de strofe a fost probabil neterminată din pricina evenimentului tragic intervenit. 
Poliziano l-a descris pe Giuliano așa:

 
„El era înalt, cu un corp bine proporționat, cu pectorali mari și bombați , cu brațe musculoase și bine rotunjite, cu articulații puternice, un pântec plat, coapse puternice, picioare foarte puternice, ochi expresivi, fața energică și cu pielea întunecată, o șuviță de păr fluidă cu părul negru tras spre spate la ceafă. El era priceput la călărie și la aruncarea suliței, excelent la sărituri și exerciții sportive și era pasionat de vânătoare. Era mărinimos și consecvent, religios și cu bună moralitate, era foarte interesat de pictură , de muzică și de toate lucrurile frumoase. El avea de asemenea talent la poezie: el scria poeme în limba vernaculară (latina populară) , pline de gândiri serioase și importante și citea bucuros poeme de dragoste. [...]. El nu-și bătea prea mult capul cu corpul său, dar era într-adevăr elegant și distins. Era foarte amabil și plin de umanitate, avea un mare respect pentru fratele lui. Aceste calități și altele au făcut din el un om iubit de popor și de discipolii săi”

 
Poemul vorbește despre dragostea platonică a lui Giuliano pentru Simonetta, dragostea fiind prezentată ca un proces de evoluție spirituală  și de dobândire treptată a stăpânirii de sine. Dominanta versurilor : voluptatea idilică.  

Simpla înșiruire a acestor nume celebre de artiști ai Renașterii de face să visăm la atmosfera vibrantă de artă ce fusese creată în jurul fraților Medici. 


Nu se știe dacă Giuliano a devenit într-adevăr amantul Simonettei (așa cum cred unii din epoca noastră) sau admirația înflăcărată pentru Simonetta a rămas o dragoste romantică platonică (așa cum reiese din scrierile din acel timp). . Situația creată nu i-a convenit însă deloc soțului Simonettei, care a considerat probabil că a fost jignit prin atenția fără măsură ce se acorda tinerei sale soții.  Dar...Giuliano era la conducerea Florenței alături de fratele său și în plus era și un maestru în mânuirea armelor, după cum o dovedea câștigarea turnirului. 

Moartea Simonettei

Curând Simonetta a devenit suferindă și boala ei se agrava mereu. Lorenzo de Medici a adus cei mai renumiți medici din timpul său la căpătâiul Simonettei, dar ei nu au reușit să o tămăduiască. Nici măcar nu se știa exact care era cauza suferinței ei. Pe 26 aprilie 1476, ea a murit. Avea doar 23 de ani.
Se consideră în zilele noastre că ea ar fi avut tuberculoză, sau pneumonie, dar sunt doar  ipoteze. O altă ipoteză, mai nouă, ar fi că Simonetta ar fi suferit de un adenom de hipofiză , cu secreție de hormoni de creștere și de prolactină și care ar fi făcut-o să fie sterilă . (Fapt e că ea nu a avut copii în cei 6 ani cât a fost căsătorită). 

Mii de oameni au format cortegiul ei mortuar. Printre ei erau și pictorii care o admiraseră și o luaseră ca model pentru personajele pictate de ei. 
Simonetta a fost purtată de acasă la capela mortuară în coșciug deschis, pentru ca florentinii să o poată vedea pentru ultima oară. Lorenzo de Medici a descris lacrimile și regretele exprimate de cei care o vedeau și care îi admirau frumusețea chiar în moarte, amintind versurile lui Petrarca: 'Morte bella parea sul tuo bel viso' (Moartea părea frumoasă pe chipul tău frumos) 
Simonetta a fost înmormântată în capela funerară a familiei Vespucci pe care o decorase Ghirlandaio în 1472, în cadrul bisericii degli Ognisanti (a tuturor sfinților).

În această frescă pictată în capelă, sunt reprezentați membrii de vază ai familiei Vespucci: tânărul aflat la stânga Madonei e Amerigo, iar femeia de sub mâna stângă a Madonei e Simonetta. 
Lorenzo a spus că a descoperit pe cer o stea pe care nimeni nu o văzuse mai înainte. Și a scris un sonet  care începe așa:

O stella di chiara, tuoi di raggi del Che 
Co lume del il dello stelle di vicine del tue del alle del toglie, più 
Che l costume di assai dello splende del perchè di tuo? 
Perchè con il ancor Febo al vuoi del concorrente?

 O, stea limpede, ale cărei raze iau lumina stelelor învecinate strălucind peste măsură,
De ce vrei să concurezi cu Phoebus (Soarele)? 

Marco Vespucci s-a consolat repede. S-a recăsătorit la puțin timp după moartea Simonettei.

Giuliano de Medici i-a dedicat la rîndul său sonete Simonettei

iată unul: 

«Volendo il Ciel mostrare et la natura le forze loro, una donna sì bella crearono in terra et tal che ogn'altra stella restava altro splendor su quell'oscura. L'invide stelle allhor fessin congiura et la morte excitaron a spegner quella onde per tale errore fatto è rebelle, del mondo in quel ciel venir non s'assicura. Quanto è il duol quant'è la pena mia ch'intercorse miseri nel pettorale ma puossi giacer ove tal donna sia male servirla in prego mortale spero impetrar che concesso mi sia iacere con ley ad sentinella immortale.»

„Cerul și natura vrând s-și ă arate natura și  puterea , atât de frumoasă femeie creară pe pământ, așa ca altă stea sau altă splendoare să rămână în întuneric. (Să pălească). Invidia stelelor s-a prefăcut în complot  și a stârnit moartea  să stingă acea zână făcută din greșeală și rebelă, căci venirea lumii în acel cer e cu pericol.  Ce mare-mi e durerea și câtă suferință mi-a pătruns în piept , dar dacă aș minți ar însemna ca pe astfel de femeie rău să o slujesc în rugăciune muritoare.   Sper ca în cer să mi se permită paznic în veci să-i fiu.

În 1476 -1477  Botticelli i-a pictat lui Giuliano de' Medici un portret ce cuprinde și un simbol al morții: o turturea pe o ramură uscată, simbol al văduvieiși al fidelității și ușa pe jumătate deschisă, prin care cerul albastru aduce gândul la iubita ajunsă în altă lume. Figura tânărului e palidă și tristă. 

Pictorii care au admirat-o în viață pe Simonetta au continuat să-i picteze chipul , făcându-i portrete din memorie sau imaginând-o în postura a dives.e personaje legendare 

În acest portret postum, Simonetta a fost pictată de Piero di Cosimo în chip de Cleopatra, așteptndu-și cu seninătate moartea . În jurul gâtului ei e încolăcit un șarpe veninos ce pare un colier care nu-i știrbește frumusețea, ci i--o subliniază . Nu doar șarpele, ci și norul negru sugerează soarta tragică a frumoasei florentine.

Sandro Botticelli, despre care se spune că a iubit-o de la distanță și continuat să o iubească toată viața, a pictat-o pe Simonetta în numeroase ipostaze alegorice.
Se născuse în anul 1445, deci era cu 8 ani mai mare de ani decât Simonetta. 
Prima dată a pictat-o ca personificare a primăverii. Simonetta apare înconjurată de nimfe și fauni, cele trei grații , Flora  și un tânăr ce pare interesat mai mult de portocalele din pomi decât de veselia înconjurătoare. 
Într-un tablou alegoric (Pallas și centaurul) Simonetta e reprezentată în chip de zeița înțelepciunii (Atena), care ar arăta domnia rațiunii (și a purității)  asupra instinctelor. Atena , puternic înarmată, îl dojenește pe faun pentru privirea prea îndrăzneață. 
În 1485 a pictat „ Venus și Marte”, unde Simonetta și Giuliano sunt pictați în chip de Venus și Marte. Contrar reprezentărilor clasice, în care Venus își arată trupul dezbrăcat, în această pictură Venus apare complet îmbrăcată și cu o atitudine distantă, în timp ce Marte e literalmente doborât, cufundat într-un somn adânc , netulburat de zbenguiala a patru „drăcușori” care se amuză și care au pus stăpânire pe coiful și pe lancea lui. Pictura a suscitat numeroase interpretări în special în privința poziției de total abandon a bărbatului, care pare pradă unui somn mortal. Dat fiind că la acea dată ambii protagoniști muriseră, tabloul pare să indice că Giuliano a murit din pricina Simonettei sau mai exact din pricina dragostei pentru ea.  

A pictat-o și în chip de Veneră ieșind din spuma mării, purtată de suflarea brizei mării.  Și în alte ipostaze diferite.
După ce Savonarola începusă să predice pentru o viață pură , Boticelli și-a distrus o serie de picturi cu nuduri. 
Înainte de  a muri, în 1510, și-a exprimat dorința de a fi înmormântat la picioarele Simonettei. Soțul ei a fost de acord și Botticelli a fost inmormântat în capela Vespucci, la picioarele Simonettei. 

Răzbunarea

În 1478, la doi ani după moartea Simonettei, frații Lorenzo și Giuliano au avut de înfruntat un complot condus de puternica familie Pazzi , la care a participat se pare și Marco Vespucci.

Banca Pazzi s-a interpus și a preluat afacerile băncii Medici cu papalitatea. Ei au obținut susținerea lui Sixtus IV, a nepotului său Riario și a arhiepiscopului din Pisa Francesco Salviati, formând cu ei o conspirație împotriva fraților Medici. 
În Sâmbăta Mare, pe 25 aprilie 1478 Francesco Pazzi plănuise asasinarea fraților Lorenzo și Giuliano la un banchet, unde să fie otrăviți. La banchet erau invitați și cei din familia Pazzi,  mai ales că Bianca de Medici (sora mai mare a lui Lorenzo și Giuliano) se căsătorise cu Guglielmo de Pazzi. 

Încă odată căsătoria era privită ca instrument politic de alianță, însă de data aceasta alianța a fost încălcată brutal.
Deși aparent cele două familii puternice din Florența se aliaseră și aveau relații bune, de fapt familia Pazzi pusese la cale uciderea fraților Medici și preluarea totală a puterii în Florența. 

Giuliano a anunțat însă că nu va veni la banchet, fiind bolnav, deci planul s-a amânat. 
Conspiratorii au decis să-i asasineze pe cei doi frați în catedrală în timpul liturghiei de Paști, pe 26 aprilie (ziua în care murise Simonetta). Arhiepiscopul ar fi urmat să preia conducerea Florenței .
Nepotul papei, cardinalul Riario oficia mesa în Domul din Florența, Santa Maria del Fiore. Lorenzo a participat, dar Giuliano, ce se simțea rău în continuare, a rămas acasă.
Bernardo Bandini Baroncelli, un negustor important din Florența a mers împreună cu Francesco de' Pazzi acasă la Giuliano, ca să-l aducă la slujbă. Cronicarii relatează că cei doi l-au strâns în brațe pentru a-și da seama dacă nu purta cămașă de zale pe sub haină. 

Giuliano a fost ucis în fața altarului.

Conspiratorii își împărțiseră „sarcinile operative” ale atentatului: Lorenzo ar fi trebuit să fie ucis de Giovanni Battista de Montesecco, dar acesta a refuzat să ucidă pe cineva în biserică. Astfel că sarcina a revenit celor doi preoți legați de familia Pazzi, Stefano da Bagnone și Antonio Maffei da Volterra.

În timpul celebrării Euharistiei, când cei doi frați și-au plecat capetele în rugăciune,  Francesco de Pazzi și Bandini l-au lovit pe Giuliano cu pumnalele, aplicându-i nouăsprezece lovituri. Giuliano fiind bolnav și dezarmat, nu s-a putut apăra . Cei doi atentatori au fost atât de orbiți de furie, încât unul dintre ei s-a rănit din greșeală la picior.
Antonio da Volterra, aflat nu departe, a exclamat: „Ah, trădătorul!” , ceea ce l-a alertat pe Lorenzo. 
Cei doi preoți l-au atacat pe Lorenzo, dar acesta s-a apărat cu sabia, folosindu-și mantia drept scut. A fost rănit totuși la gât.  Câțiva prieteni, între care și Poliziano i-au venit în ajutor. Lorenzo  dar a reușit să se refugieze în sacristie, arătându-se mulțimii din catedrală..  baricadându-se acolo împreună cu Poliziano. Au urcat pe o scară spiralată în cafas,  Unul dintre oamenii săi de încredere, Francesco Nori a fost ucis  apărându-l.

Machiavelli a scris: „Bernardo Bandini, cu o armă scurtă, pregătită în acest scop, i-a străpuns pieptul lui Giuliano [...] asupra căruia s-a aruncat Francesco de' Pazzi, umplându-l de răni [...]. Messer Antonio [Maffei] și Stefano [Da Bagnone] de cealaltă parte, l-au atacat pe Lorenzo și, lovindu-l de mai multe ori, l-au lovit rănindu-l ușor pe  Lorenzo, [...] Lorenzo. s-a apărat cu propriile sale arme, și cu ajutorul celor care i-au fost alături, a făcut ca toate eforturile să fie în zadar”

În acelaș timp, arhiepiscopul Salviati și oamenii săi au încercat să ocupe Palazzo Vecchio, ca să-l elimine pe gonfalonierul Cesare Petrucci și să instituie un guvern provizoriu. Jacopo de'Pazzi încearcă să ridice poporul florentin contra familiei Medici predicând libertatea. Doar că reacția florentinilor a fost alta decât se așteptau atentatorii.
 Gonfalonierul familiei Medici, un războinic redutabil, împreună cu câțiva oameni de încredere i-au învins pe atentatori, i-au  arestat și judecat sumar. l-a spânzurat imediat pe arhiepiscop la o fereastră din Palazzo Vecchio, așa cum era, îmbrăcat în straiele episcopale. Francesco de' Pazzi , grav rănit, a fugit acasă, dar a fost prins de mulțimea furioasă. Mulțimea a intervenit de partea lui Lorenzo, prinzându-i pe conspiratori . Francesco a fost dus la Palazzo Vecchio și spânzurat la fereastra palatului signoriei.  Jacopo de' Pazzi a reușit să fugă călare, însoțit de circa 100 de soldați , dar a fost prins după patru zile și executat. Cei doi preoți care îl atacaseră pe Lorenzo au fost spânzurați de asemenea. 
 Bernardo Bandini Baroncelli, care reușise să fugă la Istanbul, a fost găsit de florentini, adus la Florența după un an, judecat, condamnat la moarte și spânzurat. Cadavrul său a fost desenat de Leonardo da Vinci. Lorenzo s-a întors la palatul său, de unde nu a ieșit 10 zile. În acest timp partizanii familiei Medici s-au dezlănțuit împotriva conspiratorilor, în special împotriva familiei Pazzi. Portretele membrilor familiei Pazzi au fost distruse, bunurile lor - confiscate. 

Stefano da Bagnone și Antonio Maffei da Volterra au fost prinși, judecați, li s-au tăiat nasurile apoi au fost spânzurați. 
Sculptorul Bertoldo di Giovanni (unul dintre primii profesori ai lui Michelangelo) a realizat o medalie comemorativă , în care e reprezentată scena atentatului.

Sixtus al IV-lea, trecând cu vederea crima din catedrală- la care participaseră și doi preoți- a acuzat Florența de uciderea arhiepiscopului din Pisa, Francesco Salviati și a cerut să-i fie predat Lorenzo, sub amenințarea cu excomunicarea. A început un război contra Florenței, care a durat doi ani.  A decis confiscarea tuturor activelor familiei Medici, l-a excomunicat pe Lorenzo și pe întregul guvern florentin și apoi a pus întregul oraș sub interdicție. Orașul și clerul au respins cerința papei. Situația era cu atât mai critică, cu cât și Ferdinand I regele din Napoli susținea papalitatea.
Papa l-a desemnat pe fiul său, Alfonso, duce de Calabria să conducă invazia împotriva Florenței. Conducătorul Florenței avea doar un ajutor foarte limitat de la Milano și de la Bologna și o încurajare din partea regelui Franței. Lorenzo a adunat cetățenii Florenței, s-a sfătuit cu ei. 

Dând dovadă de mare curaj, Lorenzo s-a dus singur la Napoli. (După ce își dusese soția și copii la Pistoia). Ferdinand, descumpănit , poate intimidat, a încheiat o pace. Pentru ca acel acord de pace să fie aprobat și de papă, acesta a cerut ca Lorenzo să vină la Roma să ceară iertare. Lorenzo a refuzat să se umilească. O împrejurare a creat circumstanșe favoraile Florenței: o armată turcă a cucerit Otrante, o cetate a statului Napoli. Papa a dorit o alianță contra turcilor. Niște ambasadori florentini s-au prosternat în fața Papei în locul lui Lorenzo. Sixtus al IV-lea , acum izolat, a acceptat și el pacea. 
Lorenzo a ieșit din conflict cu prestigiul mult sporit. A fost considerat de atunci un înțelept , „acul de pe cântarul italian”. El nu a profitat însă de asta pentru a se proclama duce, ci a creat un Consiliu de 70 (Înainte fusese un Consiliu de o sută care conducea Florența) .A dus în permanență o politică d emenținere a păcii, a restabilit un echilibru de putere între statele din nordul Italiei . A avut relații bune și cu sultanul Mahomed al II-lea ce conducea Imperiul Otoman pe timpul său, protejând astfel interesele Florenței în comerțul maritim.

În 1480, cum apăruse amenințarea otomană , papa Sixtus IV a încetat războiul contra Florenței. În semn de împăcare, Lorenzo a trimis în 1481 câțiva dintre cei mai mari artiști florentini  (Sandro Botticelli, Cosimo Roselli, Ghirlandaio) să decoreze Capela Sixtină construită d epapa Della Rovere.

Căsătoria lui Lorenzo 
Lorenzo se căsătorise prin procură, pe 7 februarie 1469 cu Clarice Orsini, o fată din înalta nobilime romană. Căsătoria propriu-zisă a fost la Florența, pe 4 iunie în acelaș an.
Festivitățile de nuntă desfășurate în palatul Medici au fost continuate afară, pentru ca tot poporul să petreacă. Via Lata a fost acoperită cu mese încărcate cu mâncare și băutură , precum și cu două tone și jumătate (!) de produse de patiserie. O nuntă regească. 
Clarice i-a dăruit lui Lorenzo nouă copii, dintre care doi gemeni au murit la naștere. și un altul a murit în copilărie.  Fiica sa, Maria Maddalena a fost căsătorită cu un fiu al Papei Inocențiu al VIII-lea (nu fiți șocați, fiul fusese făcut înainte ca tatăl său să se călugărească și apoi să devină papă). Fiul cel mare al lui Lorenzo, Piero s-a căsătorit cu o altă fată din familia Orsini și a devenit conducătorul Florenței după moartea tatălui său. Iar când alt fiu al lui Lorenzo, Giovanni a împlinit 13 ani, tatăl său a obținut pentru el pălăria de cardinal. El a ajuns în final papă.Alt fiu, Giuliano di Lorenzo a fost ridicat la rand de duce  de regele Francisc I al Franței. Lorenzo l-a adoptet și pe fiul nelegitim al fratelui său Giuliano, ce fusese ucis în urma conspirației Pazzi. Acest nepot, Giulio avea să devină Papa Clement al Vii-lea. 
Lorenzo a rămas un simplu cetățean , fără funcții oficiale și totuși a fost numit „magnificul”. Era un titlu uzual folosit pentru potentați, dar în cazul lui Lorenzo acesta a devenit supranumele său . 

Patronarea artelor

Patronarea artiștilor, arhitecților și scriitorilor a reprezentat o povară considerabilă asupra averii sale . Deși era proprietarul băncii Medici dar și conducătorul politic al Florenței, între finanțele statului și banca Medici au fost mereu relațiile financiare corecte așa cum sunt considerate corecte  și acum între băncile private și fondurile statului.  A contribuit mai mult decât oricine la înflorirea geniului florentin în a doua jumătate a secolului al XV-lea. A continuat să colecționeze texte antice , iar în vilele sale din Careggi, Fiesole și Poggio a adunat așa numita Academie Platonică , în care artiștii se adunau ca într-un cerc de prieteni. Profesorul lui Marsilio Ficino, umanistul Pico della Mirandola, poetul Angelo Poliziano (care îi salvase viața în ziua conspirației Pazzi), Luigi Pulci, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino se bucurau de ospitalitatea sa generoasă. El însuși era respectat ca un poet de mare talent. A preferat dialectul toscan față de latină . A scris o operă lirică variată. Sub protecția sa au fost artiști ca Giuliano da Sangallo, Sandro Botticelli, Ghirlandaio, Pollaiolo, Andreea del Verocchio și elevul lui Verocchio, Leonardo da Vinci. Spre sfârșitul vieții Lorenzo a deschis o școală de sculptură în grădina sa din San Marco. Acolo un elev de15 ani i-a atras atenția și a fost crescut la palat ca un fiu din familie; era Michelangelo.

 
Moartea lui Lorenzo de Medici

Lorenzo era suferind de câțiva ani. Se spunea că suferă de gută și era tratat de medicul și astrologul său Piero Leonardi cu un leac preparat de acela cu pudră de pietre prețioase (!).  (cf, Isabelle Bricard)
Dar starea lui Lorenzo s-a înrăutățit din ce în ce. (Având în vedere cum a fost tratat, am putea spune că a fost otrăvit prin malpraxis sau cu intenție. ) 

A murit în noaptea din  8 aprilie 1492, la 44 de ani. Lorenzo și-a petrecut ultimele zile discutând filozofie cu prietenul său Marsilio Ficino și meditând. Savonarola i-a dat ultima binecuvântare. Lorenzo a pus să fie chemat fiul său Pietro și i-a dat ultimele sfaturi. Apoi a discutat pentru ultima oară pe Poliziano. 
Întrebat cum i s-a părut ultima masă pe care o mâncase, a răspuns: „Ca unuia care trage să moară”.

Versiunea oficială a fost că a murit de gută. Totuși, deși guta poate avea manifestări foarte neplăcute, e greu de crezut că l-ar fi putut ucide pe bărbatul de 44 de ani. 

Piero Leonardi s-a sinucis aruncându-se într-un puț .(Asta a fost versiunea oficială.) Dar putem să ne imaginăm că acel doctor și astrolog știa foarte bine că îi administra lui Lorenzo o otravă lentă. Probabil adăuga în amestec și un anestezic, pentru a calma durerile imediat după administrare și a lăsa impresia că e un tratament benefic.
Doar conspiratorii Pazzi avuseseră ca prim plan otrăvirea fraților Medici. Ne putem gândi că un participant la complot rămas în viață l-ar fi plătit pe acel Piero Leonardi. Și că după moartea lui Lorenzo, Leonardi a fost „ajutat” să moară pentru a nu divulga eventuala conspirație . Pentru că e „prea de tot” ca cineva ce se pretinde medic să nu vadă că faimosul său leac de fapt îi înrăutățește sănătatea Magnificului. Și de asemenea e greu de crezut că Leonardi s-ar fi sinucis ca să confirme propria sa predicție că va muri înecat. Că dacă murea, ce mai conta renumele de astrolog? ...
Ne putem gândi și că el fura de fapt pietrele prețioase extrem de valoroase și le înlocuia cu sticlă . Efectul ar fi fost acelaș; - sigur, toate astea sunt supoziții fără documente care să le dovedească.) 

În 1534 Giorgio Vasari a pictat un portret postum al lui Lorenzo Magnificul , pe care l-a reprezentat înconjurat de obiecte antice și de dictoane latine care ar simboliza principiile sale de viață.
Deasupra măștii Viciului, inscripția: „virtutum omnium vas”adică: „vas al tuturor virtuților”. La partea de sus a coloanei din partea din stânga, pe care se sprijină mâna lui Lorenzo e o inscripție ce se traduce: „Cum au făcut strămoșii mei pentru mine, i-am luminat pe urmașii mei cu virtutea mea”. În această coloană e pictat capul grotesc al Minciunii care își mușcă limba ”  Pe fundalul clar-obscur, obiecte simbolice amintesc de preocupările Magnificului care ura pălăvrăgeala, apăra Virtutea, iubea Muzica și era frământat de gânduri filozofice. 
Lorenzo pare suferind, măcinat probabil de durerile abdominale provocate de „tratamentul” pe care i-l administra medicul său personal cu praf de pietre prețioase. 

Machiavelli a scris despre Lorenzo de'Medici :„În cel mai înalt grad iubit de noroc și de Dumnezeu: a avut succes în tot ce a întreprins , iar afacerile dușmanilor săi au eșuat...Modul său de viață, prudența lui și succesul său au fost admirate și respectate de prinții din Italia și din țări îndepărtate..”

Cercetări de paleopatologie.

În perioada modernă s-au făcut cercetăti pentru a se elucida boala (sau bolile) ce au sfârșit prematur viețile celor din familia Medici -așa numita „gută”
Au fost cercetate documentele din timpul lor, dar au fost analizate și rămășițele pământești ale acestora ,aflate în basilica San Lorenzo din Florența.

Cercetările medicale au evidențiat că urmele de gută (exces de acid uric) au fost găsite doar la Ferdinand I (1549-1609).
Ceea ce în trecut s-a numit „guta familiei Medici” au fost de fapt manifestări alor trei boli articulare diferite. Au fost observate boli ale coloanei vertebrale (DISH-hiperosteoză difuză idiopatică a scheletului- „ciocuri osificate pe coloană”) la Cosimo cel Bătrân (1389-1464) și Cosimo I (1519-1574) și atrită reumatoidă la Cosimo del Bătrân , Piero „gutosul”(1416-1469) și la cardinalul Carlo (1596-1666). 
Natura artropatiilor principelui Lorenzo, a lui Cosimo II , a cardinalului Giovanni Carlo , a prințului Matthias și a cardinalului Leopoldo rămân neclare. 

Prin urmare cercetările moderne nu au descoperit semne de gută la Lorenzo de Medici. 
Mulți membri ai familiei prezentau tasări ale coloanei vertebrale. Să nu uităm că ei purtau armuri metalice grele încă din copilărie și călăreau mult purtând aceste armuri. 
Dar nici cercetările moderne nu au găsit cauzele morții lui Lorenzo de Medici.