Arme otravite in antichitate

Sulița lui Achilles 

Homer a scris în Iliada că o rană provocată de sulița lui Achilles putea fi vindecată doar cu praf de pe acea suliță.

În speță, personajul numit Telephos fusese rănit de lancea lui Achilles. Rana lui nu se vindeca.
Or, un oracol a prezis că Troia nu va putea fi cucerită fără participarea lui Telephos.
Deci Achilles l-a tratat pe Telephos răzuind pe rana lui câteva fragmente fine de pe lancea sa.

Scena este redată într-un basorelief datat din secolul I , găsit între ruinele de la Herculaneum.(Telephos ar fi fost întemeietorul legendar al acelui oraș , care ar fi fost numit așa în onoarea lui Hercules, tatăl lui Telephos)

Se presupune că lancea lui Achilles fusese muiată într-o otravă și o cantitate mică din acea otravă putea tămădui rana. 

Ar fi o primă aplicare a principiului homeopatiei: „Similia similibus curantur” - adică „Ce e asemănător vindecă cele asemenea”

În basorelieful realizat cu mare artă, eroul Achilles ține în mâna stângă lancea , iar cu o sabie scurtă (ori un pumnal) răzuiește puțin la suprafața vârfului lăncii deasupra rănii bolnavului.
(Acesta se sprijină în lancea sa ca să stea ridicat , pe marginea patului) .
Legenda
Telephos era fiul lui Heracles , ce devenise rege în Mysia. Armata aheilor debarcase din greșeală în Mysia (o regiune istorică situată în Asia mică, pe malul , în al doilea an de la răpirea Elenei. 

În scurta înfruntare armată ce avusese loc până ce Telephos a aflat de eroare, Achilles îl rănise pe acesta cu lancea. Î Telephos s-a oferit să le arate aheenilor drumul spre Troia, în schimbul unui leac pentru rana sa, căci aflase de la un oracol că leacul era doar în lancea care îl rănise. 
Tot un oracol le prezisese aheenilor că nu vor putea cuceri Troia fără ajutorul lui Telephos. 

Un autor din secolul V  (istoric din Imperiul Roman de Răsărit) a scris o lucrare intitulată Hronografia (Χρονογραφία), în care pe lângă faptele istorice relatate sunt adăugate și povestirile rămase prin tradiție în legătură cu ele. 

Printre altele, el a povestit că mama lui Telephos, Agni (Αὔγη) ar fi ajunc cu fiul ei până în Italia, unde Telephos ar fi avu un fiu numit Latinus: astfel Telephos s-ar fi numărat printre strămoșii romanilor, ceea ce explică probabil faptul că ei doreau să reprezinte povestirile legate de el prin opere de artă.

Otrăvuri folosite ca arme în antichitate

Cercetătorii contemporani studiază ipoteza ca lancea lui Achilles să fi fost otrăvită.
Ei citează obiceiul sciților de a-și otrăvi săgețile cu o otravă alcătuită din : fecale, materie animală putrezită, sânge uman și venin de viperă. Această otravă provoca gangrena . Urma tetanosul. 
În miturile antice e descrisă o secreție neagră ce se scurgea din rănile produse în fața zidurilor Troiei .

E posibil ca și Achilles să fi folosit o otravă, dar folosind altă rețetă. De aceea remediul putea proveni doar de la el. Dacă ar fi fost amestecul folosit de sciți, probabil n-ar mai fi existat remediu și Telephos n-ar mai fi ajuns în Atica că ceară tratament. 

Otrava folosită în Pakistan și în India

În anul 324 î. Hr, Diodor din Sicilia, Strabon și Quintus Curtius  au relatat că armata lui Alexandru Macedon s-a confruntat cu proiectile otrăvite lansate de locuitorii din Pakistan și India. Apărătorii orașului Harmetelia își înmuiaseră armele într-o otravă derivată din șerpi morți putreziți la soare. 
Diodor  a descris că soldații lui Alexandru răniți astfel amorțeau mai întâi, apoi sufereau dureri înțepătoare , făceau convulsii , vomitau bilă și mureau în chinuri. Detaliile au dus la concluzia că era folosit veninul de la vipera lui Russell. Faptul că pentru otrăvirea armelor celor din Orient se folosea întregul corp al viperei e explicat prin aeea că stomacul șarpelui conține bacterii dăunătoare și în corpul viperelor există cantități surprinzător de mari de fecale, care erau de asemenea surse de bacterii periculoase.

Folosirea de gaz toxic

În timpul războiului Peloponesiac, forțele spartane au atacat orașul fortificat Plataea. istoricul Tucidide povestește că spartanii au îngrămădit lemne de foc lângă zidul orașului, turnând peste ele apoi rășină de pin (sursă de terebentină) . Peste rășină, spartanii au adăugat bucăți de sulf (pe care îl găseau în depozite minerale sau în izvoare termale). Combinația de smoală cu sulf a produs un incendiu de o forță uriașă. Vaporii erau mortali: arderea sulfului dă naștere la dioxid de sulf, care e letal dacă e inhalat în cantități mari. 

Germenii patogeni folosiți contra inamicului, în antichitate

(intenționat  de oameni sau ca pedeapsă a forțelor supranaturale) 

În Iliada, Homer relatează că în timpul asediului Troiei, Agamemnon răpise fiica unui preut al lui Apollo, Chryses. Conflictul a avut loc în jurul anului 1200 î.Hr, în Asia Mică, în zona în care este acum localitatea turcă Hisarlik. Preotul i-a solicitat lui Agamemnon eliberarea fiicei sale, oferind o răscumpărare, dar Agamemnon a refuzat. 
(Cum asediul Troiei a durat aproape 20 de ani, e de presupus că aheii făceau raiduri de „aprovizionare” prin satele din jurul cetății și nu ezitau să răpească și tinere fete, pe care să le păstreze în corturile lor).
A urmat pedeapsa (pusă de autor pe seama zeului Apollo) sub forma unei teribile epidemii de ciumă.
Eroul Achilles îi cheamă pe ahei să decidă ce e de făcut, răspunsul fiind că Agamemnon trebuie să renunțe la tânăra Chryseis și să o returneze tatălui ei.
Agamemnon acceptă doar cu condiția de a o lua pe „îmbujorata Briseis”, tânăra pe care o răpise Achilles pentru el însuși și de care se îndrăgostise, intenționând chiar să o ia de nevastă la întoarcerea în patrie. Cererea declanșează mânia teribilă a lui Achilles, care are un prim impuls de a riposta cu armele contra lui Agamemnon, apoi însă („sfătuit de Atena” ) acceptă să-i fie luată Briseis, dar refuză să mai lupte alături de coaliția aheilor. Este conflictul cu care debutează poemul epic Iliada. 
Nu se știe, desigur dacă molima ce izbucnise pe timpul acela era ciumă, sau altă boală transmisibilă. 

Se pare însă că preoții lui Apollo aveau cunoștințe despre bolile transmisibile .
În antichitate, Apollon era nu doar zeul luminii și artelor, dar era asociat și cu epidemiile. Se spunea că acel zeu  lansa săgeți otrăvite care provocau boli, dar putea și să lecuiască acele boli- și de aceea se construiau sanctuare în care probabil preoții strângeau informații despre vindecarea bolilor. 

Oracolul din Delphi (consacrat lui Apollon) afirma că ciuma e cauzată de greșeli nepedepsite, războaie sau crime, ce erau interpretate ca ofense aduse zeilor.
În templele lui Apollon din Delphi sau din Delos se căutau remedii pentru boli , 
În cartea scrisă de Tucidides : „Războiul din Peloponez” se descrie o epidemie de ciumă („ciuma din Atena”) care a ucis o treime din  populația cetății (zeci de mii de persoane) la începutul secolului IV î.Hr. Epidemia a apărut în timpul războiului între cele două cetăți puternice din lumea elenistică: Atena și Sparta. Spartanii au asediat Atena în anul 431 î.Hr, apoi în anul 430 î.Hr. Pericles, conducătorul Atenei a repliat în spatele zidurilor cetății, unde însă a izbucnit epidemia (ce s-ar fi putut să nu fi fost de fapt ciumă, ci tifos ), care a bântuit între anii 430 și 426 î. Hr. . Atenienii au considerat că zeii i-au pedepsit pentru lașitate. 

Era o credință înrădăcinată din cele mai vechi timpuri , de la primele civilizații mesopotamiene ale vârstei de bronz , trecând prin Egiptul antic și ajungând până în Evul Mediu.

Se poate aminti episodul biblic (din Vechiul Testament) în care se vorbește despre ciuma Filistinilor (sau ciuma lui Asdod) - boala trimisă de Yahve pentru a-i pedepsi pe aceștia pentru că luaseră Arca Alianței Evreilor . 

O epidemie devastatoare, care a avut urmări dramatice asupra întregului Imperiu Roman, contribuind la căderea acestuia a fost ciuma Antonină din anul 165.

Din nou izbucnirea epidemiei a fost pusă în legătură cu un templu al lui Apollon.
Trupele romane care atacaseră actualul teritoriu al Siriei au jefuit unul din templele lui Apollon din Seleucia. Preoții ar fi lansat (sau ar fi apărut atunci) o „ceață galbenă”, după care ar fi început imediat emidemia devastatoare, căreia i-a căzut victimă chiar împăratul Marc-Aurelius.  

În mod simbolic această credință e prezentă și în drama Oedip.
Conform mitului, Oedip a devenit rege al Thebei dezlegând enigma sfinxului. Astfel el a obținut dreptul de a se căsători cu regina Iocasta, al cărei soț-Laios- fusese asasinat cu câțiva ani mai ănainte. 
După o perioadă de timp un flagel se abate asupra cetății : o epidemie, care il determină pe Oedip să consulte un oracol. Oracolul afirmă că epidemia nuu va înceta până ce asasinul lui Laios nu va fi descoperit. Anchetînd împrejurările, Oedip află că el însuși îl ucisese pe Laios fără să știe că el e regele Tebei nici că e propriul său tată. Află prin aceasta că Iocasta (cu care avea acum patru copii) era propria sa mamă  . Drama însă fusese profețită în trecut, dar atât Laios, cât și Oedip încercaseră să „păcălească destinul”, ceea ce adusese și mai multe nenorociri. 

Chiar și în zilele noastre sunt voci care spun că omul modern, prin comportamentul său prea puțin respectuos cu natura, prea întors spre interesul săi imediat este expus unei pedepse din partea forțelor naturii. 

Sfarsitul prieteniei miraculoase

 Prietenie între un tigru și un țap

Într-un „parc de animale” folosit în cadrul unui program de reproducere în captivitate  din Rusia, (la Primorski)  un tigru siberian primește în fiecare săptămână (sau de două ori pe săptămână) un animal viu ca hrană (capre sau iepuri crescuți în alte țarcuri)  .
Așa se face  că în noiembrie 2015, tigrul de trei ani Amur a primit ca hrană un țap viu, în vârstă de cinci ani, numit Timur. 
Spre deosebire de alte animale ce fuseseră aduse ca hrană tigrului, țapul nu știa că acesta poate fi periculos și nu s-a temut de el. El s-a apropiat fără teamă de tigru, cele două animale s-au mirosit , apoi au rămas liniștite , fără nici o agresiune din partea tigrului. Tigrul a preferat să rabde de foame decât să-și ucidă noul prieten. Timur s-a instalat chiar în culcușul tigrului, se plimba împreună cu el, sub privirile interesate ale celorlalți tigri, situați în țarcuri alăturate.  . 
Amur și Timur au început să se joace împreună, dormeau împreună , ba chiar tigrul a încercat să-l învețe pe țap să mănânce carne (celelalte prăzi care au fost introduse acolo) .
Prietenia neobișnuite între aceste animale atât de diferite a stârnit interesul, a fost popularizată și a sporit faima acelui parc zoo, devenit parc de safari-„Far Estern Safari Park”. Au fost instalate cinci camere de luat vederi în țarcul celor două animale , imaginile fiind postate pe internet ca la spectacolele de „telerealitate”. Imaginile difuzate pe rețelele sociale au cumulat 30 de milioane de vizionări!
 

                                                     Fotografie AFP/Primorye Safari-Park

Iată însă că în ianuarie 2016  prietenia fără cusur dintre Amur și Timur s-a degradat.  Țapul a început să se joace cu tigrul într-un mod supărător. Atacuri cu coarnele erau considerate probabil de țap drept hârjoneli prietenești, dar îl deranjau pe tigru. Unul dintre îngrijitorii acestuia a povestit că țapul a necăjit tigrul cam o lună, până ce tigrul l-a lovit puternic, făcându-l să cadă de pe o stâncă.
Îngrijitorii, care publicau cu regularitate filmări cu cei doi prieteni speciali, au arătat o scenă în care țapul l-a împins cu coarnele pe tigru, vrând să-l dea jos (!) de pe stânca pe care el se odihnea. Tigrul a ripostat lovind țapul cu laba, dar a părăsit stânca disputată. 
Altă dată țapul se instalase pe o zonă așternută cu paie (în rest fiind zăpadă) și l-a gonit cu coarnele pe tigrul care ar fi vrut să se tolănească acolo. Tigrul a arătat multă răbdare, dar -conform spuselor îngrijitorilor- a devenit mai nervos când în țarcul învecinat o tigroaică intrase în călduri. Așa că l-a „altoit” mai zdravăn pe amicul său, țap. Îngrijitorii nu cred că tigrul a vrut chiar să-l ucidă, doar că l-a lovit „cam tare” la nervi, apucându-l de ceafă și aruncându-l la câțiva metri . 
Îngrijitorii au scos țapul din țarcul tigrului și i-au verificat starea de sănătate, ducându-l chiar la Moscova pentru îngrijiri de specialitate. I-au adus chiar și o capră, Animalele au fost ținute în țarcuri învecinate, pentru o eventuală reunire ulterioară. Dar țapul nu și-a revenit complet și a murit câteva luni mai târziu. 
Vestea i-a întristat pe cei ce urmăreau cu încântare evoluția acestei prietenii insolite. 
Administratorii parcului au reacționat la rândul lor.
Îngrijitoarea țapului Timur a dat un comunicat în care a declarat că el va fi incinerat „cu onoruri”.

Parcul zoo a declarat că are în vedere să ridice o statuie de bronz pe mormântul țapului.

O poveste fără precedent? Nu chiar.
Cu mulți ani în urmă, tot într-o grădină zoologică din Rusia- pe atunci Uniunea Sovietică- a fost o întâmplare asemănătoare. 

Prietenia dintre un leu și o cățelușă

Un leu , ce era ținut într-o cușcă nu prea mare din acea grădină zoologică „de tip vechi”, era hrănit -printre altele- cu câini fără stăpân prinși pe străzi. Odată însă, o cățelușă de mici dimensiuni l-a privit fără teamă pe leu și când el s-a apropiat să o miroasă, ea l-a lins pe bot. 
Mângâierea i-a mers la inimă bietului animal ținut în captivitate. El a refuzat să mănânce acea cățelușă, dar s-a opus violent ca ea să fie scoasă din cușca lui. 
Așa că respectiva cățelușă a rămas în cușca leului, mâncând alături de el din hrana acestuia și dormind ghemuită în coama prietenului său. 
Dar într-o zi cățelușa s-a îmbolnăvit și a murit. Leul a suferit mult și a refuzat să mai mănânce. Îngrijitorii i-au introdus în cușcă altă cățelușă, dar leul a sfâșiat-o imediat. A continuat să refuze hrana până ce a murit. 
Întâmplarea a fost povestită de o îngrijitoare de la acea grădină zoologică într-o carte cu întâmplări din viața animalelor din zoo. 

O leoaică a apărat un pui de antilopă.

O întâmplare ce are unele similitudini cu cele de mai sus a fost observată la animale aflate în libertate, într-o rezervație din Africa. 

O leoaică nu doar că nu a mîncat un pui de antilopă , dar l-a și apărat de ceilalți lei din familia ei. Leoaica ținea puiul de antilopă aproape de ea , fără a-i pricinui vreun rău. 
Dar era o situație fără ieșire. Leoaica nu se putea hrăni, dar nici puiul de antilopă nu avea laptele de care avea nevoie. Leoaica a slăbit, iar puiul de antilopă a murit..  Cercetătorii au considerat că faptul că leoaica își pierduse puii cu puțin timp în urmă o sensibilizase pe aceasta față de puii din altă specie.  

Cupa lui Lycurg

 O cupă care își schimbă culoarea

În secolul IV, într-un atelier roman a fost făurită acestă cupă de sticlă ce a intrigat oamenii de știință timp de peste 1500 de ani.
Această cupă înaltă de numai 16,5 cm se distinge în primul rând prin figurile în relief ce par să fie la distanță de peretele cupei. E o „cupă-colivie”, ce a fost meticulos lucrată manual și polisată în două straturi.

 
Dacă în astfel de cazuri de obicei „colivia” e formată din figuri geometrice simple, pentru a ușura execuția, în acest caz au fost sculptate în sticlă o serie de personaje mitologice.
 Aceste figuri înfățișează figuri mitologice legendare care simbolizează pericolele ce pot apărea dacă se beau băuturi alcoolice în cantitate prea mare. 
Regele trac Lycurgos era eroul unei legende povestite în Iliada. El ucisese una dintre doicile  zeului Dionysos, Ambrosia. Aceasta s-a transformat în vie, înlănțuindu-l cu vițele ei pe Lycurgos, care a fost apoi orbit de către Zeus. 
  Autorii ulteriori au modificat legenda . Apollodor Mitograful adaugă faptul că Lycurg lovit de nebunie ca pedeapsă  , ( înțelegem că s-a îmbătat )  a avut un comportament total irațional: și-a atacat mama, apoi pe Dryas, fiul său, a tăiat podgoria , apoi și-a tăiat piciorul din greșeală și a murit din cauza hemoragiei. În altă variantă, el a fost ucis de popor. Unii cercetători leagă această legendă de religia traco-macedoniană care îl avea ca zeu important pe Dyonisos.

Dar cupa nu e doar foarte frumoasă, ci pare magică.
Ea își schimbă aspectul dacă e luminată diferit, dar și dacă în ea se toarnă diferite lichide.
Luminată din spate, cupa e roșie.
Luminată din față, e verde.
Dacă în ea se toarnă apă, cupa devine albastră.
Dacă se toarnă ulei, devine galben-verzuie.
E singura cupă de acest fel care a ajuns până la noi din perioada romana antică, deși desigur s-au făcut mai multe pe timpul acela.
Într-o biografie intitulată Istoria lui August se menționează existența cupelor dicroice . Într-o scrisoare pe care împăratul Hadrian ar fi trimis-o fratelui său Servianus, el se referă la un cadou alcătuit di două cupe dicroice.
„Ți-am trimis două cupe foarte speciale, car eîși schimbă culoarea, pe care mi le-a oferit unul dintre preoții din templu. Ti le dedic în mod special ție și sorei mele. Sper că veți putea să le folosiți la banchete și în zilele de sărbătoare”

Sticla dicroică

Totul se datorează unei compoziții speciale a sticlei, care a fost determinată abia în 1990, cu ajutorul unui microscop electronic.
În sticla produsă de meșterul roman fuseseră adăugate particule extrem de mici de aur și de argint, care au fost dispersate în stare coloidală în masa de sticlă. Mai conține și urme de cupru. 
Aceste metale incluse în sticlă (ce e izolant electric) duc la formarea de plasmoni, unde de electroni care se propagă în material. Ele apar de obicei în solide ce conțin suficienți electroni liberi (cum sunt metalele cu densitate ridicată de electroni de conducție, așa cum sunt aurul, argintul și cuprul).
Luminând interfața dintre un metal și un material izolant, cum sunt aerul și sticla, se crează o interacțiune rezonantă între unda luminoasă și electronii liberi de la suprafața metalului: oscilațiile acestor electroni corespund la cele ale câmpului de unde electromagnetice. În aceste condiții, undele de densitate de electroni se propagă de-a lungul interfaței (adică se formează plasmoni de suprafață)
Aceste metale coloidale opresc spectrul de undă scurtă ale culorilor  albastru și verde,  și lasă să treacă roșul, lungimile de undă lungi., când apar impulsuri luminoase. Cupa revine la culoarea verde când efectul luminos încetează.

Efectul a fost numit „rubin aurit”. Se bănuiește că assirienii ar fi cunoscut acest efect , pentru că pe tăblițele de argilă s-a găsit mențiunea: „coral artificial”

Dar cupa Lycurg e cel mai vechi obiect făcut din „stică rubin” care a ajuns până la noi. 

Efectele nu se realizau întâmplător, ci era vorba despr eun procedeu cunoscut de meșterii romani de nivel înalt, care știau să calculeze proporția de nanoparticule de aur și de argint coloidal. 

Aurul și argintul au fost transformate în particule  cu dimensiuni între 50 și 100 nanometri. 

În toată cupa au fost adăugate nanoparticule de aur în cantitate totală de 40mg (mai puțin de 0,1% din greutatea totală).
Sticlarii din timpul Imperiului Roman au manipulat materia la nivel atomic.
Nanoparticulele sunt de 1000 de ori mai subțiri decât un fir de păr. 

Tehnica de fabricație se pierduse timp de mai multe secole, dar a fost redescoperită în secolul al XVII-lea de către meșterii sticlari din Boemia. În lucrarea Ars vetraria experimentalis, editată în 1979 se dă rețeta:
Aurul e dizolvat în „apă regală” (un amestec de acid clorhidric șu acid azotic) , apoi încorporat în sticla topită. 
(Toate bune și frumoase, dar romanii antici cunoșteau și puteau produce acești acizi puternici?)

Producerea de rubin auriu a cunoscut un avânt în secolul al XIX-lea în Regatul Unit. 
În zilele noastre unele parfumuri celebre sunt ambalate în sticluțe din astfel de sticlă specială.

Aplicații moderne ale tehnologiei antice 

În secolul nostrus-a reușit realizarea unei cupe asemănătoare folosindu-se imprimante 3D și tehnologie modernă . 

Cercetătorii au pornit să studieze piesele antice deosebite, descifrând tehnologiile sofisticate cu care au fost realizate.
La Centrul de cercetare și de restaurare a muzeelor din Franța (C2RMF) s-a demonstrat că glazura (stratul vitrificat care întărește ceramica) unor piese arheologice e înfrumusețată și prin efecte plasmonice: s-au observat fenomene de iridiscență. Cel mai vechi exemplu e un platou din secolul IX găsit la Samarra, vechea capitală a regatului Abbasizilor, în Irak.

Echipa de fizico-chimie a suprafețelor funcționale a institutului de Nanoștiințe de la Paris (INSP-UPMC/CNRS) s-a ocupat de studierea proprietăților bicromatice ale materialelor. În colaborare cu Laboratorul de Chimie-Fizică (LCP-Universitatea Paris XI/CNRS) și cu laboratorul Interfaces Traitements Organisation et DYnamique des Systèmes (ITODYS – Université Paris 7/CNRS) a pus la punct un procedeu de colorare bicromatică a filmelor de plastic polimeri, prin includerea de nanoparticule sferice de aur sau de argint. S-au realizat astfel filme bicromatice (în două culori complementare; Bicromatismul e diferit de dicroism, care definește variația culorii legată de modificarea polarizării luminii) translucide. 

Aceste filme sunt foarte interesante pentru cei ce proiectează suprafețele vitrate ale clădirilor sau pentru ambalaje de lux. 

 
Din anul 1980 plasmonii de suprafață sunt studiați de fizicieni (ei vorbesc de plasmonică) și se imaginează numeroase aplicații , de exemplu pentru procesoare ultrarapide. 
În plus, exploatarea acestor plasmoni ar putea mări eficacitatea microscoapelor, a diodelor electroluminiscente (LED) sau a anumitor detectoare chimice și biologice. 
S-a întrevăzut și o aplicație mai ipotetică în care particule microscopice (bobițe de siliciu cu diametrul de 100 micrometri acoperite cu aur) ar încălzi , prin rezonanță plasmonică , absorbind lumina unui laser cu infraroșii și ar distruge celule canceroase fără a vătăma celulele sănătoase. 

Sau- altă aplicație ipotetică- s-ar putea face invizibile unele obiecte cu materiale pasmonice care ar pnliga lumina să le ocolească.  

În 2006 echipa lui John Pendry de la Imperial College din Londra a arătat că o cochilie din metamateriale ar devia undele electromagnetice în jurul unei regiuni sferice.

Omul invizibil din romanul lui H.G.Wells sau capișonul care îi face invizibili pe eroii de basm nu ar rămâne doar ficțiune. În teorie- pentru moment. 

Un portret pictat în secolul I , în frescă , pe peretele unei case din Pompei. Ne-o putem închipui bând vin dintr-o cupă ca cea descrisă mai sus.

Monument antic integrat în clădire modernă

 Templul lui Hadrian devenit parte din Camera de Comert Romana

În anul 156 Antoninus Pius a construit un mare templu în onoarea împăratului zeificat Hadrian. unul dintre cele mai mari temple din Câmpul lui Marte de la Roma.
În decursul timpului, monumentul a suferit distrugeri grave.. Dar:

În anul 1695 arhitectul Carlo Fontana a găsit o cale de a salva ceea ce rămăsese din acel templu: a încorporat fațada, împreună cu 11 dintre coloanele originale într-o construcție nouă destinată Vamei terestre a Romei (Palazzo della Dogana di Terra)

În anul 1831 clădirea a devenit sediul Bursei de Valori din Roma. 

În anul 1873 clădirea a fost achiziționată de Camera de Comerț din Roma, devenind sediul acesteia. 

Și uite așa, prin grija generațiilor care s-au succedat, putem vedea și astăzi colonada anticului templu și o parte din cella originală. Precum și clădirea din timpul Renașterii!

Armura pentru femei

Platoșă antică purtată de o femeie

Într-un mormânt din nordul Africii , în actuala Tunisia arheologii au găsit o platoșă din bronz aurit ce a fost datată din secolul III î.Hr. Cercetătorii cred că ea ar putea să fie legată de perioada celui de al doilea război punic, în care conducătorul cartaginez Hannibal Barca a atacat Italia , ducând lupte între anii 211 și 203 î.Hr. Alte obiecte găsite în acel mormânt nu ar susține însă această ipoteză, unii cercetători având opinia că mormântul ar data din secolele III-III î. Hr sau aproximativ din anul 300 î.Hr.Alte opinii ar fi că mormântul ar fi din perioada primului război punic (ce a avut loc între anii 264-241 î.Hr) .
De ce neapărat din timpul războaielor din Italia? pentru că platoșa pare a fi fost lucrată de meșteri din Italia. Prin urmare ea ar fi fost fie cumpărată fie luată ca pradă din sudul peninsulei italice. 

Platoșa din Ksour Essef , lucrată artistic arată astfel văzută din față. 

Văzută din spate, platoșa arată așa: 

Cercetătorii au fotografiat armura pe un tors de bărbat, încercând să-și închipuie cum ar fi arătat această platoșă când era purtată .
Observăm că platoșa e mică și nu ar fi oferit suficientă protecție unui războinic . S-a emis ipoteza că ar fi vorba despre o piesă de ceremonie, ce nu ar fi fost purtată în luptă.
Oricum însă baierile care fac legătura între cele două fețe ale armurii sunt scurte și indică un tors de mici dimensiuni al purtătorului armurii.

Ce observ eu la partea din față a armurii? Că ea seamănă mult cu corsetul purtat de Madonna în unele concerte- deci că ar avea un fel de sutien în dreptul sânilor (???) Sâni? Păi cum?

Și atunci m-am gândit cam așa: 
Dacă platoșa e una de ceremonie  și e de mici dimensiuni, nu s-ar putea să fi aparținut unei femei? Unei conducătoare sau unei preotese? 
Mai ales că pe ambele fețe ale armurii e figurată în relief figura unei zeițe identificate cu Minerva (Atena) . Zeița e reprezentată purtând  cască ornată cu o crească (cimieră) și cu două volute asemănătoare unor coarne de berbec. 

Platoșa pectorală are înălțimea de 30 cm și lățimea  de 28 cm. Partea din față măsoară 42,5 x 44 cm, iar partea din spate 42 x 66 cm.

Figurile zeiței poartă câte un colier din ghinde (figurat în basorelief). Un colier identic se află și la partea de sus a plăcii pectorale, sugerând o similitudine între zeiță și purtătoarea cuirasei. 
La extremitățile platoșei sunt figurate două capete de bovine împodobite cu ornamente- probabil jertfe aduse zeiței. 

În mod tradițional, platoșele antice urmăreau forma corpului pentru care era făcută armura și erau reliefați mușchii torsului. Aici e o platoșă din Apulia (Italia), se crede  că de origine grecească, din secolul III î. Hr.Arată altfel, nu? 

Pe platoșa din Tunisia însă, în partea anterioară sunt reliefați sâni. Nu mușchi.
Pe partea din spate sunt figuri decorative rotunde, florale,  dar nu reliefate ca sânii) 
Între  platoșa e decorată cu o  floare de crin (simbol al purității și al feminității) .Sub floarea de crin e o altă plantă, cu frunze dințate.
În spate, între cercurile decorative plate e de asemenea un motiv floral.

Figura divină reprezentată e  a unei zeițe- de asemenea un element feminin.
Dimensiunile platoșei din Tunisia sunt mici. Ca pentru torsul unei femei.
Aș spune deci că sunt destule argumente pentru a considera că e platoșa de ceremonie a unei femei, probabil a unei preotese a zeiței figurate pe armură.

Cum arăta mormântul 

Mormântul în care a fost găsită armura avea un puț de acces și două încăperi funerare; una de 4m² ș a doua mai mare, cu dimensiunile 2mx2,40m și înalttă de 1,60 m.În această încăpere era un sarcofag din lemn de chiparos colorat în roșu, cu dimensiunile 1,80 x 0,68 x 0, 84m 
În el erau osemintele unei persoane întinse pe spate, rămășițele fiind destul de prost conservate, fărâmițate. Corpul fusese acoperit cu culoare roșu-maronie (cinabru) . După noi analize s-a constatat că e vorba despre două corpuri, dintre care unul era al uni bărbat de circa 40 de ani și înalt de 1,70m, care fusese partial colorat pe cap cu cinabru. . 
Nu se spune nimic despre al doilea schelet. Deci el ar putea fi al unei femei. 

Au mai fost găsite acolo , pe lângă platoșa aurită- ce fusese plasată într-o nișă specială- și patru amfore, un bol, o cupă mică de lemnn în care mai era ocru, o lampă vopsită în negru. Au fost găsite și părți dintr-un centiron de bronz , precum și plăci din aramă care ar fi alcătuit inițial o casetă. 

Cel mai vechi manuscris literar

 Papirusul Derveni cel mai vechi manuscris european existent

Singurul papirus găsit pe pământul Greciei ,datat între anii 340 și 320 î. Hr.  a fost găsit în apropiere de Thessaloniki și e păstrat în muzeul arheologic de acolo. Era pe timpul domniei lui Filip al II- lea al Macedoniei. 

Papirusul a fost găsit într-un mormânt din necropola de acolo .
Manuscrisul e desigur destul de deteriorat, are și porțiuni arse (a fost pus pe rugul funerar) , dar au fost recuperate  26 de coloane de text .

Manuscrisul a fost compus spre sfârșitul secolului 5 î. Hr. și conține texte rituale , instrucțiuni pentru sacrificiile ce se făceau la înmormântări, dar și comentarii asupra unui poem atribuit lui Orpheus.
perspectiva autorului este una filozofică, iar metoda alegorică de interpretare e deosebit de interesantă , amintind de acrobațiile mentale și etimologice ludice ale lui Socrate, așa cum se vede în Cratylus de Platon.

Cercetătorii încearcă să ghicească cine ar fi fost autorul textului, fiind avansate nume ca: Eutifron din Prospalta, Diagoras din Melos și Stesimbrotus din Thasos . 

Manuscrisul a fost publicat on line în versiune digitală și este studiat în continuare de către numeroși specialiști. 

Poemuul începe cu cuvintele: „Închideți ușile, voi cei neinițiați”, vers ce a fost citat și de Platon. 
Analiza poemului arată că Orfeu a scris poezia ca o alegorie.
Se vorbește de zeița Nix (Noaptea), ce a dat naștere lui Uranus (Cerul), urmat la domnie de Cronos și a fost înlăturat de Zeus, a cărui putere e celebrată.
Zeus ascultă oracolele din sanctuarul zeiței Nyx, de la care are proorociri pe care le pune ulterior în aplicare.

Zeus a violat-o apoi pe mama sa, Rhea, rezultând nașterea zeiței Demetra. Apoi Zeus ar fi violat-o și pe Demetra, ce a dat naștere Persefonei, ce se căsătorește cu Dionis. Urmarea textului mitologic s-a pierdut. 
Dar interpretarea poemului precizează că aceste legende nu trebuie să fie înțelese „la propriu”, ci doar ca alegorii. 

În porțiunile ce se referă la practicile rituale sunt descrise sacrificiile ce se făceau Eriniilor (Furiilor) pentru îndepărtarea daimones (zeități malefice) ,
Sunt incluse și citate din scrierile filozofilor Heraclit și Parmenide. 

Textul e scris într-un amestec de dialecte  din diferite regiuni ale Greciei antice. 

https://dp.chs.harvard.edu/index.php?col=1&ed=multi

Aurul in Egiptul antic

 Masca lui Tutankamon analizată cu raze X

Analizarea cu mijloace moderne a artefactelor antice aduce informa'ii pre'ioase despre tehnologiile folosite la timpul realizării lor.
Un exemplu e masca de aur din mormântul găsit aproape intact al lui Tutankamon- practic singurul mormânt egiptean antic ce nu a fost jefuit în ăntregime . Experții consideră că au fost totuși două jafuri în hipogeu după închiderea lui (!) - adică cei care știau secretele mormântului ar fi intrat și ar fi furat cam 60% dintre bijuteriile faraonului .
 Numele lui Tutankamon a devenit celebru în epoca noastră, ca urmare a spectaculoasei descoperiri a majorității obiectelor de la înmormântarea sa. . 
(Dacă în acest mormânt de mai mică împortanță au fost găsite aceste copori- aproape 5000 de obiecte prețioase-, ne putem doar imagina ce comori or fi fost în mormintele marilor faraoni, ale căror morminte fuseseră pregătite din timp și fără limitare de cheltuieli) 
Masca din aur găsită pe fața mumiei faraonului Tutankamon, ce a murit de tânăr și -se pare-pe neașteptate fusese confecționată inițial pentru altă persoană- poate pentru o regină- și reutilizată, după adaptare  pentru Tutankamon. Se presupune că masca fusese destinată inițial reginei Nefertiti.
Cartușul (placa ce poartă numele faraonului) a fost înlocuit de asemenea, indicând faptul că inițial masca fusese făcută pentru altcineva, și anume pentru regina Nefertiti.
Urechile măștii poartă găuri pentru cercei- ceea ce nu ar fi trebuit să apară pentru un faraon ce depășise vârsta de 18 ani.
Criar și locul mormântului se pare că a fost schimbat în ultimul moment. Mormântul pare modest în comparație cu mormintele celorlalți faraoni. Explicația ar fi că succesorul lui Tutankamon la domnie, faraonul Ay ar fi dorit să-l șteargă pe Tutankamon din istoria Egiptului.
Mormântul faraonului Ay a fost de asemenea analizat și s-au găsit numeroase similitudini cu cel în care a fost înmormântat Tutankamon: fresce cu babuini, concepție similară. Doar că mormântul lui  Ay e mult mai impozant . Se crede că Ay a profitat de situație și a făcut schimb de mormintele pe care și le pregăteau fiecare din timpul vieții.

Tutankamon a fost ultimul faraon din dinastia sa și urcase pe tron la o vârstă fragedă ani. El a fost uitat de suveranii care i-au urmat și astfel mormântul său a rămas necunoscut până în zilele noastre. 
Analiza cu raze X a măștii de aur a arătat că masca a fost alcătuită din mai multe părți, asamblate printr-o sudură invizibilă cu ochiul liber, deci realizată cu o precizie uimitoare. Barba rituală a fost atașată de figura măștii prin intermediul unui tub interior. 
Masca funerară, înaltă de 54 cm și lată de 39,3 cm , cu adâncimea de 49 cm e alcătuită din două straturi de aur cu grosimea cuprinsă între 1,5 și 3 mm. S-au folosit două aliaje distincte: 18,4 carate pentru față și gât și 22,5 carate pentru restul măștii. Prin urmare, aurul nativ de 24 de carate a fost aliat de meșteșugarii egipteni. Aliaj cu o cantitate mică de cupru. Ei prelucrau aurul sub forma unor foi subțiri , ce erau apoi prelucrate la rece , cizelate, se realizau și filigranuri și inserarea de pietre prețioase sau semiprețioase. 
E posibil ca figura faraonului să fi fost înlocuită în grabă. Masca faraonului trebuia să reflecte cu fidelitate figura decedatului , pentru ca sufletul acestuia să-și recunoască trupul în viața de apoi (în credința egiptenilor antici). 

În acest medalion, în care faraonul e reprezentat în poziție apropiată de cea fetală a fost găsită o meșă de păr învelită într-o bucățică de pânză fină. . O inscripție de pe țesătura de in găsită alăturat, într-o cutiuță de lemn cu unguente parfumate spunea că e vorba despre o șuviță din părul bunicii lui Tutankamon, regina Tiyi.
Era vorba despre obiecte personale ale faraonului, amintiri din familie.
 Înălțimea figurinei este de 5,4 cm, iar lanțul de aur e lung de 54 cm și are diametrul de 0,3 cm. și se înnoda cu o bandă de pânză de in, care ar fi format o fundă la spate. 
S-a crezut că ar fi imaginea faraonului Amenhotep III-bunicul lui Tutankamon, dar urechile găurite ale statuetei ar indica faptul că de fapt ar fi reprezentarea lui Tutankamon . 

Pe pieptul faraonului a fost găsită o efigie a păsării Ba, cu lungimea de 6cm, ce simboliza sufletul decedatului, ce părăsea corpul la moarte. Pasărea Ba ține în gheare inele chen, ce simbolizează circuitul etern al soarelui.
. Vechea credință a egiptenilor spunea că viața eternă a defunctului depindea de reunirea (după moarte) a sufletului (Ba) cu corpul și cu energia vieții (Ka). 
Medalionul pectoral e decorat cu ornamente din sticlă colorată ce imită turcoazul , lapis lazuli și cornalina. 

A fost analizată de asemenea, cu un spetrometru  de fluoresce (Fier nță cu raze X, și compoziția chimică a lamei pumnalului lui Tutankamon, realizată practic din oțel (fier 88,4 %, nichel 11% și cobalt 0,6%).

Se crede că e vorba de fier provenit dintr-un meteorit, material mai scump decât aurul pe vremea aceea.

În mormântul lui Tutankamon au fost găsite 19 obiecte din fier. Unele erau lame asemănătoare cu cele folosite la ritualurile de îmbălsămare și descrierea lor s-a găsit în templele egiptene cu mențiunea că erau „venite din stele”.  Punalul era lucrat însă cu mai multă artă, ceea ce aduce bănuiala că ar fi fost un cadou diplomatic dintr-o țară vecină. 

Nepoata regelui Mihai I se declara trans și non-binar

Nepoata Elisabeta Maria a răposatului rege Mihai I e acum Eelaz.

Cea de a patra fiică a lui Mihai I, Sofia a avut un singur copil, născut în 1999 din căsătoria cu omul de afaceri Alain Michel Leonce Biarneix (de care a divorțat în 2002). Copilul- o fetiță- a primit prenumele Elisabeta-Maria. 

Acum , la maturitate , Elisabeta-Maria a publicat un mesaj cu ocazia Zilei Internaționale a Vizibilității Transgender, pe 31 martie. Mesajul sună așa:

„Le reamintesc celor care mă urmăresc (și celor care încă mă clasifică greșit) că nu sunt nici femeie, nici bărbat. Sunt ambele și niciuna. Mă aflu într-o zonă intermediară, într-o zonă gri. Folosesc pronume neutre sau masculine atunci când cele neutre nu sunt disponibile. La naiba cu transfobia și cu TERF-ii”

(TERF înseamnă „Trans-Exclusionary Radical Feminist”- adică „Feministe radicale excluzând persoanele trans”)

Folosește prenumele neutru Ealaz și practică meseria de ilustrator, în Belgia. Și studiază Artele, tot în Belgia. 
Ealaz Biarneix se declară o „creatură trans non-binară” și  spune că face parte din Vulture Culture. (Adică practica de a aduna și colecționa oase, cranii și tot felul de rămășițe de animale moarte.
Ealaz se recomandă ca „artistă queer care desenează animale ciudate și oameni ciudați”. 

***********************************************************************************
Reamintim că în România funcționează ONG- ul „Casa Regală a României”, 
Asociația  Casa Majestății Sale
ONG de utilitate publică, CUI: 25528843

Cont IBAN: RO31 BTRL RONC RT04 0479 6201, deschis la Banca Transilvania.
Înregistrare: Înscrisă în Registrul entităților/unităților de cult pentru care se acordă deduceri fiscale sub nr. 20816666/08.07.2019 (D 164)
Număr de telefon: 021 319 09 72

Otello

Cum arăta maurul care l-a inspirat pe Shakespeare

 

După cum știm, opera Otello de Verdi (compusă în 1887) are libretul (scris de Arrigo Boito) bazat pe tragedia scrisă de William Shakespeare în 1603 (și reprezentată prima dată în 1604): „Otello , the Moor(e) of Venice ” (Otello sau Maurul din Veneția).
Shakespeare s-a inspirat la rândul său dintr-o povestirea nr VII scrisă de Giovanni Battista Giraldi în volumul 3 din lucrarea sa "Gli Ecatommiti,"   în  1563 și din sfârșitul tragic a soției condotierului  Sampiero Corso. 

De remarcat că în povestirea scrisă de Cinzio, singurul personaj care are un nume proriu este nefericita Disdemona (așa apare numele eroinei în nuvelă). Soțul ei e numit doar ca „Il Moro” (Maurul) , alte personaje sunt desemnate prin epitete generice: „Alfieri” (stegarul- care a devenit apoi Iago), „soția lui” -(numită apoi Emilia) sau „Capo di Squadra”-(căpetenia de escadră/sublocotenent- denumit apoi Cassio) . Se presupune că numele ales de Cinzio pentru eroina sa : „Disdemona” provenea din cuvântul grecesc dysdaimon,  compus din  dys- prefix negativ și daimon- destin, soartă , divinitate, rezultând înțelesul de „nefericit, cu destin advers”.

Comentatori contemporani găsesc în   nuvela scrisă de Cinzio înțelesuri simbolice. Nu doar numele eroinei, care prefigurează destinul ei nefericit, dar și faptul că aceasta s-a căsătorit împotriva dorinței părinților ei și faptul că acea căsătorie a fost făcută cu „un bărbat pe care natura, Cerul și modul de viață îl diferențiază de noi”(cum se exprimă eroina) par să-i pecetluiască soarta. 
De fapt eroina luptă împotriva prejudecăților de acest fel , dar lupta ei se termină tragic.

Cel pe care Cinzio il numise doar „Maurul”, a fost numit de Shakespeare „Otello”. A devenit unul dintre cele mai puternice nume dintre cele create de literatură, intrând în vorbirea curentă din zilele noastre ca definiție a omului gelos, cu reacții violente. 
În nuvela scrisă de Cinzio, Maurul , convins de necinstea soției lui, complotează cu diabolicul stegar pentru uciderea ei, iar stegarul o ucide , cei doi dărâmând apoi tavanul casei ca să pară că femeia murise accidental sub dărâmături. Maurul regretă apoi moartea femeii și îl urăște pe stegarul care îl determinase să -i dorească moartea. Perfidul stegar se aliază cu sublocotenentul și reclamă la Veneția crimele făcute de Maur. Maurul e arestat, torturat, exilat și în final ucis de rudele femeii. Stegarul își găsește și el moartea sub tortură, totul fiind privit drept o pedeapsă divină pentru crimele comise. Încă odată povestirea are rol moralizator. 

Shakespeare a modificat acest final, scriind că Maurul își ucide soția cu propriile mâini și apoi, când se vădește nevinovăția ei, se sinucide. Pentru acest final a preluat elemente din viața condotierului Sampiero, care își ucisese soția.  

Sampiero Corso (Sampiero Corsicanul- în dialectul din Corsica: Samperu Corsu) a fost un condottiere (mercenar) corsican , ce se căsătorise în 1545 cu tânăra Vannina d'Ornano, cu care a avut mai mulți copii. În timp ce Sanpiero plecase la Constantinopol ca ambasador al Franței, Vannina i-a vândut bunurile și a fugit cu o navă, care a fost însă interceptată de Sanpiero. El și-a condamnat soția la moarte și - la dorința acesteia- a adus el însuși la îndeplinire pedeapsa pe care i-o hărăzise, sugrumând-o cu propriile sale mâini. Sanpiero a fost în final ucis de verii soției lui, asociați cu căpitanul său, Vittoldo. 

Cine a fost cel ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru personajul Otello

Personajul care se pare că l-a impresionat pe Shakespeare și l-a determinat să scrie acea dramă a fost secretarul principal al suveranului din Maroc ce fusese trimis în 1600 ca ambasador la curtea reginei Elisabeta I a Angliei:  Abd el -Quahed ben Messaud (Abdelouahed ben Messaoud ben Mohammed Anoun). 
Diplomatul marocan ajunsese la Londra în fruntea unei delegații de 15 diplomați , cu intenția de a întări relațiile Marocului cu Anglia.
Diplomatul marocan a produs - se pare- o impresie puternică asupra britanicilor . La numai trei ani după sosirea acestei delegații diplomatice la Londra, Shakespeare și-a scris drama Otello, Maurul din Veneția. 

Figura lui Abdelouahed Anoun a fost imortalizată cu acel prilej prin portretul în ulei ce i s-a făcut în timpul vizitei. Pictura este acum expusă la institutul Shakespeare al Universității din Birmingham, cercetătorii fiind de acord a considera că acel diplomat marocan a fost figura ce l-a inspirat pe Shakespeare pentru eroul său Otello.
Portretul ambasadorului Marocului este cea mai veche pictură britanică reprezentând o personalitate musulmană. Portretul, vechi de 425 de ani , e considerat acum un simbol al legăturilor istorice între Maroc și Regatul Unit și se consideră că misiunea diplomatică venită din Maroc a reprezentat un eveniment major în schimburile diplomatice și culturale între Europa și lumea islamică . 

 (Gioachino Rossini a compus la rândul său, în 1816  o operă „Otello”, al cărei libret (scris de Francesco Berio di Salsa) nu se bazează direct pe drama lui Shakespeare, ci pe o adaptare scrisă în 1792 de Jean-Francois Ducis. Această operă are și o variantă cu final fericit, mai pe gustul epocii . )

Subiectul operei Otello de Verdi

Arrigo Boito, (compozitor de valoare la rândul său) a sintetizat toate aceste surse de informații într-un libret de operă puternic și impresionant, care l-a convins pe Giuseppe Verdi să scrie această operă ce a avut imediat un succes triumfal, care continuă și astăzi.)
.
Acțiunea operei se petrece în secolul XVI, în insula Cipru. Generalul Otello, investit la conducerea flotei venețiene și în funcția de guvernator al insulei , ajunge cu nava sa în portul Famagusta, în timpul unui puternic uragan  și aduce locuitorilor insulei vestea victoriei dobândite asupra marinei otomane ce amenința Ciprul.  Dar în timp ce majoritatea ciprioților se rugau pentru ca nava să acosteze cu bine și veștile să fie bune, stegarul lui Otello- Iago- îi dorește moartea. Pentru că îl invidiază pentru succesele obținute, dar și pentru căsătoria cu frumoasa și virtuasa Desdemona, fiica unui senator venețian. Căpitanul Roderigo aspiră să o cucerească pe Desdemona și pentru asta ar dori moartea lui Otello.
Iago îl urăște  și pe căpitanul Cassio, care a dobândit postul la care aspira el însuși. 
Iago profită de euforia generală pentru a-l îmbăta pe Cassio și a provoca lupta lui cu Roderigo, și un scandal general, în cursul căruia e rănit Montano, predecesorul lui Otello în funcția de guvernator.
Otello apare furios , potolește agitația și îl pedepsește pe Cassio, considerându-l vinovat de cele întâmplate. Cassio este degradat. 
Otello se întoarce la soția lui și cei doi îndrăgostiți își declară încă odată sentimentele profunde de dragoste.

Iago continuă uneltirile îndemnându-l pe Cassio să o roage pe Desdemona să intervină pentru a fi iertat de Otello. Rămas singur însă, Iago își dezvăluie cinismul feroce și caracterul diabolic. 
Când Desdemona sosește în grădină, Cassio o roagă să intervină în favoarea sa. Dar Iago l-a influiențat deja pe Otello că între Cassio și Desdemona există o legătură nepotrivită. Intervenția Desdemonei e interpretată de Otello ca o dovadă a legăturii vinovate între cei doi. 

Iago sporește în continuare suspiciunile lui Otello povestindu-i că l-ar fi auzit pe Cassio povestind în somn de dragostea lui pentru Desdemona și- ca dovadă că dragostea e împărtășită- Cassio ar fi avut în mână o batistă brodată pe care Otello i-o dăruise soției sale ca semn de dragoste. Batista fusese furată de Iago.
Otello e încredințat acum că soția îi e necredincioasă și jură să se răzbune, Iago sprijinindu-i decizia.

Desdemona încearcă din nou să obțină iertarea lui Cassio, ceea ce duce furia lui Otello la paroxism, mai ales că ea nu poate spune de ce nu are batista cu pricina. Otello o acuză de adulter, fără ca ea să se poată apăra. Otello e distrus la gândul că soția l-a înșelat. Ar fi suportat mai ușor orice altă nenorocire.
Iago continuă să producă pretinse probe ale vinovăției Desdemonei: într-o discuție cu Cassio (la care Otello asistă din umbră) el discută despre iubita lui Cassio fără a o numi, făcându-l pe Otello să creadă că iubita lui Cassio e Desdemona. Decizia lui Otello e luată: își va ucide soția (iar Iago îl îndeamnă s-o omoare în patul nupțial).
Otello îl numește pe Iago căpitan (în locul lui Cassio) .

Situația e agravată de sosirea unei delegații din Veneția, condusă de ambasadorul Lodovico. Otello află că Dogele l-a rechemat la Veneția și l-a numit ca succesor al său pe Cassio. 
Otello crede că Desdemona e tristă pentru că se va separa de amantul ei și o aruncă la pământ în fața ambasadorului venețian. 
Complotiștii Iago și Roderigo se grăbesc să dea loviturile decisive. Roderigo pleacă să-l ucidă pe Cassio, în timp ce Otello, în culmea tulburării, își pierde cunoștința, spre satisfacția nedisimulată a lui Iago.

În camera ei, Desdemona e pradă neliniștei și presimțirilor sumbre, ca urmare a comportamentului aberant al soțului ei. Se roagă Fecioarei Maria. 
Otello sosește, o sărută pentru ultima oară, apoi o acuză din nou și îi spune că o va ucide și o strangulează. 
Apare Emilia, soția lui Iago și însoțitoarea Desdemonei. Ea aduce vestea că Roderigo l-a provocat la duel pe Cassio, dar a fost ucis de acesta. Ea o vede pe Desdemona agonizând pe pat, iar aceasta încearcă să-și dezvinovățească soțul , apoi moare. Otello declară imediat însă că el a ucis-o. 
Emilia povestește că Iago a furat batista prin intermediul ei . Montano relatează că Roderigo mărturisise complotul înainte de a muri. 
Otello înțelege teribila eroare pe care a făcut-o crezându-l pe Iago și bănuindu-și soția. Își predă sabia lui Lodovico. Mai are o palidă speranță că soția lui nu ar fi murit , constată însă că ea își dăduse sufletul. 

Decide imediat să-și aplice pedeapsa capitală,  străpungăndu-se cu un pumnal. Înainte de a muri, își mai sărută odată soția, așa cum o sărutase înainte. E sfârșitul. 

ˠ̃┼ˠ̃

Iată o interpretare celebra a unei arii din opera Otello de Verdi, cântată de marele tenor dramatic Mario del Monaco
https://www.youtube.com/watch?v=myWaafGU58U

Aici Mario del Monaco cu machiaj mai „light” în acelaș rol

Și aici prima apariție a lui Otello în opera lui Verdi: Otello întors victorios după o luptă contra turcilor și după confruntarea cu un uragan:
https://www.youtube.com/watch?v=SDmLxPJZVi4
(Mario del Monaco machiat ca maur- așa cum se considera că ar fi fost maurii) 

Cine erau maurii

Observăm că în reprezentațiile operei Otello se obișnuiește un cu totul alt aspect pentru eroul maur. 
Asta se întâmplă probabil și din înțelegerea greșită, mai bine zis deformată în timp  a termenului de „maur”.
Maurii erau magrebieni care invadaseră peninsula iberică și care erau în cea mai mare parte berberi.

 În anul 711, un grup de musulmani nord-africani conduși de generalul berber Tariq ibn-Ziyad a cucerit peninsula iberică, instituind statul Al-Andalus. Monarhii catolici Isabella de Castillia și Ferdinand de Aragon au recucerit integral teritoriul peninsulei, în 1492.

”Maurus” era cuvântul latin ce desemna pe berberi, persoanele din vechea provincie romană  Mauritania , aflată în Africa de Nord. 
Tariq ibn Ziyad (ⵟⴰⵔⵉⵇ ⵓ ⵣⵉⵢⴰⴷ 675-730) era un războinic berber din tribul  Amazighes din Nefzawa (actuala regiune Al Hoceima-Nador). Cu alți berberi din tribul Nefzawa a cucerit peninsula iberică, ce era deja devastată de vizigoți.  iar strâmtoarea Gibraltar îi poartă numele: cuvântul Gibraltar vine de la „Jabal Tariq”.

Cu trecerea timpului, termenul a fost aplicat tuturor musulmanilor din Europa, iar din Renaștere acest termen a desemnat orice persoană cu pielea neagră sau ceva mai închisă la culoare. Uneori europenii făceau diferența între „mauri negri” și „mauri albi”

Originea berberilor și elemente din istoria lor

Berberii sunt poporul autohton din Africa de Nord, primii locuitori ai acelei regiuni.
Unii cercetători fac legătura între această populație și populația străveche- din paleolitic și din neolitic.
Studiile genetice au arătat că berberii au o diversitate genetică complexă, cu legături atât cu Europa de Vest cât și cu Orientul Mijlociu. A existat o civilizație a capsienilor (în perioada Neolitică), ce a stat la originea poporului berber. Acești strămoși au făcut celebrele picturi rupestre din Sahara-la Tassili , pe timpul când Sahara nu devenise un deșert, ci avea un climat favorabil unei largi varietăți de animale, ce apar în acele picturi.

Tot în perioada Neolitică Fenicienii veniți din Tyr au fondat în nordul Africii civilizația cartaginezăpe litoralul golfului Tunis, existând numeroase interferențe între aceste populații. 

În timpul erei pre-romane s-au înființat mai multe state independente, ale populațiilor  de Massaesyli, Massyli  și Mauri, între altele. .
Ocupația romană a format provincia romană Africa, pe teritoriul Cartaginei. 
Pe latura vestică a actalei Libia  (Africa Vetus și Africa Nova ) a fost divizată de Diocletian în trei: Tripolitania, Byzacen și Africa Proconsulară residuală, numită Zeugitania.și Numidia. Teritoriile acestor provincii au variat , berberii continuând să aibă relații culturale atât cu fenicienii, cât și cu romanii , fiind oficiate și căsătorii mixte. S-au desfășurat și numeroase războaie împotriva romanilor.

Religia berberilor a fost influiențată atât de mitologia egipteană, cât și de religia evreiască adusă de comunități de evrei, cât și de creștinism, prin care -din secolul II- populația autohtonă se opunea Romei. Au luat naștere secte creștine populare , Filozoful și teoreticianul Augustin din Hippone  de origine berberă a fost sanctificat , devenind sfântul Augustin , unul dintre cei patru primi Părinți ai Bisericii latine (denumite ulterior catolice)
Cum din anul 430 Imperiul roman s-a retras din Algeria sub presiunea vandalilor, din anul 544 Imperiul roman de Răsărit („bizantin”) și-a exercitat influiența, nu fără opoziție din partea berberilor.
A urmat ocupația arabilor, însoțită de convertirea la islam (în secolul al VII-lea) . Regina berberă Kahena (Dihya) a luat conducerea rezistenței, sprijinită de Bizantini, dar arabii au ocupat în final Cartagina, ucigând-o pe Kahena.

 Berberii trecuți la islam au preluat și adversitățile între șiiți și sunniți, conflictele ajungând și în Al-Andaluz, (peninsula iberică ce fusese ocupată de berberi).    

 Cum arată un berber din zilele noastre

Berberii (Amazighs ⵉⵎⴰⵣⵉⵖⵏ) poartă diferite denumiri etnice în funcție din zona din Magreb în care locuiesc. În decursul istoriei au fost numiți mauri, numizi, getuli și în diferite alte feluri

În Algeria ei sunt numiți kabyli. În Maroc-Rifains. 
Ați auzit de Zinedine Zidane? Celebrul Zizou? El vorbește cu părinții săi în limba kabylă, deși e născut în Franța, unde emigraseră părinții săi, Smail și Malika Zidane..Sau poate îl știți pe Karim Benzema (KB9) ? Tatăl său, Hafid provenea și el din Kabylie (regiune din Algeria locuită de această minoritate etnică).

Frumoasa actriță cu ochi albaștri Isabelle Adjani are tată francez de origine kabylă (Amazigh) . Mama ei e nemțoaică din Bavaria. 

Oras construit de Traian in Africa

 Colonia romană înființată de împăratul Traian în nordul Africii

Marciana Traiana Thamugadi (numită azi Timgad sau Thamugadi) este o cetate antică ale cărei vestigii pot fi vizitate în zilele noastre în regiunea Aures din nord-estul Algeriei.

E vorba despre colonia romană fondată de împăratul Traian în jurul anului 100 ca sediu pentru Legiunea a Treia Augusta , aflată sub conducerea lui Lucius Munatius Gallus.

Lucius Munatius Gallus a fost guvernator al provinciei Numidia între anii 100 și 102, fiind însărcinat de împăratul Traian să delimiteze teritoriul coloniei romane de pământurile tribului de berberi getuli numiți Musulami. Regiunea fusese anexată de Imperiul Roman în anul 44.
Quintus Junius Blaesius (proconsul roman al Africii de la începutul secolului I, în timpul împăratului Tiberius ) a descris războiul împotriva poporului de getuli („Gaetulas Gentes”)

Războaiele purtate de romani contra berberilor autohtoni
Scriitorii romani antici au scris că în timpul împăratului Augustus s-au purtat lupte în nordul Africii în anii 3-5, când fusese numit consulul Lucius Passienus Rufus (aflat în funcție din anul 4 î.Hr.) și s-a înființat provincia Africa Proconsulară. Acest consul a fost recompensat cu Triumphalia ornamenta după ce fusese victorios împotriva populației de getuli numiți Muslami. 
În anii 5-6 , generalul roman Cossus Cornelius Lentulus (numit consul în anul 1 î.Hr) i-a învins din nou pe Muslami, apoi pe Getuli, primind la rândul său recompensa ornamenta triumphalia . Fiul său și-a adăugat supranumele de Gaetulicus .

În anul 17 Muslamii s-au revoltat din nou contra romanilor . Numidul Tacfarinas a realizat o alianță a Muslamilor cu vecinii lor Garamanți și Cinithieni , atrăgând de partea sa și o serie de dezertori din trupele auxiliare ale armatei romane ,inițiind apoi un amplu război de eliberare în regiunea actualei Algeria , aflată în zona de ocupație romană.
Popoarele autohtone au dus un război de hărțuire, pentru a zădărnici acțiunile militare ale armatei regulate romane.
Imperiul Roman a trimis ambasadori pentru a negocia o înțelegere cu rebelii, apoi au fost trimiși generali care au purtat un război ce a durat încă doi ani. 

În anii 19-20, împăratul Tiberius a fost nevoit să trimită acolo Legiunea IX Hispana din Pannonia și se pare câteva detașamente (vexillations) din Legio VIII Augusta, pentru a înfrânge răscoala. 
În anul 21,  Quintus Junius Blaesius a fost trimis la conducerea luptelor de acolo și a obținut victorii parțiale, pentru care a fost răsplătit cu ornamenta triumphalia. 

Portretul din bronz al împăratului Octavianus Augustus găsit la Meroë  (actualmente în Sudan) , datat între anii 30-25 Î.Hr. Ochii statuii au fost făcuți din pastă de sticlă verde- pentru iris- și neagră - pentru pupilă-fiecare cerc de sticlă fiind delimitat de câte un cers subțire de cupru. Albul ochilor a fost realizat din piatră albă de calcar șlefuită. Canalele lacrimale sunt indicate cu pastă roșiatică , iar genele (care sunt rupte acum) au fost făcute din foi subțiri , zimțate din cupru.  Pe părul statuii se mai văd urme de vopsea roșcată.
Se confirmă deci descrierea autorilor antici că Augustus era blond și avea ochii verzi.
Sculptorul nu a dorit să-și flateze subiectul, așa că a prezentat cu fidelitate ușoara nesimetrie a feței împăratului și urechile lui clăpăuge.Statuia a fost făcută în Egipt, dar statuia a fost furată de localnicii din nordul Africii și decapitată când în urma luptelor cu romanii aceștia cerusera returnarea statuilor  furate. 

 

În anul 24, succesorul lui  Quintus Junius Blaesius, Cornelius Dolabella a reușit să-l ucidă pe Tacfarinas. El a schimbat tactica de luptă împotriva berberilor, divizându-și trupele în patru coloane mobile. A obținut și sprijinul regelui Ptolemeu al Mauritaniei , ce era dornic să devină aliat al Imperiului Roman.
După pacificarea provinciei din nordul Africii, romanii au întreprins mari lucrări publice, în timpul împăratului Tiberius. Pe teritoriul unde acum este Tunisia s-au construit orașele Thugga (Dougga) și Bulla Regia. Africa devenise unul din principalele grânare ale Imperiului Roman. În această perioadă, Legio III Augusta a fost transferată la Ammaedara (actualmente Haidra-Tunisia) .
În timpul ocupației romane, o parte din populația autohtonă s-a angajat în armata romană, formând o cohortă de Musulami (cohorta I Flavia Musulamiorum) , ce a fost trimisă între anii 69-70 să lupte în Iudeea, apoi în Siria- în timpul împăratului Domitian, apoi de-a lungul frontierei Numidiei și Mauritaniei- în timpul împăratului Traian. 

Între anii 44-45 a fost o altă revoltă a populației de Muslami, reprimată rapid de noul guvernator roman al Africii, Galba (ce avea să devină apoi împărat) .

Au apărut apoi prin partea locului...vandalii! Vandalii erau o populație germanică orientală despre care se știe că ar fi venit din sudul Scandinaviei, se stabiliseră  în zona de sud a actualei Polonii, dar mare parte dintre ei  au migrat invadând succesiv colonii romane din Europa. Ei au atacat Dacia , luptând împotriva armatelor romane o lungă perioadă, între anii 166 și 180 , în timpul împăratului Marc Aureliu, de-a lungul Dunării. 
Ei au profitat de depplasarea unei părți din trupele romane spre Orient, unde se purta un război împotriva Parților (între anii 162-166) . Legiunile romane au luptat în câmpiile Mesopotamiei, dar au avut efectivele reduse dramatic și de o epidemie de ciumă (pesta antonină, ce a devastat Imperiul între anii 165-190, sub domniile lui Marc Aureliu și Commodus. Se pare că era de fapt o febră hemoragică , sau tifos.)

Scriitorii antici au relatat că după ocuparea unui templu al lui Apollon din zona Tigrului, s-ar fi degajat un nor toxic ce ar fi declanșat epidemia. Să ne amintim că despre săgețile zeului Apollo se spunea în  mitologie că ar fi putut aduce și epidemii. Chiar în timpul Războiului Troian se spune că faptul că Agamemnon o luase ca sclavă pe Criseis, fiica preotului Crises al lui Apollon a avut ca urmare declanșarea unei epidemii, ca răzbunare a zeului ofensat. 

Vandalii au migrat apoi în  peninsula Iberică, (presați poate de Goți) ajungând apoi în Africa de Nord-Vest, unde au fondat un regat, în secolul V. 
În anul 439 vandalii conduși de Genseric au stabilit un regat în provincia romană Africa (pe teritoriul actualei Tunisia) , extinzându-se apoi în Sicilia, Corsica și Sardinia, Malta și Insulele Baleare, ajungând să jefuiască Roma în anul 455. 
Între anii 533-534 armatele împăratului din Imperiul Roman de Răsărit („bizantin”) Iustinian i-au înfrânt pe vandali . Generalul Belisarius l-a detronat pe regele vandal Gelimer și a anexat provincia Africa. 

Între anii 100 și 102, Lucius Munatius Gallus a fost însărcinat de împăratul Traian să delimiteze cu borne terenurile coloniei romane „Africa” de pământurile triburilor autohtone de Muslami.
A fost fondată totodată colonia romană de la Timgad,( în anul 100 ), unde au fost instalați veteranii din Legiunea a III-a Augusta. Actul de fundare al orașului a fost consemnat într-o inscripție latină găsită la Timgad.
 Orașul a fost construit inițial pe o suprafață de 12 hectare extinzându-se apoi la 90de hectare, și a fost dotat cu temple, terme, forum, teatru, în centru fiind un arc de triumf.
Vechiul nume al orașului era Marciana Trajana Thamugadi. Marciana- după nmele surorii împăratului, Trajana- după numele fondatorului: împăratul Traian.
Thamugadi se pare că era numele berber al locului. Numele berber ar fi fost Timgad (Tamgut) , ce a fost găsit în documente antice. Thamugadi ar fi forma de acuzativ, la genitiv fiind Thamugadis. 
Orașul era alimentat cu apă din izvorul de la Aïn Morris, aflat la 3km distanță, poate și de la izvorul Aïn Cherchar aflat la 11 km distanță. 
Planul inițial al orașului a urmat planul tradițional al așezărilor romane, cu otizări rectangulare și căi de circulație perpendiculare unele pe altele. E posibil ca inițial să fi fost un castru roman. 
Fiind un oraș de veterani, el a devenit un mijloc de recrutare pentru legiunea din vecinătate, dar și un centru de producere a cerealelor și măslinelor. 
Politica începută de împăratul Augustus, pax romana a contribuit la adeziunea populațiilor autohtone romanizate, berberii putând dobândi cetățenia romană cu toate drepturile aferente (dacă parcurgeau treptele educative cursus honorum și altele)  .
După apariția creștinismului, în timpul domniei împăratului Valerian (între 253 și 260) sau în tompul lui Diocletian (284-305) au fost martiri creștini și în acel oraș. Episcopul Novatus din biserica din Timgad a luat parte la consiliul de la Cartagina , în 256. În secolul IV au fost construite trei basilici , dar au fost găsite și resturile mai multor capele, de baptisterii, oratorii și ale unei mănăstiri.

S-au găsit unelte ce poartă simboluri creștine, precum mși gravuri artistice fabricate local.  

Erupția care a distrus Pompei și Herculanum.

Pliniu cel Bătrân și-a sacrificat viața pentru a-i salva pe sinistrați  (23-79) 
De la el au rămas atât de multe descrieri exacte din antichitatea romană

El a fost autorul unei monumentale enciclopedii, intitulată Istoria naturală  (Naturalis Historia), ce a fost publicată cam în anul 77 și era compusă din 37 de volume , (informațiile culese de el erau în nu mai puțin de 160 de volume) . Pliniu a adunat acolo cunoștințele științifice și tehnice din epoca sa , pe teme variate ca științele naturale, astronomia, antropologia, psihologia și metalurgia.  A scris numeroase alte lucrări.

În anul 79 el și-a adoptat nepotul, (cunoscut ca Pliniu cel Tânăr) , care și-a luat numele  Caius Plinius Caecilius Secundus.

Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) era în anul 79 (în timpul împăratului Titus, fiul lui Vespasian) )  comandantul flotei romane ce-și avea baza la Misenum , la cca 40 km de Vesuviu, de cealaltă parte a golfului Napoli.
Observând emisia de gaze și fum ce începuseră  să iasă din vulcan,  s-a dus cu o corabie la locul erupției vulcanului Vesuviu pentru a observa erupția de aproape, dar mai ales pentru a salva pe cei care nu aveau posibilitatea de a se evacua din fața pericolului. 

Relatarea morții lui ne-a parvenit printr-o scrisoare adresată de nepotul și fiul său adoptiv,  Pliniu cel Tânăr (61-113) istoricului Tacitus:

Pliniu către scumpul său Tacitus, salut

Îmi cereți să vă povestesc sfârșitul unchiului meu pentru a putea să-l transmiteți mai exact posterității.  Vă mulțumesc pentru asta, căci prevăd că această moarte va beneficia de o glorie eternă fiind celebrată de voi.
Deși el a pierit în mijlocul devastării unora dintre cele mai frumoase ținuturi, odată cu populația (de acolo), odată cu orașe, într-un accident memorabil care pare a fi destinat să facă amintirea lui să trăiască veșnic- deși el a izvodit el însuși opere de neuitat, în mare număr, totuși durata gloriei sale va fi mult prelungită prin nemurirea scrierilor voastre. 
Din partea mea, sunt fericit să-i stimez pe oamenii cărora zeii de acordă privilegiul de a face acțiuni demne de a fi consemnate în scris sau să scrie cărți demne de a fi citite, și de trei ori mai fericiți sunt cei care au unul sau altul dintre aceste daruri.

 

El se găsea la Misenum, unde  comanda personal flota. Pe 9 înainte de calendele din septembrie (deci pe 24 august? E o controversă aici) , cam pe la ora a șaptea (a zilei) , mama mea i-a spus că se vede un nor extraordinar prin mărimea și aspectul său.
El tocmai își făcuse baia de soare , apoi de apă rece și mâncase o masă ușoară întins pe pat, unde  lucra.

El a cerut să i se aducă încălțările și a urcat în locul de unde se putea vedea mai bine fenomenul în chestiune:  un nor se forma (nu se putea vedea bine de la distanță din care munte ieșea, s-a aflat pe urmă că era din Vezuviu), având aspectul și forma unui arbore și aducând mai degrabă cu un pin. 
Căci după ce se ridicase ca un trunchi foarte alungit, norul se desfășura în forma unor ramuri , fiind dus mai întâi -presupun- dus în sus de coloana de aer în momentul în care luase ființă, apoi această coloană căzuse, abandonată ei înseși sau cedând sub propria sa greutate, ea se prăbușea lărgindu-se; pe alocuri ea era de un alb strălucitor , în alte părți era prăfoasă și pătată, prin efectul pământului și cenușii pe care le dusese cu ea. 

Unchiul meu a găsit toate acestea ca fiind neobișnuite și demne de a fi văzute mai de aproape, ca un savant ce era. El a dispus să se pregătească o navă liburniană; il mi-a propus dacă mi-ar plăcea să merg cu el; eu i-am răspuns că preferam să rămân să lucrez și chiar el îmi dăduse ceva de lucru. 
Il a ieșit din casă; i s-a adus un bilet de la Rectina, soția lui Tascius, speriată de pericolul ce o amenința (villa sa era la poalele muntelui și nu putea fugi decât pe mare) ; ea se ruga să fie salvată dintr-o situație atât de teribilă.
Unchiul meu și-a schimbat planul și ceea ce întreprinsese din dragoste pentru știință, a continuat din eroism. El a dispus să se scoată cvadrireme și s-a îmbarcat el însuși , cu intenția de a salva nu doar pe Rectina și și multe alte persoane (căci erau multe persoane venite să se destindă pe mal) 
El a venit cât a putut de repede în zona din care alții fugeau și a înaintat drept spre locul periculos, atât de neînfricat încât , pe măsură ce percepea cu privirea toate fazele teribilului flagel dicta (descrierea lor)  ca ele să fie notate sau le scria el însuși.
Deja cădea cenușă peste nave  și pe măsură ce se apropiau cenușa era mai caldă și mai deasă, deja erau și pietre ponce și pietricele înnegrite, arse, fripte de foc, deja era apa mică și stâncile prăvălite nu mai permiteau navigarea. El a ezitat un moment: ar trebui să se întoarcă? Apoi i-a spus pilotului care il sfătuia la asta: „Norocul- a zis el- urmeaă curajului; pune bara spre locuința lui Pompinianus”
Acesta din urmă era la Stablae, de partea cealaltă a golfului (căci malul are o curbură ușoară umplută de mare). În acel loc , când pericolul încă nu sosise dar se vedea apropiindu-se, Pomponianus își încărcase pachetele pe vase , decis să fugă dacă vândul potrivnic ar fi căzut. Vântul era favorabil în momentul acela unchiului meu care a sosit, l-a îmbrățișat pe prietenul său care tremura, l-a consolat, l-a încurajat vrând să-i potolească temerile prin calmul său, apoi a făcut o baie; Ieșind din ea, s-a așezat la masă și a cinat cu veselie sau- ceea ce nu e mai puțin frumos- prefăcându-se vesel. 

În timpul acesta culmea muntelui Vezuviu strălucea în mai multe locuri de flăcări mari și coloane mari de foc a căror roșeață și strălucire apăreau și mai vii în întunericul nopții. Unchiul meu spunea că erau cămine lăsate aprinse de țărani în fuga lor speriată și că vilele abandonate ardeau părăsite- vrând prin asta să le potolească frica. Apoi el s-a dus la culcare și a dormit fără îndoială, căci respirația sa, care era sonoră dat fiind că era corpolent, era auzită de cei care se perindau prin fața ușii lui.

Dar curtea prin care se ajungea la apartamentul său era deja plină de cenușă amestecată cu pietre ponce care formaseră un strat atât de gros că dacă ar mai fi rămas în cameră n-ar mai fi putut ieși. 
L-au trezit , el a venit să-i întâlnească pe Pomponianus și pe ceilalți care vegheaseră toată noaptea în picioare. 
S-a ținut sfat: să rămână într-un loc acoperit, su să iasă afară? Cutremure frecvente și puternice zguduiau casele care păreau smulse de pe temelii și se balansau într-un sens, apoi în celălalt.
În aer liber în schimb cădeau fragmente de piatră ponce , ușoare și poroase, adevărat, dar de temut .
La asta s-au resemnat după compararea pericolelor. Pentru unchiul meu a fost important ce e mai bine: la ceilalți a contat de ce se temeau mai mult. Ei și-au pus perne pe cap , legându-le cu (fâșii de) cearșeafuri: ca să se protejeze de ce cădea din cer.
Deja se luminase de zi, dar în jurul lor era o noapte mai deasă decât orice altă noapte și care estompa o mulțime de focuri și de lumini de tot felul.
S-a luat hotărârea să meargă pe mal și să vadă de aproape dacă acum e posibil să iasă pe mare; dar marea era tot cu valuri mari și periculoasă.
Atunci a fost întins un cearșaf, pe care s-a culcat unchiul meu; el a cerut  apă rece și a băut; apoi flăcările și mirosul de sulf care le anunța i-au făcut să fugă pe tovarășii săi și l-au trezit. 

El s-a sprijinit pe doi sclavi ca să se ridice, dar a căzut imediat. Presupun că aerul îngroșat cu cenușă îi astupaseră respirația și îi închiseseră laringele , pe care el îl avea deja delicat, strâmt și deseori cu probleme. 
Când s-a luminat de zi (era a treia zi de când îl văzusem pentru ultima oară) corpul său a fost găsit intact, în perfectă stare și cu straiele pe care le purtase la plecare; părea că doarme, nu că murise.

În timpul acesta , la Misenum cu mama mea.. dar asta nu prezintă importanță pentru istorie și nu m-ați întrebat altceva decât relatarea morții sale. Mă voi opri deci.
Nu aș adăuga decât asta: v-am dat înșiruirea completă de evenimente la care am asistat și a celor ce mi-au fost povestite imediat, atunci când povestirile sunt cele mai exacte. Rămâne să extrageți ce veți alege; căci o scrisoare nu e o istorie; să scrii pentru un prieten nu e acelaș lucru cu a scrie pentru public. Adio”

Trebuie spus că scrisoarea originală s-a pierdut și ea ne-a parvenit doar sub forma mai multor copii, care nu concordă perfect între ele. 
O inscripție găsită la Pompei conține data XVI K NOV , adică a 16-ea zi înainte de calendele lui noiembrie, deci 17 octombrie. Mai multe indicii găsite la Pompei converg spre ipoteza că erupția a avut loc toamna. 

Se deduce din descrierea făcută de nepot că Pliniu cel Bătrân era deja suferind , având „laringele strâmt”- să fi însemnat că suferea de astm? Oricum avea niște probleme cu sistemul respirator. 

Totuși el nu a pregetat să meargă unde era pericolul foarte mare, acostând la numai 6,5km dePompei și la cca 15 km de vârful vulvanului,  ca să încerce să salveze cât mai multe persoane. Ca navigator experimentat știa că dacă vântul bate puternic spre coastă nu va putea ieși imediat înapoi pe mare , dar a riscat să meargă la cei ce rămăseseră blocați pe țărm ca să-i încurajeze și să încerce apoi să-i evacueze cu nava sa, când direcția vântului se va schimba. A încercat să pară vesel , apoi s-a retras în cameră, de unde însoțitorii săi au auzit zgomotul unei respirații grele, interpretate ca fiind un sforăit. Dar poate era de fapt un horcăit , pricinuit de problemele pe care deja i le provocaseră gazele toxice. 
Această ipoteză e întărită de faptul că a doua zi, când ieșiseră cu toții pe malul mării , însoțitorii i-au adus un cearșaf pe care să se întindă pe plajă. Desigur nu se punea problema să doarmă sub ploaia de cenușă și pietre încinse, de care ceilalți încercau să se apere punându-și perne pe cap. De fapt bătrânului comandant îi era rău . A cerut apă,  apoi probabil și-a pierdut cunoștința. Când a încercat apoi să se ridice, sprijinit de doi sclavi, a căzut . Nu reiese însă că ar fi murit subit, ci mai degrabă că că i s-a făcut rău și nu a putut merge. E posibil ca degajările de gaze să fi conținut pe lângă sulf (al cărui miros l-au simțit cu toții ) și bioxid de carbon, care e mai greu decât aerul și ar fi putut forma un strat în partea de jos a atmosferei de acolo. Cum Pliniu a stat lungit, dioxidul de carbon l-a intoxicat mai mult decât pe cei ce stăteau în picioare. 
(A fost relatată și moartea a 600 de oi cauzată de „aerul viciat”, în zona localității Pompei) 
Povestirea nu mai relatează ce s-a întâmplat după aceea, cum s-au salvat însoțitorii săi, care au revenit abia a doua zi să-l caute.  

Probabil toți ceilalți au fugit, lăsându-l singur pe plajă . Probabil au reușit să iasă în larg cu nava, căci probabil direcția vântului se schimbase. Toate acestea sunt trecute sub tăcere și pot fi doar presupuse. 

A doua zi bătrânul savant a fost găsit mort, unde îl lăsaseră. Deci echipajul navei a putut reveni pe plaja aceea (probabil erupția vulcanului încetase și lava nu ajunsese până acolo) 

E posibil să fi existat suspiciunea contemporanilor că însoțitorii săi l-au părăsit , deși ar fi putut să sî-l salveze luându-l împreună cu ei. Desigur a părut ciudat cum a murit comandantul flotei, în timp ce însoțitorii săi, dar și Pomponianus și ai lui au putut pleca. 

Întrebarea pusă de istoricul Tacitus e o încercare delicată de a lămuri această problemă. 
Răspunsul excesiv de umil al lui Pliniu cel Tânăr sugerează cu subtilitate că înțelesese de ce i se pusese doar întrebarea despre moartea unchiului său fără a i se solicita și detalii despre mama sa sau despre el însuși. 
Scrisoarea scrisă de fiul adoptiv 27 de ani după desfășurarea evenimentelor  caută să îndepărteze ideea vinovăției însoțitorilor , explicând mai întâi de ce nu și-a însoțit unchiul (care îi era și tată adoptiv) în împrejurarea riscantă, apoi arătând că bătrânul savant era suferind , dar că nimeni nu bănuise cât de gravă era starea sa, care s-a înrăutățit brusc. Interesant că fiul adoptiv îl numește în continuare „unchi” pe cel care îl adoptase. 

Rămân faptele:  el își riscase viața și venise cu nava sa să-i salveze pe Pomponianus  și ai săi, nu au putut pleca imediat, iar  a doua zi ei au preferat să fugă cu acea navă părăsindu-l pe cel care le adusese salvarea, fără a încerca să-l transporte și pe el pe navă, când i se făcuse rău din pricina gazelor toxice. 

În dimineața zilei de 24 octombrie (estimată de cercetători contemporani) a început activitatea vulcanică la un nivel ce i-a speriat pe locuitorii din localitățile învecinate. După prânz i-a parvenit comandantului flotei din Misenum, Pliniu cel Bătrân apelul disperat din partea soției unui prieten ce-și avea casa la poalele vulcanului și nu putea să plece decât pe mare. Pliniu cel Bătrân a plecat cu mai multe nave să ajute la evacuarea celor aflați în pericol, dar erupția se intensifica , pilotul îl sfătuia să se întoarcă , totuși el a decis să acosteze la Stabies, unde era casa prietenului său Pomponianus., înfruntând căderile de cenușă fierbinte și piatră ponce, precum și marea agitată. A găsit puterea de a-i îmbărbăta pe cei blocați pe țărm, afișând chiar bună dispoziție și ascunzând faptul că respira deja greu din pricina cenușii fierbinți inhalate. A doua zi coloana piroclastică a emis nori arzători care au distrus Herculanum. Luminile ce se vedeau dinspre Stabie păreau a fi incendii. Populația speriată a încercat să fugă, chiar din Misenum.
Studiile stratigrafice ale cenușelor căzute în timpul acestei erupții au dus la concluzia că aceasta a durat între 18 și 20 de ore.
În prima fază au căzut la sud de vulcan pietre ponce și cenușă care a ajuns la 2,8m grosime la Pompei. A avut loc și un tsunami

În a doua fază șase degajări piroclastice au năvălit spre vest și sud . Locuitorii din Pompei au fost arși și asfixiați, localitățile Oplontis și Heerculanum fiind îngropate în cenușă, lavă și depuneri piroclastice. 
În a treia zi erupția vulcanică încetase și echipajul navei din Misenum a putut reveni în siguranță la Stabiae. Din păcate, bătrânul savant zăcea mort pe plajă. 

Pomponien ? Caudex, cūr nōn remānsistī ? Cūrnam caudex remānsistī !
De ce Pomponianus? De ce n-ai rămas Caudex? 

Ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Pliniu, conform unor scrieri apocrife. 
Dar cine era acel Pomponianus?

Se știe că Publius Pomponius Secundus a fost un general roman bun prieten cu Pliniu cel Bătrîn, care a scris chiar o carte despre viața acestuia. Murise înainte de erupția Vezuviului. Poate că cel pe care l-a salvat Pliniu era fratele lui, Quintus Pomponius Secundus, ce fusese consul în anul 41?

Săpăturile arheologice la Pompei continuă. Totuși o mare parte din orașul antic se află tot îngropat în cenușa vulcanică. Pentru protecție în cazul unei noi erupții....

Statuie colorată

Știm că statuile antice erau colorate de fapt, pentru a avea un aspect cât mai naturalist. Dar culorile lor s-au șters în cele mai multe cazuri, sub acțiunea intemperiilor sau  a altor factori externi.
Dar în ruinele unei case din Pompei , într-o nișă externă a acesteia , la peretele dinspre grădină a fost găsită această statuie ce păstrează încă acea colorație originară. „Afrodita Lovatelli”.
Statuia zeiței Venus ce ține în mână un măr . Lobii urechilor ei sunt perforați, semn că i se puseseră (poate doar uneori) și cercei. Se găsește la Muzeul Național Arheologic din Napoli.