A fost construit pe Câmpul lui Marte din vechea Roma , între anii 61 și 55 î.Hr. Era un teatru din zidărie, de dimensiuni monumentale și făcea parte dintr-un ansamblu ce cuprindea și curia (sala senatului roman în care a fost asasinat Caesar) , precum și un templu al zeiței Venus și capele mai mici. Complexul a fost distrus în Evul Mediu , materialele fiind folosite pentru alte construcții. Aici e o reconstrucție ipotetică.
În teatru erau reprezentații variate: piese de teatru, vânători, „jocuri în stil grecesc” , concursuri de gimnastică și muzică. Curia a fost lovită de infamie după asasinarea lui Caesar, probabil a fost și incendiată de mulțimea indignată , fiind necesară restaurarea ei în anul 32 î.Hr. Dar apoi curia lui Pompei a fost transformată în latrină publică . A urmat alt incendiu, în timpul lui Tiberius, altă restaurare , amenajare fastuasă în timpul lui Nero , alt incendiu apoi, , după restaurarea ulterioară fiind instituit un serviciu de întreținele permanent. Alt incendiu în anul 282, altă restaurare . Teatrul a fost consolidat în anii 507-511, dar în Evul Mediu a fost transformat în sursă de materiale de construcție. Locul teatrului a fost ocupat de construcții private . Marmorele au fost calcinate în cuptoare de var. În anii 1503-1513 Bramante a luat 44 de coloane din granit roșu de la porticul ce mărginea complexul pentru a le folosi la palatul Cancelariei papale. . Acum ruinele curiei pot fi văzute în aria sacră Lago Argentina (Lago di Torre Argentina) , situată la câțiva metri sub nivelul actual al solului.
În curtea interioară a palatului Cancelleriei pot fi văzute coloanele de granit roșu (porfir) și granit gri de la teatrul lui Pompei.
Teatrul lui Marcellus
Teatrul era destinat reprezentațiilor dramatice. A fost construit pe locul unui vechi teatru din lemn , ce fusese edificat în anul 179 î.Hr și avea un caracter temporar. Julius Caesar a achiziționat terenul, l-a eliberat de construcțiile existente (temple vechi și locuințe colective), ceea ce a provocat nemulțumirea unei părți a populației. Lucrările de construire a teatrului au început în anul 44 Î.Hr și au fost reluate de împăratul Octavian Augustus în anul 23 î.Hr . A fost prevăzută atunci reamenajarea întregii zone, teatrul fiind finalizat prin anii 13-11 î.Hr, când a fost dedicat nepotului și ginerelui său Marcellus, ce murise prematur. La inaugurarea lui au fost ucise în spectacol circa 600 de animale sălbatice din Africa și au fost expuși în cuști niște tigri.
Fundația și structura din beton . Fațada din travertin , organizată pe trei nivele, era ornată cu coloane în til doric la parter (înălțime: 9,5m) , stil ionic la etajul 1 (10, 35m ) și ordin corintic la ultimul nivel (12,12m). Astăzi ultimul nivel a dispărut, fiind înlocuit cu construcția palatului . Între coloane : arcade.
Construcția a fost puternic avariată de un incendiu, în anul 64, apoi spațiile dintre arcade fiind folosite ca depozite. Din secolul IV plăcile de travertin de pe fațadă au început a fi refolosite pentru alte lucrări. Din fericire demolările nu au continuat, dar construcția s-a mai degradat cu trecerea timpului. În Evul Mediu degradările s-au accentuat, mai ales ca urmare a ieșirii Tibrului din matcă. Dar teatrul a fost refolosit apoi ca fortăreață . În Renaștere , pe ruinele teatrului a fost construit un palat pentru familia Savelli, intrat apoi în posesia familiei Orsini. Aceste refolosiri au făcut ca teatrul să mai fie în picioare și în zilele noastre, chiar cu adaosurile construite în timp. Scena avea dimensiunile de cca 85m lungime și avea în față un spațiu pentru orhestră de 37mlungime. Decorurile erau schimbate cu ajutorul unor mașinării (conform scrierii lui Vitruvius) , cele nefolosite fiind depozitate într-un spațiu sub scenă. Spatele scenei era decorat cu o structură cu coloane și ornamente din marmură, cu aceeași înălțime ca și gradenele . Gradenele, dispuse semicircular, aveau în partea inferioară 11 rânduri de bănci iar în partea superioară 7 rânduri . Existau loji (bisellium) amenajate pentru persoanele importante. Încă cinci rânduri de bănci erau la nivelul al treilea, în dreptul ordinului corintic.
Tetarul roman din Aspendos
Construit în timpul lui Marc Aureliu (161-180) în Asia Mică (aproape de actuala localitate Adalia) , de către arhitectul grec Zenon
Teatru cu diametrul de 96m, cu capacitatea de 7300-7600 de spectatori (se putea ajunge până la 8500) Teatrul e acum în stare bună pentru că a fost folosit de turcii selgiucizi drept caravanserai , iar în secolul XIII clădirea din spatele scenei a fost transformată în palat . În epoca modernă teatrul a fost adus la starea sa originară și au loc acolo spectacole de operă și balet (fiind acustica foarte bună) . E poate cel mai bine păstrat teatru roman din lume.
Arena di Verona
Un amfiteatru roman construit în anul 30 la Verona, putea primi circa 30 000 de spectatori.
Avea trei ziduri concentrice, dar în prezent zidul exterior a dispărut aproape în întregime.
Cavea (partea cu gradene) are o lungime de 138m și lățimea de 110m.
Clădirea a fost avariată de un cutremur în anul 1117, apoi a fost folosită drept carieră de piatră pentru alte clădiri.
În Renaștere s-au făcut primele restaurări, apoi în anii 1800 generalul francez
Sextius Alexandre François, conte de Miollis a întreprins lucrări importante de restaurare.
În prezent arena e folosită pentru spectacole (concerte, festivaluri, spectacole de operă) . Gradenele pot primi 22 000 de spectatori și acustica e remarcabilă. Acolo se desfășoară un festival de operă, dar și Wind Music Awards - un spectacol muzical cu cântăreți italieni. În aproape toate serile din martie pțnă în septembrie se desfășoară spectacole ce au ca temă lupte de gladiatori.
Teatrul din Orange
E teatrul roman cel mai bine păstrat din Europa.
Construit în secolul I, în timpul împăratului Octavianus Augustus, se găsește pe teritoriul Franței de astăzi. Impozanta construcție din spatele scenei, lungă de 103m și înaltă de 37m , cu grosimea de 1,80m a fost numită de regele Louis XIV : „cel mai frumos zid din întregul meu regat”. Zidul are la partea superioară o serie de console pe care erau probabil statui. În centru e o nișă în care încă mai este statuia lui Augustus. Zidul a fost agrementat cu coloane de marmură, din care au rămas câteva. Teatrul din Temessos
În munții Taurus, în Asia Mică (unde este acum Turcia) . Teatrul a fost construit inițial de greci, în epoca helenistică (în sec. II î.Hr) și a fost mărit în epoca romană. Putea primi 4-5000 de spectatori . Amplasarea pe munte e neobișnuită. Multe alte teatre erau construite la baza muntelui. Amplasamentul pe culmea muntelui a contribuit ca el să nu sufere demolări ăe parcursul istoriei, având de înfruntat doar degradările pricinuite d eintemperii și îngheț-dezgheț pe parcusul miilor de ani.
În aceeași zonă era și vechiul oraș grec Cyzicus, situat pe coasta sudică a Mării Marmara , unde este acum Balikhistar, Tur. Orașul , fondat de Pelasgii din Tessalia , era legat (prin tradiție) de călătoria argonauților. Fost apoi colonie a Milet ului, în 756 î.Hr, a făcut parte din Liga Delică (confederație a orașelor grecești) , legat de Pergamum și mi târziu aliat al Romei. Acolo a fost construit de romani templul lui Hadrian, considerat uneori ca fiind una dintre cele șapte minuni ale lumii. Templul , ce avea dimensiuni enorme (120m x 50m în plan) , cu coloane înalte de 21m și cu grosimea de 2m, este acum în ruine. Se mai pot vedea câteva capiteluri corintice, trântite la pământ.
Aici putem vedea un frumos basorelief datat din secolul II î. Hr, în care Asklepios (Esculap) pregătește un tratament cu venin de viperă. (Șarpele încolăcit pe o cupă este și acum simbolul medicinei).
Teatrul grecesc din Epidaur
Teatrele romane continuă de fapt tradiția instituită de civilizația greacă.
Un exemplu e teatrul antic din Epidaur (la circa 60 km de Corint), cel mai bine păstrat din Grecia.
Construit în jurul anului 330 î.Hr de sculptorul și arhitectul Policlet del Tânăr , a fost descoperit de arheologi sub un strat de pământ de 6m. Orchestra, un spațiu circular folosit pentru dans și cor, are de jur împrejur o fâșie îngustă de marmură. În spatele orchestrei se află scena și parasceniumul, (care acum nu s-a păstrat) unde în trecut se plasau decoruri mobile montate pe prisme triunghiulare de lemn.
Spectatorii stăteau pe bănci dispuse semicircular pe gradene în pantă, pentru vizibilitate optimă asupra scenei . Amplasarea studiată , precum și finisarea cu materiale ce reflectă sunetul și direcția vântului realizau o acustică impecabilă : „Cel mai mic sunet-o răsuflare adâncă sau ruperea unei foi- se poate auzi foarte bine până în ultimul rând”-afirmă profesorul de arheologie S.E. Iakovidis.
Teatrul din Epidaur avea inițial 6000 de locuri, dar a fost extins în secolul II î.Hr prin adăugarea la partea superioară a încă 21 de rânduri de locuri, ajungându-se astfel la capacitatea de 13000 de locuri. Scaunele din primele rânduri, rezervate demnitarilor, erau sculptate din piatră roșiatică și aveau spătar.
Festivitățile ancestrale legate de mitologie sau de recolte au evoluat sub forma unor reprezentații teatrale ale pieselor scrise de celebrii autori dramatici din secolul V î. Hr, , dintre care îi știm pe Eschil, Sofocle și Euripide. Acțiunea pieselor era subliniată de cor (format din 10-15 persoane) .
Actorii- hypokritai- erau maximum 3 simultan în scenă, pentru ca spectatorii să se concentreze asupra lor. Piesele de teatru respectau regula unității de loc, timp și acțiune (enunțată de Aristotel) : acțiunea se desfășura într-un singur loc, în intervalul maxim de 24 de ore și se concentra asupra unei singure intrigi principale
Această concepție permitea ca spectatorii să fie concentrați la maximum asupra problemei ridicate de acțiunea piesei de teatru și să atingă o stare de încântare estetică numită catharsis . Acțiunea piesei de teatru se concentra de obicei asupra unei probleme considerate aproape insolubile, pentru că existau argumente puternice pentru fiecare dintre variantele posibile, astfel încât personajul principal se afla într-o dilemă tragică.
Funcția tragediei- definită de Aristotel- era aceea de a da naștere în psihicul spectatorilor a unei eliberări de sentimente puternice, de milă sau de teamă în legătură cu personajele tragediei , identificându-se cu ele în timpul spectacolului, Trăirea intensă a sentimentelor provocate de tragedia reprezentată pe scenă era în măsură să elibereze sentimentele refulate ale spectatorilor și să-i elibereze pe aceștia de povara lor. Descărcarea emoțională completă a spectatorilor era în măsură să-i vindece de stres și de eventualele traume psihice, oferindu-le un sentiment de satisfacție și de ușurare.
Această eliberare realizată prim mijloacele artei dramatice a fost numită de Aristotel katharsis. Puternica trăire emoțională produsă de identificarea cu eroii tragediei reprezentate pe scenă era urmată de descărcare de propriile poveri acumulate din stres și conflicte din viața proprie.
În epoca modernă, teatrul din Epidaur devine în fiecare vară gazda unui festival teatral. O serie de trupe de teatru grecești și străine pun în scenă piese scrise cu circa 2500 de ani în urmă.
Katharsis în filozofie
E un termen grec de origine medicală și religioasă ce înseamnă « curățire » sau « purificare ». Aristotel a dat un sens filozofic acestui cuvânt , folosindu-l în Poetica sa pentru a desemna în primul rând efectul reprezentării tragediei asupra pasiunilor spectatorilor. Punerea în scenă a destinului fatal al unui erou tragic profoacă frică (phobos) și milă (eleos), sentimente neplăcute în realitate, dar care plac în teatru. Aristotel a descoperit astfel că imaginația (phantasia) are puterea de a inversa afectele și de a ușura sufletul. Generând emoții intense, spectacolul tragic îl sensibilizează și îl liniștește pe cetățean. Catharsisul are astfel o valență politică și teatrul o valoare educativă. În psihanaliză, termenul desemnează efectul readucerii în conștiență a unui eveniment refulat, deci : dispariția tulburărilor pe care le provoca evenimentul traumatic. Prin catharsis, subiectul se eliberează prin refulare.
Regulile teatrului antic au fost păstrate apoi în teatrul din perioada Renașterii și mai târziu
De asemenea spectatorii nu trebuiau să fie expuși la scene șocante (violență, ucideri), sau scene indecente, despre care erau informați doar prin povestirea de către personaje.
Prima cultură din Europa (dezvoltată în sud-estul Europei, în jurul Dunării
din perioada anilor 5400-4500 î.Hr Această cultură a fost centrată în regiunea de la nordul Balcanilor, pe teritoriile actualelor țări România, Bulgaria, Serbia și Kosovo, precum și în jurul acestora, în Muntenegru și Grecia. A fost supranumită și „cultura Turdaș-Vinča”. Au existat așezări mari , unde locuiau circa 2500 de locuitori. Ei au făcut tranziția spre folosirea și prelucrarea metalelor, în special a cuprului, fiind din ce se știe pînă acum una dintre primele culturi care au folosit metalul în mod extensiv. Au fost găsite figurine antropomorfe din ceramică, precum și primele inscripții din istorie.
La Vinca, nu departe de Belgrad au fost găsite figurine din epoca neolitică, din anii 7000 î.Hr. , dar și elemente de civilizație din Era de Bronz și din Evul Mediu.
La Kosovo s-a găsit această figură din lut ars
Așezările acestei culturi erau considerabil mai mari decât orice altă cultură europeană contemporană, depășind în unele cazuri orașele din Marea Egee și din Orientul Apropiat timpuriu, construite cu un mileniu mai târziu. Cele mai mari situri, unele de peste 300.000 de metri pătrați, ar fi putut găzdui până la 2.500 de oameni. Cercetările arheologice au arătat că locuiau în locuințe spațioase și își separau morții în necropolele din apropiere. Aveau ateliere, ceea ce înseamnă forță de muncă calificată. Lucrau în mai multe stiluri de ceramică și aveau propria amprentă artistică, ce se observă atât în culturile cretane timpurii, cât și în cele sumeriene, care au apărut însă după dispariția centrului „Vechii Europe”. Se presupune acum că civilizația sumeriană din Mesopotamia a moștenit tradiția Vinca-Turdaș. Cultura Cucuteni
Cultura Cucuteni (localitate situată la 60 km de Iași) s-a dezvoltat pe teritoriile actualelor state România, Moldova și Ucraina, de aceea mai e numită și „cultura Cucuteni Tripolia”, în perioada dintre anii 5800 și 2800 î.Hr. Această cultură a avut trei etape de dezvoltare:
precoce (pre-CucuteniI-III, Cucuteni A-B, apoi Tripolia BI-II: între anii 5800-5000 î.Hr:
medie (Cucuteni B, Tripolia BII , api CI-II): 5000-3500 î.H
Rădăcinile acestei culturi se găsesc în culturile de la Starcevo-Koros-Criș și de la Vinca, din secolele VI și V î.Hr. În secolul VI î.Hr cultura Cucuteni-Triplia a fost influiențată și de cultura „ceramicii lineare” din nord și de cultura Boian-Giulești din Muntenia.
Cultura Hamangia
Cele două statuete, celebre prin măiestria artistică a imaginilor lor stilizate, au fost găsite în Dobrogea, aproape de Cernavodă (cu prilejul lucrărilor pentru canalul Dunăre-Marea Neagră), într-un cimitir neolitic vechi de 5500-6000 de ani. Cimitirul de înhumație cuprindea cam 400 de morminte . Ceramica acestei culturi se caracterizează prin decorul cu motive triunghiulare și statuete stilizate. Gânditorul de la Hamangia a fost inclus pe lista UNESCO a celor 10 artefacte din lume care nu trebuie să dispară niciodată. A fost descoperită și o statuetă ce se consideră a fi mai veche decât acestea, „gânditorul de la Târpești”, găsit la Petricani, în județul Neamț și se consideră că e veche cem de 6500 de ani și aparține culturii pre cucuteniene. .
Scrierea din perioada neolitică.
Tăblițele de la Tărtăria
Trei artefacte din pământ ars (ceramică) datate din perioada Neolitică (circa 5000 î.Hr) poartă inscripții considerate a fi o protoscriere. Tărtăria e un sit arheologic neolitic la circa 30km de Alba Iulia. .
Tăblițele au fost găsite într-un mormânt neolitic și puteau fi amulete pe care ar fi fost notate lucrările agricole în funcție de fazele lunii și de anotimpuri. Aceste tăblițe au fost încadrate în cultura neolitică numită „Vinca-Turdaș ” după localitățile ei reprezentative, aproape de Dunăre (și figurată cu violet pe hartă)
Toată lista cu simboluri din scrierea Vinca-Turdaș
Tăblița de la Dispilio
Pe malul lacului Kastoria din nordul Greciei s-a găsit o tăbliță de lemn inscripționată cu ceea ce am putea considera că este o scriere arhaică. datată cu carbon radioactiv, bucata de lemn ar fi cam din anul 5200 î.Hr. Tăblița a fost găsită în situl neolitic de la Dispilio. Dispilio se află aproape de granița cu Albania și cu Macedonia de Nord.
În acel sit neolitic cercetările au scos la iveală urme de locuire îndelungată în timpul Neoliticului mijlociu (5600-5000 î. Hr.) și final (3000 î. Hr.) . S-au găsit acolo și obiecte de ceramică, figurine , ornamente personale , flaute și această tabletă cu scriere. Cercetătorii au comparat această scriere găsită pe tableta de lemn dar și pe artefacte din argilă din Dispilio cu eșantioane de scriere așa-numite „linear A” și „linear C”, care au fost găsite pe tăblițe de argilă paleo-europene.
Istoria Japoniei moderne nu a fost făurită doar pe câmpurile de luptă sau în deciziile politice ale unui împărat, ci și în efortul tăcut și tenace al unor oameni care au decis să sacrifice totul pentru viitorul națiunii lor. Unul dintre acești oameni se spune că ar fi fost Takeo Osahira, al cărui nume nu apare în fiecare carte de istorie, dar care e prezent în legendele urbane ca simbol al tenacității japoneze..
Povestea lui Takeo Osashira
Se spune că Takeo Osashira provenea dintr-o veche familie de samurai. Dar el și-a dat seama că timpul victoriilor obținute cu sabia trecuse și că țara sa putea fi servită mult mai bine muncind pentru dezvoltarea ei cu armele științei.
A plecat spre Germania, a studiat ingineria mecanică și urma să-și dea doctoratul
. , dar curând s-a împiedicat de un zid: străinilor li se predau doar teorii, niciodată practică. Takeo a abandonat lucrarea de doctorat și a decis să învețe și aspectele practice ale meseriei. Se spune că Takeo a decis să cumpere cu economiile sale un motor la mâna a doua la o expoziție italiană. L-a dus în camera lui și a început munca ce avea să-i marcheze viața: să-l demonteze bucată cu bucată, să-l deseneze, să-l memoreze și să-l reasambleze până când funcționau. Ziua lui era cea a unui ascet: o masă pe zi, câteva ore de somn, iar restul petrecut la muncă.
ApoiTakeo a renunțat la costumul academic și s-a îmbrăcat într-o salopetă albastră de muncitor. A învățat de la turnători de fier, cupru și aluminiu; a servit mese și a ascultat ordinele, amintindu-și întotdeauna că nu lucra pentru el însuși, ci pentru Japonia.
În sfârșit, a venit ziua: i-au fost prezentate împăratului zece motoare complet japoneze. Auzindu-le zgomotul, Mikado a zâmbit și a spus:
„Aceasta este cea mai dulce melodie pe care am auzit-o vreodată în viața mea: sunetul motoarelor pur japoneze.” Cu acele motoare, nu s-a născut doar o industrie: s-a născut și încrederea că Japonia putea egala și depăși Occidentul în domeniul tehnologic.
poate că asta e o legendă .
Dar cele ce urmează sigur nu sunt legende.
Desigur Takeo Osashira nu a fost singurul student japonez trimis la studii în străinătate. Dar important este cât de serios abordau ei aceste studii. Un român care a studiat la rândul său în Germania, între cele două războai mondiale, povestea că avusese cinci colegi japonezi veniți la studii în aceeași specialitate pe care o studia și el. Spre mirarea lui , el a observat că studenții japonezi nu se așezau alături unii de alții în aulă, ci erau împrăștiați în toate colțurile amfiteatrului. Când a întrebat pe un student japonez de ce nu stă lângă un coleg japonez, a primit următorul răspuns: „Dacă ne așezăm în locuri diferite, suntem mai siguri că nu ne scapă nimic din expunerea profesorului. Cel care stă în rândul 1 vede bine, dar poate nu poate spatele profesorului acoperă la un moment dat o parte din tablă- atunci când el scrie pe tablă. Dar alt coleg, așezat mai lateral, sau mai sus, poate a văzut și acele detalii. Așa că după curs ne confruntăm notițele și completăm fiecare cu ceea ce eventual ne-a scăpat în timpul orei de curs. ” Iar practica tinerilor ingineri de a se angaja ca simpli muncitori în industria occidentală dezvoltată, pentru a participa la procesul de fabricație și a deprinde secretele tehnologice devenise o metodă curentă.
Primele automobile japoneze înregistrate în istorie
O primă tentativă de construcție a unui automobil în Japonia a fost în 1902, când Shintaro Yoshida și Komanosuke Uchiyama au făcut o mașină cu piese importate.
În 1907 ei au realizat Takuri („ceainicul”) primul automobil cu benzină integral japonez : Takuri -gō. Prin societatea Yoshida 's Automobile Shokai, s-a produs acest automobil cu motor în doi timpi, inspirat de franțuzescul Darracq.
Shintaro Yoshida , născut în 1877, a fost creatorul primului automobil japonez „tip Yoshida” Erau mașini competitive și au constituit o importantă contribuțir la dezvoltarea industriei automobilistice în Japonia
În fotografie , prințul Arisugawa Takehito pe scaunul șoferului , în automobilul tip 1 Yoshida. (Takuri-go). În 1907. Tokugawa Akitake pe scaunul pasagerului.
În această fotografie este Tokugawa Akitake putând îmbrăcămintea tradițională nobiliară, ca frate al șogunului Tukugawa Yoshinobu.
Prințul imperial Takehito of Arisugawa i-a comandat lui Shintaro Yoshida , patronul firmei Automobile Shokai să construiască un automobil național (cu benzină) - în 1906.
Yoshida se întorsese din SUA cu desene de motoare și părți de transmisie. Prințul Arisugawa a fost un susținător al motorizării și a oferit sprijinul financiar pentru proiect, ceea ce a dus la o serie de vehicule produse pe plan intern ce au contribuit la istoria auto a Japoniei. Concepția mașinii i-a aparținut inginerului Komanosuke Uchiyama, ce s-a inspirat din Darracq. Primele exemplare aveau șasiuri model Ford.
Takuri a fost o mașină cu două locuri, cu un motor boxer de 1837 cm3, produsă în loturi mici între 1907 și 1910. Eforturile lui Shintaro Yoshida pentru dezvoltarea automobilului autohton japonez au fost recunoscute prin introducerea în „Japan Automotive Hall of Fame”
Mitsubishi model A, lansat ca prototip în 1917, în 1918 fiind produse 22 de exemplare.
Ce știm este că În 1917 a existat automobilul produs în Japonia de Mitsubishi- pentru modelul său A, Era o dezvoltare sub licență a unui motor Fiat tipo 3 din 1912, destinat armatei. Primul Mitsubishi model A a fost lucrat manual, cu finisaje de lux . Avea patru uși, șapte scaune În 1918 guvernul japonez a înființat „Military Vehicle Subsidy Law” (Gunyo jidosha hojo-ho ) care a dat posibilitatea autorităților militare să subvenționeze constructorii de automobile. Ei au putut atunci să producă vehicule (camioane și mașini) civile în timp de pace, dar care să poată fi convertite în vehivule militare și folosite de armată în timp de război. S-au emis și reglementările de circulație , iar în 1919 s-a redactat un proiect de dezvoltare a infrastructurii rutiere finanțat de guvern . S-a elaborat un plan pe 30 de ani pentru îmbunătățirea drumurilor naâionale și provinciale, asfaltarea lor, construirea de poduri și tuneluri necesare pe principalele axe de comunicații. Primul automobil japonez conceput pentru producție în serie de masă a fost Lila, în 1921.
Apoi motoarele japoneze dezvoltate de întreprinderi ca Mitsubishi, Toyota , Honda și altele au devenit rapid renumite pe plan mondial prin aspectele de inovație dar și prin fiabilitate.
Frescă din mormântul peucețian situat
în Ruvo din Puglia (Italia)
Fresca reprezentând femei peucetiene dansând în Mormântul Dansatorilor din Rubi (acum Ruvo di Puglia), secolul al V-lea sau al IV-lea î.Hr.
Peucetienii au fost un trib de lapigi care a locuit în vestul și centrul Apuliei în antichitatea clasică, în regiunea numită de romani Lapigia. Să observăm că denumirea de lapigi era dată de romani. Cum se numeau ei pe ei înșiși? Știm că în Apulia locuiau (în perioada preromană, în secolele VI-II î. Hr) peuceții, daudii și mesapii, care vorbeau cu toții limba messapiană, dar foloseau și limba greacă veche și limba oscă (se știe aasta pentru că au emis monede trilingve, inscripționate în aceste trei limbi- ceea ce arată că în zonă coexistau trei popoare ce foloseau fiecare una dintre cele trei limbi amintite , limbi atât de diferite între ele încât nu toată lumea putea înțelege chiar și o inscripție simplă care ar fi fost în altă limbă. ) Messapienii (messapii) foloseau un alfabet propriu, o adaptare a alfabetului grec.
Aici e o tăbliță de bronz din sec. III î.Hr, cu scriere messapiană. Încă nedescifrată.
Limba lor era de asemenea independentă și nu un dialect al limbii illire , dar ar fi existat o legătură între aceste două limbi. Peuceția era mărginită spre sud de coloniile grecești Taras, ceea ce explică necesitatea traducerii și în limba greacă a inscripțiilor. Limba oscă era oarecum apropiată de limba latină și folosea un alfabet inspirat din cel etrusc, ce fusese la rândul său inspirat din alfabetul grec.
Dar Peuceții? Cine erau și de unde veniseră în Apulia? Istoricul roman Pliniu cel Bătrân, folosind ca sursă scrierile lui Callimahos (310-240 î. Hr) vorbea despre poporul numit „peucetioi”, care trăia în Iliria (în Croația de astăzi) .
Analiza genetică O analiză genetică din 2018 a ADN- ului extras de la 15 indivizi din epoca fierului (sec. VII-IV î. Hr) și 30 din perioada romană, din secolele I-IV ) ar arăta că strămoșii lapigilor din epoca fierului ar fi provenit din regiunea de est a Balcanilor sau ar fi avut o ascendență comună cu o populație din Europa de Est
Trata
Iată însă că această frescă din anticul mormânt al peuceților aduce încă o mărturie pentru această ipoteză. Dansul specific, Trata prezentat în frescă se regăsește și în zilele noastre în Megara, în Attica, dar și în insulele Egee. Este un dans comemorativ tradițional (așa cum era probabil și pe vremea frescei din Apulia) ce se dansează cu mișcări specifice, participanții din Ikaria (NE mării Egee) înterpretând și un cântec, în cor. Mișcările dansului par să sugereze tragerea unor plase de pescuit și ar semnifica o urare de succes la pescuit. Dar cine sunt strămoșii locuitorilor din Ikaria?
Originea acestei populații e străveche, din anii 7000 î.Hr, când insula era locuită de PELASGII neolitici. Au apărut apoi , în jurul anului 750 î.Hr și grecii din Miletos. În pofida numeroaselor migrații și influiențe ale regimurilor succesive,(romană, bizantină, otomană) locuitorii au reușit să-și păstreze caracteristicile locale. Locuitorii din Ikaria își păstrează și în zilele noastre modul de viață tradițional și se bucură de sănătate și longevitate de invidiat. Locuitorii încă dansează cu mâinile împletite , așa cum vedem în fresca din Apulia.
Chiar dacă nu mai poartă straiele tradiționale în viața de toate zilele. În fotografii au rămas astfel de dansuri vechi, în care participanții poartă și straiele tradiționale. .
Iată cum un dans tradițional poate aduce informații istorice din timpuri străvechi. În acest caz, mesajul a supraviețuit cam 25 de secole!
E cunoscută povestea soldatului japonez care a continuat să lupte în jungla filipineeză mulți ani după ce războiul se sfârșise. Dar poate nu știați cum arăta.
E cunoscută povestea soldatului japonez care a continuat să lupte în jungla filipineeză mulți ani după ce războiul se sfârșise. Dar poate nu știați cum arăta.
Iată-l. Hirō Onoda.
Născut în 1922 în satul Kamekawa, era ofițer în armata imperială japoneză. În timpul celui de-al doilea război mondial, în 1944 a fost trimis cu un grup de alți 22 de militari să ducă luptă de guerilă în insula Lubang, din Filipine. Superiorul său , maiorul Yoshimi Taniguchi i-a ordonat să întârzie cât mai mult debarcarea americanilor în insula Lubang.
Războiul s-a terminat în 1945. Trupele americane au ocupat insula și trupele japoneze aflate acolo au fost distruse, unii militari fiind luați prizonieri. Dar Onoda și trei dintre camarazii săi s-au retras în munți, coninuând să ducă o luptă de partizani. Ei știau că au primit ordine, deci le îndeplineau în continuare. Știau că fiecare dintre ei trebuie să continue să-și facă datoria, până ce vor fi lăsați la vatră în mod oficial. Dar unul dintre ei s-a predat după 5 ani forțelor filipineze , iar ceilalți doi camarazi au fost uciși în lupta cu forțele locale, unul în 1954 și celălalt în 1972. . Locotenentul Onoda a rămas singur în munți. În 1959 el fusese declarat mort în Japonia, nimeni nu mai știa că el încă lupta în junglă. El refuza să creadă că patria sa capitulase. Nu, asta nu putea fi. Dacă cineva spunea asta, mințea fără îndoială. În 1974 un student japonez , Norio Suzuki l-a întâlnit în junglă și a încercat să-l convingă că războiul se terminase. Dar locotenentul japonez a refuzat să înceteze acțiunea sa solitară până la primirea unui ordin de la superiorul său militar. Studentul japonez s-a întors în Japonia cu fotografiile făcute împreună cu Onoda, ca dovadă a faptului că locotenentul era încă în viață.
Guvernul japonez l-a găsit pe fostul superior al lui Oneda, ce devenise librar. Maiorul Taniguchi a mers pe insula Lubang , i-a confirmat lui Onoda că Japonia a fost înfrântă și i-a ordonat să depună armele. Astfel, după 29 de ani petrecuți în jungla filipineză, în martie 1974 locotenentul japonez a îndeplinit ordinul de a-și preda uniforma, sabia, pușca Arisaka Tip 99, 500 de cartușe și mai multe grenade. Locotenentul Onoda i-a înmânat sabia sa președintelui Ferdinand Marcos, în palatul prezidențial.
Ucisese circa 30 de filipinezi și avusese mai multe schimburi de focuri cu poliția, dar date fiind circumstanțele președintele filipinez l-a grațiat.
După câteva luni , în decembrie 1974 un cetățean japonez de origine aborigenă din Taiwan, ce se înrolase voluntar s-a predat de asemenea.
După trecerea la viața civilă, Hirō Onoda a devenit crescător de vite în Brazilia și a scris o carte, „Războiul meu de 30 de ani pe insula Lubang”. Apoi el s-a căsătorit cu o japoneză și în 1984 s-a întors în Japonia, unde a înființat o tabără pentru copii în mijlocul naturii. El îi învăța cum să trăiască în mijlocul naturii. În 1996 a revenit pentru o scurtă vizită pe insula Lubang și a făcut o donație de de 10000$ școlii locale.
A murit la Tokyo în 2014, la 91 de ani.
Trebuie să menționăm că au fost mai multe cazuri de soldați japonezi care au continuat lupta mulți ani după terminarea războiului.
O tăbliță de lut inscripționată cu scriere cuneiformă găsită în orașul antic sumerian Nippur (în sudul Irakului de astăzi). A fost datată în perioada anilor 2000-1595 î.e.n.
Pe tăbliță sunt consemnate datele de naștere ale unui copil , fiind astfel cel mai vechi act de naștere ce a ajuns până la noi.
E menționat sexul copilului, sunt scrise numele părinților și, în plus, amprenta unei tălpi a copilului!
Astfel tăblița rămânea ca o amintire prețioasă pentru familia respctivă.
În arenele (circurile) construite în Roma antică special pentru acest tip de spectacole se înfruntau , de obicei, gladiatori. Numele lor provine de la numele sabiei: gladius. Deci un gladiator era un luptător cu sabia, un spadasin. Bine, luptători cu sabia erau și cei înrolați în aramata romană. Dar gladiatorii nu făceau parte din armată. Ei se înfruntau în arenă, în spectacole sângeroase , numitemunus. Munus (plural: munera) erau donațiile oferite de notabilități bogate, poporului. „Pomenile” puteau fi donații de mâncare, dar și spectacole gratuite munus gladiatorium) . Originea acestor jocuri de luptă a fost în obiceiul din sudul peninsulei italice de a se comemora un defunct prin lupte, organizate la început între prizonieri de război. Adică, foarte probabil, un luptător ce murise în luptă era onorat prin organizarea de lupte până la moarte între prizonierii capturați în lupta respectivă. Un fel de sacrificiu uman pentru răzbunarea defunctului.
Apoi obiceiul s-a extins , s-au construit arene și s-au încetățenit reguli de luptă, ba chiar s-au făcut școli de gladiatori. Luptătorii au devenit profesioniști , iar luptele au fost folosite în scopuri politice. Intrarea ca spectator era gratuită și constituia un mijloc important pentru conducătorii Romei de a cuceri simpatia poporului. Faimoasa expresie „panem et circenses ” reflectă această realitate: poporului i se ofereau gratuit pâine și spectacole pentru cucerirea adeziunii populare. (Expresia a fost folosită în sens disprețuitor de poetul satiric latin Juvenal, care își bătea joc de faptul că poporul se preocupă doar de stomac și de jocuri:
« Romanii ăștia, atât de geloși și de mândri (…) care pe vremuri comandau regilor și națiunilor (…) și domneau de la Capitoliu la cele două margini ale pământului, sunt sclavi acum ai plăcerilor care corup, ce le trebuie lor? Pâine și jocuri de circ . »
Spectacolele erau și o metodă de pregătire psihologică pentru război: exemplificarea metodelor de luptă, lăudarea curajului și priceperii în mînuirea armelor, disprețul față de moarte.
Pentru epocile mai vechi, din perioada republicană a Romei , informațiile despre gladiatori provin mai ales din imagini din mozaicuri, dar și din unele surse literare, inscripții sau uneori din artefacte.
În mormintele lucaniene (lucanienii erau un popor antic ce locuia în „Lucania”- o zonă situată în actuala Basilicata și Campania din Italia) , de la Paestum (aflat pe locul anterioarei colonii grecești Poseidonia) , s-au găsit reprezentări ale unor lupte de gladiatori datând din perioada anilor 389-320 î.Hr. Sunt reprezentați acolo în fresce luptători samniți , dar și luptători cu boxuri (pugiliști) sau concurenți în curse de care. Întrecerile erau supravegheate de un arbitru, care putea opri lupta în caz de rănire ,dacă nu era vorba de sacrificii umane ci de întreceri sportive. Au avut loc de asemenea și o întrecere la alergare, precum și curse de care.
În cântul XXIII din Iliada, Homerdescrie jocurile funerare organizate de Achillesdupă incinerarea bunului său prieten Patrocles: doi dintre luptătorii (și conducătorii de oști) importanți , Ulysse și Ajax s-au înfruntat cu armele, dar Achille i-a întrerupt, declarându-i câștigători pe amândoi, pentru ca ei „să nu se extenueze”. Apoi Ajax l-a înfruntat pe Diomedes, alt erou din tabăra aheeană, dar iarăși Achille a întrerupt lupta când unul dintre eroi era gata să fie rănit și a oferit o recompensă celuilalt luptător. Competiția a continuat prin întrecerea cu aruncarea discului. Reiese că ritualul luptei funebre nu era menit să devină un sacrificiu, ci o formă de omagiu (prin riscul implicat) adus defunctului. (Acțiunea poemelor Iliada și Odiseea se desfășoară între secolele XIII și XII î.Hr., dar unii cercetători consideră că Homer a sintetizat poemele transmise prin tradiție orală în secolul VIII î.Hr)
Un text din anul 264 î.Hr. descrie lupta între trei perechi de sclavi organizată de un cetățean roman la funeraliile tatălui său.
În Eneida, poemul epic scris de Vergilius în perioada anilor 29-19 î.Hr dar care povestește întâmplări imediat următoare căderii cetății Troia, sunt descrise jocurile funerare organizate de Enea la moartea tatălui său. Au fost diferite întreceri sportive (întrecere navală, alergări, lupte, tir cu arcul) dar și o luptă cu boxul între Entelius și Dares. Ar fi fost vorba deci despre întreceri dure, dar care nu urmau să ducă neapărat la moartea cuiva. În mozaicul (realizat prin anul 175) care ilustrează lupta doi boxeri însă apare și un taur. Campionul sicilian Entellus l-a învins pe tânărul troian Dares (care a fost lovit la cap) , dar a sacrificat apoi și taurul ce constituia premiul întrecerii aplicându-i o lovitură în frunte cu boxul (cestus) .
(Cestus era o mănușă de luptă formată din curele de piele ghintuite ce era folosită pentru aplicarea de lovituri ucigătoare . A fost interzis în secolul I î. Hr)
Cu timpul astfel de jocuri au fost organizate și ca spectacole profane, devenind spectacolul (ludus) favorit al poporului roman.
Din 105 î.Hr. se organizau munerare, jocuri publice desfășurate în arene (denumire provenită din latinul „arena” ,nisip) între gladiatori proveniți adeseori dintre prizonierii de război. Cu cât cuceririle romane s-au extins mai mult, cu atât mai numeroși erau prizonierii, care erau forțați să lupte în arene purtând armele lor naționale, ca un fel de rememorare și de expunere în fața locuitorilor Romei și a Senatului roman a victoriilor repurtate împotriva samniților, apoi a galilor și în cele din urmă a tracilor și dacilor. Prizonierii de război însă, fiind luptători experimentați și fiind în posesia armelor s-au revoltat , conflictul culminând cu un adevărat răzvoi purtat în anul 73 î. Hr. sub conducerea lui Spartacus, împotriva armatei regulate romane trimise împotriva lor.
Au fost găsite ruinele teatrului și templului roman din Capua (oraș roman legat de răscoala lui Spartacus, astăzi în provincia Caserta a Italiei. Situat pe muntele San Nicola la Pietravairano, complexul a fst construit pe două terase distincte și datează din secolul II sau I î.Hr. E al doilea ca mărime din Italia, după Colosseum.
Autoritățile romane au înăbușit în sânge răscoala, dar au schimbat apoi esența spectacolelor de război , gladiatorii devenind profesioniști care se înfruntau în mod voluntar și proveneau din rândurile plebeienilor pasionați de lupte, sau a aristocraților sărăciți ori a foștilor soldați ce nu se adaptaseră la viața civilă. Erau printre ei și sclavi, desigur, dar nu formau majoritatea.
Un munus rămas în istorie a fost ceremonia organizată în anul 46 î.Hr. de către Iulius Caesar în amintirea unicei sale fiice, Iulia, așa cum făcuse mai înainte în memoria tatălui său. Au fost organizate atunci jocuri funerare cu lupte de gladiatori.
Caesar a organizat o ceremonie în amintirea Iuliei și a dispus desfășurarea unor jocuri funerare cu lupte de gladiatori, o mulțumire adusă poporului pentru dragostea arătată Iuliei. Luptele de gladiatori erau tradiționale la Roma și nelipsite de la nici o ocazie comemorativă. Dar Caesar a dispus ca gladiatorii cunoscuți să fie scoși din arenă după terminarea luptei, pentru a fi feriți de eventuala cerință a spectatorilor de a fi uciși dacă se considera că nu luptaseră suficient de bine.
Ulterior Caesar a decis ca viitorii luptători în arenă să fie instruiți de cavaleri romani, sau chiar de senatori pricepuți la arme , nu de simpli instructori de la școlile de scrimă. S-au păstrat scrisori ale lui Caesar prin care îi ruga insistent pe senatori să dea lecții de lupte în specialitatea în care era maestru fiecare și să stabilească regulile pentru jocurile publice.
A fost aleasă data 26 septembrie, a sărbătorilor desfășurate în onoarea zeiței Venus Genetrix (ludi Veneris Genetricis) considerată străbuna gintei Iulia.
A organizat și o masă cu un mare număr de invitați, masa fiind pregătită acasă la el, de personalul său. Vom putea găsi similitudini cu parastasele organizate mult timp mai târziu de către creștini.
Cei din noua categorie de gladiatori își confirmau dorința de a lupta depunând un jurământ (cum a scris Petronius în Satyricon) și se specializau pe diferite categorii de luptători: secutor, retiarus, mirmillon, hoplomac, provocator și altele. Lupta se desfășura după reguli bine stabilite , a căror respectare era supravegheată de doi arbitri, ce putea întrerupe confruntarea în orice moment, influiențând și decizia publicului.
Cheltuielile ce se făceau cu prilejul jocurilor erau acoperite de personalitățile care ofereau aceste jocuri poporului. Cheltuielile mari făcute pentru spectacolele războinice au făcut ca senatul să controleze acele cheltuieli prin pretori. Dar numărul de luptători din arene creștea mereu.
La sfârșitul perioadei republicane cetățenii care urmau să lupte în arenă semnau un contract:auctoratio.
Cel care se vinde-auctoratus-apărea ca personaj în reprezentațiile comice populare. Candidatul -gladiator făcea o declarație numită profesisio în fața unui tribun al poporului (ca unii să nu ia hotărâri nesăbuite). Apoi semna un contract, în care se preciza durata contractului și numărul maxim de lupte convenite cu lanistul (negustorul, antrenorul și proprietarul școlii de gladiatori). Urma depunerea jurământului gladitorien, a cărui formulă s-a păstrat în mai multe texte și în special într-un pasaj din Petronius:
„Noi îi jurăm să suportăm focul, lanțurile, loviturile și moartea prin fier...Ca gladiatori angajați conform regulii, îi vom consacra în modul cel mai total maestrului nostru corpul nostru și viața noastră.”
Gladiatorul recunoștea deci lanistului dreptul de a-l tortura, și închide în caz de neascultare sau de lipsă de combativitate.
Gladiatorul primea indemnizația (pretium) prevăzută în contract. Ea putea fi foarte mică, dar putea să devină importantă dacă de pildă era vorba despre un veteran reputat care se angaja. La prima apariție publică noul gladiator era lovit cu vergi, ceea ce simboliza pierderea statutului de cetățean . Dacă gladiatorii supraviețuiau destul de mult timp ca să fie eliberați de contract, ei câștigaseră o sumă importantă pentru a-și asigura un nivel de trai îndestulat.
Augustus a anjajat în timpul domniei sale circa 10000 de gladiatori pentru opt lupte oferite ca distracții populare. Spre sfârșitul domniei lui, la aceste spectacole marțiale se asociau și jocuri de circ, în care erau aduse animale sărbatice (venatio) . Un astfel de spectacol începea dimineața la ora 9 (matutina) cu spectacole de vânătoare și de lupte între animale, se continua la miezul zilei cu aducerea în arenă a unor condamnați la moarte care erau siliți să înfrunte fiarele cu mâinile goale (damnatio ad bestias) , unii condamnați fiind siliți să se ucidă între ei. În spectacolele de la prânz (meridiani) spre orele cele mai calde ale zilei se desfășura executarea condamnaților la moarte , deseori transformând moartea acestora în spectacol printr-o punere în scenă ce făcea trimitere la episoade din mitologie. La mijlocul după amiezii erau lupte de gladiatori. Astfel de spectacole erau numite munera legitima sau justa. Venatores însemna vânători (aproape ca în românește 👨)- deci se organiza o scenă de vânătoare cu spectatori. Munera însemna „daruri”. Adică erau spectacole oferite în dar . Munera legitima însemna „daruri cu funcție juridică”. Deci era vorba despre executarea publică a condamnaților la moarte , moartea lor fiind transformată în spectacol.
Un mozaic din secolul III (expus la muzeul arheologic din Madrid) arată lupta în arenă a unor romani din clasa cavalerilor . Prin urmare nu era vorba de sclavi, ci de oameni liberi din familii bune. Habilis și Maternus s-au învruntat cu săbii scurte, coifuri și scuturi rotunde . Coifurile nu erau dintre cele folosite în armată, ci erau rotunde și ornate cu aripioare. Erau prezenți doi arbitri. Maternus a pierdut lupta.
Un mozaic datat în secolul IV și aflat acum în Galeria Borghese .
În dreptul lor s-au inscripționat mențiuni privind rezultatul luptei: vicus (victorios)
sau:„ Θ” moarte
Observăm că erau introduse în arenă animale cât mai diverse, care eventual ar putea lupta și între ele. Taur, struț, capră sălbatică, cerb lopătar, leu, pantere, ..
În dreptul fiecărui personaj e scris numele lui.
Sabatius : venator (vânător) Belitio: Bestiarius (luptător contra animalelor) Mazicinus: secutor (luptător cu sabie și scut) Absolvent: retiarius (cu plasă și trident) Callimorfus : hoplomachus (gladiator cu suliță și sabie scurtă) Ideu: incitator (încurajează lupta) Serpenius luptător cu animale Astivus: gladiator Astacius: retiarius Laculator: gladiator ce aruncă sulița
Împăratul ce a luptat în arenă
Împăratul roman Commodus (ce a trăit între anii 161-192) a luptat în arenă din plăcere.
I-a plăcut să fie reprezentat ca Hercules (purtând o piele de leu și fiind înarmat cu o ghioagă.) Se mândrea că nu a fost învins niciodată în arenă.
El era fiul împăratului Marcus Aurelius (împărat filosof, stoic și pre-creștin, despre care se spune că se închina statuii lui Christos dar și zeilor tradiționali ai romanilor) Commodus a fost asociat de tatăl său la domnie în anul 176. Fiul era pasionat de lupte și dorea să lupte în arenă, deși tatăl său nu era de acord. După ce Marcus Aurelius a murit de ciumă în 180, în castrul de la Vindobona (astăzi: Viena) , Commodus a continuat să lupte în arenă, dar a fost asasinat în cadrul unui complot al pretorienilor., asasinatul fiind urmat de un război civil.
În acest mozaic din secolul IV sunt figurate două faze ale luptei dintre gladiatorii Astyanax (secutor) și Kalendio (retiarius). În registrul de jos retiarius a aruncat plasa asupra secutorului, atacându-l cu tridentul, dar Astyanax a parat lovitura cu scutul și a atacat la rândul său cu sabia. Lângă luptători e prezent arbitrul, în strai alb. În registrul superior Astyanax e desemnat învingător de arbitri, în timp ce adversarul său, grav rănit, sângerează abundent, la pământ, dar ține încă pumnalul în mână. Cei doi arbitri au ridicat mâinile, ceea ce pare a semnifica încetarea luptei. S-a considerat că semnul Ꝋ ar indica indică moartea (ulterioară) a lui Kalendio. Dar semnul apare și în prima fază a luptei, așa încât pare mai degrabă o semnalare a rănilor primite. (Un fel de scor al luptei). Arbitrii prezenți semnalează rănile respective, declarînd în final victoria lui Astyanax (vicit- a învins) . Kalendio pare a fi rănit grav, dar încă avînd resurse (cum arată faptul că el încă ține pumnalul ) . Prin urmare ar fi posibil ca cei doi arbitri să fi oprit lupta când unul dintre combatanți ar fi căzut la pământ, rănit .
Jocurile sângeroase de mare amploare erau și un prilej de aclamare a împăratului , astfel că se urmărea aducerea de elemente noi care să trezească entuziasmul spectatorilor: au apărut și femei gladiator, sporadic chiar și pitici.. Luptele de femei au fost interzise în anul 200, de împăratul Septimiu Sever.
Spectacole cu lupte navale
În decursul timpului au fost organizate însă și spectacole cu lupte navale (Naumachia, navalia proelia ) . Primele spectacole navale au fost organizate deIulius Caesar: Primul în anul 46 î.Ch, cu prilejul triumfului săi. El ordonase să se sape în Tibru un bazin care să poată conține bireme, trireme și cvadrireme . Cu acel prilej au apărut 2000 de luptători și 4000 de vâslași, aceștia fiind prizonieri de război. Apoi, în anul 2 în Hr. împăratul Augustus a imitat acel spectacol, cu ocazia inaugurării templului lui Marte răzbunătorul - amplasat în forulul construit de el. Cum a scris Augustus în Res Gestae, el a pus să se sape pe malul drept al Tibrului un bazin în care s-au înfruntat 3000 de bărbați, fără a-i socoti și pe vâslași, pe 30 de nave cu pinten , secondate de o serie de ambarcațiuni mai mici. Apoi Claudius a organizat în anul 52 un spectacol cu luptă navală pe lacul Fucin, pentru a inaugura lucrările de drenare ale acelui lac. Atunci au fost 19000 de luptători ce fuseseră condamnați la moarte. De atunci datează faimosul salut adresat împăratului: „Morituri te salutant” (cei ce vor muri te salută) . Deci acest salut, relatat de Suetonius, nu era unul obișnuit, ci a fost adresat cu această ocazie specială în care luptătorii erau condamnați la moarte. Ei au luptat pe 100 de nave, dintre care 12 trireme, reproducând o luptă navală reală . Naumahia era mai ucigașă decât luptele obișnuite de gladiatori , căci erau angajate efective importante. Cu acel prilej se dezvoltau teme istorice sau pseudoistorice . Figuranții din spectacolul naval organizat de Caesar erau costumați ca egipteni și locuitori din Tyr, amintind războiul victorios al lui Caesar în Egipt.
Naumahia lui Augustus evoca războaiele dintre greci și perși ți bătălia de la Salamina, apoi fiind depuse în templul lui Marte stindardele ce fuseseră capturate de parți (perși) și care fuseseră recuperate de Augustus. (Caesar preconizase construirea unui mare templu dedicat lui Marte, dar nu apucase a-l construi). Pentru alimentarea cu apă a bazinului s-a construit Aqua Alsietina, ce aducea apă din lacul cu acelaș nume. . Marele bazin a fost înconjurat apoi de copaci (nemus Caesarum- pădurea lui Caesar- redenumită apoi pădurea lui Caius și Lucius. )
Naumahia lui Claudius avea ca temă luptele între sicilieni și cei din Rhodos . Claudius a prezidat spectacolul purtând mantia de general (paludamentum) colorată cu purpură . Se evoca astfel tangențial debarcarea în Bretania- fără ca acolo să fi fost o luptă navală. O triremă avea aproximativ dimensiunile 35 x 4,90m și avea un efectiv obișnuit de cca 170 de vâslași și 50-60 de soldați. Cu ocazia spectacolelor probabil se sporea numărul luptătorilor . Tunelul emisar lung de 5,6 km construit pentru drenarea prea-plinului lacului Fucin și pentru irigarea pământurilor agricole învecinate a fost o lucrare colosală ce durase 11 ani.
Traian a inaugurat bazine special amenajate pentru spectacole navale - se citează Naumachia Vaticana- pe câmpia Vaticana. Traian a organizat o naumahie în anul 109 . Luptele navale au durat de la 19 la 24 noiembrie 109. Ruinele acelor construcții au fost găsite la nord de castelul Sant-Angelo, între via Alberico și via Cola di Rienzi. Se pare că acel bazin a fost folosit în continuare pentru spectacole de mai mică amploare , timp de mai multe secole.
În timpul împărtului Neron s-au organizat naumahii în amfiteatre. Împăratul Titus a dispus (în anul 80) organizarea a două naumahii în Colosseum, amfiteatrul uriaș pe care îl vedem și azi la Roma. Arena a fost transformată în bazin și s-a reconstituit bătălia navală a Corintului contra Corcyrei. În al doilea spectacol naval s-a pus în scenă un asalt naval și apoi terestru între atenieni și siracuzani,
Împăratul Domitian a ordonat o naumahie în Colosseum prin anul 85 , și alt spectacol naval în 89, de data asta în alt bazin săpat în Tibru, căci între timp se construiseră dependințe subterane la arena Colosseumului și nu le mai putea transforma arena acesta în bazin. .
În acest mozaic e prezentată lupta unor gladiatori împotriva mai multor leoparzi , cu acest prilej fiind făcute și donații de bani (cum erau pungile cu monede prezentate pe tavă de un arbitru).
La începutul secolului IV munera au fost restricționate de împăratul Constantin I , ce se convertise la creștinism. El a condamnat jocurile crude și sacrificarea de vieți omenești, mai ales sacrificarea în arene a creștinilor persecutați de mai mulți împărați înaintea lui.
Autorii creștini au aruncat anateme asupra jucurilor de gladiatori , o parte din opinia publică dezavuând de asemenea jocurile pline de cruzime. Recesiunea economică a limitat cheltuielile pentru acest tip de jocuri , iar școlile de gladiatori au fost închise din lipsă de fonduri. Spectacolele cu aimale au fost conduse spre recuperarea unora dintre animale pentru a fi prezentate în spectacole ulterioare.
Gladiator dac
La Constanța a fost găsită o stelă funerară ridicată în secolul al III-lea în amintirea gladiatorului dac Skyrtos. Pe stelă se menționează că Skyrtos a învins în șase lupte. Inscripția menționează de asemenea că Skyrtos era un om liber, deci nu a fost constrâns să lupte în arenă. A ales această activitate poate în căutarea gloriei, poate pentru a-și etala forța și îndemânarea în fața multor spectatori, poate pentru bani- nu știm. Inscripția în limba greacă zice așa:
ΣΚΥΡΤΟΣ
ΔΑΚΗΣΗΣ ΕΛΕΥΘΕΡΟΣ ΕΞΑΠΑΡΑ
Skyrtos Dacul, om liber de șase ori încoronat.
Un retiarius en subligaculum
Subligaculum - șortul roman. Deci el lupta ca retiarius (gladiator înarmat cu o plasă , un pumnal și un trident. Se specifică faptul că era îmbrăcat doar cu un subligaculum, adică doar cu un șort înodat, ce se purta în Grecia și în Roma antică pe sub haine. Când era purtat ca șort, era fixat cu o curea grea de piele (balteus)
Retiarius era de obicei un gladiator agil, rapid, care se opunea unui secutor- un gladiator echipat cu o sabie, cu o cască (ce acoperea și fața, având doar găuri în dreptul ochilor) și cu un scut (scutum) , putând și o protecție pe braț (manica). Secutor însemna urmăritor, pentru că în spectacolul războinic el îl urmărea pe retiarius , care se ferea de atacantul îngreunat de armamentul masiv și contraataca aruncând asupra lui plasa și străpungându-l de la distanță cu tridentul.
Acoperiș retractabil la Colosseum
Arenele construite de romani în amfiteatre, pentru spectacolele războinice erau proiectate cu multă preocupare pentru rezolvarea tuturor problemelor de funcționare ale acestora. Circulația spectatorilor era gândită perfect, evacuarea acestei mulțimi de oameni putând să se facă fără dici un fel de incident, cu rapiditate. Se păstrează până în zilele noastre vomitoriile- căie de evacuare a spectatorilor ce coboară de la nivelul gradenelor la nivelul solului , în săli realizate în pantă. De asemenea apariția animalelor sălbatice în arenă trebuia să se facă prin surprindere și fără ca acestea să se intersecteze pe parcurs cu personalul . S-au realizat deci niște ascensoare (mont charge) pentru ridicarea animalelor din subsol în diferite puncte ale arenei.
În subsolul arenei se construiseră spații anexe pentru spectacole: cuști cu animale, coridoare pentru accesul acestora în arenă și ascensoare ce debușau în arenă. De asemenea anexe pentru gladiatori . În timpul împăratului Comodus a fost realizat și un pasaj secret prin care se putea ajunge din exterior direct în loja imperială, fără ca împăratul și suita lui să mai treacă prin spațiile de circulație comune. Se spune că împăratul a fost victima uniui atentat în acest coridor subteran. Pasajul a fost restaurat și va putea fi vizitat din această lună.
Printre numeroasele meserii implicate în activitatea de la arenele mari se găseau și...marinari! Ei nu lucrau doar la spectacolele nautice, ci aveau însărcinarea cotidiană de a desfășura sau a strânge acoperișul retractabil ce proteja tribunele în primul rând de soare , în oarecare măsură și de ploaie de ploaie (dar acest ultim rol pare mai puțin probabil , căci pânzele ude ar fi devenit prea grele) .
Interesant să amintim faptul că arena enormă construită la Roma, (numită Colosseum pentru că în apropierea ei fusese statuia gigantică a lui Nero- cu figura modificată, pentru a reprezenta zeul-soare) putea fi acoperită!
Acoperișul de pânză groasă velum, era manevrat de marinari . Acoperișul retractabil era susținut pe conturul construcției de 80 de catarge principale și numeroase catarge secundare), fixate la nivelul etajului al patrulea al construcției în ieșinduri ale zidurilor , ce existau deasupra ferestrelor. Plierea acoperișului se realiza prin tragerea marginilor interioare cu cabluri manevrate pe scripeți.
Colosseumul nu era singurul amfiteatru dotat cu un velum, dar dimensiunile acestuia era foarte mari, proporționale cu mărimea amfiteatrului. Arena Colosseumului e cam de mărimea unui teren actual de fotbal- doar că are formă ovală.
În scrierile antice se vorbește și despre acoperirea forumului cu un umbrar , pe timpul lui Caesar: Pliniu a scris în „Naturalis historia” : „Mai târziu pânzele de in au servit să facă umbră doar în teatre: Quintus Catulus a fost primul ce a inventat această utilitate când a dedicat-o Capitoliului. Apoi Lentulus Spinther - se spune- a fost primul care a întins pânze de umbrar în teatre , în timpul jocurilor Apollinare. Apoi Caesar, dictator, care a întins (astfel de pânze n.n.) deasupra întregului forum, peste Via Sacră începând de la casa lui și de la Cliuus până la Capitoliu; acest spectacol a părut- se spune- mai admirabil decât luptele de gladiatori. Mai târziu, , fără ca măcar să ofere jocuri, Marcellus, fiul Octaviei, sora lui Augustus , în timp ce era edil, în timpul celui de-al unsprezecelea consulat al unchiului său a pus să se întindă, cu începere de la calendele lui August , pânze care umbreau forumul, pentru a proteja sănătatea celor care pledau; ce schimbare de moravuri față de timpul Cenzorului Cato, ce voia ca forumul să fie pavat și cu pietre ascuțite! De curând pânze azurii și presărate cu stele au fost întinse cu cbluri în amfiteatrele împăratului Nero. ”
(S-au găsit documente că și teatrul din Pompei avea un acoperiș retractabil, de pânză-velum) În Pompei se făcea publicitate spectacolelor cu mențiunea: vela erunt (sunt pânze- adică vor fi trase pânzele umbrarelor) Se crede că velumul era alcătuit din mai multe fâșii de pânză , manevrate simultan pe cablurile tensionate. (Deși în scrierile antice se vorbește despre „velum” - la singular. Exista și termenul „velatura”)- ce se folosește și în zilele noastre pentru ansamblul velelor unor nave cu pânze. Atât Suetonius, cât și Martial , dar și Pliniu au scris despre acoperișul de pânză. Propertiu a scris despre ondulațiile velumului suspendat deasupra teatrului.
Velumul era colorat în culori vii, ceea ce crea o ambianță deosebită în interiorul amfiteatrului.
Lucretius, în „De natura rerum” a vorbit despre pânzele galbene, roșii și verzi întinse peste marile teatre , și care plutesc și se ondulează de-a lungul catargelor și traverselor. . Vitruvius a scris în De Arhitectura : Nec solum id uitium in aedificiis, sed etiam in muneribus, quae a magistratibus foro gladiatorum scaenisque ludorum dantur, quibus nec mora neque expectatio conceditur, sed necessitas finito tempore perficere cogit, id est sedes spectaculorum uelorumque inductiones et ea omnia, quae scaenicis moribus per machinationem ad spectationes populo comparantur. In his uero opus est prudentia diligens et ingenii doctissimi cogitata, quod nihil eorum perficitur sine machinatione studiorumque uario ac sollerti uigore.
„Acest rău (incompetența unor arhitecți) aduce atingere nu doar construcțiilor, ci și jocurilor oferite de magistrați din forum: luptelor de gladiatori , reprezentațiilor scenice : pentru aceste jocuri nu sunt permise nici întârzieri nici timp de așteptare, deci trebuie neapărat ca totul să fie gata la timp: scaunele tribunelor, instalația pânzelor și tot ceea ce , conform tradițiilor scenice, se oferă poporului pentru spectacole cu sisteme mecanice. Or, în acest domeniu , e necesară competență atentă și bine gândită a specialiștilor, căci nimic nu se poate face fără sistem mecanic și fără studii solide, diverse și ingenioase.”
Sistemul de susținere a inelului central al velaturii
Sistemul de susținere a pânzelor
Desfășurarea și înfășurarea pânzelor
Ansamblul mecanismului velaturii
Schemele de funcționare ale mecanismului acoperișului retractabil al velaturilor romane folosite la amfiteatre au fost reconstituite de Școala navală din Franța (conform rome.unicaen.fr)
