Începuturile realizărilor hidraulice romane

 Primele realizări hidraulice romane

Cercetate de Universitatea din Strasbourg

Primele două lucrări hidraulice din istoria Romei, consemnate în textele istoricului Titus-Livius și confirmate de cercetările recente : 

1. Cloaca Maximă
2. Emisarul Albanum

Gestiunea integrată a apei i-a preocupat pe romani , și a devenit sursă de inspirație pentru Vitruviu și Frontin, fiind menționată și în Istoria naturală de Pliniu.
Titus Livius, autorul istoriei monumentale a Romei: Ab Vrbe condita libri a scris în Cartea 1 despre drenarea zonelor inundabile din oraș , începută de Tarquinius cel Bătrân și continuată de Tarquinius Superbus, cel care a construit Cloaca Maxima. 

În Cartea 5 se descrie emisarul Alban, construit după ridicarea nivelului apelor lacului Alban în anul 398 î.Hr. 

1.Cloaca Maxima

E vorba despre drenarea mlaștinilor din zonele joase ale Romei . Lucrarea a fost făcută în două etape: Tarquinius cel Bătrân (616-579 ț.Hr.) a făcut drenarea spațiilor mlăștinoase printr-un sistem de canale subterane ce duceau apa spre Tibru. Denis din Halicarnas le descrie drept conducte subterane .
În timpul lui Tarquinius Superbus (534-510 î.Hr.) , ultimul rege etrusc a construit pe lângă templul lui Jupiter Capitolinus și Marele Circ și Cloaca Maxima.
Cloaca Maxima era o mare conductă de scurgere prin care se evacuau toate apele murdare din oraș (receptaculum omnium purgamentorum urbis).
Munca a fost efectuată de plebei și avea și scopul de a -i ține ocupați pe locuitorii ce n-aveau de lucru.

Munca era grea și chinuitoare, unii dintre muncitori ajungând să se spânzure pentru a scăpa de chin, reacția regelui fiind aceea de a dispune punerea corpurilor decedaților pe cruci - ca represalii.

Pe terenurile asanate de la poalele colinelor s-a construit Forumul .

Apele excedentare și apele uzate au fost dirijate la început prin canale descoperite, colectate în etapa ulterioară într-un mare canal subteran dublu, acoperit cu „bolte false”, ale cărui resturi au fost găsite prin cercetările arheologice contemporane.

Această realizare a fost prima dintr-o serie lungă de lucrări hidraulice construite la început la Roma, apoi în Italia și în întregul Imperiu.
La sfârșitul secolului al IV-lea a fost construit apeductul Aqua Appia.
2. Emisarul alban (398-396 î.Hr.) 

Titus Liviua a scris despre revărsarea lacului Albano survenită în ultimul dintre cei zece ani ai războiului purtat de Roma contra orașului Veies (398 î.Hr):
Lacul a debordat inundând împrejurimile cu efecte devastatoare.
Romanii au căutat  sfaturi divine de la Oracolul din Delfi dar și de la un bătrân ghicitor etrusc.
Conform scrierii lui Titus Livius, bătrânul ghicitor etrusc le-a spus romanilor  că „știința etruscă” indică faptul că apa lacului ar trebui „scursă după regulă”, atunci când crește. Și a descris apoi care ar fi modul de scurgere.

De la Delfi a venit răspunsul că apa lacului ar trebui să fie răspândită pe câmpuri, prin canale de irigație. 
Există mențiunea că în anul 396 î.Hr. apa lacului Alban (aqua emissa) era derivată spre câmpii. Se menționează și existența unui sistem de ecluze ce permiteau locuitorilor să facă rezerve de apă.

Cercetările moderne au stabilit că apa lacului a fost evacuată în antichitate printr-un tunel săpat sub înălțimile Castelului Gandolfo , mai sus de vila Barberini și care ieșea în La Mola, de unde apa curge spre Castellucia sub forma unui pârâu, Râul Albano, ce se varsă în Tibru, după un parcurs de 22 km, la Tor di Valle.

https://www.researchgate.net/figure/Path-of-the-Albano-drainage-tunnel-on-topographic-map-from-the-Italian-Geographical_fig5_277308045

Tunelul săpat în antichitate pentru drenarea lacului Albano a fost cercetat în prezent de scafandri specializați. Anticul emisar traversează conul vulcanis în care se află lacul. Se presupune că în antichitate s-a trecut la executarea proiectului doar după măsurători preliminare preciseși chiar studii geotehnice.

Unul dintre motivele executării lucrării a fost și asediul îndelungat exercitat de romani (de 8 ani) asupra anticei cetăți etrusce, Veio. Creșterea inexplicabilă a nivelului lacului Albano a fost interpretat de romani ca fiind o manifestare a mâniei zeilor. Pentru edificare, romanii au recurs la oracolele cunoscute.

în anul 396 î.Hr a fost cucerită cetatea Veio, iar tunelul emisar din lac evacuează apa în exces până în zilele noastre.

În tunel s-au acumulat sedimente în miile de ani de la construirea sa , dar poate fi recunoscută secțiunea rectangulară originară . Fluxul de apă e controlat astăzi de ecluze construite în epoca modernă.

În interiorul tunelului se pot distinge urmele lăsate de instrumentele cu care romanii au săpat în stâncă și s-a putut trage concluzia că au înaintat dinspre poale spre partea superioară.

Prin infiltrarea apelor meteorice între stâncile calcaroase de origine vulcanică și combinarea anhidridei carbonice din atmosferă cu incluziunile calcaroase dizolvate în apă bicarbonatul de calciu se precipită sub formă de carbonat de calciu ce formează pe alocuri stalactite și stalagmite.

În interior s-au observat pe o mică porțiune un traseu sinuos, ce a redresat direcția lucrării.

Cercetătorii contemporani au observat că pe traseul tunelului se află la suprafața terenului un turn antic de observația situat pe parcusul apeductului Via Appia Antica. Lângă turn există un puț adânc de 50m și o coborâre escavată în proximitatea lui, indicând o posibilă trecere secretă , poate cu scop militar. 
Pentru executarea tunelului și-au propus să stabilizeze nivelul apei lacului la câțiva metri sub cota minimă înregistrată prin observații anuale.  
Puțul intermediar, adânc de 35m se racordează perfect cu galeria și a fost folosit probabil pentru a aduce mai repede materialele de escavare, pentru a controla direcția . Elementele tehnice examinate au arătat perfecta stăpânire a lucrărilor de artă hidraulică în antichitate. 
O lucrare similară a fost construită d eromani și la lacul Nemi.

chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://www.lambertoferriricchi.it/test2/wp-content/uploads/2015/01/pdf/ALBANO.pdf

Războiul lui Traian cu Decebal

Războaiele dacice descrise de Dio Cassius
Și nu numai

 Istoricul roman Dio Cassius a descris în lucrarea sa: Istoria romană , în capitolul LXVIII, 6,1războiul purtat de Traian împotriva dacilor.

Motivele campaniei militare inițiate de Traian au fost:
- faptul că romanii plăteau tribut dacilor ca urmare a conflictelor anterioare cu împăratul Domitian

- pericolul care era reprezentat de creșterea puterii dacilor

Putem adăuga aici și faptul că dacii sprijiniseră în mai multe rânduri , în timpul războaielor civile din Republica Romană pe oponenții celor care au câștigat în cele din urmă puterea.

 O inscripţie din oraşul Dionysopolis (Balcic, în Bulgaria), din anul 48î.Hr.., ni-l înfăţişează pe Burebista ca pe un mare şi puternic monarh, "cel dintîi şi mai mare rege din Thracia", care stăpîneşte "tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu", adică de Dunăre. Din inscripție aflăm că în timpul conflictului dintre Pompei şi Caesar, în preajma luptei de la Pharsalus din anul 48 î.Hr.., Acornion, trimis in solie de Burebista, l-a întâlnit pe  Pompeius (Cnaeus Pompeius Magnus) în Macedonia, la Heraclea Lyncestis, și a dus tratative cu el, urmărind câştigarea bunăvoinţei romanilor pentru regele dac şi pentru oraşul său. Tracii au luptat alături de Pompei. Pompei a fost însă înfrânt la Pharsalus , iar Caesar se decisese să atace Dacia în anul 44 î.Hr. 

In organizarea statului dac şi în strălucitele sale izbînzi militare, Burebista s-a sprijinit şi a fost urmat de nobilii daci, pileati sau tarabostes, cum se numeau în limba lor, ca şi de comaţi, capellati sau comati, care alcătuiau ţărănimea liberă. 

Pe lângă scrierile istorice, un tezaur monetar găsit la Bârsa - despre care avem informații doar din descrieri- ne dau unele indicii. Unele dintre acele monede aveau inscripții ca: DACIA  , POMP,  CRASSUS. După toate probabilitățile erau monede bătute din dispoziția lui Pompei sau a lui Crassus pentru răsplătirea dacilor care luptaseră de partea lor. Doar că atât Pompei cât și Crassus au pierdut bătăliile , iar Gaius Iulius Caesar plănuia în anul 44 î.Hr. să atace Dacia....Nu a mai apucat, fiind asasinat. 

Augustus a intenționat să continue planul lui Caesar, dar fiind la începutul domniei , având războiul civil încă în curs, a preferat să încheie o pace avantajoasă pentru ambele pări cu regele dac 
În testamentul său politic el s-a mândrit că a învins și respins dincolo de Dunăre armata dacilor .
El a ocupat însă teritoriul numit acum Dobrogea, împreună cu coloniile grecești de la malul Mării Negre. Așa a fost posibil ca poetul Ovidius să fie exilat în anul 8 la Tomis. În anul 15 se organizase provincia Moesia (conturată cu galben pe hartă) . Provincia era locuită de mai multe triburi trace: besii, dardanii, tribalii și geții(numiți moesi la sud de Dunăre) . În timpul lui Augustus, generalul Aelius Catus a strămutat 50000 de geți de pe malul stâng al Dunării în provincia Moesia (la sud de Dunăre) , pentru a-i controla și a spori forța de muncă în Moesia. Mai târziu, în anii 62-66, pe vremea lui Nero  generalul Plautius Silvanus Aelianus a strămutat 100 000 de locuitori de la nord de Dunăre în Moesia (cum scrie în inscripția de pe mausoleul lui Nero de la Tibur). Dacii au reacționat prin atacuri și invazii în Moesia. 

cap. LXVIII,8,1
Lupta de la Tapae . 

Tapae era un punct strategic situat pe drumul spre Sarmisegetusa . Era situat în „porțile de fier ale Transilvaniei”, valea îngustă între munții Țarcului și Poiana Ruscă, legând Banatul de Țara Hațegului.
 Pe timpul împăratului Domitian armata romană condusă de prefectul Cornelius Fuscus fusese înfrântă de dacii conduși de Decebal (în anul 87) Dacii au capturat stindardele și mașinile de luptă romane. 
După această luptă, regele dac Diurpaneus a primit supranumele Decebalus (cel curajos/cel puternic).  

A urmat încă o bătălie la Tapae, în anul 89, în urma căreia generalul roman Lucius Tettius Iulianus a obținut o victorie , dar probabil cu mari pierderi, pentru că romanii au renunțat să continue războiul .
Decebal a încheiat o pace favorabilă cu romanii. Dacia devenea un regat clientelar (aliat) al Romei, primind meșteșugari, constructori , instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că din pricina acestei păci a fost asasinat Domițian, în anul 96. 

În anul 101 trupele conduse de împăratul Traian au atacat din nou Dacia.
Decebal aliat cu roxolanii și iazigii , sarmații și bastarnii (popoare înrudite dar care nu se uniseră sub comanda lui Decebal) au încercat să treacă Dunărea pe gheață pentru a ataca trupele romane din Moesia, dar gheața s-a rupt și o parte din cavalerie a pierit în fluviu.
A fost dată o mare bătălie la Adamclisi, cu pierderi grele , dar cu victoria romanilor. (Traian a ridicat un monument comemorativ acolo, în anii 106-109)
. Dio Cassius spune că romanilor li s-a trimis un mesaj scris cu litere latine pe o ciupercă mare , mesajul îndemnându-i pe romani să se întoarcă din drum și să facă pace. Traian adusese însă oștiri foarte numeroase , inclusiv aliați din Africa și a pornit lupta , care a fost foarte sângeroasă. Mulți daci au fost uciși, dar și dintre romani au fost răniți foarte mulți (desigur și uciși), astfel că Traian și-a sfâșiat hainele pentru a face bandaje (desigur și mulți alți romani au făcut asta).
Traian a poruncit să se facă un altar în memoria soldaților romani căzuți în luptă, apoi a dat ordin ca înaintarea să continue cu ocuparea fiecărei coline în drum spre Sarmisegetuza, desigur cu multe piederi.
Dacii au fost atacați și de cavaleria  berberilor comandată de Lucius Quietus (considerat cel mai teribil soldat din armata romană). Berberii formau regimentul de cavalerie vexillatio. Ei călăreau fără șea și aveau experiență în luptele în spații strâmte. În anul 102 atacul berber a reușit să ajungă în Sarmisegetusa și să ia mulți prizonieri.  Decebal (Diurpaneus) a fost nevoit să ceară pacea în condițiile impuse de Traian. Atacul berberilor e ilustrat pe Columna lui Traian. Solia dacilor era alcătuită din „cei mai buni pileati”- nobili daci care au cerut să se ducă tratative de pace. Traian i-a trimis pe Sura și pe Claudius Livianus, prefectul pretoriului, pentru tratative de pace.  Dio Cassius consideră că Decebal dorea să obțină un răgaz pentru a-și reface forțele. Traian a continuat însă să ocupe zonele muntoase din împrejurimi , romanii reușind să găsească armele și mașinile de război romane ce fuseseră capturate de daci după luptele anterioare, precum și stindardul luat de la Fuscus.

(În această scenă de pe Columnă e figurată cavaleria berberă , oameni cu păr creț care călăresc fără șei și nu poartă haine romane. Cel din prim plan este probabil Lucius Quietus.)

Printre prizonieri era și sora lui Decebal. Decebal a declarat că e de acord să predea armele, mașinile de război și pe constructorii acelor mașini (se înțelege că acele mașini de război nu fuseseră doar capturate de la romani, unele fiind construite chiar de daci sub îndrumarea unor meșteri ). De asemenea Decebal era obligat să distrugă fortificațiile , să-și retragă trupele din teritoriul cucerit de romani și să nu mai primească fugari din Imperiul roman (căci - scrie Dio Cassius- Decebal atrăgea foarte mulți viteji din legiunile romane, „cu momeli”- deci cu plată importantă. 
Vedem că unii romani începuseră deja să se stabilească în Dacia, atrași de plata consistentă.
Însuși Decebal a venit în fața lui Traian, a aruncat armele și s-a aruncat la pământ, în semn de supunere.
Spune Dio Cassius, dar pe Columnă nu se vede asta, Decebal apărând în picioare, în atitudine demnă în fața lui Traian). 

Traian a trimis o solie Senatului roman cu descrierea condițiilor de pace negociate cu Decebal, pentru ca pacea să fie ratificată de Senat.
Traian a lăsat apoi trupe la Sarmisegetuza , străji și în restul țării și s-a întors în Italia.

Cap. LXVIII, 10, 1. Trimișii lui Decebal au fost duși în fața Senatului roman, unde ei au făcut gesturi ce arătau că se dau prinși , punând armele jos și legându-și mâinile. Senatul a consimțit la condițiile de pace, a dispus să li se restituie armele solilor daci și a urmat un triumf spectaculos pentru Traian, care și-a luat supranumele Dacicul. „Dacicus”. Au urmat lupte de gladiatori în teatru, spectacole de pantomimă .
Între timp Decebal începuse să refacă fortificațiile, primea din nou fugari dintre romani și căuta să se alieze cu vecinii iazigi, pregătindu-se de o nouă luptă.

Senatul a decis că Decebal era din nou dușman , iar Traian a pornit din nou cu trupele împotriva dacilor. Dio Cassius spune că , pentru că mulți daci trecuseră de partea romanilor „și din alte pricini”, Decebal a cerut din nou pace. În acelaș timp însă, Decebal căuta să-i ralieze și pe vecini, spunând că în cazul înfrângerii sale și acei vecini vor fi în pericol să fie înrobiți.
Decebal a încercat și să-l ucidă pe Traian în Moesia trimițând niște dezertori romani , dar unul dintre ei fiind bănuit și torturat, a dezvăluit complotul.

Cap. LXVIII, 12, 1.
Decebal l-a chemat la el pe Longinus, comandantul unei legiuni romane ce se distinsese în lupte, l-a luat prizonier (fără a-l lega) și i-a trimis vorbă lui Traian că îl va elibera pe Longinus dacă Traian își retrage trupele la sud de Dunăre și plătește cheltuielile de război. Traian a apreciat răscumpărarea ca fiind prea mare. Longinus însă făcuse rost de otravă cu ajutorul unui libert al său și a scris o scrisoare către Traian, pe care a dus-o libertul. Apoi a băut otrava și a murit.
Decebal i-a cerut lui Traian să-l trimită pe libert ca să-i trimită trupul lui Longinus și 10 prizonieri romani, dar Traian a refuzat. Tradiția spune că trupul lui Longinus ar fi fost înmormântat la Densuș, unde se construise un templu dedicat lui Marte înainte ca pe locul acela să se construiască biserica din Densuș.

Cap. LXVIII, 13, 1

Traian a construit un pod de piatră peste Dunăre (un picior al podului se vede încă pe malul românesc, pe malul sârbesc se pare că vestigiile sunt mai bine păstrate)

Podul avea 20 de stâlpi din piatră, înalți de 170 de picioare și lați de 60. Stâlpii erau la distanță de 170 de picioare (57m) și erau uniți prin bolți . Podul avea lungimea totală de 1135m. Fusese ales locul cu distanța cea mai mică între maluri, dar implicit și unde apa era mai adâncă. Partea superioară a podului a fost distrusă ulterior de împăratul Hadrian, când își retrăsese trupele din Dacia. Ulterior turcii au demolat mare parte din pod, ca să poată trece navele de mari dimensiuni. 
Podul și apoi Columna lui Traian au fost proiectate de Apollodor din Damasc. 

Traian a trecut cu trupele pe pod , armata romană dând lupte grele cu dacii. Se citează și vitejia unui soldat roman care , deși rănit, a continuat să lupte până la moarte.

Dacii au fost înfrânți , țara dacilor a fost ocupată de romani, iar Decebal și-a luat viața pentru a nu cădea prizonier. Capul și brațul său a fost dus ca trofee la Roma.

Traian a stabilit în Dacia „orașe de coloniști”. Tezaurul dacilor fusese ascuns de  Decebal  sub apele râului Sargetia (râul Strei de astăzi- ale cărui ape fuseseră abătute temporar) , dar locul ascunzătorii a fost divulgat de trădătorul Bicilis, tovarăș al lui Decebal ce fusese luat prizonier. 

Pe columna lui Traian există o scenă ce descrie torturarea unor prizonieri (foarte vânjoși, purtând barbă și mustăți- deci care nu erau romani) de către un grup de femei care poartă haine diferite de ale femeilor romane, dar diferite și de straiele femeilor dace reprezentate în alte scene de pe Columnă. 
Femeile îi ard pe prizonieri cu torțe aprinse. Unul dintre prizonieri -cel din prim plan- o fi fost Bicillis?
Columna fiind un monument triumfalist, nu prezenta scene în care soldații romani să fi fost uciși, răniți sau luați prizonieri. Se vede după figurile prizonierilor că nu sunt romani, ci - desigur- daci. De ce ar fi dispus Traian să fie ilustrată această scenă? Probabil pentru că cele prezentate acolo fuseseră importante în desfășurarea evenimentelor.
Personajul torturat în prim plan e deosebit e foarte musculos. Dacă era unul dintre daci, probabil era unul dintre războinicii daci cei mai importanți. 
Putem considera că e vorba despre torturarea lui Bicillis și a altui dac, mai în vârstă- poate tatăl lui Bicillis? .
De fapt scena face parte din tabloul 44 ce descrie sărbătorirea victoriei de la Adamclisi a armatelor lui Traian. În scena anterioară e arătată celebrarea victoriei, Traian distribuind decorații celor mai viteji. În prim plan sunt soldați aliați ai romanilor, care au un rol important în sărbătorire. Ei poartă căști rotunde , pantaloni până la jumătatea gambei și sunt desculți. Poartă pieptare din piele pe cămăși din pânză sau sunt dezbrăcați până la brâu- și nu au căști. E limpede că nu sunt romani. Poartă de asemenea scuturi ovale împodobite cu ornamente și privesc admirativ spre Traian. În partea dreaptă a imaginii, un grup de prizonieri daci e înghesuit într-o cetate sub paza unuia dintre soldații aliați cu romanii.
Imediat după această scenă e scena distribuirii de decorații de către Traian. (Ce e așezat pe un scaun pliant cu pernă) Este decorat un soldat aliat ce poartă straiele descrise anterior: pantaloni până la jumătatea gambei, tunică de piele peste o cămașă din pânză , o manta mărginită cu franjuri (probabil din lână) , iar pe cap o coroană mică, semn al conducătorului. Oamenii săi aclamă scena: sunt acei aliați ai romanilor cu tunici de piele peste cămăși din pânză, unele mărginite cu ciucuri pantaloni până la jumătatea gambei . De data asta poartă și mantii mărginite cu ciucuri și au capetele descoperite. 
Însuși Traian a îmbrăcat pantaloni până la jumătatea gambei, pentru a înfrunta frigul iernii. 
Imediat alături e figurată scena torturării prizonierilor. (De fapt sunt trei prizonieri, cel de al treilea 

fiind legat și ars cu făclia chiar lângă soldatul care privește cu încântare festivitatea. Este evident că nu poate fi vorba despre prizonieri romani, ci despre prizonieri daci, care sunt jertfiți poate în cinstea victoriei romane sau de la care se intenționează aflarea unor informații importante. .  .

Pe monumentul de la Adamclisi se poate vedea scena în care un prizonier dac e escortat de un soldat roman. Prizonierul e un nobil dac (tarabostes), pentru că poartă pe cap acea căciulă cu margine ornamentată, semn al rangului său.Deși e legat, are o atitudine mândră. 
El poartă un pieptar - probabil din piele- cu ornamente pe piept. Deși basorelieful a fost șters de precipitații, par a se distinge ițari și obiele care îi înfășoară picioarele. Romanul e îmbrăcat gros (lupta s-a dat iarna) . Are o tunică până aproape de genunchi , peste armură și o mantie scurtă pe deasupra. 
E limpede că e vorba despre un prizonier important.

 

Se pare că Bicillis nu a dezvăluit decât unul dintre locurile în care regele Decebal ascunsese comori.

În secolul XVI, tot în râul Strei niște pescari români au găsit circa 400000 de „galbeni”și mulți „sloi” (piese de aur). Gheorghe Șincai a scris în Hronica Românilor că autoritățile ce cârmuiau Ardealul pe acea vreme au prins de veste și au confiscat mii de piese de aur de la pescari, au continuat căutările și au mai găsit în acelaș loc și alte mii de monede de aur, emise de „craiul Traciei, Lisimah”, altele cu inscripția KOSON. 

Cap. LXVIII, 15, 1

Traian s-a întors la Roma cu o pradă imensă- 165000 kg de aur și 331000 kg de argint (Pe Columna lui Traian sunt figurați romani ce duc de dârlogi cai încărcați cu vase și alte obiecte, desigur din aur și argint).

La Roma, Traian a ordonat să fie spectacole cu animale sălbatice (11 000 de animale sălbatice și domestice) și gladiatori (cam 10 000 dintre prizonieri) timp de 123 de zile. 
Cetățenii romani au fost scutiți de plata impozitului timp de un an și au primit fiecare o sumă importantă de bani . (Banii au fost dăruiți în trei rânduri, a treia oară- congiarium tertium- fiecare cetățean a primit câte 450 de denari, suma totală fiind de peste 100 de milioane de denari. 
În imagine este o reconstituire virtuală făcută de arhitectul și arheologul Gismondi a Forului lui Traian.

Traian a întreprins mari lucrări de construcții: drumuri de piatră, poduri, noi biblioteci și un nou Forum, ce avea în centru măreața Columnă .
Columna lui Traian, coloană monumentală cu înălțimea de 30m, e compusă din 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40t. 
Pe columnă sunt 124 de basoreliefuri care ilustrează războiul dintre daci și romani, așa cum fusese descris în cartea scrisă de Traian: „De bello dacico”- din păcate pierdută astăzi.
Construcțiile din noul for cuprindeau, pe lângă porticurile cu coloane de marmură, și un arc de triumf (dărâmat ulterior din ordinul lui Constantin cel Mare), o statuie ecvestră a lui Traian , Basilica Ulpia, biblioteca Ulpia și Templul lui Traian. 

Senatul i-a acordat epitetul „Optimus”, adică „cel mai bun”. 
 Lusius Quietus  , căpetenia călăreților mauri s-a îmbogățit de asemenea din pradă și a primit ca onoruri funcția de consul și apoi de guvernator al Palestinei -În anul 117) . A fost ucis în acelaș an din ordinul împăratului Hadrian. (Lusius nu era de acord cu retragerea trupelor romane din Dacia, așa că a fost rechemat la Roma și ucis din ordinul Senatului, împreună cu consulul Caius Avidius Nigrinus, ce fusese numit și guvernator al Daciei,  cu consulii Lucius Publius Celsus și Aelus Cornelius Palma- acuzați cu toții de complot împotriva împăratului). 

După război

Dacii ale căror teritorii nu fuseseră anexate de Imperiul roman făceau dese incursiuni de hărțuire a trupelor romane, fiind sprijiniți de revoltele dacilor din provincia Dacia Felix.
După moartea împăratului Traian (în anul 117) , atacurile dacilor din nord și est au fost întărite și de năvălirile migratorilor veniți din Asia. 
Cum politica romanilor în teritoriile ocupate era aceea de a-și atrage simpatia locuitorilor autohtoni prin dezvoltare de noi orașe, dotate cu instalații de apă, basilici, terme  și drumuri. Drumurile erau cu atât mai necesare în Dacia, cu cât se exploatau în continuare zăcămintele de aur și de argint (galerii romane se păstrează încă la Roșia Montană). Romanii urmăreau o politică de integrare a diverselor seminții cucerite , acordând cetățenie romană autohtonilor și favorizând deplasările de trupe dintr-o extremitate în alta ale imperiului. 
Între anii 108-110 s-a construit noua capitală a provinciei, Colonia Ulpia Traian Augusta. (Guvernatorul provinciei era Decimus Terentius Scaurianus).
Faptul că în denumirea capitalei  era specificat „Colonia” indică faptul că pe teritoriul Daciei erau împroprietăriți coloni, adică cetățeni din alte zone. Noii veniți erau de obicei traci  (înrudiți cu geții/dacii), care vorbeau aceeași limbă cu aceștia . Au venit ulterior și creștini ce erau prigoniți în Imperiul Roman.
După victoria obținută cu greu împotriva dacilor liberi aliați cu sarmați, împăratul Hadrian (117-138)și-a retras trupele din sudul Moldovei și din o parte din Muntenia, denumind provincia micșorată astfel Dacia Inferioară  (Provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară) . La Apulum staționa legiunea XII Gemina, iar în zonele sudice ale provinciei erau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta. 

Trupele romane din Dacia

În Dacia staționau 30000-40000 de soldați , organizați în:
Legiunea XIII-a Gemina (cu sediul la Apulum) și Legiunea a V-a Macedonica (cu sediul la Potaissa), alcătuite numai din cetățeni romani , precum și trupe auxiliare alcătuite din provinciali ce nu aveau cetățenie romană.
După serviciul de 25 de ani aceștia primea cetățenie romană și erau împroprietăriți cu pământ acolo unde serviseră.

Reorganizări ale provinciei 

În anul 124 a avut loc o nouă reorganizare a romanilor, prin care regiunea nordică a Daciei Superioare  (zona de pe cursul superior al Mureșului și de pe valea Arieșului) a format Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca și guvernată de un procurator. 
Succesorul său, Antoninus Pius (138-161) a dus războaie cu dacii liberi din nord și din est în anul 143 și apoi între anii 157-158. 
Împăratul Marcus Aurelius, a ajuns pe tron în anul 161 împreună cu fratele său adoptiv, Lucius Aurelius Verus.
(observăm că cei doi împărați purtau barbă- probabil în sem de respect față de cultura greacă.
În timpul domniei lor Dacia a fost iarăși reorganizatăȚ

• în anul 168 Marcus Aurelius a desființat Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, numită Dacia Apulensis.
• În anul 169 Banatul de vest din Dacia Apulensis a format o colonie distinctă numită Dacia Malvensis, cu capitala la Malva.   

Cele trei provincii erau guvernate de un guvernator numit „legatus augusti pro praetore Daciarum trium”. cu reședința la Ulpia Traiana.
Imperiul roman era asaltat de populațiile din zonele limitrofe.
Marcus Aurelius (161-180) a luptat la frontiera Dunării contra popoarelor germanice Marcomani, Quades și Iazigi. (Pe teritoriul actualelor regiuni Moravia și Slovacia). În timpul său a fost o lungă și puternică răscoală a dacilor, ce a amenințat chiar capitala Ulpia Traiana.

A urmat împăratul Commodus (care a domnit între anii 180 și 192, asociat inițial cu tatăl său Marcus Aurelius între anii 176 și 180) .
Un detaliu: Commodus era mândru de performanțele sale fizice și pasionat de luptele de gladiatori, luptând el însuși în arenă contra gladiatorilor și fiarelor sălbatice. .Nu a fost înfrînt niciodată și a fost supranumit „Hercule”, fiind portretizat purtînd o blană de leu.  Plin de sine, schimbase chiar numele Romei în : „Colonia LuciaAnnia Commodiana”. A pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor.

Fiind considerat abuziv și imprevizibil a fost victima a numeroase tentative de asasinat, fiind în cele din urmă asasinat în 192, strangulat în baie de sclavul său.
După el a luat puterea Perinax, prefectul orașului, care a fost asasinat și el după câteva luni, urmând o perioade de războaie civile prin care Roma, Bretania și Panonia au avut câte un șef separat.

Desigur și populația de daci s-a răsculat.
Împăratul Septimius Severus (193-211) a acordat câtorva așezări din Dacia rangul de oraș , a refăcut drumurile și a ridicat fortificații pentru a apăra teritoriul roman din stânga Oltului. A construit un val de pământ „limes Transalutanus” , un șanț , castre și fortificații.
Acțiunile au fost continuate în timpul împăratului Caracalla , care a fortificat granițele din nord-vest ale provinciei, atacate de carpi.

În anul 214 împăratul Marcus Aurelius Antonius și mama sa Iulia Domna au vizitat provinciile dacice 
Împăratul Severus Alexandrus (222-235)a înființat un consiliu reprezentativ al Daciei : „concilium Daciarum trum”, din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. 
Împăratul Maximian Tracul (235-238)  , apoi Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi sprijiniți de goți.
(În „Historia Augusta” se spune că Maximianus s-ar fi născut în Tracia sau Moesia din tată got și mamă alană. Dar goții s-au stabilit stabilit în Balcani abia în secolul al III-lea...Deci se constată încă odată că de fapt denumirea de „goți” era dată geților (tracilor) , de vreme ce însuși împăratul își asociase supranumele „Tracul”.

 Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius (249-251 251-), a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor. Decius a înfrânt răscoala condusă de Pacatianus (ofițer în legiunile romane de la Dunăre ce fusese declarat împărat de armată) , l-a ucis pe împăratul Filip Arabul și a lansat persecuții împotriva creștinilor. În acelaș timp, imperiul a fost lovit de o cruntă epidemie . 

Capul de bronz al împăratului Decius (ce își luase și supranumele Traianus ) a fost descoperit la Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Deci în timpul domniei lui, romanii stăpâneaiu încă în Dacia. 

Deducem că dacii , împărțiți în diferite triburi- între care și carpii , continuau să fie în număr mare prin partea locului, atacând destul de des armatele romane încartiruite la sud de Dunăre. Tot atunci trupele lui Decius au fost atacate și de goți, conduși de regele Cniva. Goții au fost învinși de romani aproape de Nicopole, dar au continuat jaful și pustiirile la sud de Dunăre, ocupând cetățile Beroë (azi Stara Zagora, în Bulgaria) și Philippopolis (azi Plovdiv). Comandantul roman al cetății Titus Iulius Priscus s-a declarat „împărat sub protecție gotă ”. În acelaș timp la Roma Licianus s-a declarat împărat , dar a fost rapid executat. Decius și fiul său Herennius Etruscus au murit în lupta cu goții dusă la Abrittus (Razgrad, în Bulgaria). 
Se poate observa de asemenea că trupele numeroase ale goților nu se stabiliseră la nord de Dunăre, ci au dat lupte grele cu armatele romane conduse de însuși împăratul roman pentru a se stabili permanent în Tracia. De ce nu în Dacia? Nu cumva pentru că acolo populația de daci era prea numeroasă?

 
Desigur că dacii au suferit pierderi de vieți omenești semnificative în urma războaielor cu romanii. 
Totuși majoritatea populației dacice a continuat să trăiască sub stăpânire romană. Cine ar fi continuat să exploateze minele de aur și de argint, în profitul romanilor?
Cine s-ar fi răsculat de atâtea ori împotriva stăpânitorilor romani?
Există documente că un număr important de daci se înrolau în armata romană , formând cohorte ce luptau împreună, sub stindardul lor (capul de lup) .
Unii daci au ocupat funcții în armată și administrație, ca Regalianus- un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Galienus. Dacii care se înrolau în armată primeau nume romane (practica a fost constatată și în alte zone ale imperiului, cum ar fi în Egipt. A fost găsită scrisoarea unui egiptean ce se angajase în armata romană și le comunica alor săi care era noul său nume, roman).
Statul roman a organizat aducerea de coloni din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia Asia Mică.
De asemenea, membrii legiunilor staționate în Dacia aveau diferite origini- și acest lucru se poate citi pe inscripția găsită în Forul Roman, pe care sunt enumerate cohortele cărora Traian le-a acordat cetățenia romană (pentru ei și familiile lor) la lăsarea la vatră. 
Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia. Cele mai mari aveau rang de colonii (Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa, Malva). Altele rămăseseră la rangul de municipii ( Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.).
Asta arată că Dacia avea o populație numeroasă, care nu era formată doar din romani, ci mai ales din autohtoni.

Scriitori antici ca  Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus.(253-268). Ultimii trei scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus 270-275) în timpul incursiunilor goților după 271. 

Imperiul roman se dezintegra sub atacurile venite din toate părțile. Domniile împăraților durau puțin, împăraii vremelnici fiind asasinați uneori de propriile trupe.  .
În anul 253 împăratul Valerian a emis edicte împotriva creștinilor , prelații creștini fiind martirizați. a pornit o campanie militară împotriva perșilor care cuceriseră teritorii ce aparținuseră Împeriului roman în Siria. Fiind trădat și învins, împăratul Valerian a fost luat prizonier de perși și ținut prizonier în condiții umilitoare și apoi ucis , fără ca fiul său Galienus sau fostul său ministru Macrianus să fi făcut eforturi pentru a-l elibera.

Retragerea Aureliană

Aurelian fusese proclamat împărat în Moesia , de legiunile cantonate la Dunăre. 
În această perioadă Imperiul roman era slăbit și începuse să se dezmebreze. Partea Estică era sub stăpânirea Zenobiei, regina Imperiului de la Palmyra , iar în Vest provinciile Galia, Hispania și Britania erau incluse în regatul galic secesionist.

 S-a implicat în diferendul bisericesc al creștinilor din Antiohia și favorizase cultul zeului Sol Invictus.

Aurelian a luat decizia de a consolida frontiere imperiului pe linia Dunării. 
A hotărât ca trupele romane să părăsească provincia Dacia Traiana și să înființeze mai la sud Dacia Aureliana, ce a fost ulterior împărțită de Dioclețian în Dacia Mediteraneea (cu capitala Sardica- vechea capitală a Traciei, astăzi Sofia, în Bulgaria) și Dacia Ripensis - ce includea malurile Dunării(cu capitala Ratiaria- lângă Arciarul de astăzi, în județul Vidin). Retragerea trupelor romane din Dacia Traiana a fost rezultatul unei tranzacționări cu goții, cu care romanii au încheiat un tratatîn anul 273. Aurelian a lăsat teritoriul dintre Dunărea de Mijloc și Nistru  goților, ce urmau să întemeieze acolo un stat numit Goția, care să fie clientelar Romei. Limesul dunărean urma să rămână totuși sub controlul romanilor.

Aurelian a murit asasinat de secretarul său lângă Byzantion.

Dacă romanii s-au retras din teritoriile pe care le ocupaseră pe timpul lui Traian, Imperiul roman a continuat să păstreze relații de alianță cu conducătorii daci. 

Există vestigii de mare importanță istorică, ce au fost găsite în 1797 de doi copii valahi și care se află astăzi la un muzeu din Viena.
E vorba de spre un colier din aur pe care sunt prinse 52 de pandantive și 17 medalioane cu insripții. Medalioanele reprezintă figurile unor împărați romani si fuseseră dăruite de împărații respectivi la încheierea unor înțelegeri importante. Desigur romanii preferau să aibă niște aliați la graniță și deducem că dacii erau suficient de puternici pentru a reprezenta un interlocutor valabil pentru romani. 

Regii daci păstraseră aceste efigii ca dovezi ale înțelegerilor încheiate cu Imperiul roman.
Am aflat numele câtorva dintre acei împărați care își dăruiseră efigiile regilor daci:
Maximinianus  Hercules (286-305), Constantin I (306-337), Constantin II (337-340), Valentinian II(375-392) , Valens (364-378) , Gratian (367-383)-
Reiese că au existat alianțe între daci (traci) și   imperiul bizantin (continuatorul Imperiului roman în Est) cel puțin între anii 285 și 392, deci mai bine de 100 de ani.
Efigiile erau prinse de un colan de ceremonie ce avea in centru un medalion cu o zeitate dacă. Deci se poate presupune că erau folosite în cadrul unor ceremonii. 

Constantin cel Mare ( Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus) a domnit între 306 și 337. 
Originar din Moesia Superior , și-a început activitatea în perioada în care Imperiul Roman era condus de o tetrarhie- asociere de doi împărați („augustus”)și doi adjuncți („cezari”). A fost primul împărat roman care a reclarat oficial creștinismul ca religie legală („religio licita”) , trecând el însuși la creștinism .A zidit noua capitală, Constantinopolis, în 330. 

De remarcat că deși istoricii din zilele noastre numesc Imperiul roman de Răsărit : Imperiul bizantin, locuitorii acelei epoci nu se numeau bizantini, ci romani! Iar țara se numea Romania.

Cum Goții (ce abia înființaseră un stat pe teritoriul Daciei) încălcaseră tratatul cu Romania, împăratul Constantin a decis să reocupe teritoriile de la nord de Dunăre și să-i aducă la ascultare pe goți. 
A construit un pod peste Dunăre la Sucidava (azi Celei) pentru a înlesni legăturile dintre provinciile de ambele maluri ale fluviului. 
El a decis construirea unui limes roman, un val de pământ care să formeze granița Imperiului și să fie păzit de castre . Administrația romană a existat astfel până în jurul anului 376, când au năvălit hunii. 

După invazia hunilor Romania a păstrat conducerea doar a unei serii de cetăți de pe țărmul nordic al Dunării și a provinciei de la sud de Dunăre, Dacia Aureliană.

Hunii lui Atila au fost înfrânți drastic în anul 451 , pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudențiu din Durostor).

Flavius Aetius i-a avut ca aliați pe sarmații alani, pe gepizi și pe goți, precum și diferite triburi germanice.

În anul 518 a fost încoronat Iustin I, împărat cu origini modeste (se pare că avea origini daco-romane și începuse prin a fi șef al gărzii imperiale). Dar a asigurat cea mai bună educație e nepotului său, Flavius Petrus Sabbatius, pe care l-a și adoptat (cu numele Iustinian) și ulterior l-a asociat la domnie.  
Avea să devină Iustinian cel Mare (527-565).
Împăratul Iustinian a refăcut Provincia Dacia Traiană , a refăcut podurile de peste Dunăre , multe cetăți și castre.

Au urmat însă alte năvăliri de popoare migratoare: Cutrigurii (înrudiți cu hunii) , Sclavinii (slavii) și Avarii. 

Cum arătau dacii

Dacii erau înalți, voinici, blonzi, cu ochi albaștri - a afirmat academicianul Vasile Pârvan, pe baza izvoarelor istorice studiate.
Hadrian Daicoviciu scria în volumul „Dacii”: „Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor”.
 

Istoricul Ion Horațiu Crișan consideră că „nu toți geto-dacii erau blonzi cu pielea albă”.

„Cei mai mulți dintre dacii reprezentați pe Columnă sunt indivizi robuști de talie înaltă sau mijlocie, cu capul mare, față scurtă și largă, orbite joase cu relief tridimensional, pomeți proeminenți, nas scurt și drept, prognatism accentuat, păr drept sau ușor ondulat, fără chelie. Este tipul euro-dolicomorf, care se regăsește la noi încă din epipaleolotic și se va menține până în zilele noastre la români, mai cu seamă în regiunile din jurul Hunedoarei”, arăta Ion Horațiu Crișan.

Horațiu spunea despre geți că erau robuști.

Acro- un autor latin din secolul al III-lea spunea că dacii erau „zdraveni și aspri din cauza regiunii friguroase”.

Ovidius spunea despre geți că erau blonzi și purtau plete și barbă. 
Firmicus Maternus a scris că „în Tracia toți se nasc roșcovani”.

Se citează însă și exemple de daci cu păr negru, cum era de pildă Licinus Licinianus, cetățean roman cu origine dacică.

Femeile dace apar pe Columnă ca având fața ovală, frunte înaltă, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare la mijloc , strâns legat într-un coc bogat pe ceafă și acoperit cu o năframă. 

O astfel de reprezentare apare pe o frescă găsită la Pompei. Cum știm că erupția Vezuviului a fost în anul 79, frescele au fost făcute în perioada anterioară acelei date. Femeia care amestecă parfumuri în flacoane prețioase poate fi o sclavă dacă eliberată . De ce din Dacia? Pentru că poartă opincile caracteristice dacilor! Pieptănătura cu părul legat cu maramă e de asemenea caracteristică femeilor din Dacia. Straiul de culoare închisă ar putea arăta că femeia e o sclavă eliberată sau că e văduvă. Bijuteriile și scaunul elegant indică o situație materială bună. 

„Columna înfrumuseţează şi idealizează, apropiind pe dace de tipul clasic sudic. Monumentul dimpotrivă e foarte realist şi redă şi pe femei în toată nemlădierea, sărăcia şi simplicitatea vieţii lor ţărăneşti: faţa expresivă, dar unghiulară si masivă, părul pieptănat pe tâmple cu cărare la mijloc si strâns la spate, o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos. Pe Columnă dimpotrivă vedem tipuri feminine foarte frumoase, purtând încă şi o mantă bogat drapată peste haina lungă, stilizată clasic ca un lung hiton, bogat, iar pe cap un fel de testemel, care acopere părul, înnodat la spate sub conciu”, scria academicianul Vasile Pârvan.

Scaunul Sfantului Petru

 Tronul papal e ascuns

Cathedra Petri (Scaunul /tronul Sfântului Petru) 

Simbolul papalității este scaunul Sfântului Petru, pentru că papii se consideră urmași spirituali ai Sfântului Petru.
În mijlocul basilicii San Pietro vedem un monument grandios în centrul căruia se distinge un tron fastuos.
Dar..ce să vezi, nu acela e Scaunul Sfântului Petru!

Există o relicvă păstrată cu mare grijă - în interiorul  monumentului grandios din bronz- și care se spune că ar fi fost folosit de sfântul Petru în ocazii solemne. Scaunul a fost venerat din secolul I, la puțină vreme după ce sfântul Petru a fost crucificat. Așa se crede cel puțin.

Ce se știe sigur în schimb este că în anul 875 regele Francilor Charles II le Chauve , care mersese la Roma pentru a fi încoronat ca împărat, a dăruit acel scaun papei de atunci.
După alte versiuni, împăratul Mihail Paleologul a dăruit scaunul dogelui Veneției
Este un jilț simplu, din lemn de stejar, care are în partea din față 18 plăci din fildeș pe care sunt sculptate ...muncile lui Hercule.

Cum jilțul era destul de fragil, din pricina vechimii, în secolul al XVII-lea papa Alexandru VII a comandat sculptorului și arhitectului Gian Lorenzo Bernini o structură monumentală care să dea relicvei importanța meritată prin semnificația sa. .
Bernini a lucrat șase ani pentru un uriaș relicvariu din bronz: între anii 1647 și 1653. Tronul din bronz aurit și scaunul din lemn au fost instalate în absida basilicii în 1666. 
Ansamblul sculptural are înălțimea de 14,74m și pentru el s-au folosit 74 de tone de bronz!

(Acuma- nu știu dacă  această cantitate de bronz include și cantitatea folosită de Bernini pentru Baldachin- monumentul cu patru coloane spiralate din bronz care marchează intrarea spre mormântul Sfântului Petru- aflat în centrul Basilicii San Pietro. Pentru a obține acea uriașă cantitate de bronz, papa a sacrificat plăcile antice din bronz sculptat ce alcătuiau tavanul pronaosului Pantheonului roman!

Bernini a construit Baldachinul în nouă ani - între anii 1624 și 1633, folosind 6200 kg de bronz ) 

Monumentul Scaunului Sfântului Petru cuprinde patru statui de sfinți (Sf. Ambrosie, Sf. Augustin, Sf. Anatase și Sf. Ioan Gură de Aur) care țin un tron din bronz, bogat ornamentat. Deasupra tronului: doi îngeri ce țin tiara papală și cheile Sfântului Petru. Am înțeles că în spatele (interiorul) acelui tron monumental din bronz aurit se păstrează scaunul străvechi considerat prin tradiție  că a fost folosit de Sfântul Petru. 
Ansamblul e completat de o spirală de îngerași auriți, înaltă de 20 de metri, ce înconjoară fereastra absidei centrale, unde un vitraliu reprezintă un porumbel, simbol al Sfântului Duh. .

În trecut Scaunul Sfântului Petru (relicva din lemn) era folosit la ceremonia de punere pe tron a unui nou papă, dar s-a renunțat când jilțul străvechi devenise prea fragil.
Mulți papi nici n-au văzut acel scaun de aproape, el fiind înglobat în monumentul edificat de Bernini. 

În anul 2024 scaunul din lemn a fost scos din interiorul monumentului de bronz după 50 de ani, pentru că monumentul urma să fie curățat și restaurat.
Papa Francisc a putut să vadă atunci de aproape relicva din stejar și apoi a decis să expună Scaunul timp de circa o lună, pentru a da posibilitatea credincioșilor să-l vadă la rândul lor înainte ca acesta să fie din nou depus în relicvariul din bronz. 

Este un scaun (jilț) din lemn de stejar și de salcâm , ornamentat cu plăci de fildeș. Înălțimea totală e 1,34m, lățimea este 0,89m. Înălțimea scaunului e 0,78m și lățimea 0,57m.
Ornamentele din fildeș sunt puse la partea din față a scaunului și la spătar. Pe plăcile din față ale scaunului sunt gravate diferite scene din muncile lui Hercule , se pare că și alte scene. 
Pe laturile Scaunului sunt patru inele mari din fier, care erau folosite probabil pentru purtarea Scaunului (cu ajutorul unor prăjini) la procesiuni. 

Garda Elvetiana

 Garda de la Vatican

Am văzut cu toții (în realitate sau la tv) pitoreasca uniformă a gărzilor de la Vatican.
Soldații cu halebarde , cu uniforme în dungi viu colorate și pantaloni bufanți.
Garda elvețiană a papei chiar este alcătuită din soldați elvețieni de religie catolică și are o tradiție extrem de îndelungată.

Această gardă a fost înființată în 1506 de papa Iulius al II-lea, cel supranumit „papa de fier”, cel care a inițiat și construirea măreței Bazilici San Pietro.

Pe 21 iunie 1505 papa Iulius II a cerut Dietei elvețiene să-i trimită un corp de 200 de soldați pentru protecția sa permanentă. Mercenarii elvețieni erau cei mai reputați din Europa. 
În septembrie 1505 primul contingent de gărzi elvețiene a ajuns în Italia. Data oficială de înființare a Gărzii elvețiene pontificale este 22 ianuarie 1506. 

În 1512 papa le-a acordat acestor militari titlul de „apărători ai libertății Bisericii”, după ce ei apăraseră tronul pontifical împotriva trupelor regelui Franței, Louis XII.
Au existat multe evenimente memorabile în cursul cărora acele gărzi au arătat un eroism neclintit.
Pe 6 mai 1527 , 147 de „mercenari ai lui Dumnezeu” au pierit luptând contra soldaților împăratului Charles Quintul , apărând scara ce duce la mormântul sfântului Petru, în timp ce alți 42 de militari din Garda elvețiană protejau fuga papei Clement VII la castelul Sant Angelo. De atunci, recruții Gărzii prestează jurământul pe 6 mai. 

Garda elvețiană avea la început 150 de oameni, acum are 135.. 

În decursul timpului a trecut desigur prin mai multe schimbări, dar în 1914 papa Pius X a dorit să reamintească tradiția acelui corp de armată inclusiv prin uniforme.

Uniforma Gărzii elvețiene

Dar cum erau uniformele în secolul XVI?
Au fost studiate picturile din perioada respectivă și iată că au găsit indicii , în fresca pictată de Rafael în 1512: Messa de la Bolsena,
Această frescă , ce are dimensiunile de aproximativ 500 x 600 cm, se află într-una dintre cele patru camere pictate de Rafael (Stanze di Raffaello) în palatul Vatican- un șir de camere de recepție aflate în legătură cu apartamentele papale și anume în camera cunoscută drept „camera lui Heliodor” (Stanza di Eliodoro).
Frescele din această încăpere pun accentul pe protecția divină acordată Bisericii . Fresca „Mesa din Bolsena” reprezintă miracolul survenit în 1263, când sângele lui Hristos a apărut în timpul serviciului divin.
Papa Iulius II e reprezentat îngenunchiat în fața altarului, secondat de cardinalii portretizați cu grijă (plasați cu trei trepte mai jos și mai în spate) și având în prim plan pe cei din Garda Elvețiană (pe treapta cea mai de jos, dar în prim plan).

Acolo sunt reprezentați cinci bărbați care duceau lectica papei, dar purtau și săbii, așa că s-a dedus că erau cei din Garda Elvețiană. Deși poziția ierarhică e sugerată prin treptele pe care se află, faptul că au fost pictați în prim plan și deci la mărimea cea mai mare arată importanța pe care o avea de fapt armata papei.
E de presupus că Rafael a pictat cu fidelitate portretele (și îmbrăcămintea) personajelor care apar în tablou. Despre unele dintre ele știm cine erau, probabil că și cei din Gardă erau conducătorii din acel timp ai trupelor. 
Vedem că ei purtau straie largi de catifea (care să permită mișcările ample cerute de lupta cu sabia, dar care să fie și suficient de groase și în acelaș timp luxoase.  
Un singur personaj privește direct spre privitor și unii cercetători consideră că acolo Rafael și-a introdus autoportretul. 

Și noua uniformă a Gărzii elvețiene a fost inspirată din îmbrăcămintea acelor  persoane, doar că au fost alese alte culori. Actuala uniformă e opera lui Jules Repond , ce a fost comandant al Gărzii între 1910 și 1921. 

Și iată ce a ieșit:

Uniforma actuală de gală e alcătuită din benzi colorate roșii, galbene și albastre (albastrul și galbenul sunt culorile familiei Della Rovere, familia papei Iuliu al II-lea, iar roșul a fost adăugat de succesorul său Leon X, care era din familia Medicis. 

Pantalonii sunt bufanți. Uniforma comportă și un guler mare, alb sau - la versiunea cea mai solemnă- o coleretă albă ondulată.  

Fiecare membru al gărzii dispune de două uniforme: uniforma de gală și uniforma albastră. 
Uniforma de gală e purtată zilnic la toate posturile, în afară de poarta Sfânta Ana, unde se poartă uniforma albastră. Uniforma albastră se poartă de asemenea noaptea și la exerciții. 

Cănd sunt solemnități ca: slujbele de Crăciun, Paști, binecuvântarea Urbi et orbi sau la depunerea jurământului, membrii gărzii îmbracă șîn „Grangala”, cu armura argintată din dotare și cu coiful de asemenea argintat, cu panaș din pene de struț , de fazan sau de șoim  . 
Uniformele sunt făcute pe măsură pentru fiecare membru al gărzii și sunt binecuvântate de papă. 
Când un membru al gărzii își termină serviciul, uniforma e distrusă prin tăiere în fâșii , ca să nu poată fi folosită abuziv de altcineva.
Uniforma completă are 154 de piese ce se așează riguros conform regulamentului. 

Misiunea actuală a Gărzii elvețiene

Actualmente membrii acestei gărgi sunt responsabili de paza intrărilor în palatul apostolic, la birourile secretariatului de stat din Vatican și la apartamentele private ale papei. 
Securitatea papei e asigurată împreună cu jandarmeria Statului Cetatea Vaticanului.

Recrutare

Gărzile se recrutează pe bază de voluntariat. Doritorii ce vor să fie recrutați trebuie să aibă o reputație ireproșabilă, să aibă o diplomă elvețiană de capacitate (CFC- echivalent cu un bacalaureat profesional ) sau bacalaureat , apoi să fi efectuat o școală de recruți (18-21 de săptămâni) și să fi fost încorporat în Armata elvețiană în serviciu activ. Ei trebuie să aibă între 19 și 30 de ani, să fie celibatari și să aibă înălțimea de cel puțin 1,74m. 
Preotul din parohia lor va confirma în scris că respectivii candidați sunt buni practicanți ai religiei și au reputație fără pată.
Urmează interviuri prealabile (ce pot dura peste 5 ore) , în Elveția. 
Cunoașterea mai multor limbi e un avantaj. Limba oficială a gărzii e limba germană.

Din 1929 Garda elvețiană nu mai e considerată de autoritățile elvețiene ca un corp de armată străină, ci un corp de poliție.

Serviciul în Garda elvețiană nu e decontat în armata elvețiană 

Jurământul

După ce a fost primit, orice nou recrut va depune un jurământ de credință pe data de 6 mai din primul său an de serviciu. Mandatul e de minim doi ani. 

Capelanul de serviciu citește jurământul, neschimbat de 500 de ani:

„„Jur să-l slujesc cu fidelitate, loialitate și onoare pe Suveranul Pontif [numele Papei] și pe succesorii săi legitimi, precum și să mă consacru lor cu toate puterile mele, oferindu-mi, dacă este necesar, viața pentru apărarea lor. Îmi asum, de asemenea, aceste angajamente față de Sacrul Colegiu al Cardinalilor în timpul vacanței Scaunului Apostolic. Promit, de asemenea, comandantului și celorlalți superiori respect, loialitate și ascultare. Jur să respect tot ceea ce cere onoarea statului meu.”

Recrutul înaintează, pune mâna stângă pe drapelul de gardă și efectuează un salut cu trei degete de la mâna dreaptă ridicate (simbol al Sfintei Treimi), și rostește în limba lui maternă (franceză, elvețiano-germană, elvețiano-italiană sau romanche) :
„Eu, halebardierul  [numele recrutului], jur să respect cu cinste și cu bună credință tot ce mi s-a citit acum. Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfinții ce ne apără”

Când conducătorul e lipsit de scrupule

 Inelul Nibelungilor- dorința distructivă și autodistructivă de putere

Operele compuse de Richard Wagner au fost scrise de el în totalitate: îi aparțin atât libretul cât și muzica, întreaga lor concepție.

Wagner e singurul care a compus opere al căror subiect se desfășoară pe parcursul mai multor lucrări : un serial de operă. Mă refer desigur la teralogia Inelul Niebelungilor, (Nibelungilor în versiunea românească) una dintre cele mai ample și mai complicate compoziții muzicale din istorie. 

Subiectul filozofic al lucrării  prezintă urmările distructive ale dorinței nemăsurate de putere și de avere, lăcomie lipsită de scrupule care îl va distruge în final pe conducătorul nesăbuit, dar și pe cei din jurul său, inclusiv propria familie.

Pentru Wagner, mitul constituia un model constant de a explica realitatea.

”Mitul are acestă singularitate de a fi adevărat oricând, în substanța sa, de cea mai compactă densitate posibilă, este inepuizabilă pentru eternitate. Sarcina poetului este doar de a-l interpreta”

Lucrarea folosește ca punct de pornire și ca parafrază pentru realitatea contemporană legendele medievale germane intitulate „Cântecul Nibelungilor”, dar sub formă alegorică e prefigurat destinul tragic pe care îl poate aduce unui popor un conducător ahtiat după putere absolută și total lipsit de scrupule.

Acest conducător, în operă e însuși Wotan, conducătorul zeilor .Pare a fi atotputernic, dar nu este. 
El e supus străvechilor legi morale, (înscrise cu rune pe lancea sa),  în numele cărora are drept de conducere a zeilor. Dar el nu stăpânește și ținuturile subpământene sau divinitățile ancestrale.

Setea de putere absolută și de bogăție nemăsurată îl împinge pe Wotan să apeleze la căi necinstite, pe care încearcă să le mascheze prin sacrificii pe care le impune celorlalți zei și apoi propriei sale familii. El a făcut deja un sacrificiu personal, ochiul său stâng, la care a renunțat pentru a avea acces la tainele ancestrale . Acest sacrificiu arată că el e gata de orice, în special să renunțe la dragoste, la sentimente  pentru a-și atinge scopul.
 

Aurul Rinului

În prima operă ondinele, fiicele mitologice ale Rinului povestesc despre virtuțile magice ale aurului pe care îl au în păstrare: cel ce va renunța la dragoste va putea face din acel aur un inel cara va da posesorului său „bogăția lumii” („der Welt Erbe”).

Între timp Wotan a comandat unor giganți un castel magnific, pe care aceștia i l-au construit , în schimbul promisiunii că o vor avea pe Freia, zeița tinereții și a fecundității. (Se comportă ca și cum ceilalți zei ar fi sclavii săi iar el, Wotan, ar putea dispune de ei după bunul plac: de exemplu să dea o zeiță ca plată pentru un palat!)
El nu intenționează însă să se țină de promisiune, nu din considerente morale, ci pentru că zeii nu se pot lipsi de prezența zeiței Freia: ea le asigură nemurirea hrănindu-i cu mere fermecate și în lipsa ei deja zeii se simt slăbiți ). 
 Wotan a trimis focul (al cărui zeu e Loge) să găsească altă plată pentru giganți.

Prin urmare, din lăcomie și dorință de mărire zeul a comandat un palat pe care știe nu are cu ce să-l plătească. A promis o plată pe care știe că nu o poate da, a riscat însăși sursa de nemurire a zeilor , ca ulterior  să caute caute a dobândi - tot pe căi necinstite- o altă comoară, pe care giganții să o primească drept plată de substituție. 
Loge simbolizează de asemenea căile ascunse, necinstite. Wotan caută o cale prin care să nu-și respecte cuvântul dat, deși legea în virtutea cărea are puterea l-ar obliga să o facă.  Giganții au luat-o ca ostatică pe zeița Freia. 
Și Loge găsește o cale întortocheată prin care Wotan ar putea să-și încalce obligațiile morale fără să pară că a făcut-o. Piticul Alberich, ce domnește în lumea subpământeană a furat aurul Rinului și a făcut din el inelul vrăjit, care conferă dominația asupra lumii întregi. Alberich a renunțat la dragoste pentru a reuși întocmirea inelului. Loge îl îndeamnă pe Wotan  să se fure acest inel!
Wotan și Loge reușesc să fure inelul (și restul cantității de aur) printr-un șiretlic, dar Alberich a reușit să atașeze inelului un blestem:
„Cel care nu-l are îl va dori cu disperare, dar cel care îl are va atrage asupra lui moartea.
„Seniorul inelului va fi sclavul inelului”.

Wotan le dă giganților aurul pentru ca Freia să fie eliberată , încearcă să dea numai aurul fără să de dea și inelul, dar e nevoit să adauge și inelul la plată.
Primele efecte ale blestemului încep să se vadă: cei doi frați giganți se bat pentru aur și unul îl ucide pe celălalt. 

Zeii se bucură că au un castel strălucitor, pe care Wotan îl numește Walhalla (castelul războinicilor). 
Fiicele Rinului conchid însă că cei fericiți (pentru moment) de „acolo sus” sunt înșelători și lași. 
(Deci ei se fac vinovați cu toții pentru că se complac în înșelătorie și nu îndrăznesc să se opună)

Walkiria

Wotan a pregătit un plan diabolic pentru a pune mâna pe inelul fermecat fără a putea fi acuzat de necinste, sperând să scape astfel de urmările blestemului, dar și ale nerespectării obligațiilor morale pe care le are.
Cum inelul este acum în posesia unui gigant (Fafner) iar el nu poate face uz de forță pentru a-l lua (caz în care ar fi decăzut din dreptul de a conduce zeii și ar suferi consecințele blestemului) , el plănuiește să se servească de un erou muritor pentru asta. Eroul acela ar trebui însă să fie extraordinar de puternic , mult peste un muritor obișnuit, dar să fie în acelaș timp și foarte naiv, ușor de păcălit.

Wotan are un fiu și o fiică , gemeni pe care i-a conceput cu o muritoare (Siegmund și Sieglinde).
Ei sunt semizei , dar un copil al lor ar reuni forțele zeiești ale celor doi, devenind un erou aproape la fel de puternic ca un zeu. Uneltește deci să-i ducă la incest.
Așa că fiica sa, Sieglinde e măritată cu forța cu un soț brutal care o face nefericită: puternicul șef de clan Hunding. Wotan o vizitează sub chipul unui bătrân misterios și înfige o sabie până la plăsele în trunchiul unui stejar. (E vorba despre stejarul ancestral ce sprijinea lumea zeilor). Niciunul dintre bărbații prezenți nu a putut să o scoată.
Siegmund a fost despărțit de sora lui din copilărie, mama lui a fost ucisă iar  el a fost crescut de tatăl său, care sub înfățișarea pământească era supranumit Lupul și care l-a învățat să lupte . Apoi l-a lăsat singur.
În mod „misterios” (înțelegem că prin aranjamentele lui Wotan) Siegmund e rugat de o fată să ajute o tânără ce a fost măritată fără voia ei. (Prin „coincidența” aranjată de Wotan, fata răpită era chiar sora lui Siegmund, Sieglinde). El vrea să o ajute, dar cei care au răpit fata, chiar cei din clanul lui Hunding îl rănesc și il silesc să scape cu fuga. 

(Wotan își cunoștea bine fiul și știa că el va sări în ajutorul unei fete răpite, apoi nu întâmplător tânărul găsește adăpost chiar în locuința surorii lui și desigur soțul ei urma să-l provoace la luptă pe oaspetele său aflând că el s-a luptat cu oamenii din clanul său. Dar..spera ca intervenția zeiască să treacă neobservată...)

Împrejurări dirijate de Wotan fac deci ca cei doi tineri să se întâlnească în locuința lui Hunding și să se îndrăgostească unul de celălalt. Siegmund extrage spada din trunchiul arborelui și o botează Nothung. Cei doi petrec o noapte de dragoste.

 Așa cum prevăzuse Wotan, soția lui , Fricka, zeiță ce apără căminul (ca și zeița Hera din mitologia greacă) solicită pedepsirea drastică a celor doi copii din flori îndrăgostiți, vinovați de legătură adulterină și incestuasă . Wotan îi explică atunci care e scopul său: să existe un Erou care, fără ajutor divin, să făptuiască isprava pe care el însuși se teme să o încerce. Fricka îi atrage atenția însă că Siegmund nu e erou decât prin ajutorul dat de tatăl său și e înarmat cu sabia vrăjită a tatălui său, deci participarea tatălui său ar fi evidentă . 
 Ea îi cere să nu-și ajute fiul în lupta preconizată cu Hunding, ba chiar să-i ceară fiicei lui războinice, Walkiria Brünnhilde să fie contra lui. De asemenea, să rupă sabia vrăjită. 

Wotan jură că va face toate astea. El speră că arătând că vrea să îndeplinească toate condițiile puse de Fricka, va părea că nu favorizează în nici un fel apariția Eroului neînfricat și nu va putea fi acuzat că a uneltit pentru căpătarea inelului. Dar trebuie să găsească în acelaș timp o cale ca lucrurile să se desfășoare totuși așa cum dorește . 
Pentru reușita planului său e gata să-și sacrifice copiii. Îi va sacrifica pe cei doi gemeni, Siegmund și Sieglinde, dar și  pe fiica lui preferată, Brünnhilde, conducătoarea Walkiriilor.

Walkiria Brünnhilde  este nemuritoare ca și surorile ei walkirii (fiind fiicele lui Wotan cu zeița Erda). Wotan povestește că a sedus-o pe zeița Erda, atotștiutoarea zeiță-mamă a Pământului, zeiță primordială, pentru a afla de la ea mai multe despre sfârșitul crunt care îi pândea pe zei ca urmare a blestemului și cum ar putea fi ocolite urmările .
Din această legătură s-au născut walkiriile, amazoane neînfrânte , care au ca sarcină să aducă în Walhalla sufletele eroilor și să apere astfel regatul zeilor, amenințat de cei din regatul subteran. Wotan caută în permanență un mijloc de a obține inelul care i-ar conferi puterea absolută, dar - spune el-„Dacă tratatele mă fac rege, al tratatelor sunt captiv”. Legile primordiale îi interzic comportamentul imoral. 

El vede ca unică soluție ființa unui Erou care să acționeze fără a fi influiențat de zeu, folosind propriile sale arme , o ființă cu adevărat liberă dar care să facă de fapt ceea ce dorea el, Wotan. Deci un erou pe care să-l manipuleze pe nesimțite.
Cum el dorește cu ardoare aurul și puterea absolută, Wotan știe că trebuie să distrugă dragostea, să-i piardă pe toți cei pe care îi iubește  și să-i trădeze ce cei care îl iubesc. Are în acelaș timp viziunea distrugerii regatului zeilor- dacă necinstea lui s-ar vădi. 

Cum Brünnhilde, care își iubește mult tatăl și e dornică să-l ajute, îl întreabă ce are de făcut, Wotan îi răspunde cu amărăciune că ea trebuie să îndeplinească dorința zeiței Fricka , deși nu e și propria sa voință: să -l ucidă pe Siegmund. Îi spune care fusese speranța lui, în nașterea unui erou fără pereche din cei doi semizei, că acesta ar fi fost salvarea zeilor, dar...vai! Mama vitregă a Brünnhildei , Fricka îl împiedică!
Brünnhilde pleacă decisă să îndeplinească ordinul , deși îi iubea pe frații ei vitregi. Îl previne pe Siegmund că urmează să moară în luptă, dar că va fi dus după moarte în Walhalla iar Sieglinde va da naștere fiului lor. Siegmund nu se resemnează însă , declară că va lupta până la capăt și amenință că o va ucide și pe Sieglinde,  dacă ve fi sortit morții de walkyrii.
Brünnhilde iși schimbă decizia și declară că va ajuta la victoria lui Siegmund în luptă (știind că tatăl ei își dorește copilul Sieglindei). În toiul luptei apare însă Wotan, care lovește cu lancea sa și frânge sabia lui Siegmund. (Sabia pe care el însuși i-o lăsase înfiptă în stejar). Siegmund e ucis de Hunding, iar Brunhilde o ia pe calul său pe Sieglinde, salvând-o de pe câmpul de luptă. O încurajează pe  Sieglinde  să rămână în viață pentru copilul pe care îl poartă în pântece.

Wotan se arată extrem de furios că ordinul său nu a fost ascultat de Brunhilde. 
(Furia sa ar trebui să dovedească faptul că Brünnhilde a acționat fără acordul său)

El declară că îi ia imortalitatea și o sortește primului muritor care o va găsi adormită pe o stâncă.
Wotan își cunoaște prea bine orgolioasa fiică. Așa cum fusese sigur că ea va acționa așa cum va crede că și-ar fi dorit tatăl ei  și nu cum era ordinul formal venit de la Fricka .  Brunhilde încearcă să-l îmbuneze spunându-i că a salvat-o pe Sieglinde, care va da naștere eroului dorit de Wotan. Zeul declară însă ritos că nu-i va ajuta cu nimic pe cei doi , că a rupt și sabia cu proprietăți speciale , că singura lui acțiune va fi pedepsirea fiicei nesupuse.  Prezentându-i perspectiva de a ajunge femeia supusă a unui muritor oarecare, știa că ea va solicita ca ultimă favoare ca măcar acel muritor să fie un erou demn de ea.
Într-adevăr Brünnhilde îl imploră ca omul ce-i va fi soț să fie un erou, nu orice trecător. Wotan îi îndeplinește dorința (care coincidea de fapt cu a lui) ca Brunhilde, adormită să fie păzită de un cerc de foc și doar un erou „mai liber decât Zeul” să poată veni să o trezească. 

Wotan încearcă în continuare să păcălească soarta, dirijând evenimentele și sperând că acest lucru nu se vede .

Siegfried

Siegfried, fructul pasiunii celor doi semizei, Siegmund și Sieglinde, este încarnarea tinereții eroice. 

Consecvent ideii sale de a părea că nu influiențează cu nimic acțiunile familiei sale , Wotan l-a lăsat pe copilul Siegfried să fie crescut de piticul fierar Mime (fratele maleficului Alberich) , într-o pădure. Mime a remarcat calitățile neobișnuite ale lui Siegfried și se gândește deja să obțină aurul Niebelungului prin intermediul lui. Dar nu reușește să refacă sabia Nothung ruptă de sulița lui Wotan.

Siegfried a ajuns la dezvoltarea deplină a forței sale fizice, așa că aduce acasă un urs viu doar pentru a-l sâcâi pe Mime, (ulterior a gonit ursul înapoi în pădure). Scena ilustrează atât forța eroului, cât și atitudinea lui copilărească și de asemenea faptul că el simte nevoia unei tovărășii, fiind crescut în izolare.

Mime povestește că mama lui Siegfried, Siglinde ce ajunsese întâmplător la peștera lor , a murit la nașterea copilului și a lăsat doar sabia ruptă ca amintire de la tatăl său. 

Wotan apare  sub forma unui Călător care cere o scurtă găzduire lui Mime. El nu se desparte de sulița sa, al cărei mâner e făcut dintr-o ramură a copacului sacru al lumii. Copacul se usucă acum, iar sulița e ultima componentă sacră a sa, prin intermediul căreia Wotan conduce lumea zeilor, dar domină și armata Niebelungilor și rasa uriașilor.  

Wotan îi sugerează lui Mime că Siegfried ar putea să-l ucidă pe gigantul Fafner care păzește acum comoara Niebelungilor -transformat în balaur-, dar pentru asta va trebui să fie reforjată sabia Nothung .
Și asta va putea s-o facă doar cel ce nu cunoaște frica- eroul  neînfricat fiind Siegfried. 

Așa că Mime îl incită pe Siegfried să întâlnească balaurul care...îl va învăța ce este frica.

Neștiutorul Siegfried reface singur sabia Nothung, (proces descris prin minunată muzică eroică) . În acest timp însă Mime pregătește o otravă cu care să-l ucidă pe Siegfried după ce acesta va fi omorât balaurul și visează la stăpânirea întregului univers cu ajutorul comorii.

 
Călătorul merge apoi la peștera balaurului, unde îl înâlnește  pe Alberich, conducătorul lumii subpământene , pe care  îl asigură că nu va face nimic pentru a lua inelul blestemat, chiar dacă balaurul va fi ucis de Siegfried. Îl atenționează însă că piticul Mime va dori și el să pună mâna pe inel.
Îl avertizează și pe balaur că e în pericol de a fi ucis de Siegfried. Premizele conflictului sunt create din nou de Wotan.
Siegfried e dus de Mime până la peștera balaurului , pe care îl ucide cu acea sabie cu calități deosebite.

Sângele dragonului îi conferă lui Siegfried puteri supranaturale: el înțelege acum graiul păsărilor , o pasăre îl instruiește să ia inelul și coiful vrăjit din peștera balaurului, apoi îl previne că piticul Mime vrea să-l otrăvească , așa că Siegfried îl ucide pe Mime.

Condus de pasăre, Siegfried ajunge la stânca pe care doarme Brünnhilde, înconjurată de flăcări.

Wotan înțelege că acțiunile sale pot duce la sfârșitul zeilor și o convoacă pe Erda să-l ajute să oprească acest deznodământ;  dar ea nu-l mai poate ajuta. Acțiunile sale au arătat că a încălcat legile morale străvechi:

„Cum poate profesorul
mândriei să pedepsească mândria?
Cel care a îndemnat să facă fapta,
să pedepsească fapta?
Cel care conduce prin drept,
pentru care adevărul este sacru,
disprețuiește ceea ce este drept,
conduce prin minciună?”

Înțelegând că e pierdut, Wotan răspunde sfidător că nu-i pasă că zeii vor muri iar dominația va aparține lumii subterane a răului ( Nibblung), păstrând totuși o speranță că eroul nepătat Siegfried va salva lumea. :  

„Faptul că zeii vor muri în curând
nu îmi dă nicio suferință;
Am dorit acest sfârșit!
Ceea ce într-o oră de cea mai aprigă angoasă,
disperare odată ce m-am hotărât,
voi face acum să se întâmple în mod liber și bucuros
.
Odată ce am declarat în dezgustul
meu, Niblung ar putea pretinde toată lumea;
astăzi lui Wälsung
i-am lăsat moștenire regatul meu.”

(Wälsungen sau Wölsungen erau descendenții lui Wotan, care se numise la un moment dat pe el însuși "Wälse"- Waels în epopeea engleză din secolul X-lea, Beowulf) .

Wotan consideră că regatul zeilor nu mai poate fi salvat, dar omul-erou, urmașul său va putea stăpâni lumea.  . Însă faptul că Siegfried a fost crescut în ignoranță (prin „grija” lui Wotan ) și este în consecință ușor de înșelat se va răzbuna nu doar asupra eroului, cât și asupra tuturor celor din jurul lui. Siegfried va cădea și el , ca urmare a corupției oamenilor- de astă dată. 

Wotan îi ține calea  lui Siegfried ca să-și dea seama dacă acesta cunoaște adevăratul înțeles al peripețiilor prin care a trecut și care a fost rolul său, al zeului , în provocarea lor. Spre vădita satisfacție a  lui Wotan, Siegfried e total neștiutor de rolul jucat de zeu.  

„cu ochii la fel de orbi
ca ochiul pe care l-am pierdut, te uiți
la ochiul care mi-a rămas pentru a vedea.”

Wotan continuă să joace rolul pe care și l-a asumat (de aparentă neprovocare a evenimentelor) și se opune ca Siegfried să ajungă la Brünnhilde. 
Wotan încearcă să-l oprească pe Siegfried cu lancea care frânsese în trecut sabia Nothung, dar de data asta lancea zeului e ruptă de sabia ținută de Siegfried! E un semn că cerințelor etice înscrise pe lance nu au fost respectate și lancea și-a pierdut puterea. Cel mai puternic dintre zei a rămas un simplu „călător” prin lume. Wotan și-a pierdut puterea!

Tânărul o vede pe Brünnhilde adormită, e prima femeie pe care a văzut-o vreodată și o trezește cu un sărut din somnul îndelungat provocat de vraja lui Wotan. Pentru prima dată Siegfried înțelege și ce e teama. 

Brünnhilde știe că Siegfried a fost hărăzit de Wotan să salveze regatul zeilor și încearcă să-l îndepărteze de ea pentru ca el să-și continue destinul eroic, dar dragostea care i-a cuprins pe amândoi e prea puternică, așa încât ea renunță să mai contribuie la salvarea zeilor, fiind gata să trăiască și să moară alături de Siegfried:

„Zeii se pot scufunda

În n noaptea veșnică!

Amurgul și întunericul
acaparează tot clanul!
Trăiesc la lumina
stelei strălucitoare a lui Siegfried!
El este al meu pentru totdeauna,
el este bucuria mea,
bogăția mea, lumea mea,
singurul meu și totul!
Lumina iubirii noastre,

râsul în moarte!”

Brünnhilde presimte sfârșitul zeilor și îl acceptă  din dragoste pentru Siegfried. . El reușește să treacă peste obstacole în mod instinctiv, fără să înțeleagă de fiecare dată sensul profund al evenimentelor. Siegfried îi pune în deget Brünnhildei inelul magic, fără să știe de puterile acestuia.

Amurgul zeilor

Cele trei Norne (divinități ale destinului, fiice ale zeiței Erda) prevestesc sfârșitul zeilor. Frasinul sacru al lumii era viguros.   Wotan și-a făcut lancea dintr-un ram al frasinului sacru. Pe lance a fost gravată legea sacră care îi permitea lui Wotan să conducă lumea zeilor. Dar arborele , rănit a pierit. 
Iar lancea sacră a fost ruptă de Siegfried, fiind distrus astfel tratatul prin care Wotan era conducătorul zeilor. Wotan a tăiat atunci frasinul Lumii în bucăți , în lemn de foc ce înconjoară acum Walhalla. 

Siegfried și Brunhilde, îndrăgostiți, se pregătesc să intre în lumea oamenilor. Siegfried suferă din pricina izolării în care a fost crescut și tânjește să aibă prieteni. Siegfried i-a dat iubitei inelul, a încălecat pe calul ei Grane și înarmat cu sabia Nothung și cu scutul Brunhildei , având la el si coiful fermecat Tarnhelm care îl putea face nevăzut sau îi putea schimba înfățișarea , se îndreaptă spre palatul lui Gunther, rege din stirpea lui Gibich ce domnește în regiunea Rhinului. 

Acolo îl așteaptă însă un plan malefic: Gunther râvnește să o cucerească pe Brunhilde, sora lui -Gutrune- ar dori să se mărite cu Siegfried, iar fratele lor vitreg Hagen, fiul lui Alberich râvnește să stăpânească inelul. Dar toate aceste scopuri ar urma să fie atinse prin înșelăciune!
Planul prinde viață după ce lui Siegfried i se dă să bea un filtru vrăjit care îi șterge memoria, astfel că acesta e de acord cu aranjamentele lui Gunther și Hagen.. 

Brünnhilde primește vizita uneia dintre walkirii, Waltraute, care îi povestește că Wotan trăiește retras la Walhalla, așteptând sfârșitul lumii fără să mai mănânce din merele tinereții furnizate de zeița Freia. Ceilalți zei și  walkiriile  așteaptă înspăimântați o veste ce va fi adusă de corbi. Wotan i-a destăinuit walkiriei Waltraute  că singura salvare a zeilor și a lumii ar fi ca Brunnhilde să înapoieze inelul apelor Rinului.
Încă odată Wotan încearcă să provoace evenimente fără să pară că are un amestec. Știa desigur că Waltraute avea să alerge la Brunnhilde ca să o roage să înapoieze inelul, dar nu voia să o roage el însuși. 
Waltraute o imploră pe Brünnhilde să înapoieze inelul fiicelor Rinului, pentru a se îndepărta efectele blestemului.

 Brünnhilde refuză să dea Rinului inelul, chiar știind că zeii vor pieri, ea afirmând că îl păstrează  ca dovadă a dragostei lui Siegfried. Desigur, ea a înțeles din relatarea surorii ei că Wotan o roagă indirect , dar consideră probabil că tatăl ei a nedreptățit-o prea mult așa că dragostea ei pentru el s-a stins. 
(Așa cum spusese în „Siegfried”, ei nu-i mai păsa acum de regatul zeilor, ci dorea doar să se bucure de dragostea ei . O pasionată dragoste egoistă deci, pentru că pieirea nu-l amenința doar pe Wotan, ci și pe ceilalți zi și pe surorile ei walkirii ) . 

Siegfried apare însă sub chipul lui Gunther (transformat cu ajutorul coifului fermecat) și îi ia inelul , apoi o obligă să-l urmeze ca soție a lui.

Maleficul Alberich îi povestește încântat fiului său Hagen că puterea lui Wotan e sfârșită , lancea lui e ruptă iar inelul e în posesia unui copil care îi ignoră puterea. Cei doi plănuiesc să preia puterea asupra întregii lumi, furând inelul.

 La palatul lui Gunther, unde Siegfried își reluase înfățișarea obișnuită, Brunhilde constată că acesta e în posesia inelului , în timp ce Gunther nu poate explica de ce nu îl are.
Atât Siegfried cât și Brünnhilde jură pe vârful lancei lui Hagen .Siegfried declară că lancea îl va străpunge dacă a înșelat-o pe Brunnhilde (el o trădase fără să-și dea seama, fiind sub influiența băuturii malefice) iar ea jură acelaș lucru.  E convinsă că a fost trădată și, orbită de dorința de răzbunare,  îi destăinuie lui Hagen că singurul loc vulnerabil al lui Siegfried este în spate .

La partida de vânătoare organizată de Gunther și de Hagen lui Siegfried i se dă un antidot al filtrului vrăjit și astfel el își recapătă memoria. El își amintește dragostea care îl leagă de Brünnhilde, dar este imediat ucis pe la spate de Hagen. Hagen îl ucide apoi și pe Gunther, care voia să ia inelul.

Brünnhilde și Gutrune înțeleg acum adevărul. Brünnhilde decide să se ridice un rug pentru a incinera corpul lui Siegfried, dar a hotărât deja să moară și ea pe acel rug. Inelul va fi redat fiicelor Rinului după ce va fi purificat în foc. Ea se adresează lui Wotan spunând că regatul zeilor este acum terminat , apoi se aruncă în flăcări călare pe calul ei credincios.
Focul ajunge până la Walhalla, care arde și se prăbușește. Rinul iese din matcă și ajunge la rug, (de unde ondinele iau inelul), târându-l în adâncuri și pe Hagen. 
Lumea zeilor s-a terminat, urmează o alta, bazată de această dată pe Dragoste.

Întreaga desfășurare a tetralogiei scrise de Wagner între anii 1848-1874 pare un avertisment adresat clasei conducătoare și în special conducătorilor nesăbuiți ai societății, care profită de poziția lor dominantă doar pentru a obține și mai multă putere și a cuceri și mai multe ținuturi, ținând poporul în ignoranță . Prin orice mijloace, lăsând deoparte orice sentiment și orice considerent moral. Dar o astfel de societate dezumanizată e sortită eșecului.