marți, 8 decembrie 2015

Infectie nosocomiala

Sunt spitalele de la noi mai periculoase decât cele din alte părți?


La conferința de presă susținută de secretarul de stat Săndesc , secondat de dr. Adrian Streinu-Cercel, directorul Spitalului de bol infecțioase M. Balș, ni  s-au adus la cunoștință următoarele:
·         În adresa primită din partea unui spital din Belgia, s-a specificat că pacienții cu arsuri de la Colectiv erau „colonizați” cu bacterii  diverse.
·         Domnul Streinu-Cercel ne-a explicat că noi toți suntem colonizați cu bacterii, ceea ce este un lucru benefic, pentru că altfel nu am putea să ne hrănim.
(De aici eu înțeleg că prima parte a adresei e „de bine”, adică belgienii ne comunică faptul pacienții respectivi beneficiază și ei de ajutorul bacteriilor pentru a se hrăni)
·         În adresa primită de la un spital militar din Belgia, se specifică de asemenea și faptul că pentru acei pacienți există riscul de a dezvolta infecții.
(Ni se explică imediat că pacienții cu arsuri sunt mai lipsiți de apărare în fața infecțiilor și că, în medie, pacienții intubați dezvoltă o infecție în a cincea zi după intubare. Adică, e absolut normal ca pacienții cu arsuri să dezvolte infecții. Ce fel de infecții? Păi..nozocomiale, adică intraspitalicești, pentru că sunt luate de la vecinul de pat.)
Așa că, în concluzie, să ne bucurăm dacă ni se depistează bacterii la analize și să ne obișnuim cu gândul că după cinci zile de tratament în spital (cu sau fără intubare) vom avea o infecție cu una sau mai multe bacterii, că așa e peste tot.
Cât despre bacteriile rezistente la antibiotice, ni se explică faptul că ele pot veni de pildă din Asia, de unde au ajuns în Suedia și apoi la noi. (Așa că ele nu provin de la noi, ci din Asia, deci nimeni din sistemul sanitar de la noi nu e de vină).
Cum în urma conferinței de presă rămăsesem cu unele nelămuriri, am zis să mai citesc câte ceva despre infecțiile nosocomiale. Și iată ce am găsit:
Ce e o infecție nosocomială
= O infecție contractată într-un așezământ de sănătate (spital, policlinică etc).
(nosos=boală în grecește, komein=a îngriji).
Prin urmare o infecție nosocomială este o infecție ce nu exista înainte de intrarea pacientului în spital și se dezvoltă la peste 48 de ore după internare.
Termenul de 48 de ore se prelungește la 30 de zile în cazul infecțiilor de sit operator și până la un an în cazul montării unor materiale protetice.
Altfel spus, orice infecție care apare pe o cicatrice chirurgicală în anul ce urmează după operație , chiar dacă pacientul a ieșit din spital, poate fi considerată ca nosocomială. (cf. Wikipedia).
Ce mai scrie acolo?
„Infecțiile nosocomiale nu sunt  deci toate evitabile( se citează ca factori favorizanți imunitatea scăzută, tehnici medicale invazive ș altele), dar aproape jumătate dintre acestea pot fi prevenite prin mijloace simple, cum ar fi spălarea pe mâini și o formație continuă adaptată.
Vedem și statistici referitoare la situația din Franța, de pildă, unde se enumeră o serie întreagă de norme specifice în domeniu.
An
Pacienți
tratați în spital
cuprinși în anchetă
Nr unități
spitalicești
investigate
Pacienți
infectați
In spital
pondere infecții
nosocomiale
depistate
Observații
1990
11 599
39 spitale
6,7%
7,4%

1996
anchetă națională
236 334
830
6,7%
7,6%.

2001
anchetă națională
305 656
1533
(78% din paturile de spital disponibile)
5,9%
6,4%.
Sub egida Rețelei de alertă, de investigație și de supraveghere a infecțiilor nosocomiale (Raisin)
2006
anchetă națională
358 353

4,97%
5,38%


Se remarcă o scădere (cât de cât) a procentelor de infecții nosocomiale constatate, în Franța. Se remarcă de asemenea cercetarea sistematică ce se face în spitalele de acolo.
Dintre aceste infecții „căpătate” în spitale, în 2006 30,3% erau infecții urinare, 14,7% erau pneumopatii, 14,2%erau infecții din situri operatorii, 10,2% au fost infecții ale pielii și ale țesuturilor moi , 6,8 % au fost infecții respiratorii și 6,4% au fost septicemii bacteriene.
 Printre pacienții internați la reanimaremai mult de două zile, 14,4% au prezentat cel puțin o infecție.
Dar la noi, cât la sută dintre pacienți fac infecții intraspitalicești? 
În Italia,
În anul 2000, circa 6,7% dintre persoanele spitalizate au căpătat o infecție în spital și 10% dintre aceștia au decedat (deci 0,6%).
La policlinica Umberto I, în care condițiile de igienă „s-au dovedit dezastruase” în 2006, indicele de infectare a depășit 15%.
În SUA
10% dintre pacienții spitalizați capătă o infecție nozocomială. O treime dintre aceste infecții ar fi evitabile.
La noi a făcut cineva o astfel de anchetă la nivel național, o cercetare care să constate câți dintre pacienții ce au primit îngrijiri sau au fost investigați în spitale s-au „procopsit” și cu o infecție de pe acolo? N-am auzit să se fi făcut....
Infecțiile cu germeni multirezistenți
Din păcate infecțiile din spitale prezintă un pericol major din alt punct de vedere: germenii care se înmulțesc prin spitale au devenit din ce în ce mai rezistenți la antibiotice, pentru că au supraviețuit unor tratamente (de cele mai multe ori pe durata a doar trei zile) cu antibiotice și au căpătat rezistență la acestea. Medicii folosesc atunci alte antibiotice și microbii capătă rezistență și la noile tratamente, pentru că nu s-a făcut o antibiogramă pentru a se stabili gradul de sensibilitate a germenului la antibioticul respectiv și fiindcă tratamentul durează tot trei zile)  și tot așa. În acest mod simplu se selectează tulpini de bacterii rezistente la aproape toate antibioticele, așa-numiți „germeni multirezistenți”.
La analizele de urină din secțiile de urologie vedem că urina tuturor pacienților este „sterilă” .Aceeași urină dusă la un laborator privat din oraș poate indica o infecție cu klebsiella ce nu mai e sensibilă decât la Tienam (ultima redută a medicinei contra acestor germeni multirezistenți).
Printre bolnavi circulă sub formă de zvon denumiri de germeni care ar circula nestingheriți prin spital. Oficial, însă, nici o vorbă despre asta!
Ni se spune că și în alte părți există infecții intraspitalicești.
Da, cifrele de mai sus arată asta. Dar mai arată ceva: faptul că aceste infecții sunt depistate , raportate, se duce o luptă împotriva lor pe plan național, la vedere.
La noi, gunoiul e ascuns sub preș.
Să vedem care sunt măsurile igienice recomandate la francezi pentru reducerea numărului de infecții din spitale:
  • ·         Igiena mâinilor personalului sanitar, a pacienților și a anturajului lor (De multe ori m-am gândit, privind mâinile încărcate cu inele și brățări , cel mai adesea de aur, ale asistentelor, dacă aceste bijuterii sunt compatibile cu o bună igienă. Dar dacă ai ghinionul să folosești un grup sanitar din unele dintre spitalele de la noi, nu mai ai nici un dubiu în privința riscurilor care te pas acolo. Nu degeaba grupurile sanitare pentru personal sunt separate față de cele pentru pacienți și închise cu cheia)
  • ·         Depistarea, la sosirea în spital, a pacienților cu risc mare (vârste extreme, imunodeprimați, pacienți ce au fost internați des, pacienți transferați de la alte spitale)- cum se practică în Olanda, în Finlanda sau în Danemarca

  • ·         Izolarea septică (într-o cameră individuală) a bolnavilor susceptibili a propaga infecții (asta la noi nu prea se poate face, din lipsă de rezerve).
  • ·         Izolarea protectoare a celor sensibili la infectare
  • ·         Supravegherea folosirii antibioticelor în spital (eu știu că la urologie se prescriu din start câte două antibiotice oricărui pacient operat, iar dacă acesta face febră i se prescriu alte două antibiotice și dacă nici acestea nu au succes e trimis un membru de familie în oraș să cumpere alte două antibiotice , care ar putea să „meargă”...)
  • ·         Supravegherea mediului de către un tehnician biohigienist (ce e aia?n.n.) care să se ocupe de aparatele de aer condiționat , apă, camerele de grefe, apa pentru îngrijirile standard și apa caldă sanitară – să nu conțină legionella sau alți germeni patogeni; să controleze și să dezinfecteze endoscoapele și să controleze calitatea microbiologică a suprafețelor (adică de pildă a mușamalelor pe care nu le spală nimeni vreodată, a tărgilor ce n-au fost dezinfectate de la achiziționarea lor, acum 30 de ani etc)

  • ·         Acțiuni preventive tehnice: tratarea conductelor ce transportă fluide, mai ales apă (cu șoc termic sau șpc clorat) , a tuturor aparatelor de încălzire și de climatizare
  • ·         Formarea și controlul periodic medical al personalului din spital: spălarea mâinilor după fiecare pacient (cu săpun și alcool), folosirea de mănuși sterile (dar dacă n-avem, ce să facem..?) și a măștilor, dacă e necesar (n-am văzut la noi decât în sala de operații), dezinfectarea materialelor în autoclave (la noi uneori pacientul stă pe mușama fiindcă nu e cearceaf..), obligația pentru personalul de îngrijire să scoată toate bijuteriile și ornamentele corporale (aha, va să zică ei s-au gândit la asta n.n.), distrugerea materialelor de unică folosință
  • ·         Constituirea unui Comitet de Luptă contra infecțiilor nosocomiale care să elaboreze programe în asociere cu o Echipă Operațională de Igienă
  • ·         Schimbarea cu regularitate (de 3-4 ori pe an) a antibacterienelor de suprafețe (adică a materialelor de întreținere cu care ar trebui să se dezinfecteze măsuțele, paturile , pardoselile)



Există și măsuri de prevenire ce se adoptă prin însăși soluția arhitecturală adoptată: separarea fluxurilor materialelor septice de cele ale materialelor curate, neintersectarea circuitului pacienților și medicilor cu al vizitatorilor țn haine de stradă, etc. La noi, am văzut câte două operații desfășurate în același timp în aceeasi sală de operații, brancardier ce intra și ieșea cu targa pe roți ca să ducă sau să aducă un pacient în timp ce alt pacient era deschis pe masă, medic ce ieșea din sală, mergea printre aparținătorii îmbrăcați în paltoane și străbătea două coridoare ca să ia o sondă, ca să se întoarcă apoi în operație, alt medic ce ieșise din operație ca să –i asculte pe studenți, dar nu întindea mâna cunoscuților ci le întindea cotul, explicând că urma să intre ca să continue operația începută, pacient căruia i s-au găurit pe viu burta și vezica urinară în salon, pe un pat fără cearceaf, de față cu ceilalți pacienți din salon și cu studenții veniți să învețe...

Accesul personalului medical în sala de operație (care, desigur, ar trebui să fie sterilizată pentru fiecare intervenție) ar trebui să se facă printr-un filtru în care medicii și asistentele ar trebui să-și lase îmbrăcămintea nesterilă (inclusiv halatele de spital), să treacă printr-un duș dezinfectant, ca să se îmbrace apoi cu haine sterile și așa să intre în sală. La noi însă....mai va!

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Pasajul latin vandalizat

De Ziua Nationala, figurile stramosilor manjite

Era o realizare frumoasă asta, de a prezenta sugestiv imagini din istoria noastră în pasajul pietonal care face legătura dintre „kilometrul 0” al orașului București (piața Sfântu Gheorghe) și piațeta de la intrarea în vechiul centru comercial (Lipscani, Blănari, Șelari ), unde a fost reamplasată și „lupoaica”.
S-au mai plătit și o grămadă de bani (din banii noștri, desigur, adică din impozitele pe care le plătim la Primărie).
În paranteză fie spus, denumirea de „centrul vechi” dată acestei zone comerciale este improprie. Centrul unui oraș este acolo unde sunt clădirile lui reprezentative, nu acolo unde își au dughenele diferitele bresle de meseriași, care au dat și numele străzilor cu pricina. Dar asta e o altă discuție.
Oricum, era un pasaj civilizat, pe unde îți făcea plăcere să treci.
Era.
Pentru că acum, la trei ani de la darea în folosință, acest frumos pasaj a devenit o rușine.


Să ne amintim cum arăta pasajul în anul 2012.
Basorelief din bronz cu înmpăratul Traian, unul dintre părinții națiunii noastre, flancat de scene de pe Columnă cu luptele dintre daci și romani.
Iată în dreapta cum arată acum : 
basorelieful mânjit cu vopsea, pereții mâzgăliți.
Și figura lui Decebal a „beneficiat” de mâzgăleli





 Iată cum arăta intrarea în pasaj la inaugurare

 Și cum arată acum: cu litere lipsă, mâzgăleli peste tot

 Panourile care mai sunt în pasaj au fost „conștiincios” murdărite

 Locul pare a fi părăsit, lăsat în seama indivizilor dubioși care n-au altceva mai bun de făcut decât să distrugă 

 Mânjeli cu vopsea albă peste panourile pe care noi toți le-am plătit


 Nu cumva să rămână vreo porțiune de perete curată.
Printre firele electrice rămase fără corpuri de iluminat, inscripții dezordonate împestrițează locul.


Pavajul de bazalt e spart pe alocuri (a fost prost montat, cu goluri dedesupt) și a început să se desprindă






 Murdăria domnește peste tot
 Dacă nimeni nu golește coșurile de gunoi, jardinierele au devenit și ele depozite de murdării

Și, ca să nu uităm, iată cum arăta la început interiorul pasajului cu pricina.

Bun, am înțeles că basoreliefurile de ipsos au fost scoase ca să fie turnate în bronz , dar ar trebui să se pună o plăcută care să anunțe acest lucru și mai ales data la care vor fi montate noile basoreliefuri.

Dar, cu corpurile de iluminat ce s-a întâmplat??
Le toarnă cineva și pe ele în bronz?

De ce a rămas pasajul în beznă?


 Am înțeles că panourile de ipsos au fost scoase pentru a fi turnate în bronz. Bine, bine, dar ar fi putut să fie scoase și înlocuite pe rând, astfel încât să nu ne trezim în fața unor pereți „ornați” doar cu fire electrice care nu duc nicăieri, cu un pasaj neluminat, care să devină adăpost pentru persoane dubioase. S-ar fi putut monta măcar provizoriu niște corpuri de iluminat până la refvenirea basoreliefurilor.
Iar revenirea basoreliefurilor nu ar fi trebuit să dureze „ o vecie”, ca pasajul să nu devină un maidan subteran.

Mai este și un alt motiv de îngrijorare: pavajul de bazalt care a fost montat la ieșirea spre stația de tramvai a început să se desfacă . În acest stadiu, reparația nu ar fi foarte dificilă, dar dacă trece iarna peste porținile deteriorate, pavajul se va strica și mai mult.

Pe de altă parte, vandalizarea nu este totuși de scuzat. Indivizii aceștia care se complac doar în murdărie ar trebui să fie puși la punct. Hai că se poate, dacă se vrea!

Dar murdărie nu este doar pe pereți, ci și pe jos. Ambalaje din plastic, pachete de țigări, mucuri de țigări , toate zac împrăștiate vădind că de multă vreme nu a mai făcut cineva curat pe acolo.

Măcar înainte de Ziua Națională s-ar fi putut face o minimă curățenie , mă gândesc.


vineri, 4 decembrie 2015

Trebuie să o ducem undeva


Cine merge cu tramvaiul știe că , pe parcursul lungii călătorii desfășurate-ni se pare- cu încetinitorul, cam jumătate dintre călători vorbesc la telefon.
În definitiv, trebuie să faci ceva în acea jumătate de oră sau în acea oră pierdută pe drum.
De obicei rumoarea generală te împiedică să auzi ce vorbește fiecare, însă, dacă tramvaiul e mai puțin aglomerat, poți auzi fără să vrei conversații întregi , care să te facă să privești oarecum altfel persoana necunoscută de lângă tine.
Deunăzi, o femeie cochetă între două vârste desfășura un lung monolog la telefon. Interlocutoarea părea să asculte intervenind doar rareori, poate cu câte o întrebare scurtă.
Femeia vorbea suficient de tare ca să fie auzită de toți călătorii din tramvai, dar niu părea să fie preocupată de asta. Vorbea cu un anume patos, care atrăgea atenția.
„Nu știu ce să mă mai fac cu ea. Nu mai pot. Nici Gelu nu mai poate”. (Am schimbat prenumele soțului –n.n.).
„Se uită și el la mine, că era să mor , atunci, știi tu, și vede că nu mai pot.
Sora mea? A spus că sub nici o formă nu poate veni să vadă de ea noaptea. Dacă era pe picioare, era altceva, ar fi fost de acord să o ia la ea o săptămână. Dar așa?
Trebuie să o ducem undeva. Da. Așa a spus și Gelu. Dar e scump. Trebuie să dai o groază de bani.
Dar, cine o să aibă grijă de ea acolo? Că nu vede, nu aude... Cine o să-i pună ei aparatul auditiv?
Da, știu, așa e. Ne-a crescut copiii, a avut grijă și de Gelu...
S-a purtat foarte frumos cu el, a ținut la el.
Mi-a dat tot ce a avut....”
Tramvaiul a ajuns la capătul liniei.  
Mi-a venit ideia să întreb de ce nu vede bătrâna, dacă nu cumva are nevoie de o operație de cataractă.
Dar n-am avut prilejul. Femeia frumos coafată nu și-a încheiat convorbirea nici în timp ce cobora din tramvai.
Am plecat și eu, la treburile mele.

Ce ar mai fi fost de spus?

joi, 3 decembrie 2015

Teatrul Nottara in sala Omnia

Ce se întâmplă cu sala Omnia?

Sala Omnia e fosta sală de ședinte a CC al PCR.

După 1989, această sală a servit un timp pentru ședințele Senatului, dar a fost disponibilizată după instalarea ambelor camere parlamentare în Casa Poporului.
Sala a fost trecută în administrarea Ministerului Culturii și a beneficiat de fonduri (inclusiv de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei) pentru reabilitare și modernizare în vederea folosirii ca sala de spectacole. (Proiectul F/P 1572 din 2006) .
Sala a fost atribuită Teatrului de Operetă, care rămăsese fără sediu propriu după demolarea clădirii din piața Senatului (cum era denumirea dinainte de război) și funcționa provizoriu într-una dintre sălile Teatrului Național.
Dar acum, Opereta are un sediu nou consruit lângă clădirea Bibliotecii Naționale, clădire construită special în acest scop, cu peste 10 milioane de euro . Este un amplasament ce pare mai puțin atrăgător acum, pentru că spațiile înconjurătoare nu au fost suficient amenajate, dar există posibilitatea ca acest nou amplasament să devină un centru de interes artistic .
Clădirea cea nouă a Operetei are o suprafață de peste 6380m2, cu o sală cu 550 de locuri, cu o scenă de 14 x 20m. , e dotată cu sală de repetiții, cabine și -se spune-tot ce e necesar pentru buna organizare a spectacolelor, dispune și de parcare în apropiere..
(În paranteză fie spus, și clădirea Bibliotecii Naționale este în prezent mai mult un spațiu de expoziții și o bibliotecă de cartier, câtă vreme fondul enorm de cărți și de documente aflat în gestiunea Bibliotecii Naționale nu este disponibil și chiar nu se știe dacă mai există integral).
Bun, atunci sala Omnia a rămas disponibilă, nu? 
De ce nu ar fi folosită ea de Teatrul Nottara?
Ori, cumva, din 2007 și până acum nu s-au terminat faimoasele lucrări de amenajare?

luni, 30 noiembrie 2015

Concert caritabil Angela Gheorghiu

Pentru victimele de la Colectiv

Așa cum a arătat în atâtea rânduri, marea noastră soprană Angela  Gheorghiu nu a încetat nici o clipă să simtă românește.
Ea a susținut la Ateneu un concert în memoria victimelor tragicului incendiu, dar și pentru ajutorarea celor afectați de această tragedie.
Corul și Orchestra Simfonică a Filarmonicii , sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare, au participat de asemenea „pro bono” (adică fără a primi plată) la acest emoționant concert.
Sumele provenite din biletele cumpărate, dar și cele virate în conturile afișate pe postul tv care a transmis concertul vor fi destinate celor care încă suferă după incendiul din „clubul groazei”..
Frumoasă cum o știm, elegantă și înainte de toate într-o formă vocală perfectă, Angela Gheorghiu ne-a oferit interpretări de un mare rafinament și încărcate de emoție pieselor muzicale din concert, majoritatea fiind lucrări religioase renumite. Nu puteau lipsi nici ariile de operă, publicul ascultând cu entuziasm două dintre ariile celebre de Giacomo Puccini.
La concert au venit și nemângâiații părinți ai unei fete pe care Angela Gheorghiu încercase să o salveze ajutând la tratamentul costisitor, dar care din păcate părăsise această lume.
Și am văzut-o pe marea soprană arătându-și cu sinceritate emoția , cu simplitate dar și cu noblețe, fără a încerca „poze de divă” , ci transmițindu-și sentimentele prin arta sa.
Și înainte de Ziua Națională, ne-a oferit și o interpretare entuziastă și entuziasmantă a Imnului nostru.

Un concert minunat.
Și pentru că unele dintre piesele muzicale au fost mai puțin (unele chiar deloc) cântate la noi, mă gândesc că ar fi folositor să încerc a spune câte ceva despre ele.
1. 

Panis Angelicusn
de sfântul Tomas d’Áquino,
 aranjament muzical César Franck
Panis angelicus
fit panis hominum;
Dat panis coelicus
figuris terminum:
O res mirabilis!
manducat Dominum
Pauper, servus, et humilis.
Te trina Deitas
unaque poscimus:
Sic nos tu visita,
sicut te colimus;
Per tuas semitas
duc nos quo tendimus,
Ad lucem quam inhabitas.
Amen.

Pâinea îngerilor
Devine pâinea oamenilor.
Pâinea cerurilor
Sfârșește proorocirile.
Ô minune!
Mănâncă pe Domnul
Sărmanul, servul și umilul
Pe Tine, Întreite Dumnezeu.
Într-Unul Te rugăm
Vino la noi,
Așa cum te slăvim
Pe căile Tale condu-ne
Unde ne dorim,
La lumina în care Te afli.
Amin.

 2. Ave Maria.  de Franz Schubeert
3. 
Ombra di nube

muzica de  Licinio Refice
Era il ciel un arco azzurro di fulgor; 
Chiara luce si versava sul mio cuor. 
Ombra di nube, non mi offuscare; 
Della vita non velarmi la beltà. 
Vola, o nube, vola via da me lontan; 
Sia disperso questo mio tormento arcan. 
Ancora luce, ancora azzurro! 
Il sereno io vegga per l'eternità!
Era pe cer un arc albastru de fulger
Lumină lină îmi curgea pe suflet
Umbră de nor, nu mă mâhni;
Splendoarea vieții nu-mi ascunde,
Zboară, norule, departe de mine;
Să se risipească frământarea-mi,
Încă lumină, mai mult albastru!
Senin să fiu pentru vecie!
4.

Ave  Verum Corpus
muzica de  Mozart
AVE VERUM CORPUS NATUM DE MARIA VIRGINE
V
E RE PASSUM IMMOLATUM IN CRUCE PRO HOMINE
CU
I USLATUS PERFORATUM FLUXIT AQUA ET SANGUINE
EST O
  NOBIS PRAEGUSTATUM MORTIS IN EXAMINE
O IES
U DULCIS O IESU PIE O IESU FILI MARIAE

Ave, corp adevărat născut de Fecioara Maria,
Ce cu adevărat Ai suferit și  Ai fost jertfit pe cruce pentru om
Din a cărui  coasta străpunsă a curs apă și sânge
Ai gustat moartea pentru noi  
O dulce Isus, bunule Isus, Isus fiul Mariei



Cântat de cor

5.
Privegheați și vă rugați  - Gh. P. Brănești
6.
Iubi-te-voi, Doamne  - Evghenie Humulescu
Iubi-te-voi Doamne, de voia mea
Domnul este întărirea mea
Și scăparea mea și izbăvitorul meu
Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu
De Tine simt  nevoia al inimii Stăpân
Cand valuri m-amenință cum singur să rămân?
Cum voi putea eu oare la țărmuri ca s-ajung
De nu-mi vei fi Tu sprijin pe drumul greu și lung?
În marea-mi slăbiciune Tu ești puterea mea,
Din Tine am viața și în Tine o voi avea
De Tine simt nevoie al vieții mele Domn,
De Tine soare dulce și scut mântuitor
Rămâi pe totdeauna, rămâi în viața mea
De Tine simt nevoie, deplin a Te vedea!.
7.
Tatăl Nostru -     muzică de Anton Pann
8.
Va Pensiero (corul robilor) din opera Nabucco de Giuseppe Verdi

9.
Vissi d'arte -arie din Tosca de Puccini

10.
O mio babbino caro -arie din Gianni Schicchi de Puccini
11.
Deșteaptă-te, române! 

Un conccert care ne-a mers la inimă tuturor
PS
Contul pentru donații în lei:

RON RO25BRDE445SV33742074450

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Muzeu cu obiecte furate

Doar că acele obiecte nu au fost furate!

Ce se intampla cu muzeul Kalinderu

Un alt muzeu care a dispărut 

Ioan Kalinderu, fost perședinte al Academiei Române și mebru al Curții de Casație de la Haga  și-a lăsat prin testament uriașa sa avere (primită la rândul său prin testament de la familia Otteteleșanu) Academiei Române.
El a înființat de asemenea , în 1906, muzeul de artă „Kalinderu”, într-o clădire construită special în acest scop lângă locuința sa și care a fost de la început „destinat țărei”.
Muzeul
După moartea sa, în 1914, cum nu s-a găsit o prevedere în testament referitoare la muzeu, acesta „a făcut obiectul unei tranzacții între stat și moștenitori”(cum scria colecționarul Zambaccian).
Astfel că a luat ființă muzeul de stat „Ioan și dr. N. Kalinderu”, în care au fost expuse trei colecții de artă: cea a lui Ioan Kalinderu, cea a fratelui său, doctorul Nicolae Kalinderu și donația testamentară a lui Mihail Eustatiades.
Era cea mai bogată colecție de tablouri de Grigorescu (preferatul lui N. Kalinderu), dar erau de asemenea multe alte picturi, sculpturi și piese de valoare de artă populară, alături de unele copii reușite ale unor lucrări de artă celebre aflate în mari muzee ale lumii.Se găseau acolo și lucrări de artă medievală, artă tradițională românească lucrări de artă franceză, italiană, flamandă și germană.
Clădirea muzeului
Inițial clădirea făcea parte dintr-un ansamblu de patru imibile. Celelalte trei corpuri de clădire au fost afectate de bombardamentul din 1944 sau au fost demolate ulterior, rămânând în picioare doar construcția Muzeului. Clădirea era „plină vârf de artă-picturi , sculpturi” - după cum scria Alexandru Lepădatu.
Chiar fațada clădirii avea o serie de nișe în care se găseau sculpturi, era decorată cu  cornișe ,medalioane, console, denticuli și alte elemente arhitecturale decorative precum și cu elemente decorative din fier forjat. Finisajele erau prețioase (marmură, tencuială cu praf de piatră).
În interior era o impresionantă scară monumentală din marmură, ce pornea din holul de intrare bogat ornamentat cu coloane cu baze de alamă, și stucaturi, dar era și o scară secundară (de serviciu) ce dădea spre curte.. Plafoane aurite, grilaje din bronz  sculptat, candelabre, fresce , șeminee realizate artistic cu marmură , vitralii,  toate contribuiau la impresia de interioare luxoase demne de un muzeu
prestigios. Pe pereți puteau fi văzute picturi de mari dimensiuni, erau expuse statui și teracote.
Peste 30 de spații (luxoase) de expunere erau o valoare prin ele însele.

După război, clădirea a fost dată Institutului de Arte Plastice N Grigorescu. Clădirea alăturată servea ca ateliere pentru studenți, care intrau cu sfiiciune pe scara secundară păzită de o reproducere a unei statui celebre de Bernini (Apollo și Daphne). În casa scării, la etajul I erau înconjurați de „Cei 4 apostoli”, pictați în mărime naturală,
Șemineul monumental ornat cu o reproducere după sculpturi de Michelangelo era ceva ce contrasta puternic cu interioarele modeste  cu care erau obișnuiți cei mai mulți dintre studenți sau elevi.
Holul principal era folosit ca spațiu expozițional pentru lucrările studenților, care erau și oferite spre vânzare, la prețuri modice.
S-au făcut lucrări de consolidare a clădirii în 1986.

Dar iată că au venit „evenimentele din 1989”, iar muzeul Kalinderu intră în grija noilor diriguitori.
Muzeul trece din 2002 în administrația Muzeului Național de Artă Contemporană (instituție-fantomă după umila mea părere, pentru că nu am văzut în Capitală un muzeu de artă contemporană demn de acest nume). S-au făcut n 1990 noi proiecte de consolidare realizate de institutul Carpați  și proiect de reparație capitală întocmit de arhitecții Mircea Mihai și Corina Țuțuianu- în anul 2000.
În 2005, muzeul Kalinderu trece în subordinea Muzeului Național de Artă al României, urmând a se trece la consolidarea clădirii, pentru care se alocaseră 1 140 000 de euroîmprumutați de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.În 2007 se mai dau încă 4 114 800 de lei , dar lucrările de consolidare au început (cică) abia în anul 2010.
Și acum?
Am dat ocol clădirii, dar nu am găsit nici o intrare utilizabilă (peste tot era închis cu uși fără clanță sau cu gard legat cu lacăte).
Clădirea pare părăsită, acoperită cu diferite graffiti-uri, despuiată de toate sculpturile și elementele decorative de altădată.




Ce se întâmplă în interior și unde sunt faimoasele colecții de artă?
Nimeni nu mai suflă nici o vorbă despre ele!