Te fut în gură!
În sală se
aude o exclamaţie generală de şoc şi oroare. Sunt în sala de cinematograf unde
rulează filmul românesc premiat cu Ursul de Aur, Poziţia copilului.
Sala e
plină în majoritate cu tineri, dar sunt şi spectatori mai în vârstă. Au mai
auzit, desigur, expresii “deochiate” , dar în alt context. Un fiu care îi
vorbeşte aşa mamei lui, e totuşi ceva nu doar nou, dar şi şocant.
Am văzut şi la "întrebări/răspunsuri" pe yahoo că unii din alte țări întreabă care e traducerea exactă a acestei expresii româneşti. Probabil au văzut filmul şi bănuiesc o proastă traducere - doar nu o să-i vorbească aşa un fiu mamei lui! Alături de "Hagi" şi de "Nadia", această expresie ar putea să fie asociată pe vecie, de străini, cu România.
Ţara în care copiii vorbesc aşa cu mamele lor.
Ei nu au de unde să știe că spectatorii de la noi sunt la fel de șocați ca și ei .
La ieşirea
de la spectacol, mulţi simt nevoia să comenteze cu ceilalţi scenele din film.
Oare numai ei au fost şocaţi, sau şi ceilalţi? Cum văd ei lucrurile?
Unii spun
că mama trebuie să fi făcut ceva îngrozitor în trecut, ceva care l-a făcut pe
fiu să se poarte aşa. Totuşi, din film nu reiese nici o crimă pe care să o fi
comis această mamă, în trecut. Când ea îl întreabă pe fiu ce îi reproşează, el
nu poate răspunde nimic. În singura discuţie ce are loc între ei, spre
sfârşitul filmului (fiindcă pănă atunci fuseseră doar dialoguri scurte, pe ton
scrâşnit), el începe prin a-i spune că ea nu se va schimba. Deducem că el ar fi
vrut ca ea să se schimbe, (nu spune în ce fel) dar îşi pierduse nădejdea că asta se va întâmpla.
Dar, ce
făcea ea, de fapt, şi ce anume nu-i plăcea lui din acel comportament?
Încă de la
început aflăm că ea suferă că fiul ei nu o iubeşte, nu o felicită nici măcar de
ziua ei şi îi vorbeşte într-un mod îngrozitor, cu înjurături de nedescris.
Ea ascunde,
însă, acest lucru faţă de toată lumea. Numai sora şi soţul ei ştiu adevărul.
Pentru ceilalţi, el este un fiu model, afectuos şi atent cu mama lui….
La
petrecerea de ziua ei face totul pentru a-şi masca suferinţa de a nu-l avea
alături pe fiu. Dansează, se sileşte să pară veselă, dar e ciudat de singură în
mijlocul petrecerii.
La
master-class se duce tot singură. Îi place opera, dar nu s-a găsit nimeni să-i fie
alături la cursul de interpretare cu public ţinut de Leontina Văduva.
Mama are o
profesiune căutată şi bine plătită, soţul ei (chirurg) de asemenea şi au prieteni din
cercurile sus-puse ale societăţii: politicieni, artişti de prim rang, oameni de
afaceri.
Despre fiu
aflăm că ar fi chimist, urmând să-şi dea doctoratul. O profesiune care, în
România, nu presupune câştiguri prea mari. Totuşi, vedem că are un apartament
luxos, într-un bloc nou, modern, conduce un A4, casa e îngrijită de o menajeră
şi din barul bine dotat nu lipsesc băuturile străine fine. E de presupus că tot
părinţii sunt la originea acestei bunăstări, iar el se complace în ea, fără probleme.
Nu vrea,
însă, ca mama lui să vină pe acolo. Mama e nevoită să o tragă de limbă pe menajeră ca să
afle câte ceva despre menajul fiului. Ea pune pe seama prietenei fiului faptul
că nu e binevenită acolo. E drept, ea nu o place pe concubina fiului şi probabil asta s-a văzut în trecut, dar acuma se poartă de-a dreptul mieros
cu tînăra, încercând cu umilinţă să-i intre în voie. Nu pare să fie de folos, însă.
Fiul s-a
combinat cu o femeie cu vreo 9 ani mai în vârstă decât el, cu un copil mărişor,
din altă relaţie. Mama spune despre ea că "de trei ani, de când sunt împreună, îl dirijează şi îl conduce cm vrea ea". şi, probabil, chiar aşa şi este. Ea este cea care stabileşte, de pildă, ce medicamente să ia juniorul, ca şi cum ar fi vorba despre fiul ei, nu despre concubin. Tot ea va stabili când să se despartă, atunci când comportamentul lui o calcă pe nervi. E de presupus că mama
nu a fost de acord cu relația, dar- după cum spune la un moment dat- dacă îi place lui, îi
va plăcea şi ei. Va accepta alegerea fiului, aşa cum a acceptat toate
celelalte. Din toate astea nu vedem o mamă care îşi domină fiul, ci dimpotrivă, o mamă exclusă din viaţa propriului ei fiu şi care încearcă umil să fie măcar respectată, dacă nu iubită de el.
Ar vrea,
totuşi, să facă şi ea parte din viaţa fiului ei. O pretenţie exagerată?
Şi-ar
dori ca imaginea pe care o prezintă despre el celorlalţi să fie adevărată. E
prea mult?
Ea îl vede încă un copil, deşi e trecut binișor de 30 de ani. Asta şi pentru că fiul nu pare a putea să se descurce singur.
Scena în care mama îl masează pe fiu în zone fără legătură cu traumatismul nu pare să-i displacă fiului. Mai degrabă el este cel care pare să fi cerut, în trecut, astfel de atenţii, pentru care mama are pregătite mereu mănuşile şi unguentele adecvate şi în mintea lui aceste gesturi au o conotaţie sexuală. Poate şi faptul că şi-a ales o prietenă mult mai în vârstă, care are deja un copil, dar nu doreşte să devină tată, preferând postura de copil mare al ambelor femei, spune multe despre "juniorul" din film. Diferenţa între cele două femei, însă, este aceea că mama nu îl va părăsi niciodată, indiferent de comportamentul lui (iar el ştie asta şi profită fără scrupule), în timp ce prietena îl va părăsi îndată ce nu va fi mulţumită de felul în care e tratată.
Mama este prea speriată de ostilitatea vădită a fiului pentru a-i putea impune ceva. Femeia sigură de ea care ştie să se impună în societate e lipsită de apărare în faţa fiului ei, terorizată că acesta o exclude din viaţa lui. Din partea ei nu sunt gânduri libidinoase, ci pur şi simplu sentimentul pe care în are o mamă că fiul ei face parte din ea chiar şi după ce l-a născut şi că prin urmare nu poate fi întreagă decât când şi fiul e alături de ea.
Profită de
un moment tragic, provocat de fiu, ca să-l readucă sub aripa ei, fie şi
temporar, să se bucure măcar câteva zile de prezenţa fiului, pe care să-l
îngrijească la fel ca atunci când era copil. Pentru ea, vlăjganul de 35 de ani
e tot copilul care trebuie să fie ocrotit şi îngrijit.
E şi un prilej să meargă
în apartamentul lui, să îi aducă ceva lucruri. Dă de mâncare peştilor din
acvariu, curăţă nişte fire de păr din baie, aruncă o privire în sertarul cu
bani: totul pare în regulă, în sertar e un teanc grosuţ de bancnote. Lucrurile
se complică brusc pentru că prietena fiului s-a întors mai repede decât
crezuse.
Mama intră
atunci în panică. Nu se comportă firesc, aşa cum ar fi fost de aşteptat, să
deschidă uşa şi să-şi explice prezenţa . Ea refuză să deschidă uşa, deşi e clar
că femeia de afară îşi va da seama că uşa e blocată din interior. Pur şi simplu
se teme să o facă! Orice urmă de prezenţă de spirit a părăsit-o şi ea rămâne ca
paralizată în interior, stăpânită de o spaimă ce îşi are probabil originile în
întâmplări mai vechi cu concubina fiului.
Odată ce
aceasta a plecat, mama îşi revine. Revine la misiunea importantă pe care o are
de îndeplinit: salvarea fiului de urmările faptelor lui!
Căci fiul a
făcut ceva grav: a omorât din culpă un copil, în timp ce se întrecea pe şosea
cu un alt tânăr bogătaş posesor de maşină “bengoasă”. Competitorul său a fost,
însă, mai “şmecher”: l-a împiedicat pe “junior” să-l depăşească, dar
păstrându-se în limitele legii. Sigur, juniorul ar fi trebuit să respecte şi el
legea, dar….n-a făcut-o. Iar acum, vrea să scape, tot eludând legea. Îşi
modifică fără probleme declaraţia, de faţă cu poliţiştii, dacă mama îi spune
s-o facă. Nici un moment nu spune că ar vrea să-şi primească pedeapsa în mod corect,
pentru ceea ce a făcut. Ar vrea să scape, dar nu ştie cum să facă. Începuse să
declare cinstit ce făcuse fiindcă nu-i dăduse prin minte ce altceva ar fi putut
face. Fusese bătut de familia victimei, dar nu se plânge poliţistului. Nu cere
un avocat – nu-i dă prin minte. Venirea mamei apare salvatoare. Ea a intervenit
deja, la şefii poliţiştilor. Ea cunoaşte legea şi îi ia la rost pe oamenii
legii că nu i-au spus anchetatului că are dreptul la un avocat. Ea ştie că are o luptă grea de dus pentru a-şi
scoate fiul “basma curată”, dar e gata să ducă această luptă până la capăt. Scrupule
morale? Nimeni nu pare să le aibă.
La urma
urmei, de unde provine bunăstarea ieşită din comun a familiei? Nu din şpăgile
pacienţilor operaţi de domnul doctor? Iar poliţiştii nu scapă nici ei prilejul
de a eluda legea cu ajutorul familiei influiente a celui anchetat. Martorul e
şi el gata să “colaboreze”, modificându-şi declaraţia după “nevoile” celui
anchetat. Expertul e şi el “la ordin”. În
final, chiar şi părinţii victimei acceptă pachetul cu bani, desigur ca să-şi
retragă plângerea.
Pentru fiecare dintre aceste etape, e nevoie însă de o
luptă, iar “juniorul” nu vrea să se lupte. El vrea să primească totul de-a
gata. Aşa cum a fost mereu. El e curajos numai în faţa mamei, pe care o ştie
slabă în faţa lui. Faţă de ea, face fiţe: o trimite să-I cumpere picături
pentru nas, dar face o “criză” dacă primeşte o altă variantă a aceloraşi
picături, față de care căpătase -se vede- dependenţă. Nu vrea să audă argumente sau
justificări – o “neascultare” minoră a mamei e o crimă de neiertat.
Spune că vrea să se descurce singur, dar nu
mişcă nici un deget pentru asta. Când se
pune problema discuţiei cu martorul, el pretinde ca mama să rezolve şi asta. Nu
o roagă, ci pur şi simplu pretinde, pe un ton ridicat. La discuţia cu părinţii
victimei, tot mama trebuie să meargă. El e prea speriat. La insistenţele
reunite ale mamei şi prietenei, acceptă să meargă până acolo, dar rămâne în
maşină. Îi e frică.
Mamei îi
este şi ei frică. Nu a uitat că un membru al familiei victimei scosese bâta s-o bată
chiar în faţa poliţiştilor. Cum va fi acum, fără poliţişti de faţă? Ar avea
nevoie de prezenţa fiului ca să se simtă oarecum protejată : “eşti, totuşi, un bărbat!” Răspunsul este…nu. Fiul ei este un
laş, aşa cum a constatat şi prietena lui, care hotărâse deja să-l părăsească. El nu
are probleme doar în relaţia cu mama lui, ci şi cu iubita, care va prefera să
renunţe la situaţia materială bună şi la iubitul mai tânăr, ca să nu mai fie
umilită de comportamentul lui jignitor şi duplicitar.
Singura
care nu renunţă, este mama lui. Bruftuită, înjurată, îndepărtată de la relaţia normală
cu fiul ei, care îi interzice chiar şi să îi telefoneze, ea va continua să se
sacrifice pentru el. Strângând din dinţi, cu privirea stinsă şi cu faţa
împietrită, îndură totul. Şi luptă
pentru fiul ei, pentru ce ea ce crede ea că este spre binele lui. Se confruntă
nu doar cu poliţiştii şi cu martorul şantajist ci şi – suprema încercare – cu familia
nefericitei victime a fiului.
Prietena
fiului o însoţeşte în casa victimei, dar o lasă apoi singură.
Mama ştie
că aici se va hotărî totul. A venit cu un pachet de bani, dar în faţa
nenorocirii familiei nu îndrăzneşte la început să-l ofere. Acum nu mai e vorba
de a cumpăra ceva, ştie că ceea ce cere ea nu se poate plăti. Nu poate decât să
implore iertarea. Mila. Şi, pentru prima dată, plânge cu lacrimi amare.
Lacrimile nu sunt prefăcute, mama plânge într-adevăr pentru anii îndelungaţi în
care a făcut eforturi deosebite pentru educaţia fiului, dar şi pentru
disperarea de a-l pierde. Pentru că fiul ei este oricum pierdut pentru ea. El o
priveşte ca pe o străină faţă de care nu are nici măcar o minimă politeţe, și despre moartea căreia vorbeşte cu răceală voită şi cu indiferenţă. Situaţia ei
este îngrozitor de asemănătoare cu a familiei care şi-a pierdut un copil în
accident. Fiul ei nu e mort, dar îi arată că ea este ca şi moartă pentru el.
Nici pentru tatăl său, fiul nu are sentimente mai bune. Pe tată îl înjurase
pentru că e…slab. Tocmai el, cel mai laş dintre toţi, consideră că slăbiciunea
tatălui e de neiertat.
Nici un
cuvânt de mulţumire pentru eforturile părinţilor. Totul i se cuvine. Părinţii
sunt datori să-l scoată din orice încurcătură – nu de aceea sunt părinţi? El
poate fi nesăbuit, orgolios fără măsură, grosolan şi laş, părinţii, însă,
trebuie să fie perfecţi! Ei nu pot greşi- nici la cumpărăturile pentru el, nici
la intervenţiile pentru el. Ştie că oricât de îngrozitor s-ar purta cu ei, se
va putea întotdeauna baza pe ei la nevoie.
De ce se poartă, totuşi, atât de
urât cu ei? Pentru că sunt singurii faţă de care îndrăzneşte să o facă! Faţă de
ceilalţi nu e decât un laş mizerabil, lipsit de iniţiativă sau de curajul
propriilor opţiuni, ipohondru şi de o timiditate bolnăvicioasă. Singurii faţă
de care poate să “se dea mare” sunt părinţii, care îl cred fiul pe care ar vrea
să-l aibă.
Mama a
insistat ca el să vină la înmormântarea victimei nu doar pentru “rezolvarea”
juridică a cazului, ci mai ales pentru ca fiul să aibă curajul de a se confrunta cu
efectele propriilor lui acţiuni. Pentru ca el să devină, la 35 de ani, în
sfârşit, bărbat.
Şi în final, pentru prima dată, fiul are curaj să dea ochii cu
cel căruia i-a ucis fiul. Şi tot pentru prima dată (din câte am putut vedea) îi
spune “mamă” celei care, de când l-a născut, se zbate pentru el.
Poate că
acum, în sfârşit, va părăsi “poziţia copilului
din uterul matern” şi va deveni un bărbat cu responsabilitatea faptelor lui.
Poate.
Cât despre moralitate? O mână spală pe alta şi împreună obrazul, nu?
