Se afișează postările cu eticheta razboiul din Galia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta razboiul din Galia. Afișați toate postările

marți, 23 aprilie 2024

Caius Iulius Caesar

Ce nu știam despre Cezar?

Da, am învățat la istorie despre Gaius Iulius Caesar (scris la noi de cele mai multe ori Caius Iulius Cezar) , dar am căutat să aflu mai multe decât faptele seci descrise în puține rânduri de istorie. Și am scris aici multe detalii care mi s-au părut interesante despre această personalitate cu atâtea fațete. (Amintind pe scurt și faptele știute, pentru reamintire) 

S-a născut cu 100 de ani înainte de Iisus, pe 12 iulie (sau 13 iulie după alți autori) 
De unde venea numele său?
Romanii purtau trei nume (tria nomina). Prenumele, numele gintei (numele de familie) și supranumele (cognomen)- numele sub care era cunoscut.
În cazul primelor două, lucrurile sunt clare. 
Prenumele lui era Gaius.(ce venea de la verbul latin „gaudere”- a se bucura. Deci, cum ar fi la noi prenumele Bucur. (Dar știm că numele nu se traduc.) Scris și Caius
Numele de familie (al gintei) era Julius (Iulius) , după ginta Iulia, din care se trăgea.  Numele gintei Iulia venea de la numele fiului lui Eneas, cunoscut ca Ascanio sau Iulius. Știți cine era Eneas, nu? Eroul troian care a reușit să scape cu familia sa din dezastrul căderii cetății Troia și care s-a refugiat în peninsula italică. Legenda spunea că Eneas ar fi fost un semizeu, născut din unirea zeiței Venus (Afrodita) cu muritorul Anchises.
De ce Gaius Iulius a fost supranumit Caesar?
Primul supranumit așa a fost bunicul său, pe care îl chema...tot Gaius Iulius Caesar. Ca și pe tatăl său. 
După unii cercetători, supranumele ar veni de la cuvântul latin caesius, care desemna o culoare rară a ochilor, ce variază între albastru verde și gri, în funcție de lumină și de starea de spirit a persoanei respective. Istoricii i-au descris ochii lui Cezar ca fiind de culoarea „oceanului noaptea”, deci de un albastru închis. 
Probabil când era întristat. 


Altă variantă spunea că în timpul războaielor punice, unul dintre strămoșii lui doborâse un elefant tăindu-i ligamentele (de acolo Caesor- cel care taie) - dar asta nu pare a fi o variantă acceptată.
Avea o ascendență patriciană prin tatăl său și una (aproape) plebeiană prin mama sa, Aurelia Cotta - al cărei bunic fusese totuși consul și care avea trei frați consuli.. 
Prin mătușa sa, Iulia , care se căsătorise cu Caius Marius, învingătorul lui Jugurtha , al Teutonilor și al Cimbrilor și care fusese consul de șase ori , familia sa avea o tradiție eroică.

Ce studii avea Caesar?

Până la 7 ani (cei șapte ani de acasă) mama sa s-a ocupat să-l învețe să numere, să citească, să scrie și să vorbească în limbile latină și greacă (ajutată de un literator).
Între 7 și 16 ani, a avut cei mai buni profesori de literatură (grammaticus) , între care pe galul Gripho.
Când avea doar 11 ani, unchiul său Gaius Marius l-a numit preot al lui Jupiter, o poziție de prestigiu la Roma. 
Din păcate, pe când avea 15 ani tatăl său a murit, adolescentul Caius trebuind să se descurce singur, doar cu ajutorul mamei. 
S-a căsătorit, în anul 85 cu Cossutia, dar căsătoria a durat numai un an. Datele istorice sunt contradictori iînsă în această privință.  
A studiat de asemenea cu un retor, a urmat tirocinium fori (învățământul forului) adică învățarea modului de comportare în societate pe lângă un magistru recunoscut. Asta presupunea ca discipolul să-și urmeze maestrul (un orator de prim rang, senator) atât acasă cât și în public, la tribunal sau adunări politice, pentru a învăța de la el în toate aceste circumstanțe și a înțelege cum se poate dobândi prestigiul în ochii cetățenilor.
Era perioada în care , de două-trei generații romanii beneficiau de teoriile retoricii savante și ale filozofiei, iar Atenienii trimiseseră la Roma reprezentanți a trei mari școli filozofice. În Senat se făceau expuneri filozofice asupra justiției, se demonstra puterea dialecticii și a raționamentului filozofic , retorica și filozofia erau structurate pe discipline de învățământ. 
Retorica beneficia de reguli bine stabilite: argumentele pertinente (inventio) , organizarea (dispositio) și enunțarea cu un stil adaptat pentru a avea forță de convingere (elucutio) , toate acestea fiind prezentate cu o voce și o gesticulație eficace (actio) , discursul fiind memorizat pentru a nu avea discontinuități (memoria) . Prestigiul oratoric se bizuia pe elocvență, pe autoritatea aristocratică și pe stăpânirea retoricii și a filozofiei. Oratorul trebuia să fie un savant și un gânditor prestigios. 

Caesar a învățat în continuare meseria de avocat, apoi a făcut un sejur în insula Rhodos, sub conducerea lui Appolonios Molon, apoi la Atena, cu Athenodor din Tars.
În tot acest timp tânărul Caius Iulius Caesar își fortifica trupul devenind un atlet complet: excelent înotător, alergător, călăreț și luptător cu sabia. Reiese că nu suferea de epilepsie- așa cum s-a crezut ulterior.

Începuturi 

La 16 sau 17 ani, Caesar s-a căsătorit tu Cornelia Cinna (Cinilla), în vârstă de 16 ani. Ea era fiica lui Lucius Cornelius Cinna, unul dintre principalii lideri ai partidului lui Caius Marius (oponentul lui Sulla). Ea i-a dăruit o fată, pe Iulia, dar din păcate a murit la a doua naștere. 
La 18 ani, Caesar s-a opus dictatorului Sulla, astfel că a fost nevoit să fugă din Roma (căci Sulla pusese o recompensă pentru prinderea sa) . Acesta îi ceruse să o repudieze pe Cornelia, dar Caesar a refuzat și a preferat să părăsească Italia. .
Avea mulți prieteni și împreună cu ei l-a însoțit pe senatorul Marcus Mincius Thermus în Asia. Avea 19 ani. 
Acest senator a intrat în război  în anul 81 î. Hr. pentru a ataca cetatea Mitilene, asediată și de Lucullus și l-a trimis pe Caesar la regele Bithiniei, Nicomedes, să obțină ajutorul flotei acestuia. Caesar a știut să-l cucerească pe rege- prin talentul său oratoric, gurile rele spun că și prin farmecul său personal- fapt este că s-a întors cu flota . Ulterior acest succes a fost pus de adversarii săi pe seama unei experiențe sexuale pe care Caesar ar fi avut-o cu Nicomedes, ceea ce Caesar a caracterizat ca fiind o „pură defăimare”. Glumele pe această temă au continuat însă, alimentate și de felul nonșalant în care purta Caesar centura. Această atitudine fiind considerată efeminată, i-a înșelat la început pe contemporani, care nu bănuiau redutabilul războinic în aspectul aparent frivol al tânărului. (După cum a declarat Cicero).

Invidios pe succesul tânărului , Lucullus l-a trimis în diferite misiuni militare extrem de riscante. Caesar nu doar că a supraviețuit, dar pentru faptele sale de arme a primit corona civica. (Celebra coroană de lauri cu care e reprezentat deseori.) Era una dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar care nu deținea nici un rang . Salvase vieților unor legionari și se distinsese în situații grele pe câmpul de luptă.
Se spune că în perioada aceea a făcut fericite multe femei..deh, ale tinereții valuri!
A părăsit apoi anturajul lui Thermus, a participat la o campanie în Cilicia și după moartea lui Sulla a revenit la Roma la 22 de ani, având o experiență complexă de viață.

Era cunoscut drept un bărbat binevoitor și corect, dar foarte priceput la luptă; nu se despărțea de sabia sa

Sabia lui Caesar

Sabia sa era celebră în epocă, fiind supranumită - conformm unei legende- Crocea Mors (moartea galbenă), căci se spunea că inamicii răniți de ea nu scăpau cu viață. E posibil ca mânerul ei să fi fost aurit. 
Faima de spadasin redutabil a lui Caesar era bine stabilită. De asemenea, el fiind un tip studios ce nu lăsa nimic la voia întâmplării, dobândise probabil  cunoștințe de anatomie , astfel încât să țintească precis punctele/zonele  în care rănile erau letale. 

Cucerirea celor mai frumoase femei din Roma nu l-a îndepărtat de activitatea de studiu, pentru care nu ezita să plece în călătorii.
Când pleca să urmeze un curs de retorică al lui Appolonius Molon, în insula Rhodos, a fost interceptat de 75-81 de pirați (numărul lor diferă după autorii care au relatat) , care au cerut o răscumpărare de 20 de talanți (adică 520 kg de argint) pentru a-l elibera. Atitudinea lui Caesar a rămas de pomină: el le-a spus piraților , pe ton glumeț, că viața lui valorează cel puțin 50 (adică 1300 kg de argint), că le va plăti această sumă, dar mai târziu îi va pedepsi prin crucificare. Ei au râs, dar în anul următor Caesar a revenit în fruntea unei flote, i-a prins pe pirați și i-a crucificat (după ce la ordinul său fuseseră  sugrumați, pentru a avea totuși o moarte mai ușoară) .
La 25 de ani a plecat în Asia, a organizat o armată privată ca să combată atacurile asupra statului roman pe care le întreprindea  Mithridate VI, regele Pontului.. 25 de ani era vâsta majoratului la romani.
Întors la Roma  el și-a desfășurat activitatea de avocat , distingându-se prin calitățile de orator și prin atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori, deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. 

Intrat în politică la 29 de ani, a parcurs toate treptele funcțiilor publice (cursus honorum) , mereu la vârsta minimă cerută:

  • La 27 de ani a fost ales membru în Colegiul Pontifilor . 
  • tribun militar- de la 30 de ani - ales de Adunările romane (comitia
  • questor (administrator financiar al guvernului) -del la 32 de ani, în Spania. Din păcate atunci și-a pierdut tânăra soție, pe Cornelia, fiica lui Cinna, dar și pe mătușa sa Iulia. Pentru fiecare dintre ele, Caesar a rostit un elogiu public la rostra, în for..
  • curator pe via Appia- de la 33 de ani. Era o funcție importantă de întreținere a drumului de la Roma la Cumae, până dincolo de călcâil „cizmei” peninsulei Italia. 
  • Edil cerulae- de la 35 de ani . Avea responsabilitatea întreținerii templelor , clădirilor publice și organiza jocurile publice, completând din banii proprii sumele necesare. A restabilit puterea tribunilor poporului , a finanțat jocuri cu pînă la 320 de perechi de gladiatori în memoria tatălui său și a finanțat banchete, împrumutând banii necesari. Caton relatează că era singurul care nu se îmbăta niciodată la banchete. În timpul jocurilor, citea scrisori și petiții. 

  • Funcții judiciare- între 34 și 37 de ani
  • La 37 de ani a fost ales Pontifex Maximus (mare preot, șef religios pentru religia Romei. ) 
  • pretor-la 38 de ani
  • pro-pretor în Spania (la  39-40 de ani) , pe timp de război
  • consul -din anul 59 - deci la 41 de ani. În această calitate a reușit să obțină votarea a două legi agrare : lex Iulia agraria , care folosea pământuri din ager publicus  pentru a împroprietări 20000 de cetățeni din Roma și veterani. Pământurile au fost plătite cu prada adusă de Pompei din Orient.                                                                                                                                               În anul 60 î.Chr încheiase o alianță cu Gnaeus Pompeius Magnus și cu Crassus, numită triumvirat. Alianța cu Pompeius (Pompei) a fost pecetluită prin căsătoria acestuia cu fiica lui Caesar , Iulia.
La 32 de ani Caesar s-a recăsătorit  , cu Pompeia Sulla, nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Părea să fie o uniune politică , dar ea nu a fost urmată de o apropiere de partidul lui Sylla, al senatorilor optimati (conservatori), el continuând să sprijine politica grupului numit populares, partidul lui Marius.
E probabil ca el să o fi iubit pur și simplu pe Pompeia, reputată pentru frumusețea ei. 
Ca soție a marelui preot, Pompeia avea îndatorirea de a organiza festivalul Bona Dea, un ritual oficiat exclusiv de femei. 
În mod nefericit, un tânăr îndrăgostit de Pompeia s-a strecurat (deghizat în femeie) printre participante, dar a fost descoperit, totul dând naștere unui scandal.
Caesar a intentat un proces tânărului, aducând dovezi că soția lui era nevinovată, că nu fusese complice la sacrilegiu. După aceea însă a divorțat, (în anul 68î.Chr)spunând că: „Soția lui Caesar nu trebuie să fie nici măcar bănuită”.
În anul 59 î. Chr (la 41 de ani) s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis

Viteza proverbială a lui Caesar
La sfârșitul mandatului de pretor, Caesar a plecat călare până la fluviul Ron, ajungând acolo în 8 zile. 
Asta a fost o prefigurare a viitoarei sale tactici din campaniile militare, aceea a deplasărilor foarte rapide.
Au fost înregistrate de istorici diferite viteze maxime obținute călare sau în car în situații de urgență 

Dacă de exemplu Cicero sau Horațiu  foloseau propriile mijloace de transport, vitezele lor au fost cam 20-24km/zi. Aceeași ca în cazul curierilor ce duceau poșta obișnuită.
O viteză mai mare se obținea în cazul evenimentelor urgente , cu schimbarea cailor l .
Se parcurgeau astfel 150-300 km/24 de ore. 

În cazul lui Caesar se citează parcursuri cu viteze neobișnuite.
Referitor la călătoria în Galia, în anul 58 (când avea 42 de ani) : Plutarh a scris în Viața lui Caesar : o săptămână de la Roma la Ron:Caesar a străbătut Via Aurelia, Via Aemilia Scauri și Via Domitia și în puțin peste șapte zile a parcurs distanța de la Roma la Ron. (Arles). Asta înseamnă cam 1160 km, ceea ce înseamnă o medie de 165 sau 145km/zi (depinde la câte zile împărțim).
Suetoniu a scris că în mod obișnuit Caesar parcurgea cam 150km/zi , cu carul. 
Despre călătoria lui Caesar de la Roma în Spania, Dio Cassius a scris că Iulius Caesar a călătorit doar cu o mică escortă, lăsând în urmă grosul armatei, ce se deplasa mai lent. Traseul Roma-Arelate-Tarraco-Valentia-Ad Arras-Saltigis-Laminium-Olbuco măsoară 2490 km. Suetonius spune că a parcurs traseul în 27 de zile (deci cu 92 km/zi) Appianus spune că a ajuns după 23 de zile, deci având viteza de 108 km/zi. Cum încă nu era organizat serviciul de poștă cu stații de schimbare a cailor, nu se știe exact care au fost condițiile. 
În Bellum Gallicum Caesar relatează un episod din campania de iarna anului 54. Ciceron, locotenentul lui Caesar fusese asediat de o săptămână la Nerviens și a reușit să trimită un curier gal la Caesar, care a primit vestea spre ora 16. El a trimis imediat un curier la M .Crassus, (aflat la 25 de mile distanță) cu ordinul de a pleca „în puterea nopții”. M. Crassus a ascultat ordinul. Caesar a primit la „ora a treia” din ziua următoare (adică pe la ora 10 dimineața) mesajul că trupele lui Crassus au plecat în cursul nopții. 
Analiza textului duce la concluzia că armata lui Crassus a parcurs 34 km sau mai mult cu 66 km/h.

Un alt episod de marș forțat în Gallia e relatat în anul 52. Izbucnise o revoltă la Hudueni, condusă de Litaviccus. Cezar a fost informat la Gregovia, în timpul nopții. El a părăsit tabăra imediat (stabilind cine preia comanda castrului) și a parcurs 37 km cu patru legiuni fără bagaje și cu toată cavaleria, pentru a lupta cu Huedinii. Declarase că legionarii care nu pot percurge marșul forțat vor fi îngăduiți să rămână în castru. Dar toți l-au urmat cu ardoare . Ajungându-i pe Hudueni, cavaleria a atacat și i-a arestat, dar având ordinul de a nu ucide pe nimeni. Cezar le-a ordonat lui Eporedorix și Viridomaros, doi gali ce erau de partea lui, să se amestece printre Hudueni și să-i strige pe compatrioți. Heduenii au făcut semne că se predau și au cerut cruțare...În seara următoare  a lăsat trei ore de odihnă pentru luptătorii săi , apoi a făcut drumul de întoarcere , aflând în drum că tabăra fusese atacată. El a accelerat marșul și a ajuns la castru la răsăritul soarelui. 
Prin urmare, în 28-30 de ore au avut loc două marșuri forțate (pe jos) de câte 37 km, o luptă armată și doar trei ore de odihnă pentru trupe (Caesar desigur nu avea timp de odihnă).


Războiul din Gallia


A primit guvernarea Iliriei și Cisalpinei, având în subordine trei legiuni, ulterior și a Galiei Transalpine, cu a patra legiune în subordine. 
 
În anul 59 î.Hr, Helveții (un trib de gali) au încercat să se alieze cu (alte) triburile galeze , ca să se instaleze în Saintonge, în sud-vestul Galiei. Consulu Quintus Caecilius Metellus Meter a încercat să-i învingă, dar fără succes.
În anul 58 î.Hr, 368000 de helveți (dintre care 92000 de războinici) au traversat Galia , intrând în contact cu celelalte triburi ale galilor. Asta a stârnit îngrijorarea Romei, care nu uitase că galii jefuiseră orașul în secolul IV î. Chr, iar în anii 63-61 tribul Allobrogilor se revoltase contra romanilor. Sudul Galiei era romanizat de peste 60 de ani (din anii 125-118) iar romanii doreau să apere aceste teritorii. 
A urmat un război , care a durat din anul 58 până în anul 51 , rămânând în istorie în special patru mari bătălii:

-Bibractus, în 58, contra a 90000 Suevi din Ariovistus
-în 57 popoarele din nord au atacat cu circa 236000 de luptători regiunile sudice

- în 57 bătălia de la Sarbis contra nervienilor.

Au urmat în anul 52- bătălia de la Gregovia și cea de la Alesia, iar în 51 cea de la Uxellodunum.

Caius Iulius Caesar a ieșit învingător , după aceste lupte grele urmând o pace ce obliga Galia la plata unui tribut anual de 40 de milioane de sesterți anual și stabilira graniței romane până la Ocean spre vest și până la Rin spre est. Caesar a descris acest îndelungat război în cartea sa De bello gallico, o carte de comentarii scrise în timpul campaniilor militareși rterminată la Alessia. Cicero a scris despre această carte că e scrisă simplu și elegant, în cuvinte fără oratorie , ca un corp fără veștmânt. 
Descrierea pe care Cezar o face galilor se potrivește probabil în oarecare măsură și daco-geților, în sensul că erau la fel de divizați , împărțiți triburi .

Între timp, în Italia fuseseră războaie sociale iscate de aliații Romei care solicitau cetățenia romană (încă din anuii 91-89), urmate de războaie civile între Caius Marius și Lucius Cornelius Sylla (între anii 88-81), rebeliunea lui Lepidus (între anii 78-77), revolta lui Spartacus (între 73-71) și conjurația lui Catilina (64-62), deci de zeci de ani viața în Italia era măcinată de reprimări, trădări, asasinate și lupte interne.

 

Termenul pentru care Caesar fusese numit consul era 1 ianuarie 49. Caesar a propus senatului ca el și Pompei să renunțe simultan la comenzile ce le fuseseră încredințate. Senatul a fost de acord, dar susținătorii lui Pompei îi cer acestuia să se apere, deci nu respectă hotărârea senatului.
Senatul nu i-a mai prelungit mandatul lui Caesar și l-a rechemat la Roma. 

Alea jacta est.
Caesar a trecut râul Rubicon (granița dintre Galia și Italia) pe 12 ianuarie 49, dar nu singur, ci în fruntea legiunii a XIII-ea. Legiunea a VIII i s-a alăturat din februarie, apoi legiunea a XII-a.
Se pare că la trecerea Rubiconului, Caesar ar fi spus în grecește: Ἀνερρίφθω κύϐος (Anerríphthô kúbos — să fie aruncat , o expresie grecească bine cunoscută în epocă. Romanii din înalta societate vorbeau curent grecește, considerată a fi limba vechii civilizații, a filozofiei și a mitologiei. 
Era vorba despre regula care interzicea generalilor romani să intre în Italia în fruntea armatelor lor, în semn de respect față de autoritatea senatului roman. În situația dată însă, Cezar ar fi fost la discreția rivalului său Pompei, dacă ar fi ajuns la Roma fără armată. Inrarea în Italia în fruntea armatei era însă un act de rebeliune față de senat și însemna lupta deschisă pentru putere. Înainte de a face asta, Cezar a meditat profund, analizând toate consecințele fiecărea dintre atitudini. Apoi a luat decizia și a traversat călare , în fruntea trupelor, cursul de apă ce forma frontiera . În noaptea precedentă avusese un vis abominabil, în care avea un raport incestuos cu mama sa. Era expresia remușcărilor pe care le avea de a întreprinde ceva ce putea fi considerat o violare a patriei. 
A cucerit Italia în 60 de zile, Spania, Marsilia și insulele, toată partea occidentală, apoi a atacat partea orientală. Cu doar 22000 de soldați și 1000 de călăreți l-a înfruntat pe Pompei, care avea 45000 de soldați și 2000 de călăreți. Caesar conducea patru legiuni, iar Pompei 10!
Caesar a ieșit învingător, iar Pompei a fost silit să fugă , sfârșind prin a fi asasinat de egipteni pe 28 septembrie 48.
Războiul a continuat în Egipt și alte zone din Africa, până la bătălia finală din Spania, de la Munda (pe 17 martie 45). 

Regina Cleopatra

Și aici apare idila cu regina Cleopatra a Egiptului
Caesar debarcase la Alexandria pe 2 octombrie 48, în timp ce în Egipt se desfășura un război civil între Cleopatra VII , ce avea atunci 20-21 de ani și fratele ei (ce-i era și soț) Ptolemeu al XIII-lea, care la cei 12 ani ai săi fusese pus pe tron. Caesar a luat partea Cleopatrei și a celuilalt fratelui al ei (ce i-a fost de asemenea soț, deși avea doar 7 ani) Ptolemeu al XIV-lea. Regina macedoneană Cleopatra a domnit în Egipt între anii 51 și 30 î. Chr , la început cu ajutorul lui Caesar, căruia îi devenise amantă, dăruindu-i (se pare) un fiu, apoi ca aliată a lui Marc Antoniu (cu care a făcut alți trei copii) .
Cezar și Cleopatra au avut parte de două luni idilice, cu petreceri încântătoare, călătorii de plăcere pe Nil și delectări erotice. Cleopatra a rămas însărcinată și în anul 47 î. Chr l-a născut pe Cesarion, declarând deschis că e fiul lui Caesar, care a fost și declarat faraon al Egiptului sub numele Ptolemeu XV. Preoții egipteni au început să predice că zeul Amon se încarnase în persoana lui Caesar, pentru a-l zămisli pe micul prinț.
Istoricii antici au folosit acest apelativ pentru primul copil al Cleopatrei. 
( Există însă și unele argumente cum că Cesarion s-ar fi născut în anul 44î.Chr , ceea ce ar însemna că tatăl său ar fi fost Marcus Antonius. Cicero a făcut aluzie la o sarcină a Cleopatrei în „Scrisori către Atticus”, de unde ar reieși că acesta s-ar fi născut la două luni după moartea lui Caesar. Dar multe mărturii din antichitate relatează că în timpul vizitei Cleopatrei la Roma Caesar a fost de acord ca pruncul să fie numit cu numele său -Caesar- Caesarion și că cei ce-l vedeau spuneau că semăna perfect cu Caesar. Sigur, asemănarea poate fi discutabilă, dar e clar că regina Cleopatra era însoțită de copil la Roma)

Cum arăta Cleopatra? Au fost găsite mai multe sculpturi , unele făcute cam pe timpul său, precum și picturi care o reprezintă , făcute la puțin timp după moartea ei. Pare destul de limpede că era roșcată (pe una dintre statui se păstrează resturi ale picturii cu care a fost colorată, iar în fresca de la Pompei e pictată cu aceeași culoare de păr). În toate reprezentările sunt de remarcat: nasul grecesc, proeminent,  fața prelungă, ochii mari și buzele cărnoase și pielea albă. Sculptorul roman nu a dorit să flateze modelul (Cleopatra fiind destul de urâtă în Italia) , așa că nu a uitat să reprezinte negii din sprâncene și nici ușoara asimetrie a feței. De remarcat în toate portretele coafura simplă, cu părul strâns la spate într-un coc mic, după obiceiul din Grecia. Părul ondulat era aranjat pe frunte cu zulufi. 
După începutul romantic al legăturii dintre Cleopatra și Caesar, acesta a plecat din Alexandria pentru a lupta contra regelui din Pont, (regat aflat în sudul Mării Negre) Farnakis dar și contra ultimilor susținători ai lui Pompei din Africa. 

Dar odată întors la Roma, Caesar i-a invitat acolo pe Cleopatra și pe fratele ei (soț asociat la domnie), în anul 46 î.Chr. . Cleopatra a fost cazată într-o vilă ce aparținea lui Caesar , situată pe malul drept al Tibrului (la Horti Caesaris)  și a rămas acolo (cu scurte întreruperi), împreună cu băiețelul,  până la moartea lui Caesar. În acest timp Egiptul era administrat de ofițeri romani din trupele rămase la Alexandria. Egiptul furniza mari cantități de grâne statului roman, așa încât Caesar îmbina „utilul cu plăcutul”, perecând alături de tânăra și erudita sa concubină, fără a uita nici un moment de interesele statului roman.
Un gest galant făcut de Caesar a fost amplasarea unei statui aurite a reginei Egiptului în templul zeiței Venus Genetrix pe care îl construise în noul for. Plutarh a scris că Iulius Caesar o copleșea de atenții pe Cleopatra, cu onoruri oficiale și daruri. Romanii remarcau asemănarea copilului cu Caesar . 
În altă frescă găsită la Pompei, Cleopatra era pictată în chip de Venus, fiul ei fiind reprezentat drept Cupidon. 

 Cicero a detestat-o pe Cleopatra și nu numai el- dovadă că pe multe lămpi cu ulei erau plasate caricaturi ce o prezentau pe regina Egiptului în ipostaze lubrice.


În schimb, într-o frescă găsită la Pompei Cleopatra era reprezentată în chip de zeița Venus.


Cum arăta Caesar în perioada aceea?
În Egipt a fost găsit un portret sculptat în piatră verde, despre care se spune că ar fi portretul lui Caesar comandat de Cleopatra. Ochii erau inserați din alt material, care să arate culoarea ochilor- după moda egipteană.Dacă am completa ochii cu culoarea lor, figura lui Caesar va arăta ca în imaginea din dreapta.

 

 










După victoria de la Munda, Caius Iulius Caesar a primit vizita reginei Cleopatra la Roma. Ea a fost cazată într-o vilă de pe malul drept al Tibrului . Caesar era căsătorit cu Calpurnia și se spune că o cucerise și pe Eunoe, soția lui Bogud, regele Mauritaniei.  (Cicero a scris că Cesarion se născuse pe 20 aprilie 44, deci fusese conceput în iulie 45, în timp ce Caesar lupta în Spania, dar Marc Antoniu era cu ea. Dar pare că era doar o bârfă a lui Cicero.Căci asta ar fi însemnat ca nașterea copilului să fi fost după uciderea lui Caesar, ceea ce nu concordă cu multitudinea de maărturii car povestesc altceva.)
Deci vizita la Roma a avut mai ales un scop politic și,  o încercare a Cleopatrei de a atribui paternitatea copilului lui Caesar pentru a obține suținere lui în continuare. Caesar nu l-a declarat totuși  pe Cesarion drept fiul său, dovadă că nu a prevăzut nimic pentru el în testamentul său. Poate a făcut asta ca să asigure domnia lui Octavius. 
Ulterior Marc Antonius l-a recunoscut pe Cesarion drept fiu al lui Caesar, conferindu-i titlul de „rege al regilor”, iar copiilor săi și ai Cleopatrei le-a dat titluri de altețe regale.

Caesar a cucerit adeziunea legiunilor cu un cuvânt

În anul 47 î. Chr, Julius Caesar a trecut printr-o mare cumpănă.
Cu un an în urmă îl învinsese pe Pompei la Pharsala , iar acesta fusese asasinat în Egipt la ordinul lui Ptolemeu XIII. Caesar tranșase războiul civil din Egipt în favoarea Cleopatrei, apoi plecase să lupte contra lui Pharnacius, regele Pontului, aliatul lui Pompei, care pornise un război contra Armeniei și Cappadociei și înfrânsese trupele romane aflate în zonă. Pharnacius ocupase și cetatea Amisus, aliată a Romei , unde dăduse dispoziția ca toți băieții prinși să fie castrați și toți locuitorii să fie vânduți ca sclavi. Viteza cu care Cezar a ajuns cu armata la la fața locului i-a adus o victorie atât de rapidă, (la Zela) încât Cezar a descris-o într-o scrisoare cu faimoasa frază: « Veni, vidi, vici » (Am venit, am văzut, am învins).
Dar partizanii lui Pompei acționau în continuare contra lui Caesar. Partidul Optimaților adunase 14 legiuni ce luptaseră în Africa pentru a-l zdrobi pe Caesar, ale cărui forțe erau în inferioritate numerică.
Patru dintre cele mai bune legiuni de veterani , a șaptea, a noua, a zecea și a douăsprezecea erau campate aproape de Roma, sub comanda lui Marcus Antonius.
Aceste legiuni erau însă nemulțumite de întârzierea plății soldelor și a lăsării lor la vatră. Antonius a pierdut controlul și legionarii au început să prade fermele învecinate.
Caesar a sosit de urgență acolo, însă nu avea suficienți bani să plătească soldele restante și nici nu dorea să-i lase la vatră tocmai acum, când avea nevoie de sprijin armat. 
Cele patru legiuni au fost adunate la sud de Roma, căci Caesar urma să le vorbească. Urcat pe o estradă improvizată, Caesar a întrebat sec ce dorință aveau, de se revoltaseră în inima Republicii.
Soldaților le-a fost rușine să ceară bani de la comandantul lor adorat. Ei au cerut însă să fie lăsați la vatră.
Caesar le-a spus un singur cuvânt: « Quirites » (cetățeni) .
Cu un cuvânt, Caesar le-a indicat că ei deja, ca urmare a insubordonării lor,  nu mai erau soldați, ci simpli cetățeni. A adăugat că ei vor fi efectiv lăsați la vatră imediat. A adăugat că le promisese bani și că le va da acele sume din prada luată de Optimați , după ce va câștiga victoria cu ajutorul altor legiuni.

Veteranii nu au vrut asta. Erau mândri să lupte sub comanda lui Caesar. 
Era vorba de Legiunea VIII, care mărșăluise cu Caesar în Galia, de Legio IX Hispanica, Legio X Equestris (di Caesare/ Veneria) , legiuni formate din veterani care luptaseră de 15 ani sub comanda lui Caesar.
Legionarii au urcat pe estradă cerând iertare și solicitând să lupte cu el în campania ce urma în nordul Africii.
Caesar nu a primit imediat, dar a acceptat în cele din urmă.
Cela patru legiuni au luptat sub comanda lui în Africa , fiind obținută victoria decisivă de la Thapsus împotriva Optimaților.
Dragostea pe care i-o purtau soldații învinsese.

Cezar a ajuns în Africa la sfârșitul anului 47 î.Chr cu 3000 de pedestrași și 150 de călăreți, (neavând suviciente nave pentru transport) pentru a înfrunta forțele pompeiene ce se bizuiau pe 10 legiuni și 15000 de călăreți , precum și pe sprijinul regelui Juma I al Numidiei.  În această situație Cezar l-a atras de partea lui pe regele Bocchus din Mauritania , care l-a atacat pe Juba și l-a determinat să-i abandoneze pe pompeieni. 
Între timp pompeienii (Optimates) reuniseră opt legiuni romane, o importantă infanterie ușoară și 20000 de călăreți , pe lîngă armata regelui Juba  cu 60 de elefanți.În timpul iernii Cezar și-a întărit trupele primind numeroșii fugari din tabăra adversă (două egiuni) și s-a mulțumit să-i hărțuiască pe adversari, până la sosirea restului trupelor sale, din Sicilia.  A obținut o victorie decisivă la Thapsus, apoi a mărșăluit spre Utica. S-au confruntat acolo : armata lui Cezar: 10 legiuni cu 50000 de soldați și 5000 de călăreți , contra armatei Optimates, cu 72000 de soldați, 14500 de călăreți și 60 de elefanți ). Pierderi: 1000 de morți în tabăra lui Cezar, 10000 de morți din tabăra adversă.
În timpul bătăliei Cezar a speriat elefanții punând să se sune din trompete enorme. După bătălie el a prins elefanții încercând să-i folosească la rândul său în lupte, dar cum a constatat că nu se putea, i-a eliberat.
Cei doi comandanți pompeieni s-au sinucis ulterior pe rând, ceea ce l-a șocat pe Cesar. 

Măsuri în favoarea săracilor

Caesar , rămas singur conducător al Romei, a început să adopte legi pentru ușurarea situației plebei, a sărăcimii din Italia.
O lege ce instituia un moratoriu pentru chiriile mai mici de 2000 de sesterți la Roma și mai mici de 500 de sesterți în restul Italiei.
Alte două legi au scăzut dobânzile pentru datornici , iar în anul 47 cei cu datorii mici ce fuseseră închiși pentru neplata lor au fost eliberați. Dar cei cu datorii mari au fost obligați să le plătească.

Prin altă lege, săracii au putut cumpăra grâu la preț scăzut.
Altă lege prevedea alocații pentru familiile numeroase .
Toți cetățenii urmau să primească circa 75 de dinari - ce s-au plătit în anul 46.
Au fost oferite poporului de asemenea spectacole, jocuri și banchete (la care participau câte 260000 de cetățeni odată!).

Legionarii au primit câte 8000 de dinari, adică aproximativ 20 de salarii. O cheltuială de 24000 de sesterți.
În plus au fost împroprietăriți peste 80000 de oameni , în special în colonii.



Măsuri administrative

Caesar a creat prefecturi în orașe, a înființat o bibliotecă națională cu cărți în limbile greacă și latină. A oferit cetățenie profesorilor și medicilor care încă nu o aveau. 
A inițiat o politică de construcție de mari lucrări la Roma: Curia, porticuri, basilică, forum. Asanare de mlaștini. Era preconizat un canal navigabil între Tibru și Adriatica.  

A pus la punct un nou  calendar, calculat de cei mai buni astronomi ai timpului său (între care Sosigene din Alexandria) și care stabilea durata anului la 325,25 de zile- introducând anii bisextili (Calendarul Iulian
A stabilit un etalon aur cu moneda aureus de 8,21g ce valora 25 de dinari și a instaurat moneda unică ce avea un raport aur/argint de 1/12. 
Trezoreria statului deținea 175 de milioane de dinari.
Caesar a reglementat și sistematizat administrația municipală în toată Italia, introducând și reforme sociale și economice, inclusiv o reducere drastică a numărului de primitori de cereale.
A stabilit rata anuală a dobânzii la maximum 12%, punând capăt cămătăriei, care devastase clasele de jos.
A organizat legislația sub forma codului de reguli care stau la baza dreptului modern.

Programul ambițios de reforme venea în contradicție cu interesele senatorilor corupți. 
Caesar a îndrăznit să rămână fidel credințelor sale despre o societate liberă lipsită de controlul aristocratic. Scopul lui Caesar era o nouă Republică, în care alegerile să fie legitime, iar corupția să fie temperată și controlată. Nu a încercat să desființeze senatul sau procesul electoral. Nu au existat încercări de a stabili un regat după tradițiile orientale. 
În Galia, Spania, Grecia și Africa de Nord a fondat noi orașe. A permis unui mare număr de locuitori din provincii să devină cetățeni romani, prin naturalizare. A distribuit pământuri în Italia pentru cetățenii săraci și pentru legionarii veterani, care au devenit astfel proprietari. 
Cezar a transformat orașul Roma prin mari lucrări și construcții impresionante. Un nou forum (căci cel vechi devenise prea mic) . Un magnific templu de marmură consacrat zeiței Venus, domina piața înconjurată de zeci de coloane. În fața templului zeiței, s-a amplasat o statuie ce îl reprezenta călare pe calul său favorit. Forul era împodobit cu fântâni și opere de artă.
Marele circ a fost restaurat și a început construirea unei noi Curia (sediu al senatului), în mijlocul Forului cel noi (Cunoscut ca Forul lui Caesar) . Ușile de bronz plătite de Cezar personal sunt folosite astăzi la bazilica San Giovanni in Laterano aflată la Roma.


. A deschis pria bibliotecă publică din Roma. Proiecta să ridice și un enorm templu dedicat lui Marte. Pentru a mări orașul, prevăzuse să deturneze cursul Tibrului. . 

A căutat să atragă de partea Romei nobilimea din provinciile cucerite , oferind de pildă unor nobili gali posturi în senat. (Aceștia îl numeau pe Caesar noul Brennus).
Întrebați-vă ce ar fi statul în care tinerii i-ar disprețui pe bătrâni; care ar fi starea școlilor, dacă elevii nu i-ar respecta pe profesori; cum s-ar putea însănătoși bolnavii, dacă ei n-ar asculta de medici; ce siguranță ar putea avea cei care navighează, dacă marinarii n-ar asculta de piloți. Natura a stabilit două legi necesare pentru binele oamenilor: unii trebuie să comande , ceilalți să asculte. Fără aceste legi, nimic nu poate dura decât o clipă. ”
Avea încă multe planuri. Și spunea:
Atâta timp cât a mai rămas ceva de făcut, consideră că n-ai făcut nimic.”

Calendarul Iulian

Pe timpul lui Caesar calendarul era relativ imprecis, se obișnuia ca din timp în timp să se intercaleze câte o lună suplimentară pentru a-l ajusta, dar politicienii foloseau acest mijloc și pentru a-și prelungi mandatele, astfel încât se pierduse corespondența cu calendarul astronomic.
Cezar a studiat în Egipt calendarul solar folosit de egipteni , apoi a adunat mai mulți savanți și le-a solicitat să elaboreze un calendar corect. 
A rezultat calendarul Iulian, de 365 de zile, iar la 4 ani de 366 de zile. Calendarul era bun, avea doar o mică inexactitate de 11 minute/an, ceea ce mult timp a fost o cantitate neglijabilă. Rezulta o rămânere în urmă de o zi la 128 de ani! Cu timpul decalajul s-a tot adunat, ajungând la 11 zile. . În secolul XVI papa Grigorie al XIII-lea a introdus un nou calendar, având ca bază tot calendarul iulian, însă o dată la 100 de ani anul care trebuia să fie bisect, (cu luna Februarie de 29 de zile) rămânea an obișnuit, cu luna Februarie de 28 de zile. Iar la 400 de ani această regulă să anulează, anul fiind bisect. Acest calendar e mult mai exact, dând o eroare de o zi la 7700 de ani.
Dar pentru a se ajunge din urmă zilele pierdute în decursul timpului (din sec. I î. Chr. până în sec. XVI) data curentă din noul calendar a fost avansată cu 11 zile. Decalajul s-a mărit acum la 13 zile.  Din 2100 se va mai adăuga o zi. 

Monedele în timpul lui Caesar

Aureus (dinarul de aur) - monedă de aur echivalentă cu 25 de dinari de argint sau cu 100 de sesterți.
În anul 49 î.Chr, Caesar a folosit aurul din Trezoreria publică , precum și aurul luat ca pradă în timpul războiului din Galia pentru a finanța cheltuielile militare. 
S-au bătut monede de aur în ateliere itinerante ce urmau deplasările legiunilor lui Caesar , apoi la Roma. Se folosea greutatea standard de 8,16 grame de aur de 24 de carate, Această monedă era numită aureus nummus sau denarius aureus


Să vedem cum a fost reprezentat pe ultimele monede emise în timpul vieții lui și apoi pe alte monede, emise la câțiva ani după moartea sa, când încă era ținut minte de contemporani:




Monedele emise în timpul ultimului an de viață al lui Caesar au fost comparate cu profilul bustului său găsit în Forulul lui Traian și se constată similitudinea profilelor . 


Există și intalii sculptate în timpul vieții lui Caesar, cum e acesta, care îl prezită tot din profil. 
E foarte probabil că îi semăna foarte bine. 

Cum a fost descris Caesar de istoricii antici?                                    

Suetonius (care a trăit între anii 70 și 140, deci născut la 114 ani după moartea lui  Caesar și scriind multe din auzite) îl descrie pe Cezar ca fiind „înalt, cu fața albă, puțin cam cărnoasă (contrar sculpturilor rămase- deci poate în anumită perioadă a vieții) membrele bine făcute, ochii negri și vii (aici iarăși e o contradicție față de alte mărturii) , o sănătate robustă, deși în ultimul timp a avut niște sincope neașteptate și chiar coșmaruri care îi tulburau somnul. El a avut de două ori atacuri de epilepsie în timp ce lucra. (Prin urmare simptomele de epilepsie apăruseră spre sfârșitul vieții și nu erau frecvente n.n.) Prea minuțios în îngrijirea persoanei sale, nu se mulțumea să pună să fie tuns și ras mereu, ci mergea până acolo că cerea să fie epilat , după cum îi reproșau unii, și nu se consola cu faptul că era chel, după ce constatase de mai multe ori că acest ghinion provoca glumele celor care îl vorbeau de rău. Așa că avea obiceiul să-și pieptene spre față părul prea rar și, printre onorurile care îi fuseseră decernate de senat și de popor, cel pe care îl primise și pe care îl folosea cel mai mult cu plăcere era dreptul de a purta cu orice ocazie o coroană de lauri. Se spune că și ținuta sa era de asemenea remarcabilă: se spune că purta un laticlav mărginit cu franjuri ce cobora până la mâini și peste el își lega mereu centura , de altfel foarte largă, de unde Sulla le sunea ceor mari: „Nu vă încredeți în acest tânăr cu centura prost pusă”. 
Din descrierea lui Suetonius rezultă că Gaius Iulus Caesar a suferit de apariția unor sincope doar spre sfârșitul vieții. Medicii contemporani care au studiat relatările despre boala lui Caesar au ajuns la concluzia că el ar fi putut avea nu epilepsie, sau de maladie lui Meniere (ceva legat de urechea internă), ci niște mini accidente vasculare , care ar explica amețelile , durerile de cap și faptul că a căzut de mai multe ori spre sfârșitul vieții. Aceste mini-atacuri cerebrale ar fi dus și la o stare psihică depresivă.

(Laticlav era un însemn onorific (ornamentum) rezervat inițial doar membilor ordinului senatorial și care se compunea dintr-o bandă largă de purpură dispusă vertical , de la gât până la poala veștmântului și care împodobea tunicile ample pe care le purtau senatorii pe sub togă. )

Velleius Paterculus (născut la 53 de ani după moartea lui Caesar) a scris despre el: „Născut din foarte nobila familie Iulia și scoborâtor - după părerea unanimă a scriitorilor din vechime, din Anchise și din Venus, el îi depășea pe toți concetățenii săi prin prestanța fizică, distingându-se prin vigoarea sa  și energia care-l caracteriza, o generozitate fără limite , un curaj supraomenesc și incredibil; măreția planurilor lui , rapiditatea acțiunilor sale militare, tăria sa în pericol îl făceau întru totul asemănător lui Alexandru cel Mare, dar un Alexandru sobru și care nu era înclinat spre mânie;  în toate împrejurările, în fine, nu folosea mâncarea și somnul decât pentru a se menține în viață și nu pentru plăcere
Tatăl lui Velleius Paterculus fusese praefectus fabrum (șef de lucrări) în serviciul lui Pompei și al lui Brutus, deci putuse să-i povestească fiului său destule despre Caesar) . Și dat fiind că Pompei și Brutus fuseseră adversarii lui Caesar, nu poate fi bănuit de flatare nemeritată a personalității lui Gaius Iulius Caesar. 
Velleius Paterculus și-a început cariera militară ca tribun militar în Tracia și în Macedonia, participând apoi sub comanda nepotului lui Augustus la campania contra Parților, în Armenia. A scris o Istorie romană ce trecea în revistă pe scurt istoria de la căderea Troiei la anul 30 după Christos

Lucain,(Marcus Annaeus Lucanus)  a scris în epopeea Pharsales, „Ardent, neobosit, zboară cu arma în mână acolo unde îl cheamă ambiția sau resentimentul.  Nu ezită să verse sânge. Să-și gestioneze succesele, să le continue, să apuce și să preseze norocul, să doboare tot ce se opune ridicării sale și să aplaude că și-a croit un drum printre ruine: așa era sufletul lui Caesar
(Să nu uităm că era o descriere dintr-o operă beletristică . Autorul s-a născut la 83 de ani după moartea lui Caesar)

Asasinarea lui Caesar

Realegerea repetată a lui Caesar de 4 ori consul, de 4 ori ca dictator, apoi dictator pe viață i-a speriat pe romanii care se temeau de instituirea unui regim monarhic.

Pe 15 martie 44, circa 24 de bărbați (care de fapt îi datorau totul lui Caesar: posturi, onoruri, poziție socială și bogăție, unii decepționați că nu primiseră un post la care aspirau ( se cunosc vreo 4), alții foști adepți ai  lui Pompei ce fuseseră iertați (se cunosc patru nume) și chiar cel pe care îl iubea ca pe un fiu, Brutus l-au atacat pe Caesar în Senat, cu pumnalele. Crima urma după o campanie de calomnii îndreptate împotriva lui Caesar , campanie menită să atragă adeziune opiniei publice la lovitura de stat. 

Cine era Brutus? 

Brutus era născut cam în anul 85 î. Chr, deci era cu doar 15 ani mai tânăr decât Caesar. În 44 avea prin urmare 41 de ani, nu mai era un copil. Ar fi fost aproape imposibil să fie fiul nelegitim al lui Caesar. Mama lui se căsătorise de foarte tânără cu Marcus Junius Brutus cel Bătrân , tribun al poporului, care a fondat colonia din Capua. Așadar ei locuiau în sudul peninsulei și nu aveau nici o legătură cu Caesar. Brutus tatăl a fost ucis de Pompeus (Pompei) , iar mama sa se recăsătorise cu Decimus Junius Silanus și a devenit mamă de încă trei ori.
A ajuns  metresa lui Caesar mult mai târziu, prin anul 64î.Chr., cînd fiul ei avea circa 20 de ani!
Dar Caesar a avut grijă de fiul amantei lui și l-a protejat în numeroase rânduri.
Brutus s-a alăturat lui Pompei (deși acesta îi ucisese tatăl) împreună cu unchiul său Caton. Pompei părăsise partidul populares (popularilor) , din care făcea parte Caesar și se alăturase partidului advers, conservator, optimates.  În anul 49 î.Chr se ajunge la luptă armată și Pompei a fost învins în bătălia de la Pharsala
Cezar a dat ordin ofițerilor săi să nu-l rănească pe Brutus dacă-l vedeau în bătălie. Deși acesta îl trădase, trecând de partea adversarilor săi.
Astfel Brutus a rămas în viață, în timp ce unchiul său Caton s-a sinucis după înfrângerea de la Thapsus
Împreună cu Marcus Junius  Brutus, un inițiator al uciderii lui Caesar a fost Cassius (Caius Cassius Longinus). Fost tribun al poporului, el a fost unul dintre locotenenții lui Pompei în timpul războiului civil cu Caesar.
În anul 45 î.Chr Cicero îl îndemna pe Brutus să răstoarne tirania, amintindu-i că strămoșul său prezumtiv pusese capăt domniei ultimului rege al Romei. 
 După bătălia de la Pharsala, din anul 48, fusese  tratat cu clemență de Caesar și fusese numit de el pretor, în anul 44. 

Se confirma ceea ce spusese chiar el, că „Cel mai mare dușman se ascunde acolo unde vei căuta mai puțin”. 
Inițial nu voise să participe la ședința senatului, dat fiind că era în toiul pregătirilor pentru campania din Grecia. Fusese avertizat că se va atenta la viața lui. Dar unul dintre principiile lui Caesar era:
Nu trebuie să ne fie teamă decât de teamă”. 

În timp ce clădirea senatului era în renovare, senatorii s-au întrunit pe idele lui martie la Curia lui Pompei. 

( la ordinul lui Augustus, locul în care a fost ucis Caesar a fost marcat printr-o dală de beton înconjurată de patru pereți înalți de 2m din piatră . Structura de beton, lată de 3m a fost descoperită în centrul Curiei lui Pompei) .
Curia lui Pompei avea o sală mare cu locuri dispuse în pantă, cu o suprafață de circa 400m2, situată pe Câmpul lui Marte, într-un cartier remodelat de Pompei cu prada adusă din Orient, unde Pompei realizase o barieră de aliați ai Romei în fața imperiului Parților. Alegerea avea legătură probabil cu proiectata campanie contra Parților. 
Senatorii care se temeau că odată cu sfârșitul Republicii își vor pierde posturile, au decis să-l asasineze pe Cezar. La senat era singurul loc în care Caesar nu era apărat nici de garda sa, nici de lictori. 

Caesar nu era înarmat pentru că era ilegal să se poarte arme în interiorul Senatului. Așa încât, chiar dacă fusese prevenit că ar putea avea loc un atentat, el respectase legea. Senatorii în schimb-nu!

Zvonuri despre complot circulau deja în oraș și o ghicitoare-Spurinna- îi prezisese lui Caesar o mare nenorocire „cel târziu pe Idele lui Martie”. Glumind, Caesar îi spusese că Idele sosiseră. Dar Spurinna replicase: „Da, dar n-au trecut încă”. 
Un sclav ar fi venit cu o veste la locuința lui Caesar, dar el plecase deja spre senat.
Artemidor din Cnid, un grec ce preda literatura greacă la Roma, aflase câte ceva, dar avertismentul său a ajuns de asemenea prea târziu. El i-a strecurat lui Caesar un bilet , dar Caesar, asaltat de solicitatori pe tot traseul până la Curia lui Pompei , nu a avut răgazul să-l citească. 
Caesar însuși , bun cunpscător al fizionomiilor, făcuse o remarcă în legătură cu Brutus și Cassius: „Acești oameni sunt prea palizi, deci dau de bănuit”.
În seara anterioară Caesar fusese invitat la Lepidus, unde petrecuseră până târziu. Apoi a avut un somn agitat, în timpul căruia s-a visat zburând spre cer, apoi strângând mâna lui Jupiter. Un semn că profețiile sumbre îi dăduseră de gândit. În aceeași noapte, soția lui Calpurnia l-a visat acoperit de sânge și a încercat să-l convingă să nu meargă la senat. 

Dar cel care l-a convins să meargă totuși acolo a fost Decimus Junius Brutus Albinus, unul dintre generalii apropiați ai lui Caesar  care urcase treptele la Cursus honorum mulțumită lui Caesar , care avea pentru el o mare afecțiune și încredere și pe care il trecuse ca moștenitor secundar în testament. El însă a fost unul dintre principalii instigatori la asasinarea lui Caesar.. . El și-a bătut joc de profețiile sumbre, venite - spunea el- din partea unor șarlatani.  Apoi- a argumentat el- nu era momentul să-i contrarieze pe senatori când avea nevoie de sprijinul lor pentru campania ce se pregătise. Argumentele lui Decimus Brutus l-au convins pe Caesar, care s-a dus la întrunirea senatorilor.

Înalt, majestuos, cu figura hotărâtă, Caesar alesese o ținută într-adevăr regală: toga colorată cu de purpură cu ornamente de aur și coroana de lauri de asemenea de aur.

 
Unii dintre senatori au ieșit, iar conspiratorii s-au apropiat de Cezar ce se așezase pe fotoliul său , pretextând că cer diferite favoruri. Unul (Tillius Cimber) s-a agățat de el rugându-l să-i grațieze fratele, dar apoi , cu o mișcare rapidă i-a rabătut toga peste umeri ca să-i imobilizeze brațele. Un altul (Casca)  l-a lovit în spate cu pumnalul, țintindu-i gâtul, dar dar arma a alunecat pe omoplatul lui. Dintr-un salt Caesar s-a desprins din strânsoare , i-a imobilizat brațul celui ce-l rănise cu pumnalul și a încercat să se apere cu stiul- instrumentul de scris pe care îl avea la el. Atunci Cezar a fost asaltat de circa33  de senatori care l-au rănit fiecare la rândul său. Cezar a ajuns cu greu până la statuia lui Pompei , sângerând abundent. Numeroasele răni îl aduseseră aproape de agonie. Atunci l-a văzut apropiindu-se pe  Brutus, și i-a spus în grecește: „kai su teknon” (καὶ σὺ τέκνον -și cu băiatul).  Văzând că împotriva lui e până și  fiul amantei sale de care avea grijă ca un tată timp de  20 de ani și  că e atacat de mulți senatori fără ca cineva să-i vină în ajutor, și-a acoperit capul cu toga, lăsîndu-i pe inamici să-l înjunghie. Unii comentatori presupun că a făcut asta ca să nu fie desfigurat. Dar nu e un motiv valabil: Caesar fusese deja rănit de două ori la față iar toga nu l-ar fi apărat de alte lovituri la figură, ba chiar le-ar fi favorizat, dându-le posibilitatea atacatorilor să-și aleagă nestingheriți locul în care vor lovi. . În această luptă deja pierdută, conspiratorii se temeau să-i aplice lovitura decisivă, străpungându-i în schimb diferitele părți ale corpului într-o tortură sinistră. Unele lovituri au fost îndreptate spre partea din josul pântecului în care puteau produce răni extrem de dureroase.  Medicul lui Caesar (Antisius) a numărat ulterior 23 de împunsături de pumnal, 22 nefiind letale. Toți vor să vadă că sunt implicați cât mai mulți, pentru a putea susține ulterior că a fost o acțiune colectivă a senatului. Și se temeau încă de privirea lui pătrunzătoare. Chiar și neînarmat, Caesar rămânea un luptător redutabil la cei 56 de ai ai lui.  Acoperindu-și fața, Caesar le-a arătat că a încetat să lupte și pot să-l „termine” fără teamă.

Stilus
Stilus era un instrument de scris ce se folosea pentru zgârierea literelor pe tăblițele cerate sau pe o tăbliță din argilă.. Se făcea din metal, din os sau din fildeș și avea lungimea de aproximativ 15 cm. Ținut în pumn pe post de stilet, rămânea liberă o lungime cu care nu se puteau face răni grave, dar se puteau face împunsături dureroase atacatorilor.

Strigând și folosind stilus ul pentru apărare, Caesar sperase că cineva îi va veni în ajutor- și se gândea probabil la cei pe care-i credea credincioși lui, la Marcus Antoniu și la Brutus. 
Dar Marcus Antonius nu se vedea, iar Brutus l-a atacat cu pumnalul în mână.  Atunci Caesar nu s-a mai împotrivit atacatorilor.   . 

Rolul lui Marcus Antonius
Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Caesar, fusese reținut de un conspirator (Caius Trebonius) ca să nu intre în sala în care se petrecea atentatul. Astfel, nimeni nu l-a învinuit că ar fi făcut parte dintre complotiști. Lictorii, însărcinați cu paza lui Caesar, au fugit. Senatorii care nu erau parte a complotului s-au îmbulzit la uși să iasă din sală. Cicero a fugit cu ei. 
Complotiștii au vrut să-l ucidă și pe Marcus Antonius, dar Brutus și apoi Trebonius s-au opus. De ce ?
E posibil ca între cei doi să fi fost o înțelegere tacită, neconsemnată de istorici.  

Cu un an în urmă , în anul 45 î.Chr, când Caesar era se oprise la Narbonne după victoriile din Spania, acelaș Caius Trebonius , unul dintre apropiații acestuia plănuise să-l omoare (Împreună cu o serie dintre conspiratorii din anul 44 î. Chr) și vorbise despre asta cu Marcus Antonius. Acesta din urmă refuzase să participe, însă nu îl avertizase pe Caesar.  Caesar era în mijlocul soldaților săi, triumfător în urma victoriilor din Spania.
Cicero a dezvăluit, după moartea lui Caesar , existența „complotului de la Narbonne”și faptul că Marcus Antonius fusese la curent cu el.(După ce Cicero fusese acuzat la rândul său că a instigat la uciderea lui Caesar). 
În a doua Philippică, XIV, Cicero a scris: „Și dacă e o crimă să fi dorit ca Cezar să fie ucis, ce ar trebui să credem despre tine însuți, Antonius? Se știe că tu ai format proiectul, la Narbonne, cu Trebonius”. Plutarh a scris și el în „Viața lui Antonius”(XIII) că „Trebonnius strecurase câteva cuvinte despre complot lui Marcus Antonius”, fără ca el „să denunțe asta lui Caesar”. 

Să fi avut și de această dată o poziție similară, de espectativă cu intenția de a profita ulterior în cazul reușitei atentatului? 
Cu câteva săptămâni înainte de Idele lui Marte, cu ocazia sărbătorilor Lupercalia Marcus Antonius îi întinsese lui Caesar o diademă regală. Poate era o provocare. Caesar a respins diadema cu fermitate. Dar rămânea ideea senatorilor că el va dori să fie înscăunat ca rege. 

τέκνον era cuvântul familiar pentru  băiatul meu/ băiete/fiule - un termen afectuos pentru un tânăr pe care îl protejase, chiar dacă nu îl adoptase oficial. 

Poate asta să-l fi înrăit pe Brutus, faptul că Iulius Caesar părea să-l favorizeze pe tânărul său  nepot, Octavianus, în loc să-l promoveze pe el ? 

Dar ce s-a întâmplat după asasinat? 
Pe scurt, Senatul l-a subestimat complet pe Marc Antoniu și dragostea poporului pentru Cezar.

Urmarea crimei a fost un război civil între armata lui Octavian și a lui Marc Antoniu și în final...instaurarea imperiului!


După trei zile, Caesar plănuise să ajungă în Grecia, la Appolonia, unde așteptau 16 legiuni și 10000 de călăreți sub comanda lui Octavian , deci un total de 100000 de ostași , plus trupe auxiliare și 1000 de piese de artilerie . Urma un război împotriva Parților, (perșilor) pentru răzbunarea înfrângerii suferite anterior de Crassus. Era și ocazia de a-l avea alături în luptă pe nepotul său Octavianus, pe care îl dorea urmașul său la conducerea Romei.

Suetonius a scris însă că planul lui Caesar era  să facă o expediție înpotriva Dacilor și apoi împotriva Parților.  Dacii îl sprijiniseră pe Pompeius și - cel mai important- aveau mari zăcăminte de aur.  Acest plan e dovedit și  de acțiunea ulterioară a lui Octavianus , care a arătat că era gata să intre în Dacia , continuând strategia concepută  de Caesar. 

 https://www.blogger.com/blog/post/edit/2855552946638966089/4697172056068182494?hl=ro


După asasinat

După crimă, complotiștii au ieșit strigând că au înlăturat un rege și un tiran. Cum cetățenii din Roma nu păreau să fie de partea lor, dar nu știat totuși cum să reacționeze, complotiștii s-au retras pe colina Capitoliului (escortați de gladiatorii lui Decimus Brutus)  pentru a se sfătui, căci mulțimea nu era de partea lor, cum speraseră, ci dimpotrivă.
(Câteva săptămâni mai târziu, Cicero a caracterizat uciderea lui Caesar: „Un act înfăptuit cu un curaj de bărbat, dar cu un creier de copil”). 
 De acolo „liberatores” (cum se autodenumiseră) au văzut cum trupul lui Caesar , pus în lectică, era dus de trei sclavi spre casa lui. Cetățenii începuseră să-i plângă moartea și vestea ajunsese la Calpurnia- soția lui Caesar, care a ieșit din casă însoțită de câteva femei, plângând. 
Descumpăniți de faptul că poporul nu era de partea lor, complotiștii- care se autointitulaseră liberatores- eliberatori, aveau nevoie de un nou plan.
Legalitatea republicană era acum reprezentată de consulul Marcus Antonius, iar Lepidus conducea trupele aflate pe insula Tiberina. .

Conspiratorii a decis să țină un discurs în forum. Pentru a fi siguri că au audiență, au plătit .Oamenii au luat banii, dar nu au arătat entuziasm fată de asasinarea lui Caesar. Brutus și Cassius au ținut discursuri în care  explicau că nu intenționează să ia puterea, ci să salveze republica. Afirmau  că nimeni nu fusese asasinat: doar un tiran  fusese ucis. Nu degeaba fuseseră puse în circulație zvonuri că Iulius Caesar ar fi intenționat să ceară senatului restabilirea regalității (deși nu trecuse decât o lună de când el refuzase diadema regală pe care i-o întinsese Marc Antoniu. )

Romanii urau monarhia și aveau o lege care reflecta asta. Orice roman putea ucide un tiran oricând și legal. Acest lucru era considerat „tiranicid” și dacă crima era declarată ca atare, toate legile adoptate de tiran erau anulate.

Oamenii nu au reacţionat prea bine la vestea uciderii lui Caesar, huiduindu-i pe complotiști.
Aceștia au fost nevoiți să plece din nou pe Capitoliu. .

Pe 17 martie situația politică era haotică. Odată cu declararea lui Caesar tiran, numeroasele sale legi și numiri ar fi fost anulate. Marc Antoniu a reunit Senatul la templul lui Tellus și a condus dezbaterile între partizanii lui Caesar și cei ai complotiștilor, care păreau să fie majoritari în acel for, dar în absența celor ce participaseră la asasinat, care se refugiaseră pe Capitoliu.
Antonius a  pomenit în treacăt, în fața senatorilor că  toți cei numiți în funcțiile lor de către Cezar - și era cazul tuturor complotiștilor-  urmau să rămână în curând fără funcții.
Senatorii au decis atunci că Iulius Caesar nu fusese un tiran. În acest caz însă, senatorii complotiști nu mai erau salvatori ai republicii, ci ucigași. 

Atunci Marc Antoniu, fostul co-consul militar al lui Cezar, a propus o idee: vom organiza funeralii fublice  pentru Cezar și vom adopta o lege care să ratifice toate deciziile lui Cezar. Iar senatul să-i exonereze de răspundere pe complotiști. Senatul a votat să nu existe urmărire judiciară pentru conjurați, fără a-i declara însă nevinovați. Această decizie nu făcea decât să amâne răzbunarea împotriva lor.
Cicero a lăudat discursul lui Marcus Antonius , menit să aducă o înțelegere generală. Cicero a pledat pentru o amnistiere generală a conjuraților și o „uitare” a uciderii dictatorului și a rolului jucat de diferitele persoane în evenimente. Pledoaria tindea să-l pună la adăpost și pe el însuși de eventualele acuzații de implicare în provocarea evenimentelor. 


El l-a chemat pe generalul Lepidus, care era cu un corp de armată pe insula de pe Tibru, să vină și să ocupe Forumul. 

Ca moștenitor prezumtival  lui Caesar,  a preluat de la Calpurnia documente aflate acasă la Caesar și o sumă mare de bani. De fapt a luat în posesie reședința lui Caesar. 
Dar de ce atâta grabă? De ce nu aștepta citirea publică a testamentului?
Interesant e faptul că soția lui Caesar, Calpurnia Pisonis, administra bunurile soțului ei, mai ales în timp ce acesta era plecat în campanii militare- care erau frecvente. Prin legea romană ea avea drept de moștenire asupra bunurilor soțului ei , dar Marcus Antonius nu a mai ținut seama de toate astea. 
Fiind consul în exercițiu, a convocat ședința senatului peste o zi, pe 17 martie. 

Testamentul lui Iulius Caesar

Dar cu puțin timp înainte de moarte, la idele din septembrie (13 septembrie ) 45î.Chr Caesar își modificase testamentul.
Suetonius a descris citirea acelui testament, ce fusese lăsat în păstrarea
marii Vestale.
(Poate Marcus Antonius sperase să găsească testamentul în casa lui Caesar, însă nu a fost așa)  .
Testamentul a fost deschis la solicitarea lui Lucius Pison, (
Lucius Calpurnius Piso Caesoninus) socrul lui Caesar și a fost citit în casa lui Antonius.

(De ce nu ceruse chiar Marcus Antonius să se citească testamentul?)   
Cezar își lăsase
grădinile sale de pe malul drept al Tibrului orașului Roma, ca să devină parc public. Lăsa moștenire câte 300 de sesterți (sestertios fiecărui cetățean roman. Averea sa de bază o împărțea nepoților lui din partea surorii sale.
Valoarea sesterților a variat în decursul timpului: 
  • 11,50€  pe timpul lui Catilina
  • 4,00€  pe timpul lui Caesar
  • 1,50€  pe timpul lui Augustus
  • 0,02€  în anul 300 

Deci 300 de sesterți însemnau cam 1200 € (echivalent)
Se mai poate face o echivalare știind că un sestertiu cântărea 2,551457g Ag. Dacă acum gramul de argint costă cam 0,8€, un sestertiu ar fi 2,04€ , iar 300 sesterți ar fi cam 612€ , dar puterea de cumpărare era diferită desigur. Reiese totuși că fiecare cetățean roman urma să primească un frumos cadou prin acel testament. 
Spre marea surprindere a tuturor și stupefacția lui Marc Antoniu, Iulius Caesar declara în testament că îl
înfiază pe unul dintre nepoți, pe Octavius, un tânăr fragil care avea doar 18 ani ,  lăsându-i moștenire trei sferturi din averea sa. Un sfert din avere era lăsat altor doi nepoți, Lucius Pinarius și Quintus Pedius. Caesar numea și o serie de tutori pentru un copil care i s-ar fi născut. Decimus Brutus era și el înscris în a doua categorie de moștenitori. Dar această mențiune arată că Iulius Caesar ar fi avut știință că urma să i se nască un copil și aici ne putem gândi fie că soția sa Calpurnia ar fi fost însărcinată (și poate a pierdut sarcina după nenorocirea uciderii soțului ei) fie la Cleopatra, care ar fi putut fi în situație asemănătoare. 

Desigur era pomenită în testament și soția lui Caesar, Calpurnia Pisonis,  dar cel care a descris evenimentele nu a găsit cu cale să amintească toate detaliile. Iar Calpurnia a fost în mod ciudat ignorată de toți istoricii, după moartea lui Caesar. După ce a fost descris cu amănunte visul ei premonitoriu, după ce Marcus Antonius i-a luat casa, documentele și banii, văduva lui Caesar pare să se eclipseze total. Nu se știe nimic despre viața ei după ce a devenit văduvă (în afară de faptul că nu s-a recăsătorit) .


Marcus Antonius
 (Marc Antoniu)  era născut în anul 83 î. Chr. Avea deci 39 de ani. După o tinerețe furtunoasă, se înrolase în armată, unde arătase reale calități. Devenise omul de încredere al lui Caesar.
Gaius Octavius Turinus
 (născut în anul 63) era nepotul surorii lui Caesar. Fusese un copil bolnăvicios și retras, dar Iulius Caesar l-a remarcat când, Octavius,în vârstă de numai 10 ani a ținut o orație funerară la moartea bunicii lui. În școală el se împrietenise cu Agrippa și cu Mecena, prietenii valoroase ce aveau să dureze pentru tot restul vieții. Caesar l-a urmărit în continuare pe băiat și , găsindu-l capabil, l-a numit pontif , apoi prefect al orașului, funcție în care muncea cu mult zel. L-a luat și în campania din Spania . Apoi și-a schimbat testamentul, lăsându-l ca principal moștenitor .Fapt pe care Octavius l-a aflat abia la deschiderea testamentului. Odată cu numele și averea lui Caesar, el moștenea și clientela acestuia, suportul politic . Părinții lui l-au sfătuit să nu primească moștenirea (temându-se de riscurile aferente), dar Octavius a decis să o accepte și să se numească Gaius Iulius Caesar Octavianus. . 

Marc Antoniu considera însă că el este moștenitorul politic al lui Caesar iar Octavianus moștenise doar averea și numele acestuia.

Incinerarea

Pe 20 martie,  trupul lui Cezar a fost adus în for , culcat pe un pat ornat cu fildeș și pe un așternut colorat cu purpură, iar toga lui însângerată a fost expusă pe un trofeu. .
Veniseră cetățeni din toate colțurile Italiei, dar mai ales mulți veterani.
MarcAntonius a ținut o cuvântare de rămas bun, o orație. Suetonius a scris că el a cerut heralzilor să citească cu voce tare jurământul prin care senatorii se angajaseră să apere viața lui Caesar. 

 El adaugă că ar face cu plăcere schim de locuri cu el. (Adică ar fi fost gata să-și dea viața pentru Cezar)

Antonius reamintește tuturor de tot ce a realizat Cezar. Le amintește de donații, de reformele funciare și de tot ce a făcut Cezar pentru oamenii de rând.

Apoi Antonius ia sulița pe care se află toga pătată de sânge a lui Cezar și începe să o fluture. Un actor care fusese angajat să joace rolul lui Cezar citează apoi o replică dintr-o piesă celebră a vremii: „A fost necesar să-i salvez, astfel încât să devină ucigașii mei? "- aluzie la generozitatea cu care Caesar îi iertase pe apropiații săi care îl trădaseră în trecut. .

În cele din urmă, portretul funerar de ceară al Cezarului este prezentat cu toate rănile , Marc Antoniu arătând fiecare înjunghiere în detaliu, în special loviturile umilitoare și „dezonorate” din jurul vintrei. (Căci fiecare dintre complotiști se ferise să-i aplice lovitura decisivă, voind ca toți să participe și să-și împartă astfel vinovăția) 

În acel moment, mulțimea  a fost în culmea furiei. Ea se revoltă și preia controlul asupra ceremoniei și a trupului lui Cezar. Mai întâi au încearcat să-l incinereze într-un templu, dar gardienii i-au împiedicat.

Nefericitul tribun Caiua Helvius Cinna a fost ucis de mulțimea furioasă fiind confundat cu unul dintre ucigași, ce purta acelaș nume. 

Mulțimea s-a întors la forum și a început să rupă lemne din clădirile din apropiere și să aducă mobila pentru a crea un rug funerar. L-au incinerat pe Cezar în centrul forumului. Între timp, mulți soldați încep să-și arunce armele și armurile în foc în semn de respect.Muzicienii angajați pentru înmormântare și-au aruncat în foc instrumentele și recuzita.  Apoi oamenii, acum isterici de durere, încep să-și arunce propriile obiecte de valoare în foc. Femeile și-au aruncat bijuteriile și amuletele de aur ale copiilor. Evreii, cărora Iulius Caesar le dăduse libertatea credinței, veniseră și ei să deplângă moartea dictatorului. Mulțimea a cerut răzbunare pentru moartea lui Caesar. 
Conform tradiției, incinerarea lui Caesar a avut loc în Forul roman, în apropiere de mormântul fiicei lui Iulia, unde a fost construit mai târziu templul lui Iulius Caesar. 

Dacă vizităm acum , la Roma ruinele forurilor romane, putem vedea în spatele coloanelor templului zeiței Vesta și ale templului lui Castor și Pollux un mic acoperiș de metal și o bucată de zid de piatră. E tot ce a mai rămas din templul ridicat de Augustus în amintirea lui Caesar. 
Piatra provine de la baza care șinea platformele oratorilor. Sub acel acoperiș se văd resturile altarului amplasat de senat în fața templului și care conținea cenușa lui Caesar. 
Ruina altarului e uneori acoperită cu monede sau cu flori- mai ales când la Roma se reconstituie evenimentul petrecut de Idele lui Martie.  


Este o subestimare să spunem că poporul Romei i-a dezaprobat pe asasinii lui Cezar. Orașul s-a întors împotriva lor și ei au fost forțați să fugă. Antonius a întors poporul roman împotriva politicienilor anti-cezari cu mare pricepere. Octavianus, după ce situația generală devenise clară, s-a arătat a fi de partea lui Marc Antonius, denunțându-i la rândul său pe asasini.
Ucigașii se baricadaseră acasă la ei și nu mai aveau altă soluție decât să fugă din Roma, abandonându-și bunurile.  

Cleopatra, care era cazată într-un palat lângă Roma, a plecat grăbită în Egipt. Iulius nu îl recunoscuse pe Cesarion drept fiul său. 
Octavian , întors la Roma, a luat legătura cu susținătorii lui Caesar și și-a stabilit obiectivul de a fi în echilibru cu partidul advers, 
S-a întâlnit cu Marc Antoniu și i-a cerut partea sa de bani din moștenire (căci Marc Antoniu , considerându-se el moștenitor, luase actele și banii disponibili din casa lui Caesar). Antoniu i-a răspuns că visteria e goală și el nu are pe moment banii ceruți. Octavian avea la el banii pregătiți pentru campania contra Parților, a declarat că se va descurca un timp și singur. Și a anunțat că va achita din banii săi banii care erau promiși cetățenilor prin testament. A ținut discursuri la Roma, însoțit de un grup de veterani, denunțând faptul că Antoniu a furat din proprietățile lui Caesar , inclusiv banii cuveniți cetățenilor, dar că el va plăti sumele din banii săi.El și-a vândut proprietățile , a împrumutat bani și a început să plătească sumele promise cetățenilor prin testamentul lui Caesar.  .
Antoniu și-a asigurat un proconsulat în Macedonia, apoi l-a schimbat cu unul în Galia Cisalpină.  În octombrie el a părăsit Roma cu soția luii i, urmând să preia conducerea legiunilor din Macedonia. 

Octavian și-a adunat și el o armată . 
După un an și jumătate de la uciderea lui Caesar, Octavianus va pronunța condamnarea la moarte a tuturor ucigașilor tatălui său adoptiv, ceclarând idele lui Marte drept „ziua paricidului”. Toți membrii complotului au fost urmăriți și uciși, pe rând. 


 După asasinarea lui Caesar, Cassius a fugit din Italia în Siria, iar Brutus a fugit în Macedonia, în anul 43. Amândoi și-au reunit forțele pentru a lupta contra celui de al doilea triumvirat format de Marc Antoniu, Lepidus și Octavianus. Cassius a fost înfrânt de Marc Antonius în anul 42, în bătălia de la Philippes și s-a sinucis. Brutus a avut o a doua bătălie contra lui Marc Antonius , dar fiind înfrânt s-a sinucis și el. După ce au triumfat împreună, Octavianus și Marc Antonius au devenit rivali, învingîtorul-Octavianus, devenind împăratul Octavian Augustus.



Se spune că atunci când Caius Matius a organizat jocuri comemorative în iulie 44 î.Hr. cu ocazia aniversării nașterii lui Caesar, cometa lui Cezar a început să strălucească pe cer (apariție atestată și de astronomii chinezi) și Etna a erupt, făcând din moartea lui o răsturnare cosmică. . Pe locul unde a fost incinerat, nepotul său și fiul adoptiv, viitorul Augustus, a ridicat un templu.
Cometa lui Cezar a fost probabil cometa istorică cea mai strălucitoare chiar și ziua. Ea a apărut pe cer  în timpul Ludi Victoriae Caesaris  și a putut fi văzută timp de șapte zile.
Suetonius a scris că în timp ce se derulau celebrările, (probabil pe 23 iulie)  „o cometă, care se ridica spre ora 11, a strălucit șapte zile la rând și s-a crezut că era sufletul lui Caesar primit în cer


În anul 19 î.Chr Augustus a emis o monedă
 ce comemora acel eveniment: 
pe avers profilul lui Caesar cu însemnele de Pontifex maximus,
 iar pe revers imaginea cometei și inscripția DIVUS IULIU 

În zilele noastre, oamenii vin uneori de departe pentru a lăsa câteva flori, o poezie, o lumânare pe locul unde se crede că Cezar a fost incinerat și să perpetueze amintirea celui care a vrut să fie „primul din Roma”. 




Portret realizat de David Samuel Stern, care a fotografiat bustul lui Caesar aflat la Metropolitan Museum of Art din New York. Cele trei fotografii au fost colorate diferit, decupate și asamblate apoi pentru a realiza acest frumos mozaic.
Câteva dintre frazele lui Cezar au rămas celebre, fiind caracteristice pentru personalitatea lui:
Veni, vidi, vici”- Am venit, am văzut, am învins. Relatare succintă a unei victorii fulgerătoare, obținute în Asia Mică..
Sunt constant ca steaua nordului- exemplu de consecvență.
Experiența, iată maestrul tuturor lucrurilor- Se spune și pe la noi: experiența te învață. 
Oamenii cred cu ușurință ceea ce își doresc - adică vor crede ușor ceea ce vor să creadă.
Lașii mor de mai multe ori înainte de a muri cu adevărat.- Adică teama de moarte e la fel de rea ca moartea însăși.
Pericolul știe bine că Cezar e mai periculos decât el.- 
Oamenii, la un moment dat sunt stăpânii destinului lor.- O anumită acțiune întreprinsă într-un moment decisiv poate schimba cursul vieții.
Pericolul pe care-l presimți dar nu-l vezi e cel ce te tulbură cel mai mult. - 
Prefer să fiu primul om aici decât al doilea la Roma (ajungând la un mic sat din Alpi)- dorința de a avea suprema recunoaștere din partea semenilor.
Războiul dă învingătorilor dreptul să pună orice condiții celor învinși.
Responsabilitatea pentru greșeli se pune ușor pe seama morților.
Toți oamenii au în mod natural în inimă dorința de libertate și ura de sclavie. 
Am găsit Roma ca oraș din cărămidă și am lăsat un oraș de marmură.