Se afișează postările cu eticheta poezie suleyman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie suleyman. Afișați toate postările

duminică, 21 aprilie 2013

Cum l-a pacalit Hurrem pe Suleyman sa o ia de nevasta

Adevărul despre Suleyman şi Hurrem

Soliman Magnificul 

Soliman (Suleiman) era fiul lui Selim I (cel Crud) și al lui Hafsa Hatun, de origine mongolă - sau tătară, după alte surse..  Născut probabil la 6 noiembrie 1494
Istoricul Ahmed Tevhid bey a scris că Selim I ar mai fi avut alți 3 fii, a căror moarte ar fi ordonat-o (după uciderea a doi fii ai fraților lui și a unui unchi) înainte de moarte, pentru a asigura domnia lui Soliman.
Soliman a avut o soră mai mare cu un an decât el, Fatima. Ea a fost căsătorită mai întâi cu Mustafa Pașa, guvernator în Antakya. Au divorțat însă repede, pentru că Mustafa devenise homosexual și nu se mai interesa de soția lui. După 6 ani s-a căsătorit cu Kara Ahmed Pașa, ce a fost promovat mare vizir , dar a sfârșit prin a fi executat. Fatima s-a căsătorit a treia oară la 69 de ani , cu Hadim Ibrahim Pașa. A murit la 73 de ani și a fost înmormântată în mormântul celui de al doilea soț. 

Cadânele lui Soliman
Soliman, ce a domnit între 22 sept.1520 și 7 sept.1566 a avut 4 concubine principale (cadâne), dintre care cele mai cunoscute au fost :

Roxelana (numită şi Roxolana, Rossa, Ruziac, dar ştiută şi după numele turcesc Hürrem sau Karima) şi 

Mahidevran Gülbahar  Sultan (1498-1581) (de origine albaneză, după unele surse,  sau caucaziană- alte surse spun că ar fi fost fiica   beiului Mirza Abdulah al Kabardiei, deci ar fi fost tătăroaică).

Alte două concubine, mai puţin cunoscute au fost: Fülane Hatun (1496-1550), grecoaică şi Gülfem Hatun. (de origine albaneză sau siciliană, s-ar fi numit Rosalina). După alţi autori, Gülfem ar fi fost aceeaşi persoană cu Mahidevran.

Mama lui Soliman, Ayşe Hafsa Sultan (1479-1534) era -se pare- fiica lui Mengli I Girai, (1445-1515) hanul Crimeii, era  de origine tătară.
Puțin după urcarea pe tron, Soliman a înăbușit o revoltă  și a trimis armata sub conducerea Piri Pașa în campanie militară împotriva Ungariei (pe care avea să o desființeze ulterior ca stat ). Turcii au ocupat cetatea Belgradului , primind apoi felicitări din partea trimișilor Veneției, Rusiei și Ragusei. Apoi sultanul l-a numit pe favoritul său Ibrahim, cu care era prieten din copilărie,  Mare vizir (la mai puțin de 30 de ani)- în 1523. 
A urmat o campanie împotriva insulei Rhodos, care a fost cucerită cu grele pierderi (60 000 de otomani) în timpul luptelor ce au durat 5 luni. 

Cum arăta în realitate acest sultan şi cum se îmbrăca ?

Putem vedea din portretul făcut de marele pictor Tizian,
Portretul lui Soliman  
(atribuit lui  Tizian. 1530)
dar şi din descrierea trimisului Veneţiei, Bartolomeo Contarini, care a scris: 

" În vârstă de 26 de ani, el este înalt dar slab, cu un ten delicat. Gâtul său este puţin prea lung, faţa lui este îngustă, iar nasul sau e acvilin (coroiat). El are o uşoară mustaţă şi o barbă scurtă; totuşi el are o prezenţă agreabilă, chiar dacă pielea are tendinţa de a deveni palidă"


Din portretul lui Tizian, făcut  ceva mai târziu,  barba abia se zărește, mustaţa castaniu-roşcată a devenit mai deasă, dar gâtul lung şi subţire a rămas caracteristic. Turbanul foarte mare îi acoperă fruntea în întregime, ochii mici privesc înainte. Nasul lung şi coroiat a fost probabil puţin ajustat, pentru a flata modelul. Caftanul roşu nu are ţesătura cu fir de aur ca cele ce le  vedem în serial dar care nu existau de fapt în epoca aceea în Turcia. El era totuşi împodobit cu nasturi cu perle  şi broderii la mâneci. Sultanul purta şi o blană, probabil de vidră. 
Remarcăm turbanul uriaş, cu ţugui roşu, care se poate vedea în absolut toate imaginile de epocă, dar pe care realizatorii serialului de televiziune au ales să-l ignore. 
(Bine, serialele nu sunt documentare, nu? Deşi...au pretenţia că reproduc cu fidelitate datele istorice). 
Dacă i-am fi văzut în serial pe sultan şi pe înalţii demnitari turci cu turbanele lor uriaşe pe cap, iar pe cadâne cu şalvari, cu capul acoperit şi cu bluze fără decolteu,aşa cum erau de fapt,  serialul nu ar mai fi avut acelaşi succes. De asemenea, nici padişahul şi desigur nici supuşii lui nu purtau haine cu fire sclipitoare, aşa cum vedem aproape mereu în serial. (țesăturile cu fir de aur sau argint nu apăruseră încă pe acele meleaguri)
Acest model de turban poartă numele de selimi, după numele sultanului Selim, (tatăl lui Soliman) care a inaugurat această modă. Dacă sultanii dinaintea lui Selim purtau un simplu fes (bonetă cilindrică), Selim a folosit o bonetă cu vârf rotund, în jurul căreia se răsucea de mai multe ori un șal lung, rezultând un acoperământ pentru cap ce semăna cu coroana șahilor Persiei (tadj), cu care se asemăna Selim. 
Culorile turbanelor erau de asemenea stabilite cu strictețe prin regulile instituite de Selim și de Soliman.
Cei care aveau legături de sânge cu urmașii profetului Mahomed aveau dreptul să poarte turbane verzi. Ceilalți musulmani otomani erau obligați să poarte numai turbane albe, regulă valabilă și pentru sultan (padișah).
Creștinii erau obligați să poarte turbane albastre- ca semn distinctiv. Evreii purtau turbane galbene. Culoarea neagră era rezervată celor considerați cei mai răi, celor de religie zoroastriană  și persanilor .
Regulile acestea erau valabile doar în interiorul imperiului otoman, în statele suzerane turcilor (adică ce plăteau tribut, dar nu făceau parte din imperiul turc) puteau fi purtate turbane de orice culoare dorea posesorul. 
În schimb, în serialul de televiziune sultanul Suleyman e înfățișat la un moment dat purtând un mic turban negru! 😀

Iata - în partea dreaptă a imaginii- cam cum ar fi trebuit să fie îmbrăcate personajele,
după tablourile cunoscute din acea epocă. (Am păstrat proporţia dintre turban şi figură pentru sultan, pentru celelalte personaje prevăzând turbane ceva mai mici). Spre comparaţie, în partea stângă este o imagine din serial.
 

De fapt, o astfel de scenă nu ar fi putut avea loc în realitate, pentru că femeile din seraiul sultanului erau complet separate de orice bărbaţi, în afară de sultan, singurii care mai aveau acces acolo fiind eunucii (bărbaţi castraţi).
Sultanul ar fi trebuit să stea "turceşte" pe tronul care era făcut special mai lat, ca o banchetă.

În 1521, în timp ce Carol V de Habsburg și Francisc I regele Franței se luptau între ei pentru a obține coroana Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Soliman a ocupat orașul Belgrad, apoi a invadat Ungaria (în 1526 a ocupat Buda).
Domnul Moldovei,
Ștefăniță Vodă a refuzat să participe la campania otomană din Ungaria în 1521, ba chiar a masacrat 4000 de turci care au participat la o campanie de jaf în Polonia.
În
Țara Românească, voievodul Radu de la Afumați a înfrânt în mod repetat trupele Pașei de la Nicopole, Mehmed-beg (ce încerca să preia conducerea Țării Românești și să o transforme în pașalâc.

În prima etapă Solimann a decis să transforme Ungaria în pașalâc turcesc (stat total aservit otomanilor ). Și a decis să-l pună rege pe Ioan Zapolya. Cum în 1527 Zapolya a fost alungat de arhiducele Ferdinand, fratele lui Carol V, în 1529 Soliman a invadat din nou Ungaria și l-a impus din nou pe Ioan Zapolya, care s-a angajat să plătească tribut. Pentru a se asigura de asta, sultanul a lăsat la Buda o garnizoană de ieniceri. Apoi armata turcă a asediat Viena, fără succes însă. 
A urmat o perioadă în care puterea Habsburgilor a alternat în Ungaria cu regele susținut de otomani.
După moartea lui Ioan Zapolya
în 1541, Soliman a intrat din nou în Ungaria, alungându-i pe habsburgi și a desființat statul maghiar, transformând regatul maghiar în provincie otomană, condusă de un beglerbey. 
Sultanul a speculat și disensiunile religioase din Europa, declarând că sprijină protestantismul (împotriva Habsburgilor catolici) , pașalâcul Ungaria devenind un bastion al calvinismului (unii contemporani europeni vorbind de „calvino-turcism”.

O imagine de epocă îl prezintă pe  Ioan Sigismund Zapolya venit să fie pus rege al pașalâcului Ungaria de către Soliman.


Remarcăm că în timp ce înaltul reprezentant al pașalâcului Ungaria (care poartă încălţăminte cu toc înalt) îngenunchiază cu căciula în mână în faţa puternicului sultan iar toţi cei din delegaţia maghiară au de asemenea căciulile în mâini şi se pregătesc să îngenuncheze, toţi demnitarii turci au turbane mari albe cu ţugui roşu pe cap. Cei de rang mai mărunt (cu atitudine mai plecată în spatele tronului - poate traducători) poartă fesuri. Desigur sultanul poartă cel mai mare turban, ornat cu un ciucure negru.  
Sala divanului,
fereastra de aur la dreapta

Sunt redate cu minuţiozitate până şi detaliile covorului şi ale tronului plasate în faţa cortului drapat cu materiale înflorate. De pe crenelurile cetății alăturate se zăresc niște privitori. Să fie niște femei? 
 
(Cine a vizitat palatul
Topkapî a văzut că femeile puteau zări cele ce se petreceau în marea sală de primire dacă stăteau în genunchi pe un coridor aflat la etajul I al haremului, care avea un grilaj la nivelul pardoselii prin care se putea  privi în  sala de festivităţi . După cum se ştie femeile aveau acces doar în clădirea haremului, total separată faţă de spaţiile rezervate bărbaţilor  şi în care în afară de sultan  mai puteau intra doar paznicii castraţi - eunuci ). Aici însă probabil nu erau femei, fiind vorba despre campania militară  din 1529, când Ioan Zapolya a fost numit de sultan rege al statului vasal Ungaria (ce avea să devină paşalâc turcesc). Se văd crenelurile cetăţii Zimony (Zemun -aproape de Belgrad, în Serbia de astăzi, cucerită de turci de la sârbi în 1521).

Într-adevăr, sultanul şedea "turceşte", cu picioarele încrucişate sub el pe tron, nu aşa cum e prezentat în serial.

În această pictură realizată de pictorul flamand Hans Eworth în timpul vieții sultanului, acesta e reprezentat călare pe un frumos cal împodobit cu un ciucure alb. Sultanul poartă turbanul uriaș cu țugui roșu foarte lung, un strai roșu lung și un caftan fără mâneci, căptușit cu blană de hermină. 

Cum era viaţa în harem

Locuinţa privată a padişahului şi a femeilor care îi aparţineau sub o formă sau alta (ca soţii sau sclave) a suscitat imaginaţia tocmai pentru că nu se putea intra acolo. 
Existau acolo uneori 600, alteori chiar 1500 de femei, de toate vârstele (pentru că rămâneau acolo până la moarte). Ele erau păzite de eunuci (bărbaţi castraţi) . Ele fuseseră aduse drept plocon, sau capturate în campanii militare, ori cumpărate din copilărie sau adolescenţă. În serai erau învăţate să cânte şi să danseze.  Muzicienii care erau chemaţi uneori să cânte acolo erau legaţi la ochi. Dacă era nevoie să intre nişte bărbaţi în harem, de pildă pentru reparaţii ale clădirii sau pentru alt motiv, eunucii le încuiau pe femei în alte încăperi.

Vizirii nu aveau acces decât în sala tronului sau în sala consiliului de miniştri (sala divanului). În această sală se putea privi dintr-un turn aflat în legătură cu haremul printr-o ferestruică „de aur”. Sultana valide sau chiar sultanul priveau uneori, nevăzuți  din spatele grilajului la desfășurarea ședințelor. Dacă sultanul lovea în grilaj sau trăgea o perdea roșie la fereastră ședința lua sfârșit și vizirii mergeau câte unul să dea raportul în sala de audiențe.  .

 Deci  e clar, scenele de conversație dintre oricare dintre bărbații necastrați (afară de sultan) și oricare dintre femeile din harem erau excluse.
Prin urmare nici una dintre scenele imaginate în serial  serial în care Hurrem sau oricare alta dintre femei discută cu un bărbat care nu le este soț sau fiu nu ar fi putut fi posibilă. 
Résultats de recherche d'images pour « Kizlar agasi »Femeile dormeau în dormitoare comune şi erau supuse unei ierarhii stricte, conduse de Valide (mama sultanului) şi de Kizlar agasi ("prinţul fetelor"), şeful eunucilor negri.
 (Eunucilor negri li se tăiaseră testiculele și penisul. Capturați în general din Egipt, Abisinia sau Sudan, ei serveau în harem. Existau și „eunuci albi”, cărora  li se lăsaseră testiculele dar li se tăiase penisul . Aceștia slujeau în clădirea guvernamentală, în încăperi în care nu intrau femeile din harem. Kapi agasi, șeful eunucilor albi era intendentul palatului.). Eunucii nu erau musulmani, fiindcă islamul interzice castrarea! Interdicția era ocolită prin folosirea sclavilor castrați capturați fie din Europa (un mare număr de unguri, dar și germani sau slavi, georgieni, armeni și circazieni), fie din Africa. Dacă la început eunucii erau toți albi, începând din 1485 pentru harem erau preferați sclavii negri, proveniți în general din Ethiopia sau din zona lacului Ciad, aduși de către călăreții arabi.

   
Tinerii africani rezistau mai bine la dureroasa operație, de pe urma căreia supraviețuia doar unul din zece (date fiind condițiile în care se efectua aceasta).  Se estimează că erau cam 600-800 în palatul de la Constantinopol. (În serial nu e prezentat însă nici un eunuc negru).
După mai multe secole s-au găsit desene cu peisaje 
africane pe pereții fostelor camere ale servitorilor din palat.
 În 1587 , pentru prima dată un sclav negru a devenit șef al eunucilor, cumulând apoi și titlul de pașă. El era comandantul halebardierilor din palat, administratorul proprietăților mamei sultanului și ale fiilor acestuia, intendent al moscheilor imperiale și al fundațiilor religioase de la Mecca și Medina. El avea în subordine 313 fundații religioase, cărora le administra veniturile . Se înțelege că această înaltă poziție îl punea în situația de a conduce din umbră afaceri importante ale imperiului otoman și chiar să se amestece în înscăunarea padișahilor. 
Eunucii erau cei care intermediau comenzile de bijuterii, îmbrăcăminte , blănuri sau parfumuri pentru femeile din harem, fiind singurii care puteau vorbi cu negustorii. Ei vedeau eșantioane, făceau plățile și aduceau produsele în harem. 
Ei le escortau pe sultane când acestea erau deplasate din haremul imperial și duse în vechiul serai (seraiul lacrimilor- considerat loc de exil pentru sultanele căzute în dizgrație). Tot ei organizau diferitele ceremonii de căsătorie, înmormântare sau circumcizie. Când îmbătrâneau și se considera că nu mai erau de folos, eunucii erau trimiși de obicei în Egipt, alții au fost expulzați la Hijaz, Gallipoli, Cipru, Limni sau Sham. În cazul în care activitatea lor politică exercitată în beneficiul propriu era dată în vileag, șefii eunucilor erau executați. Cum șefii eunucilor erau extrem de bogați, ei și-au legat numele și de construcții făcute din fonduri proprii (moschei, băi, școli islamice)
Eunucii au devenit liberi după 1918, când a fost abolită sclavia în Turcia.
  
Singurele prilejuri de distracţii în harem erau petrecerile de la căsătoriile fiicelor sultanului, la naşterea unor prinţi sau la sărbătorile religioase. 
Pe padişah, femeile nu îl vedeau decât rareori, aproape niciodată. Ele erau obligate să se ascundă când auzeau pașii sultanului, care purta papuci cu ținte ca să facă zgomot în mers. La auzul zgomotului de pași, femeile erau obligate să părăsească rapid încăperea înainte de intrarea sultanului, pentru a nu îl deranja cu prezența nesolicitată. Doar dacă una dintre noile sosite era remarcată de Aga sau de Valide, ea ar fi putut intra în serviciul acestora şi să fie- eventual- prezentată padişahului. Dacă acesta o plăcea, favorita putea părăsi dormitoarele comune de la parter şi primea un apartament la etaj şi servitoare personale, dar situaţia se putea schimba în orice moment şi favorita putea redeveni o sclavă anonimă la parter, de data asta pentru totdeauna. Dacă se schimba sediul haremului, femeile puteau beneficia de o călătorie în trăsuri sau nave prevăzute cu grilaje la ferestre. Altfel, ele nu ieșeau din clădirea haremului.  
Cazurile în care suveranul lua în căsătorie pe una dintre aceste femei erau foarte rare. Primul caz cunoscut este al lui Soliman cu Roxelana (Hurrem), apoi tânărul sultan Osman a luat-o în căsătorie în 1622 pe Ukayla și în fine sultanul Abdulmecid s-a căsătorit cu Bezmiara. 
Când una dintre favorite (gözde) devenea concubină (cadână) şi mamă, celelalte încercau să o discrediteze, să o facă să avorteze sau să-i ucidă copilul nou-născut. Fiecare se străduia să-şi promoveze propriul fiu spre tron, iar cel care devenea padişah îşi omora toţi fraţii şi nepoţii, pentru a elimina concurenţa. 
La urcarea pe tron a lui Mahomed III, în 1596, au fost aruncate în Bosfor şase concubine însărcinate şi au fost ucişi 19 fraţi ai săi, cărora li s-a construit apoi un frumos mausoleu. 
Din 1603 prinţii au fost închişi în apartamente izolate (kafes) de unde nu ieşeau decât dacă urmau să urce pe tron.
Era un loc ce nu semăna cu poveştile din 1001 de nopţi, ci mai degrabă un univers carceral bântuit de crime şi de intrigi. Se citează cazul sultanului Ibrahim (1640-1646), care a ordonat după o noapte de orgie ca toate femeile din harem să fie legate în saci şi aruncate în mare, pentru că dorea să schimbe efectivul. (Ibrahim I era instabil mintal iar mama lui Kösem conducea imperiul, participând chiar la reuniunile Divanului, ascunsă însă după o perdea - căci femeile nu puteau fi văzute decât de soții sau de fiii lor)
Sultanul Mahmud II avându- i alături pe
Darüssaade Ağası (șeful eunucilor negri) și pe 
Silahtar Ağa 
Şeful eunucilor avea rang de paşă, 300 de cai,  era singurul care putea intra la padişah oricând şi avea autoritate asupra trezorierului şi miniştrilor. (Nici chiar marii viziri ori membrii familiei sultanului nu puteau intra la sultan oricând). 
Bucătarii aduceau platourile cu mâncare la intrarea în harem, într-o încăpere prevăzută cu dulapuri înzidite. De acolo, mâncărurile era luate apoi de eunuci şi predate servitoarelor, ce le aduceau la mese.
Macheta palatului Topkapî


Coroana lui Soliman


Soliman a primit în dar, în 1532, o tiară cu patru niveluri, întruchipând patru coroane suprapuse,  realizată la Veneţia. Tiara avea în vârf un panaş de asemenea uriaş, din pene. Se pare că această tiară a măgulit orgoliul lui Soliman, fiind mai mare decât a papei !
Cercetătorii afirmă că această tiară /cască a fost comandată bijutierilor  venețieni , ca și alte bijuterii costisitoare, prin intermediul marelui vizir Ibrahim și al consilierilor  Iskender  
Çelebi și al bijutierului Alvise Gritti, numit ulterior trezorier șef. 
Sultanul a fost portretizat purtând-o într-o gravură făcută de Agostino Veneziano în 1535. 
Se remarcă şi aici marele nas coroiat al sultanului şi gâtul foarte lung şi subţire, pe care tiara încearcă să-l mascheze printr-o prelungire pe ceafă. Sultanul avea o mustaţă subţire şi o barbă scurtă, probabil căruntă la acea dată, după cum este desenată. (Barba pare a fi de culoare deschisă, poate blondă și înspicată cu fire albe).
El pare cam matur la 38 de ani  (când a primit tiara). Tiara a fost expusă la Veneția înainte de a fi trimisă sultanului și se știe exact cum arăta . Era compusă din patru coroane suprapuse fixate pe o cască în stil austriac și având în vârf un ornament din pene .Coroana din aur presărată cu diamante,  perle, rubine , smaralde  și un turcoaz mare , cântărea 8 kilograme .

Probabil că faimoasa tiară era greu de purtat, pentru că avea cam aceeaşi mărime cu turbanul uriaş obişnuit, dar era făcută din aur şi pietre preţioase.
Tiara a fost probabil comandată ca răspuns la încoronarea împăratului Carol Quintul de către papa Clement VII („Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta”- cum a scris Eminescu în Scrisoarea a III-a) , așa încât sultanul și-a dorit un simbol care să afirme pretenția lui de a domina lumea. Casca ce avea patru coroane suprapuse a fost livrată pe 12 mai 1532 lui Ibrahim Pașa, la Veneția. 
Casca a fost folosită împreună cu o șea și un tron cu pietre prețioase pentru a demonstra bogăția și măreția sultanului în fața europenilor.
În timpul campaniei purtate de Soliman , în 1532, aceste piese de orfevrerie au fost purtate în defilare somptuasă pe traseul de la Istanbul la Viena. La Belgrad străzile au fost decorate cu un arc de triumf inspirat de Imperiul roman , pe sub care au defilat servitori îmbrăcați luxos ce purtau acele obiecte scumpe. În orașul Niș (din actuala Serbia) o procesiune similară a fost urmărită de trimișii Habsburgilor din vârful unui minaret. Apoi, trimișii austrieci au putut contempla casca și alte obiecte din aur în cortul de recepție al sultanului. Gravurile care înfățișau faimoasa tiară au contribuit la atribuirea în Occident a apelativului „Magnificul” lui Soliman. 
E foarte probabil ca după aceste etalări somptuase cele patru coroane să fi fost demontate , bijuteriile refolosite, iar casca ce forma baza tiarei să fi fost oferită drept cadou lui Ferdinand I împăratul Sfântului Imperiu germanic, căci apare o astfel de coroană în gravurile de epocă. 

Serialul nu a prezentat deloc această tiară cu patru coroane, deși ea a fost celebră în epocă. 

Interesant este că Soliman era şi poet. El a scris poezii de dragoste, semnându-le cu pseudonimul Muhibibi. (Îndrăgostit)
Iată una dintre poezii, adresată, desigur , lui Hurrem:
"Tron de mihrab, averea mea, dragostea mea, clarul meu de lună.Tovarăşă intimă, confidenta mea, tot ce am, singurul şi unicul meu amor. Cea mai frumoasă printre admirabile... Primăvara mea, izvorul tuturor bucuriilor, sursă de lumină, steaua mea strălucitoare, lumina nopţii mele... Dulcele meu zahăr, comoara mea, roza mea, singura ce nu mă dezamăgeşti în această lume...Constantinopolul meu, Caramanul meu,  centrul  Anatoliei mele, Badakhchanul meu, Bagdadul meu şi Khorasanul meu. 
Dragostea mea cu păr negru şi sprâncene frumoase , cu ochi languroşi şi perfizi... Mereu ţi-aş cânta laude Eu, îndrăgostit cu inima tulburată, Muhibbi cu ochii plini de lacrimi, sunt fericit."
Observăm că sultanul remarcase faimoasa perfidie a iubitei, dar asta nu l-a oprit să o iubească nebuneşte. El este încântat de părul ei negru și de sprâncenele probabil bine conturate. 
În altă poezie, Soliman scria:

Sunt sultanul Dragostei
Şi un pahar de vin ajunge
Să mă încoroneze
Pe timpul acela se înțelege că sultanul se delecta cu băuturi alcoolice fără reținere.  

Cine era Hurrem

Celebra Roxelana (1510-1558) era de origine din Rutenia, de unde fusese răpită de tătari şi vândută ca sclavă. 
Regiunea "Rutenia" se situa în zona locuită din vechime de daci, cu puternice legături cu imperiul roman, unde a fiinţat voievodatul Maramureşului, cu capitala la Sighetu Marmaţiei (între anii 1199 - 1402), ulterior integrat în voievodatul Transilvaniei. 
Din 1397, în zonă au început să vină şi ruteni, din Polonia, amestecându-se cu populaţia dacă (străromână).

Să fi fost Roxelana de origine română?

Roxelana era porecla ce indica faptul că e din neamul roxelanilor. Numele roxolanilor derivă din sarmatul Rukchan „strălucitori, glorioși”, apropiat de vechiul cuvânt persan Râwukhshan, ce este și la originea prenumelui „Roxana” (nume purtat printre altele și de soția persană a lui Alexandru cel Mare), forma iraniană a numelui fiind Roshnak روشَنَک  sau Roksâna رکسانا  iar în Europa sub formele Roxelane, Roxanne, Ruxandra (în România) sau Oksana (în Ucraina).  Roxelanii (roxolanii) erau  o ramură a sciţiţilor (după Strabon-istoricul și geograful născut în apropiere de Pontul Euxin în anul 64 î.e.n. ) , vorbitori de limbă scită -apropiată de cea iraniană (persană), nomazi care ar fi migrat în secolul I în Bărăganul nostru. Ei s-au aliat cu dacii împotriva romanilor , apoi în anul 260 au atacat provincia romană Panonia . După anul 330, roxelanii au părăsit regiunea Dunării de Jos sub presiunea goţilor . O parte s-au stabilit în Imperiul Roman, alţii au rămas la marginea Imperiului Roman,  În epocile ulterioare, roxelani se înrolau în armatele romane, (ca şi unii dintre daci). În secolul IV, roxelanii au fost cuceriţi de către huni, care s-au instalat în Panonia. Istoricii ruşi cred că roxelanii erau de neam slav, dar cei mai mulţi dintre istorici nu sunt de acord cu această ipoteză, fiind considerată corectă ipoteza că roxelanii erau de neam scit.  .
Tradiţia ucrainieană spune că adevăratul ei nume ar fi fost Alexandra sau Anastasia Lisowska. (Alţii spun că acestă versiune a fost creată de naţionaliştii ucrainieni din secolul al XIX-lea).Această ipoteză provine însă dintr-o lucrare literară a poetului polonez Samuel Twardowski (care a murit în 1661), care a scris că Roxelana s-ar fi născut într-un orăşel de pe teritoriul Poloniei de azi, la nord de Borşa, fiind fiica unui preot ortodox. 

A fost supranumită Hürrem după cuvântul persan خرم Khurram, care înseamnă veselă.  
Românii nu au căutat documente sau tradiţii legate de Roxelana.
A obținut favorurile sultanului și a obținut ca principala ei rivală, Mahidevran Gülbahar să fie exilată . Prințesa Kassem a născut un băiat în apartamentele Sultanei Valide, dar unul dintre sclavii eunuci muți din serai taie ombilicul copilului fără a-l lega.
Stim doar că, ajunsă în seraiul sultanului, Hürrem i-a născut acestuia un băiat (Mehmet) la numai 15 ani, (primind astfel titlul de Kadine Sultan), apoi o fată- la 16 ani, urmînd o serie de trei băieţi născuţí la vârstele de 17, 18 şi 20 de ani! Practic, ea era aproape în permanenţă gravidă în această perioadă. 
A mai născut un băiat la 27 de ani.
Din versurile pe care i le-a adresat Soliman aflăm că ea avea părul negru (nicidecum blond roşcat, cum au înfăţişat-o realizatorii serialului). 
„Pentru durerea mea pari un balsam Fața ta seamănă cu clarul de lună Părul tău negru risipit pe obraji , trandafiri O iederă, parfumată ca busuiocul În jurul gurii tale se deschide bobocul de trandafir Din pudoare roșește ca sângele. Gura ta, îngemănare de perle și rubine, Dinții tăi, perlele tale, buza ta , coral strălucitor; În ele mă scufund în fiecare dimineață și chiar în fiecare seară; Plângerea mea, iederă, seamănă cu forța oceanului. Să nu te seducă mă tem și mă-nspăimânt Acest rival ce seamănă cu Iblis. (necuratul) În jurul obrazului tău, con de lumină, Muhibbi Turnurile seamănă cu molii triste”
Există şi mai multe  portrete ale ei, de epocă, din care se vede că era brunetă. Semăna mai mult a româncă decât a ucraineancă.
Portret din sec. XVI al Roxelanei
(Hampshire County Council Arts
 and Museums Service
)
Vedem că felul în care era îmbrăcată nu seamănă cu ţinutele decoltate şi sclipitoare în care este îmbrăcat personajul din serial. Şi oricum avea un fel de turban înalt pe cap, nu bucle pe umeri.
Una dintre puţinele persoane care au văzut-o după intrarea în harem, ambasadorul veneţian Bragadino a descris o ca fiind o femeie ce nu era frumoasă, dar era graţioasă. Nu prea înaltă, cu un caracter vesel , obişnuia să-i cânte sultanului la ghitară. Era mai ales inteligentă şi şireată. Se pare că nu învăţase să scrie suficient de bine, fapt pentru care îşi dicta scrisorile.

Cum l-a păcălit Hürrem pe sultan să o ia de nevastă încălcând tradiţiile?

La 24 de ani, Roxelana cere să fie eliberată din sclavie şi să devină musulmană, ceea ce Soliman aprobă.
Imediat după asta, însă, proaspăta musulmană spune că nu va mai putea împărţi patul cu sultanul, căci religia musulmană interzice legăturile în afara căsătoriei!
După numai trei zile de abstinenţă, sultanul a cedat şi a luat-o în căsătorie pe Hürrem .
Reiese că celelalte femei din harem nu erau musulmane. (Aproape toate sclavele deținute în harem erau de origine creștină -unguroaice, rusoaice, sârboaice, poloneze, altele erau evreice. Ele erau obligate să-și uite originile, li se dădea un nume turcesc sau persan, dar se citează cazul mamei sultanului Mahmut,  Naqshidil, care i-a cerut fiului ei să moară creștinește și când era pe patul de moarte a fost adus un preot ). La sosirea în harem, sclavelor li se dădea un nume ce avea legătură cu  aspectul lor fizic și care era scris pe un bilet prins cu un ac pe pieptul fetei. Ele erau apoi școlarizate și instruite - după aptitudinile lor- în tainele cântului și dansului, dar în primul rând în respectarea strictă a regulilor și ierarhiei din harem. Cele care nu ajunseseră la favorurile sultanului sau care îmbătrâniseră făceau curățenie, coseau, spălau , le serveau pe cadâne, aduceau mâncărurile, spălau vasele.. 

În 1541, un incendiu "oportun" (pentru Roxelana) a mistuit vechiul palat în care erau haremul, dar şi biblioteca lui Matei Corvin, de care sultanul era foarte ataşat. Hürrem a reuşit să locuiască astfel în acelaşi palat cu sultanul, la Topkapi (desigur, în aripa de clădire rezervată femeilor şi eunucilor). Când sultanul a intenţionat să construiască altă clădire (mai îndepărtată) pentru harem, Roxelana l-a convins că ar fi mai bine să construiască o moscheie. Astfel, Roxelana şi-a realizat ţelul de a rămâne în palatul în care se discutau problemele importante, (putând să arunce o privire prin grilaj în sala divanului), iar arhitectul Sinan (grec de origine, luat prizonier la 24 de ani) a construit moscheia Süleymaniye în 1549.

Biblioteca lui Matei Corvin

Matei Corvin, fiul domnitorului Transilvaniei şi protectorului Ungariei Iancu de Hunedoara, a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. El era pasionat de cărţile de valoare,  alcătuind o colecţie impresionantă de cronici istorice, lucrări filozofice şi ştiinţifice, cumpărate din Italia, Grecia şi Asia Mică. Unele manuscrise de lux fuseseră întocmite special pentru Matei Corvin. Toate manuscrisele latine erau realizate pe pergament şi decorate cu miniaturi aurite pictate de miniaturişti reputaţi. Biblioteca sa, ce număra peste 5000 de lucrări de valoare, fusese dusă în cea mai mare parte la Istanbul, de către otomani , după cucerirea Budei în 1526. (Regele Matei Corvin murise brusc în anul 1490, după un banchet, probabil otrăvit).
 Unele dintre acestea, care au mai putut fi găsite, au fost restituite de turci în secolul XIX Ungariei, unde s-ar mai afla 52 de corvina (codexuri), alte aproximativ 164 aflându-se acum în biblioteci din Europa şi Statele Unite.. 

Sultanul Soliman, secondat de Marele vizir Ibrahim Pașa a întreprins în anul 1529 o campanie militară ce a dus la dispariția Ungariei ca stat. Inundațiile din primăvara anului 1529 au produs mari pierderi armatei otomane și au luat podurile de pe râurile Marița, Sava, Morava și Drava. Armata turcă a ajuns totuși la Mohaci , unde era așteptată de omul otomanilor, Zapolya, pe care  aceștia îl numeau în derâdere Ianușca. Bătălia decisivă de la Mohaci, ce a durat doar două ore, s-a soldat cu 25000 de morți. 2000 de capete au fost aranjate în formă de piramidă în fața cortului imperial. După ce a incendiat orașul Mohaci și a masacrat toți locuitorii cu excepția femeilor, armata a intrat în Buda, unde o delegație a locuitorilor i-a oferit lui Soliman cheile orașului. ceea ce l-a făcut pe sultan să le cruțe viețile și bunurile. Sultanul a ordonat să se facă un pod peste Dunăre între Buda și Pesta. Nobilii din Pesta și-au exprimat și ei omagiile.  Soliman s-a reîntors la  Constantinopol după 7 luni de la plecare, cu 100000 de sclavi, tezaurul regal al Ungariei, valoroasa bibliotecă a lui Matei Corvin precum și cu o imensa pradă de război capturată de-a curmezișul țării. La ordinul sultanului, Zapolya a fost pus la conducerea pașalâcului Ungaria, fără ca sultanul sau unul dintre viziri să fie de față la solemnitate. 
Armata otomană a asediat apoi Viena, în toamna aceluiaș an, dar vremea rea și rezistența îndârjită a cetății îl fac pe sultan să se întoarcă la Istanbul fără a ocupa capitala Austriei. 

Ibrahim Pașa a fost bănuit că îi simpatiza pe creștini.  

Piața Hipodromului (Hipodromul construit de bizantini și care nu fusese încă demolat de otomani) a fost ornată (spre indignarea mahomedanilor) cu trei statui luate de Ibrahim din castelul de la Buda. (Legea musulmană interzicând orice reprezentare a unei figuri umane). A apărut și o epigramă în care se spunea că primul Ibrahim (Abraham) a distrus idolii, dar cel de al doilea îi reinstala. Autorul epigramei a plătit cu viața, dar renumele lui Ibrahim a avut de suferit.

S-a adăugat și o agitație religioasă cauzată de predicile unui membru al corpului de ulemas (teologi suniți ai islamului), numit Kabiz, care susținea preeminența (superioritatea absolută) legii lui Iisus Cristos asupra celei a lui Mahomed. Adus în fața judecătorilor, Kabiz și-a susținut cu putere opiniile,  printr-o paralelă între Coran și Evanghelie. Judecătorii l-au condamnat la moarte, fără a-i mai asculta argumentele, dar Marele vizir a intervenit spunând că vinovatul ar trebui să fie convins de eroarea sa înainte de a fi executat. Sultanul, care ascultase din spatele unui paravan, a decis ca acuzatul să fie trimis în fața muftiului și a judecătorului Constantinopolelui. Kabiz a preferat moartea în locul abdicării de la principiile sale. Cu acestă ocazie a fost publicat un edict care interzicea (sub pedeapsa cu moartea) să se dea preferință legii creștine în locul celei a lui Mahomed, fie și într-o simplă discuție
Puțin timp după uciderea lui Kabiz, casa unui musulman a fost atacată de niște răufăcători care i-au ucis pe cei din casă și au jefuit banii și lucrurile de acolo. Au fost bănuiți niște albanezi. Cum autorii nu au putut fi identificați, sultanul a ordonat să fie arestați și executați toți albanezii ce erau la Constantinopol (au fost uciși 800 de albanezi). 
În 1513-1515 Moldova fusese atacată continuu de către tătari și avusese a se lupta și cu polonezii, astfel încât domnitorul Bogdan III (cel Chior) a fost nevoit să accepte suzeranitatea Înaltei Porți . Sultanul l-a primit foarte bine pe trimisul lui Bogdan, i-a acordat condiții onorabile și a semnat actul cu mâna lui. Bogdan i-a oferit apoi sultanului 4000 de scuzi de aur, 24 de șoimi pentru vânătoare și 40 de iepe ce urmau să fete (caii moldovenești erau celebri pentru calitățile lor), promițând să plătească anual un tribut similar. Sultanul i-a oferit la rândul său un acoperământ pentru cap (cucca) cu pietre prețioase și pene de struț, un armăsar de preț și caftanulul prețios ce era simbol al domniei. El l-a însoțit la plecare de o gardă de onoare, ceremonial ce s-a păstrat apoi în onoarea domnitorilor moldoveni ce veneau la curtea sultanului, iar Țara Moldovei a fost numită de turci Bogdania.
În toamna anului  1529 Soliman a atacat Viena în fruntea unei foarte mari armate. Luptele sângeroase purtate nu au dus însă la cucerirea Vienei. 
Pargali Ibrahim Pașa încercase să pătrundă în Viena și prin intermediul a trei soldați germani plătiți care ar fi trebuit să incendieze orașul și să-i deschidă porțile. Planul a fost dejucat de austrieci, care le-au smuls celor trei mărturisirea adevărului cu tortura. Pe 14 octombrie 1529 sultanul a decis ridicarea asediului. Ienicerii au masacrat și au ars în retragere pe cei mai mulți dintre prizonieri, cruțându-i doar pe cei frumoși și tineri (păstrați ca sclavi). 
În armata de ieniceri erau încurajate relațiile homosexuale, dat fiind că ei nu aveau dreptul să se căsătorească (decât dacă supraviețuiau până după perioada de serviciu militar) și nici nu erau castrați pentru a li se păstra agresivitatea în lupte. 
 20000 de creștini au fost uciși sau au fost luați prizonieri. Pierderile trupelor otomane au fost foarte mari -se spune că ar fi pierit 40000 de soldați.  Soliman a încercat să mascheze eșecul și a recompensat trupele ca pentru victorie, cu peste 46000 de ducați, i-a dăruit lui Ibrahim cingi pungi cu câte 500 de piaștri de aur, patru caftane și o sabie bătută în pietre prețioase.  În drum, l-a declarat rege al pașalâcului Ungaria pe Ioan Zapolya. 
Pargali Ibrahim Paşa,
cumnatul şi prietenul lui Soliman,
ucis de eunucii din harem în patul său 

în 1536 din ordinul sultanului, 
la Topkapî
(gravură din 1530)

Cunoscut în epocă și ca
Makbul Ibrahim Pașa 
(favoritul)
A fost denumit ulterior 
Maktul Ibrahim Pașa 
(executatul)
Era născut într-o familie 
creștin ortodoxă din Parga
În 1500 sultanul a ordonat trei săptămâni de petreceri grandioase cu ocazia circumciziei fiilor săi Mustafa, Muhamed și Selim. Piramide de bucăți de carne au fost puse pe străzi, pentru popor. După un autor musulman, au fost puși chiar viței și boi întregi, iar „când populația s-a repezit spre aceste animale, din interiorul lor a ieșit o puzderie de corbi, păsări de pradă, câini, pisici, iepuri, vulpi, lupi, până și șacali, care au năvălit spre mulțime, în uralele spectatorilor”. Sultanului i-au fost oferite daruri scumpe de către Marele vizir și alți înalți demnitari: platouri de lapis-lazuli, cupe de cristal, farfurii de argint pline cu bani de aur, cești de aur pline cu pietre prețioase, porțelanuri de China, cai de rasă, sclavi etiopieni, unguri, greci și arabi și blănuri din Tataria. 
Un istoric oriental a povestit cum decurgea o discuție între sultan și Ibrahim: „Care au fost cele mai frumoase sărbători, după părerea ta, l-a întrebat sultanul pe favoritul său; cele de la nunta ta cu sora mea, sau cele de la circumcizia fiilor mei?  - Nu au fost niciodată și nici nu vor mai fi sărbători ca cele de la nunta mea, a răspuns Ibrahim. - Ce vrei să spui? a replicat Soliman, mirat de libertatea acestui răspuns. - Înălțimea ta, răspunse vicleanul curtean, nu a avut ,ca mine, drept ca invitat pe padișahul din Mecca și Medina, pe Solomonul epocii noastre. - Fii deci de o mie de ori lăudat, spuse atunci Soliman încântat, m-ai făcut să-mi vin în fire.” 
În 1533 armata otomană sub conducerea lui Ibrahim a întreprins o campanie militară împotriva Persiei. În mod neobișnuit, deși fatwa (ordinul după legea islamică) ordona masacrarea ereticilor și jefuirea bunurilor acestora, Ibrahim a luat măsuri împotriva uciderilor și a jafurilor, reușind ca mai multe cetăți să i se predea prin negocieri. (Anterior Selim pusese să fie executați zeci de mii de musulmani șiiți -persani-, considerați necredincioși (turcii fiind mahomedani sunniți). În vara anului 1534 sultanul a venit și el pentru a intra în Bagdad în fruntea trupelor și a pus să se construiască un dom pe mormântul marelui Imam Abu-Hanif. În acest timp Ibrahim a obținut condamnarea  șefului de cartier general Iskender-Celebi . Armata turcă pierduse în această campanie 30 000 de oameni și 22 000 de cămile și de cai (multe animale fiind sacrificate pentru hrană, căci persanii aplicaseră metoda „pământului pârjolit”). Nu mult după aceea, Ibrahim a fost strangulat din ordinul sultanului (pe 15 martie 1536). 
Influiența lui Hurrem în numirea Marilor Viziri și desemnarea succesorului la tron
Se pare că Hürrem a reușit să îl convingă pe sultan că Ibrahim (căruia sultanul îi promisese solemn că nu îi va lua vreodată viața) ar vrea să îi a locul (acesta afișa un lux exorbitant, dobândise o mare avere și influiență și era legat de fiul cel mare al sultanului, Mustafa, pe care Hürrem dorea să-l înlăture de asemenea). Ea a reușit să le înlăture și pe prințesele Malfiruz și Kassem. (conf. „Vae Victis” lucrare de L H Galea).
S-a păstrat o scrisoare trimisă de Hürrem sultanului aflat în campanie militară: 
„Stăpânul meu, absenţa ta aprinde în mine un foc ce nu se stinge. Fie-ţi milă de un suflet suferind şi grăbeşte scrisoarea ta, astfel încât să am posibilitatea să găsesc în ea în cel mai rău caz o mică consolare. Stăpânul meu, când tu vei citi cuvintele mele, tu vei dori să fi scris mai mult decât exprimă dorul tău. Când eu am citit scrisoarea ta, fiul tău Mehmed şi fiica ta Mihrimâh erau alături de mine şi lacrimile şiroiau din ochii lor. Lacrimile lor m-au scos din propriile-mi minţi... Tu întrebi de ce eu sunt mâniată pe Ibrahim Paşa. Când – să dea Allah! – noi vom fi din nou împreună, eu îţi voi explica şi tu vei înţelege cauza”
În seara de 15 martie 1536, Ibrahim Pașa a fost invitat la palat, unde a luat cina cu sultanul. Apoi a fost strangulat, urmele de violență de pe corpul lui arătând că s-a apărat din răsputeri. Se spune că pereții haremului au fost stropiți cu sângele său și că sultanul ar fi ordonat ca urmele de sânge să nu fie înlăturate, ca să servească drept avertisment .
După executarea lui Ibrahim Pașa, Hürrem l-a sprijinit să ajungă Mare Vizir pe ginerele ei 
Rüstem, care apoi a contribuit la discreditarea lui Mustafa în ochii sultanului oprind corespondența dintre ei și falsificând unele scrisori. Complotul a dus la executarea lui Mustafa, dar revolta ienicerilor nemulțumiți de moartea celui mai valoros urmaș al sultanului a dus la destituirea lui Rüstem Pașa, în locul său fiind numit Kara Ahmet Pașa, ce era căsătorit cu sora sultanului. Hürrem a reușit însă să îl discrediteze și pe acesta, prezentând o revoltă inițiată de fiul ei Baiazit ca fiind organizată de către Kara Ahmet Pașa, pe care sultanul îl execută. Rüstem Pașa a ajuns astfel din nou Mare Vizir, cu ajutorul lui Hürrem, ultima mare acțiune politică a acesteia înainte de a muri în 1558 .

Sultanul legislator

Soliman s-a implicat în activitatea legislativă (fiind supranumit „Kanuni- legislatorul) și ca fiecare om să se poată adresa direct lui pentru justiție. Soliman a stabilit ca Divanul să joace rolul unui tribunal suprem și să poată emite sentințe cu moartea împotriva funcționarilor corupți chiar în lipsa lui (Când era la Istanbul, sultanul prezida Divanul). Sentința era trimisă cu un ceauș însoțit de doi muți din serai (cu lațuri de mătase purtate pe umăr) și de un călău ce tăia capul condamnatului strangulat pentru a-l trimite la Istanbul.
Sultanul a întocmit și o carte de ceremonii (Kanun-I Tesrifat) în care se stabilea ce demnitari trebuie să fie prezenți la fiecare tip de ceremonie, ce culoare, ce înălțime și ce ornamente să aibă turbanele fiecăruia dintre ei. Evident, turbanul cel mai înalt și cel mai împodobit trebuia să fie cel al sultanului.
(observăm că în serialele turcești sultanii sunt deseori prezentați ca purtând pe cap turbane de mici dimensiuni, în timp ce unii dintre subalterni au pe cap „selimie”- turbane înalte- desigur asta ar fi fost imposibil în realitate)

Ce s-a întâmplat cu fiii sultanului Soliman

Dintre cei şapte fii pe care îi născuseră cele două consoarte principale ale lui Soliman, şase au ajuns la vârsta majoratului. 
(Anterior, Hurrem reuşise să provoace dizgraţia şi executarea primului ei stăpân, Ibrahim Paşa, prieten din copilărie al sultanului şi Mare Vizir, căruia Soliman îi făgăduise solemn că niciodată nu îi va lua viaţa).
Corpul lui Pagali Ibrahim Paşa
 scos pe furiş din palat după asasinare


Mehmet, fiul cel mare al lui Hurrem a murit de variolă în 1543, la 21 de ani.
(A fost construită o moscheie în amintirea lui). 



În 1550 mai trăiau  doar patru fii:  Mustafa, Selim, Baiazid şi Jihangir.

Ultimii trei erau fiii lui Hürrem, dar moştenitorul tronului era fiul cel mare, Mustafa, născut de  Mahidevran. Mahidevran , îndepărtată de la curtea imperială după conflictul cu Hürrem, se dedicase ocrotirii fiului ei, veghind mereu ca acesta să nu fie otrăvit.
Tânărul Mustafa era plin de calităţi şi se afirmase la conducerea armatei, revenind victorios dintr-o campanie împotriva Persiei, dar o scrisoare falsificată (se spune că la ordinul lui Hürrem) l-a convins pe sultan că acesta ar unelti împotriva lui. Mustafa a fost pârât de Marele Vizir Rüstem Paşa.

Mustafa era și el poet, (scria sub pseudonimul Mukhlisi) iar uciderea lui nemeritată a inspirat  elegii ale poeților turci și tragedii scriitorilor din Occident. 
Strangularea lui Mustafa 
în cortul tatălui său
Sultanul l-a rechemat în anul 1552 pe fiul cel mare pentru a-i da prilejul de a se apăra, promitându-i că nu are a se teme de nimic, dar a ordonat să fie strangulat imediat ce acesta a intrat în cortul imperial (practic în prezenţa lui - fiind despărţiţi doar de o perdea). Cum Mustafa s-a apărat eroic și exista riscul ca ienicerii să audă zgomotul luptei și să ia partea tânărului prinț, sultanul a privit mustrător peste pânza ce fusese întinsă să ascundă scena execuției, mustrându-i prin semne pe muții-călăi .Aceștia și-au întețit eforturile și l-au ucis pe Mustafa, expunându-i apoi corpul pe un covor în fața cortului lui Soliman.  Apoi a fost ucis şi fiul  lui Mustafa, din precauţie.
Pentru a potoli furia ienicerilor, Soliman l-a sacrificat pe 
Rüstem Paşa , scoțându-l din funcție. (După doi ani el a fost reinstalat în funcție)
 Mahidevran îşi avertizase fiul că va fi ucis, dar el nu a luat în seamă pericolul. După moartea fiului, Mahidevran a fost exilată la Bursa şi lăsată fără mijloace de existenţă.  Nu îşi putea plăti chiria sau servitori. După moartea lui Hürrem,  Soliman a ordonat să fie plătite datoriile lui Mahidevran şi i s-a cumpărat acesteia o casă - poate de către Selim. Tot atunci i s-a stabilit o rentă, din care aceasta a lăsat bani pentru întreţinerea mormântului fiului său Mustafa. 

Jihangir ar fi murit "de durere" puţin după uciderea lui Mustafa ...cam greu de crezut, dar asta a fost versiunea oficială. Posibil să fi fost asasinat, ca prieten al lui Mustafa.  El suferea de epilepsie. 
În 1555, Soliman a reînoit , printr-un edict sângeros, prohibiţia vinului, băutură ce fusese tolerată până atunci şi devenise uzuală în imperiul otoman. Soliman însuşi se delectase bând vin, aşa cum o dovedesc versurile scrise de el. În 1555 s-a decis însă să interzică vinul. Soliman a ordonat să se toarne plumb topit în gurile celor care îndrăzniseră să bea vin şi a pus să se dea foc navelor încărcate cu vin ce au venit imediat după publicarea edictului (negustorii probabil nu aflaseră de acesta). 
Selim II, "beţivul"
Barba şi mustăţile lui erau castanii, 
mai închise la culoare decât mustaţa tatălui său 
- probabil că semăna cu mama lui, 
care avea părul închis la culoare.
Rămăseseră Selim şi Baiazid, cărora sultanul le-a încredinţat comandamente în regiuni diferite ale imperiului. 

Hürrem a murit la 18 aprilie 1558, la aproximativ 54 de ani, se pare că  de pleurezie.
În câţiva ani, cei doi fii ai sultanului  au început să se războiască între ei. Selim a primit ajutorul armatei sultanului şi şi-a învins fratele, în 1559, într-o bătălie ce a durat de la răsăritul până la apusul soarelui şi a dus la moartea a 40000 de oşteni otomani. Baiazid  s-a refugiat cu cei cinci fii ai lui în Iran.. 

Sultanul i-a cerut şahului Tamasp I ce domnea în Iran ca Baiazid să fie extrădat sau executat. Cum sultanul adăugase la cerere şi o importantă cantitate de aur, şahul a dat dispoziţie unui călău turc să-i stranguleze pe Baiazid şi pe  patru dintre fiii ai săi, prin anul 1561 (după doi ani de exil al acestora). Al cincilea fiu al lui Baiazid, în vârstă de trei ani, a fost ucis apoi din ordinul lui Soliman.
Sultanul a emis o lege care îi îndepărta de la comanda armatei sau de la guvernarea provinciilor pe membrii familiei imperiale, ceea ce a avut ca efect condamnarea moştenitorilor la tron la izolare şi ignoranţă. 
Soliman cu fiul său , în cort.
Sultanul poartă cel mai înalt turban, dar și ceilalți poartă turbane înalte.
Sultanul stă „turcește” pe un tron de campanie, capitonat cu țesături, iar Mustafa, în poziție respectuasă, stă pe un scaun mai mic. Alți demnitari așteaptă afară.

Spre sfârşitul vieţii, Soliman era suferind de gută şi avea dureri intestinale pentru care medicul său personal, Moise Hamon, îi administra opiu, procedeu pe care ceilalţi medici l-au oprit apoi, din motive religioase.

Copiii lui Soliman au fost:
  1. Mahmud (1512-1521)- născut de Fülane Hatun , mort de variolă
  2. Fatma Nur (1516-1561) - născută de Fülane Hatun
  3. Mustafa (1515-1553) -născut de Mahidevran, strangulat din ordinul tatălui său
  4. Murad (1519-1521) -născut  de Gülfem Hatun, mort de variolă, în același an ca Mahmud
  5. Mehmed  (1521-1543) -fiul cel mare al lui Hürrem, mort de boală 
  6. Mirimah (1522-1578) -fiica cea mare a lui Hürrem
  7. Abdallah (1523-1525) -născut de Hürrem, mort în copilărie, probabil în urma unei boli
  8. Selim (1524-1574) - născut de Hürrem, devenit sultan cu sprijinul tatălui său
  9. Raziye  (1514-1570)- născută de Mahidevran
  10. Baiazid (1525-septembrie1561) -născut de Hürrem, ucis din ordinul tatălui său
  11. Cihangir (1531-1553) născut de Hürrem, handicapat, mort în condiţii neelucidate
  12. Ahmed (1517-) - născut de Mahidevran - nu se ştie cum a murit
Copiii lui Baiazid:
  1. Murad  (1559- octombrie 1561) - născut de Defne Sultan- ucis după tatăl său
  2. Orhan (1543- iulie 1562) -născut de Fatma Haseki Sultan- ucis
  3. Osman (1545 - iulie 1562) -născut de Fatma Haseki Sultan- ucis
  4. Abdallah (1548-iulie 1562) -născut de Fatma Haseki Sultan- ucis
  5. Mihrumah (1547-1593) născută de Fatma Haseki Sultan
  6. Mahnud (1526-1533)
  7. Mahmud (1552-septembrie 1561) -născut de Fatma Haseki Sultan, ar fi fost strangulat 
  8. Hatice (1550-1550) -născută de Fatma Haseki Sultan
  9. Ayşe (1553-1572) -născută de Fatma Haseki Sultan
  10. Orhan (1554-1562) -născut de Fatma Haseki Sultan (?)- ucis și el.
  11. Fatma/Hanzade (1556-1556) -născută de Fatma Haseki Sultan
Se observă că   anii 1561 şi  1562 le-au fost fatali fiilor lui Baiazid, chiar înainte ca Selim să urce pe tron, deci au fost ucişi din ordinul lui Soliman.
Se poate remaca faptul că aproape toţi copiii sultanul erau băieţi - se pare că în harem fetele nu prea erau dorite, ele fiind chiar lăsate să moară imediat după naştere (nu li se lega ombilicul) pentru a se încerca apoi imediat procrearea unui băiat.
Iar fiii născuţi de alte soţii în afară de  Hürrem au avut cu toţii ghinion.

Mehmed Paşa Sokollu 
Se născuse pe teritoriul actual al Bosniei, într-o familie sârbă ortodoxă , în anul 1505 (sau 1506) , în satul Socolovici, lângă Ludo , dar a fost luat la şase ani de turci şi integrat în trupele de ieniceri. Distingându-se în lupte, (în bătălia de la Mohaci, apoi la asediul Vienei) a devenit comandant armatei otomane, comandant al gărzii sultanului, apoi amiral, conducător al flotei, ulterior guvernator al Rumeliei (partea europeană a imperiului otoman) , apoi vizir, din 1565 devenind Mare Vizir.  A murit în 1579 la Istambul, asasinat de un musulman fanatic, probabil la ordinul sultanului. 

A fost Mare Vizir al lui Soliman Magnificul, apoi al lui Selim II şi al urmaşului acestuia, Murad III - o carieră întinsă între anii 1565 şi 1579. Puterea lui a fost atât de mare în acea perioadă, încât unii istorici spun că ar fi mai corect să se vorbească despre "domnia marelui vizir Socolovici" decât despre "domnia lui Selim II".
Carul mortuar cu sicriul lui Soliman,
pe care a fost aşezat turbanul
 acestuia.
În spate, ienicerii conduşi de Vizirul Socolovici
Socolovici l-a ajutat pe Selim să urce pe tron ascunzând moartea sultanului Soliman timp de trei săptămâni, (în timpul campaniei militare împotriva Habsburgilor, care opriseră plata tributului), pentru a pregăti întronarea lui Selim.
Sultanul avea 72 de ani şi era suferind - simptomele sugerau grave probleme ale sistemului digestiv. În ultima perioadă era foarte slab , adus de spate şi de o paloare excesivă, astfel încât se farda pentru a avea o mină mai bună în faţa trupelor. Călătorea în lectică şi încăleca doar rareori, cu mari dificultăţi, pentru scurte apariţii.
Sultanul Soliman a murit pe 6 septembrie 1566, în timp ce armata otomană asedia orașul Sighet (Szigetvar)
Marele Vizir, ajutat de doi slujitori, s-a prefăcut timp de trei săptămâni după moartea acestuia că primeşte ordine de la sultan ,  a condus cucerirea orașului Sighet, apoi  trupele în retragere au părăsit Ungaria, iar Selim a ajuns la faţa locului pentru a prelua puterea.  Un servitor ce semăna cu sultanul, îmbrăcat în hainele acestuia a jucat rolul lui Soliman până la sosirea lui Selim. Medicul personal al sultanului fusese executat , ca şi cei care îl serveau de obicei pe sultan, pentru a se păstra secretul morţii lui în timpul asediului cetăţii Sighet. Cadavrul a fost atât de îmbibat cu medicamente, ambră şi mosc, încât unii contemporani au scris că fusese făcut aproape pastramă.
Vărul Marelui Vizir (după unii autori - fratele lui) , Macarie Socolovici a fost patriarh ortodox sârb şi a fost sanctificat de biserica ortodoxă sârbă.
O parte din corpul lui Soliman ar fi fost înmormântat în Ungaria
Un cercetător ungur, Norbert Pap, arheolog la Universitatea Ungară din Pecs a examinat între anii  2013-2016 un sit funerar din apropiere de Szigetvar (Sighet) în care consideră că a fost îngropat  o parte din corpul lui Soliman:  inima și viscerele- ușor alterabile). Au fost descoperite fragmente din fresce murale al căror stil se aseamănă cu cele din mormântul mult mai mare aflat la Istanbul. Au fost descoperite acolo diferite ofrande ,bijuterii și piese de mobilier. Tot acolo se află resturile unei moschei orientate spre Mecca și ale unei cazărmi, ceea ce ar confirma existența unei așezări militare numite Tubek, ce apare pe o hartă veche franceză din secolul XVI cu inscripția „aici se odihnește Soliman”.
Într-un film documentar prezentat la tv se arată cum arheologi unguri și un reprezentant al postului tv caută „inima lui Soliman” într-o cramă aflată pe un deal lângă Sighet. Ar fi o cruntă ironie ca inima sultanului să fi fost înconjurată de butoaie cu vin timp de sute de ani (se spunea că acea vie și crama existau din perioada medievală). 


********************************************************************************

Soliman a avut o influienţă nefastă asupra Principatelor Române.

El a oprit ascensiunea domnitorului Petru Rareş , care în primii ani ai domniei lui, în 1529 primise cetăţile Bistriţa , Unguraşul, și recucerise cetăţile Ciceu şi Cetatea de Baltă stăpânite anterior de tatăl său Ştefan cel Mare , nutrind planuri de cucerire a întregii Transilvanii.  El stăpânea deja mare parte din Transilvania și , ocupase Sibiul și Brașovul și  pentru scurt timp de asemena regiunea Pocuţia (ținut cu o întindere de circa 8.000 km situat la nord de Moldova și populat de ucraineni dar și de moldoveni, care fusese luat în stăpânire anterior de voievodul Petru Mușat ca zălog pentru un împrumut acordat regelui Poloniei Vladislav al II-lea Iagello și care nu a fost niciodată returnat în întregime).
În Țara Românească Petru Rareș îl avea ca aliat pe  pe ginerele său Vlad Înecatul (căsătorit cu fiica lui. Ana), unind astfel de facto cele trei principate române. Vlad Înecatul a murit însă în 1532, la 24 de ani, înecat în apele Viișoarei în timpul unei lupte cu turcii. El a fost urmat la domnia Munteniei de Vlad Vintilă, care s-a aliat de asemenea cu Petru Rareș, în scurta sa domnie -până în 1535. 

Pentru înfrângerea lui Petru Rareş, Soliman a condus personal o uriaşă campanie militară, El a  adus , pe 8 iulie 1538, în Dobrogea o armată de 200 000 de oameni, impunând şi domnitorului din Muntenia (Radu Paisie) să-i trimită 3000 de oşteni. Aflat în fruntea acestei uriaşe armate (pentru vremea aceea), Soliman nu se grăbeşte totuşi să atace, ci  poartă o corespondenţă cu Petru Rareş, cerându-i să i se înfăţişeze pentru a-i aduce omagiu. În acelaşi timp el stabileşte înţelegeri cu tătarii conduşi de Sahib Ghiray, cu ale cărui trupe se uneşte armata turcă pe 9 septembrie 1538. Petru Rareş, care dispunea de o armată de 70 000 de oameni, a intenţionat să ducă lupta într-o zonă împădurită de lângă Botoşani, dar a fost trădat de boierii înfricoşaţi, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu şi cu logofătul Trotuşanu,  ceea ce a permis lui Soliman să intre cu trupele lui în Suceava, pe 17 septembrie. Cu ceastă ocazie cetatea a fost prădată, fiind jefuit tezaurul, de asemenea a fost furată  şi spada lui Ştefan cel Mare, aflată acum în muzeul Topkapî la Istanbul.
 (Spada de luptă a lui Ștefan cântărește 2,5 kg, este din oțel de Toledo, cu lama lungă de 102cm -lungimea totală de 125 cm, cu mânerul îmbrăcat în fir de argint ,împodobit cu o inscripție aurită și cu o piatră prețioasă -dispărută în prezent . Numeroasele urme de lovituri de pe tăiș atestă îndelungata ei folosire în lupte). 
Ajuns în imposibilitate de a se mai opune imensei armate a ocupanților, petru Rareș a ajuns la Mănăstirea Bistrița, unde s-a rugat împreună cu egumenul și călugării de acolo , apoi a ajuns cu dificultate , ajutat de pescari secui, în cetatea sa de la Ciceu.
Petru Rareş a fost nevoit să se refugieze în Transilvania, în locul lui fiind pus pe tron Ştefan poreclit ulterior Lăcustă, pentru că în timpul lui a fost o invazie pustiitoare de lăcuste. Ştefan Lăcustă a fost primul domnitor înscăunat prin voinţa unilaterală a sultanului, care a lăsat o pază permanentă de 500 de ieniceri la tronul Moldovei şi a rupt din teritoriul Moldovei Tighina şi Bugeacul, transformate în posesiuni turceşti. Sultanul stabilise ca Stefan Lăcustă să plătească un haraci dublu (30000 de galbeni) , ceea ce a însemnat sporirea dărilor plătite de țărani . După doi ani Ştefan Lăcustă a fost asasinat de boieri, care l-au înlocuit cu Alexandru Cornea.
Doamna Elena, soția lui Petru Rareș i-a scris o scrisoare sultanului Soliman , prin care afirma că Petru Rareș se pocăiește pentru nesupunerea anterioară și declara că pe viitor va fi loial turcilor. 
La începutul anului 1540 Petru Rareş a fost invitat de sultan la Istanbul, unde a făcut daruri considerabile pentru a recăpăta acceptul sultanului pentru reînscăunare. Pe 9 ianuarie 1541, Petru Rareş s-a întors pe tronul Moldovei cu acceptul sultanului şi i-a prins şi executat pe trădătorii de ţară care predaseră ţara sultanului în 1538. Petru Rareş a dispus decapitarea boierilor trădători Mihu, Trotuşanu, Crasnăş şi Cozma şi trimiterea capetelor acestora sultanului, mesaj prin care arăta că deşi îşi recăpătase domnia cu sprijinul turcesc asta nu însemna că va trece cu vederea trădările..
 În 1544 a recâştigat regiunile Ciceu şi Cetatea de Baltă, cetăţile aflate acolo fuseseră însă distruse între timp la ordinul guvernatorului Transilvaniei, ceea ce arăta  că acesta nu spera să păstreze aceste teritorii şi de aceea a preferat să distrugă fortificaţiile, ca să nu fie folosite de moldoveni.

La Constanţa se află o moscheie construită de către una dintre fiicele lui Selim II.  (Dobrogea era atunci sub stăpânire otomană).
În Țările Române (Moldova şi Țara Românească) existau legi care interziceau construirea de moschei! De remarcat că acele legi nu au fost abrogate niciodată.

Moscheia din Constanţa a fost construită folosindu-se blocuri de piatră fasonate din vechea cetate Calatis şi din monumentele romane aflate în zonă, contribuind astfel, din păcate  la distrugerea acestora.

Harta Moldovei cu Pocuţia

În timpul ultimei campanii
Se observă faţa palidă şi trasă, barba albă, nu prea lungă,  corpul încovoiat, o mână sprijinindu-se de şeaua înaltă, iar cealaltă străngănd 
un caftan simplu, îmblănit, îmbrăcat peste  tunica verde pe care o purta mereu în ultima perioadă, turbanul uriaş, cu ţugui negru de astă dată (nu roşu, ca până atunci),  împodobit cu ciucure şi cu o pană mare în vârf , încălţările cu toc (cum nu s-a arătat niciodată în serial).
Armăsarul de rasă este însă bogat împodobit cu ciucuri, cu harnaşament bogat şi valtrap brodat.

Acest ciucure lung (făcut poate din cozi de vulpi albe) apare şi în alte reprezentări ale sultanului călare, fiind probabil podoaba obişnuită pentru caii padişahului.
********************************************************************************

Încă ceva: episoadele din serial legate de prințesa Isabella de Castilia sunt total inventate!
Isabella Fortuna de Castilia a murit în anul 1504. Deci nu ar fi putut să fie la Istanbul  în anul 1526-când Soliman a întreprins campania militară în Ungaria și  l-a pus rege  pe Ioan Zapolya ! (În serial se vorbește despre această expediție în același timp cu poveștile cu „prințesa Isabella”)
Isabella se născuse în 1451. 
 Isabella de Castilia, (ce se căsătorise cu Ferdinand de Aragon în 1469, era supranumită Isabella Catolica, pentru că era foarte pioasă ). Ea  a finanțat în 1492 expediția lui Cristofor Columb spre America - considerată inițial ca fiind „Indiile occidentale”
Cei doi suverani Isabella de Castillia și Ferdinand de Aragon au eliberat Spania de sub stăpânirea arabă musulmană, și au reunificat teritoriile din actuala Spanie în 1492 (cu excepția regatului Navarrei, adăugat în 1512). 
Reconquista a fost considerată o adevărată cruciadă creștină este sărbătorită în Spania în fiecare an,  când se organizează parade în costume de epocă, în cadrul unor serbări populare fiind arse portrete ale lui Mahomed. 
În schimb, în serialul turcesc Isabella este arătată ca fiind prizoniera lui Soliman și îndrăgostită de acesta, într-o perioadă în care, după luptele victorioase duse împotriva musulmanilor, personajul istoric Isabella își dăduse de mulți ani obștescul sfârșit.

********************************************************************************
Cum arăta străbunicul lui Soliman, Mahomed al II-lea, care a cucerit Constantinopolul, dar ale cărui oști au fost înfrânte de Ștefan cel Mare la Vaslui:
Mahomed II (1432-1481) 
(sultan 1451-1481) 
reprezentat într-o miniatură din sec. XV 
aflată din albumul seraiului
Mahomed al II-lea era un pederast notoriu (era bisexual) și încuraja acest comportament în rândul armatei turce. (Armata de ieniceri-  formată din creștini luați în sclavie de mici și transformați în soldați musulmani - nu avea viață de familie.  Ienicerilor le  era interzis să se căsătorească, cât timp erau în armată, iar averea fiecăruia rămânea moștenire corpului de ieniceri. Dar nici nu erau castrați, pentru a nu își pierde agresivitatea în luptă. Se înțelege că erau îndemnați la relații homosexuale).
După cucerirea Constantinopolului (în 1453) el i-a luat în haremul său pe cei mai tineri și mai arătoși dintre nobilii bizantini. Megadux Lucas Notaras (ultimul mare amiral și mare duce al Imperiului bizantin) a fost decapitat la ordinul acestui sultan pentru că refuzase să-i dea pe fiul său de 14 ani pentru plăceri homosexuale. Mahomed II și-a motivat trupele care asediau cetatea Constantinopol lăudând frumusețea tinerilor și a copiilor din cetatea pe care voiau să o cucerească (aceștia urmând să devină pradă de război ) 
.
Se poate observa îmbrăcămintea acestui sultan (ce a murit cu doar 14 ani înainte de nașterea lui Soliman).
Sultanul, așezat „turcește” (cu picioarele sub el) pe tron, poartă o tunică groasă, vătuită (matlasată) , legată în talie cu un șiret împletit. Peste tunică, poartă un cojoc îmblănit , pliat cu grijă sub el pe scaunul pe care stă. Încăperile de la Topkapî erau probabil prost încălzite.
Sultanul miroase un trandafir și are în mână o batistă, în care pare să țină ceva - poate un parfum. Probabil și baia era prost încălzită.
Turbanul lui Mahomed II, ceva mai mic decât al lui Soliman, are un țugui roșu mai mare . Era probabil de fapt un fes roșu pe care se înfășura și se răsucea pânza albă de bumbac a turbanului.
Ulterior, când turbanele deveniseră din ce în ce mai mari, fesul roșu se transformase într-un suport țuguiat înalt, în formă de con, pe care să se poată înfășura o mare cantitate de pânză albă. În vârf se punea și o pană mare,(în special în timpul campaniilor militare)   dar se atârna de el și un mare ciucure negru.

Sultanul are barba castaniu-roșcată și un mare nas coroiat, pe care l-a moștenit și Soliman. Culoarea roșcată a părului o moștenise poate de la mama lui, Huma Hatun, o sclavă de origine sârbă sau macedoneancă (se spune că era fiica  despotului  Serbiei).
Contemporanii săi spuneau că mama sa îl crescuse în religia creștină în copilărie, fiind apoi educat în religia musulmană .
Giovanni Maria Angiolello, originar din Vicența, care intrase în serviciul  sultanului en 1474, a scris:
„E disse il detto Bayasit che suo padre era padrone e che non credeva in Maccometto. Ed in effetto, era così, per quello dicono tutti questo Mehemet non credeva in fede alcuna”
(și spuse numitul Baiazid că tatăl său era stăpân și că nu credea în Mahomed. Și într-adevăr așa era, de asta spun toți că Mehmet (Mahomed II n.n.) nu avea nici o credință.)
Mahomed II scria și el poezii de dragoste, însă nu adresate soției Sitt Hatun (de care se despărțise aproape imediat, aceasta plecând la Adrianopol) sau alteia dintre cele șapte soții pe care le-a avut (și care i-au dăruit 5 copii) ,  ci iubiților. Iată una dintre ele:

„Trandafirii obrajilor tăi mi-au prefăcut glasul în privighetoare,
Șuvițele frunții tale m-au amețit de dorință. 
Dacă fructul iubirii este pentru îndrăgostiți numai îngrijorare și tristețe,
Mulțumesc lui Allah, numeroase au fost pentru noi fructele iubirii tale.
Zefirul este neputincios să-ți desfacă șuvițele de păr.
Nu, nu este la îndemâna oricui să învingă greutățile!
Oare ce s-a petrecut între noi ca nectarul buzelor iubite,
Această otravă a tristeții, să fie pentru mine ca halvaua de dulce, iar pentru dușman, otrava ucigașilor? 
Câți bărbați luminați și-au pierdut mințile pentru dragostea ta!
Câți bărbați înțeșepți au înnebunit de dorință pentru tine!
La ce bun să mi se spună: Săgețile genelor lui ucid? 
Sunt oameni de treabă neînvățați, care clevetesc astfel.”


**************************************


Urmașii lui Soliman

Selim II

Selim a rămas singurul moştenitor şi astfel a putut urca pe tron, domnind sub numele de Selim al II-lea între 1566 şi 1574
Supranumit "beţivul", Selim II a marcat începutul declinului imperiului otoman. 
Edictul de interzicere a băuturilor alcoolice a fost abrogat, lichiorurile fermentate erau băute de toată lumea, chiar și demnitarii religioși beau în public sau chiar vindeau alcool. Se spunea în popor: „de unde ne cumpărăm azi vin, de la muftiu, sau de la cadiu?
A fost construită moscheia Selimile din Constantinopol și altă moscheie la Adrianopol.

În 1570, otomanii au cucerit Ciprul ucigând cu această ocazie peste 20 000 de locuitori ai Nicosiei. 

Selim a renunțat să conducă personal armata și nu aprecia nici vânătoarea. În 1571 marina turcă a fost  distrusă în timpul celebrei bătălii de la Lepanto, purtată contra Veneţiei, Statului Papal şi Spaniei (care reuniseră 250 de corăbii în faţa unui număr mult mai mare de nave turceşti.). Au pierit atunci 30000 de turci, iar 4500 de sclavi creştini care vâsleau legaţi pe galerele turceşti au fost eliberaţi. În acea bătălie, Cervantes, autorul lui Don Quijote, şi-a pierdut un braţ.

Prea puţin interesat de guvernare, alcoolic, dominat de femeile din haremul său şi neputincios în faţa opoziţiei ienicerilor,  Selim a lăsat puterea de fapt vizirului Mehmed Pasa Sokollu. Probabil că oricare dintre fraţii lui ar fi fost mai bun decât el........Cadâna favorită a lui Selim II, Nurbanu avea 150 de slujitoare (odalisce) și mari cantități de bijuterii și de proprietăți. Selim era însă mult mai puțin interesat de treburile statului.  
A murit la 50 de ani, în 1574, după ce băuse o sticlă de vin de Cipru..
(Vinul fusese otrăvit, ceea ce arată că excesul de băutură dăunează grav sănătăţii...)
Nurbanu Sultan (cca 1525-1583)
A fost favorita și apoi soțía sultanului Selim II. După unele surse adevăratul ei nume ar fi fost  Cecilia Venier Baffo, fiica nelegitimă a lui Nicolo Venier, nobil venețian. (Alții spun că acela ar fi fost numele sultanei Safiye , nora ei și favorita fiului ei Murad III).  A fi fost capturată și vândută ca sclavă la Constantinopol . După alte teorii ar fi fost grecoaică din Corfu, alte surse (Ahmed Refik) afirmând că era evreică de origine.
 Ca favorită a sultanului primea 1000 de aspri/zi, în timp ce alte concubine, chiar mame de băieți, nu primeau decât 40 aspri/zi. În 1571, când fiul ei Murad avea 25 de ani, Nurbanu a devenit soția lui Selim II (cu 3 ani înainte de moartea acestuia din urmă). 
La moartea lui Selim, Nurbanu a ordonat păstrarea în gheață a cadavrului acestuia și ascunderea morții sultanului până la sosirea fiului ei Murad de la Manisa (după 12 zile), aplicând deci aceeași metodă ca în cazul decesului lui Soliman.  Nurbanu și-a exercitat influența prin intermediul marelui vizir Mehmed Pașa Socollu (despre care am scris mai sus), pe care și-l făcuse ginere. Ca femeie, nu avea altă posibilitate , fiind blocată în harem și izolată de oricare bărbat necastrat . Ea se folosea de serviciile unei intermediare de încredere, Esther Handali, al cărei soț Eliya Handali, membru important al comunității evreiești din Istanbul, era comerciant de bijuterii, stofe rare și alte obiecte de lux. Rămasă văduvă, Esther a preluat afacerile fostului ei soț , dar spre deosebire de el ea putea intra în harem și discuta nemijlocit cu femeile de acolo. Ea a devenit confidenta sultanei Nurbanu, ducându-i și aducându-i scrisori și mesaje și fiind la curent cu toate intrigile chiar înaintea marelui vizir. Marea prietenie dintre cele două femei a dat naștere și unor zonuri despre o legătură lesbiană între ele
(În serialul Kosem apare personajul Esther, evreică ce se ocupa cu cămătăria, era primită în harem și era la curent cu intrigile politice, dar între persoana ce a trăit în realitate și personajul din serial există un mare decalaj de timp: Esther cea reală a trăit în a doua jumătate a secolului XVI , în timp ce personajul din serial era contemporan cu domnia sultanului Murad IV -ce a domnit între 1623 și1640, deci în prima jumătate a secolului XVII)  În serialul Kosem au fost introduse numeroase intrigi amoroase ce nu ar fi putut exista în realitate, având în vedere completa izolare a femeilor din fiecare dintre haremurile sultanilor și fiilor lui și faptului că nici un alt bărbat bărbat necastrat nu putea intra în haremurile respective. De asemenea personajul Fahria,  așa numita fiică a lui Gabor Betlen /Bethlen, care s-ar fi dus în seraiul sultanului Murad IV și ar fi avut copii cu acesta nu a existat în realitate! De fapt, Gabriel Bethlen nu a avut copii


Selim II
reprezentat într-o gravură din 1847
Nurbanu a murit de o boală necunoscută (poate a fost otrăvită, cum s-a zvonit) și a fost înmormântată cu mare fast. La biblioteca palatului Topkapî se păstrează singura miniatură ce reprezintă un eveniment legat de o femeie oricare ar fi fost rangul ei: ieșirea cortegiului funerar al sultanei Nurbanu din palat. 

Murad III
Urmaşul lui Selim II a fost Murad III, fiul cel mare al lui Selim. El a început prin a-i omorî pe cei cinci fraţi ai săi, apoi pe Marele Vizir Sokollu, pentru a se dedica apoi plăcerilor din harem, lăsând locotenenţilor săi problemele militare. Murad a interzis din nou vinul, ceea ce i-a indignat pe ieniceri; la amenințarea ienicerilor, Murad a revocat edictul , punând doar condiția ca trupele să nu tulbure liniștea publică.  Au avut loc răscoale ale ienicerilor şi înfrângeri ale trupelor turceşti. 
Polonia, la recomandarea lui Murad l-a ales rege pe voievodul Transilvaniei Bathory. Au fost ratificate tratate de pace cu Veneția, Germania. Franța în schimb a fost nemulțumită de pierderea Poloniei. Dispoziția sultanului era însă schimbătoare : la un moment dat dragomanul Veneției a fost dat afară din divan, iar dragomanul francez a fost silit să treacă la islam pentru a-și salva viața, iar Dominique Mossbach din Tubingia a fost adus în divan cu lanț la gât și a primit 50 de lovituri cu bâta. Deși tratatul cu împăratul Rudolf fusese reînnoit în 1576, otomanii făceau mereu incursiuni în teritoriul imperiului austriac. 

Doamna Chiajna, ce a domnit în Țara Românească în calitate de  regentă în timp ce fiul ei Petru era minor, și-a „căpătuit” una dintre fete, pe Dobra prezentând-o cu sultanului Murad, încă de pe când acela era prinț moștenitor.  Dobra a ajuns cadâna preferată din haremul lui Murad , care din 1574 a urcat pe tron ca Murad al III-lea. Doamna Chiajna plecase la Constantinopol în 1568, (când fiul ei fusese detronat)  și a mai trăit acolo 14 ani . 

Tot în 1576 a murit otrăvit șahul Persiei, Tahmasp, iar fiul acestuia a fost ucis în aceeași noapte de către sclavii prințului cerchez Chemkal. În debandada care a urmat, marii viziri l-au convins pe sultan să pornească împotriva Persiei. A fost cucerită Georgia și a fost înlocuit hanul Crimeei Mohamed Ghirai cu fratele său Alp Gherai. Pentru campania victorioasă, pe care a povestit-o personal sultanului, stând pe covor în fața lui, Osman pașa a fost recompensat cu două pene de șoim și un pumnal ornate cu diamante, un caftan , un cal cu harnașament scump, apoi a primit sigiliul imperiului. 
Veneția avea relații privilegiate cu sultanul mulțumită protecției favoritei acestuia, venețiana Safiye Sultan, supranumită Baffa (era din familia Baffo).
În Transilvania,  Petru Cercel uzurpase tronul voievodului Mihnea după ce promisese sultanului 80000 de ducați, dintre care i-a dat un sfert peșin. Cum însă nu a putut plăti și restul de bani, după doi ani el a fost nevoit să cedeze tronul fostului domnitor. 

Sărbători fastuase
Ceremonie de circumciziune a trei dintre fiii sultanului.
În fruntea alaiului e șeful eunucilor negri, care poartă turbanul cel mai înalt, ca fiind cel mai înalt în grad dintre cei prezenți.
Circumciziunea fiului lui Murad, prințul Mehmed s-a făcut în mijlocul unei sărbătoriri fastuase în piața  Hipodromului, unde fuseseră ridicate chioșcuri și loje acoperite pentru numeroșii invitați. Au avut loc și spectacole cu lupte între prizonieri unguri și bosniaci, ce ar fi vrut să imite luptele de gladiatori din antichitatea romană. În fața lojii sultanului au fost ridicate (provizoriu) două castele, pe turnurile cărora au fost arborate drapelul lui Mahomed și un drapel cu cruce. A urmat o luptă simulată care arăta victoria musulmanilor asupra creștinilor, ale căror ziduri a fost luate cu asalt, dând la iveală patru porci -aluzie prea puțin flatantă pentru ambasadorii creștini prezenți la festivități. 21 de zile au defilat reprezentanți ai breslelor de meseriași, care îi ofereau sultanului mostre manufacturate de ei. Care alegorice îi încântau pe spectatori.  Cai încărcați cu dulciuri și 20 de boi întregi fripți , porții de pilaf și pâini asigurau masa pentru privitori. Jocuri de toate felurile, pantomime, derviși rotitori, spectacole de circ alternau cu lansarea de urși, vulpi și câini cu torțe aprinse legate de cozi, spre distracția populară. S-au distribuit și bani armatei, însă o ceartă între ieniceri și spahii a dus la un incendiu și la moartea unui prinț nou născut. 
Ibrahim Pașa, ce fusese numit la comanda Egiptului , i-a adus sultanului un tron de aur încrustat cu pietre scumpe pe care se așezau după aceea la încoronare urmașii lui Murad III.

Revolte ale armatei


În 1589 ienicerii s-au răsculat pentru că monedele cu care li se plătise solda erau făcute dintr-un aliaj inferior și  „ușoare ca o frunză de migdal, nu valorau mai mult decât o picătură de rouă”, cum a scris un istoric otoman. Tulburările au continuat și trădau dezorganizare. Demnitarii   au fost succesiv schimbați, 1800 de ieniceri răsculați au fost masacrați în Egipt. Sultanul Murad a vrut să pună capăt nesupunerii ienicerilor prin trimiterea lor la război. Au fost reluate ostilitățile contra austriecilor, în Ungaria. După ce armata otomană repurtase succese, fiind sprijinită și de 40000 de tătari, principii Transilvaniei, al Valahiei și al Moldovei au încheiat o alianță cu Austria. 8000 de musulmani au pierit la București și la Giurgiu, ca urmare a luptelor cu trupele lui Mihai Viteazul și Aaron (ce domnea în Moldova).  În noiembrie 1594 sultanul a trimis pe teatrul de război, pentru îmbărbătarea trupelor,  drapelul considerat sacru al Profetului, ce era păstrat cu religiozitate la Damasc. 

Murad III a murit "de melancolie" în 1595. Favoritul lui Murad ar fi avut un vis în care defunctul sultan Soliman s-ar fi arătat nemulțumit de Murad și ar fi prezis că acesta va muri de boală dacă nu va arde 52 de oi, 40 albe, 8 pătate și 4 negre. Visul considerat premonitoriu l-a speriat pe Murad, care a ordonat după trei zile să fie sacrificate oile conform cu visul. Pradă unor dureri de stomac, el a ordonat să i se cânte un cântec trist, presimțindu-și moartea; a murit după alte patru zile, la vârsta de 54 de ani, după 20 de ani de domnie. 

 Murad era de înălțime medie, cu o barbă roșcată rară ce îi cobora pe piept. Dedat plăcerilor din harem, a avut până la 500 de sclave și 40 de sultane-haseki sau Khas- odalisce, care i-au dăruit 130 de copii. Prima favorită era Safiye Sultan, care profita de caracterul influiențabil al sultanului. La rândul lor muftiul, hogea, imamii, șeicii, vizirii, cititorii de vise  influiențau hotărârile sultanului superstițios și lipsit de energie. În ultimii ani de domnie, Murad evita să se mai arate la moscheie la rugăciunea publică, de frică să nu fie insultat de către soldații aflați acolo.  
Mehmed III
După moartea lui Murad III, Safiye Sultan, mama lui Mehmed și-a chemat fiul , care era în Magnezia, ascunzând moartea sultanului timp de 12 zile, până la sosirea lui Mehmed la Constantinopol. După sosirea lui Mehmed, pe 28 ianuarie 1595 Safiye a dat ordin să se anunțe înscăunarea noului suveran. Dintre numeroșii copii ai lui Murad, mai erau în viață 27 de fete și 20 de băieți. Mehmed III a ordonat strangularea celor 19 frați ai săi, ale căror sicrie au fost purtate în cortegiu după sicriul tatălui lor, la mausoleul lui Selim II. După trei zile trupele au primit în dar 136 de pungi cu galbeni, ceea ce a fost considerat insuficient de către armată.
Marele vizir Sinan Pașa a fost inițial îndepărtat , dar la protestele trupelor a fost readus în funție, iar înlocuitorul său temporar a fost executat la Educule. Sinan Pașa a plecat în fruntea trupelor pe 19august 1595 într-o campanie de pedepsire a lui Mihai Viteazul, care provocase înfrângeri otomanilor. Armata lui Mihai Viteazul i-a împins pe otomani într-un teren mlăștinos (batak), unde armata sltanului a suferit o mare înfrângere. Însuși Sinan Pașa era să piară, dar a reușit să scape prin devotamentul unui soldat numit Hasan, caăruia  i s-a spus pe urmă Batakgi. Sinan Pașa a reușit totuși să intre cu trupele în București, pe care l-a înconjurat cu o întăritură din lemn (palanka), făcând apoi același lucru și la Târgoviște. Pe 5 octombrie 1595 Mihai a asediat orașul Târgoviște, pe care l-a eliberat după trei zile de lupte. Garnizoana turcă a fost trasă în țeapă, iar Ali Pașa și Kogi Bei care o comandau au fost arși la foc mic. Sinan pașa, ce se retrăsese la București, a părăsit orașul după paisprezece zile și a urmat o retragere în dezordine ce s-a transformat în derută. Trecerea Dunării le-a fost funestă otomanilor: artileria valahă distrusese podul, tăind retragerea trupelor turcești, care au fost nimicite. Elita Akingiilor a pierit în acea zi. În urma acestei victorii, Mihai a cucerit cetatea de la Giurgiu, a cărei garnizoană turcă a fost masacrată. 
În același timp, armata imperială austriacă a asediat și învins trupele turcești conduse de către fiul lui Sinan Pașa, la Buda. 
În fața acestor înfrângeri pe mai multe fronturi, sultanul a ordonat rugăciuni publice timp de trei zile, pentru a chema protecția lui Allah. O săptămână mai târziu, un cutremur a dărâmat mai multe sate din Asia Minoră și s-a simțit până la Constantinopol, adăugându-se la nenorocirile provocate de război. 
Sinan Pașa, care fusese înfrânt în Valahia și-a pierdut funcția și a fost exilat la Malagra. Dar înlocuitorul său a murit după numai trei zile de la numire (!), astfel încât sultanul a văzut această întâmplare ca un semn divin că trebuie să redea lui Sinan funcția de Mare vizir. Octogenarul Sinan a preluat pentru a cincea oară funcția și l-a convins pe sultan să conducă el însuși campania militară. În 1596 Sinan Pașa a murit subit , lăsând în urma lui imense bogății provenite din jafurile din Ungaria, Valahia, Georgia și Yemen. Sultanul Mehmed III a condus campania militară pregătită și a asediat cetatea Erlau, somând orașul și pe apărătorii cetății să treacă la islamism și să se predea. După șapte zile de asediu orașul și cetatea s-au predat. A urmat apoi lupta de la Keresteș cu armata arhiducelui Maximilian și ale principelui Sigismund al Transilvaniei. După lupte acerbe, duse în trei etape succesive, otomanii au fost respinși și au pierdut o mie de oameni și patruzeci de tunuri. Sultanul avea dorința de a se întoarce la Constantinopol; în consiliul ținut cu această ocazie, s-a decis după avizul lui hogea că prezența padișahului e necesară pentru moralul trupelor. Pe 25 octombrie germanii și ungurii au atacat corpul de armată unde se găsea sultanul, care s-a ascuns în cortul lui Yunis Bei, pus în spatele bagajelor.  Bătălia era pierdută pentru otomani, artileria era luată de inamic, corturile sultanului erau prăduite , când vizirul Gigala a atacat prin surprindere cu trupa sa, reușind să semene panică și să obțină victoria. 50000 de oameni au pierit sub sabia musulmanilor sau în mlaștini. Vizirul Gigala a fost de sultan numit Mare vizir ca recompensă pentru victoria ce i se datora, dar la întoarcerea la Constantinopol Sultana Valide Safiye l-a exilat pe Gigala (!) și l-a numit Mare vizir pe Ibrahim Pașa
Intrarea sultanului în capitală s-a făcut cu mare pompă: pe străzi erau etalate tapiserii , nori de tămâie se ridicau pe traseul suveranului, poetul Baki a prezentat o odă scrisă pentru această ocazie, petrecerile publice au durat șapte zile. Regele din Fez și republica Veneția l-au felicitat pe sultan pentru victorie, ambasadorul Franței i-a propus sultanului să se alieze pentru a-i ajuta pe mauri în Spania, iar șeriful din Mecca a trimis în dar stofele ce fuseseră folosite la acoperirea mormântului profetului și a meteoritului Kaaba. 
Luptele de pe teritoriul actualei Ungarii și din vestul Transilvaniei au continuat , cu trupele sub comanda vizirului Saturgi Muhamed, care a reușit să ocupe Aradul, Cenad, Nagy și Lak, succesele fiind considerate însă modeste, mai ales că tătarii nu participaseră ca de obicei alături de armata otomană. Gigala Pașa îl destituise pe Ghazi Ghirai, hanul Crimeei, punând în locul său pe fratele lui Feth Ghirai. La schimbarea de Mare vizir, Ibrahim Pașa l-a repus pe tron pe Ghazi Ghirai, acesta ordonând masacrarea fratelui său cu întreaga lui familie, până la copiii din leagăn. 
Ibrahim a fost la rândul său destituit, Safiye Sultan impunând ca Mare vizir pe Hasan Pașa, care îi dăruise sume enorme de bani. După cinci luni însă, Hasan Pașa și-a atras dizgrația pentru că amesteca prea des numele protectoarei sale în dezordinele administrației lui. Hasan Pașa a fost strangulat la Edicule.
Luptele cu austriecii și cu ungurii au continuat, otomanii primind și ajutorul tătarilor. Ibrahim Pașa devenit din nou Mare vizir a impus disciplina în armata otomană și a reușit unele succese, mai ales prin șiretenie. În 1600 Marele vizir a reușit să-i cumpere pe cei 2000 de francezi și de valoni care apărau cetatea Papa și care nu își primiseră soldele, astfel că aceștia au abandonat fortăreața.  Urmăriți de imperiali, mercenarii au pierdut mai mult de jumătate dintre ai lor. Cei cinci sau șase sute care au supraviețuit s-au angajat în serviciul Porții și se spune că au fost, timp de douăzeci de ani, cei mai înverșunați dușmai ai creștinilor. În timpul războiului din Ungaria, relațiile Porții cu celelalte puteri erau foarte amicale: Franța, Polonia, Samarkand aveau ambasadori la Constantinopol . Sultanul a primit cheile a 24 de orașe sau castele ce fuseseră cucerite de către persani de la uzbeci.
Numeroase revolte au avut loc în acest răstimp.

În 1603 prințul Mahmud, fiul cel mare al sultanului Mehmed III și al lui Halime Sultan  și-a găsit sfârșitul în mod tragic. Un șeic ce spunea că se ocupă cu științe cabalistice îl convinsese- s-a spus- pe Mahmud că va avea un destin funest dacă întârzie să ocupe tronul tatălui său. Mahmud i-ar fi permis șeicului să facă vrăji pentru a scurta zilele sultanului. De fapt se pare că Halime îl întrebase pe prezicător dacă fiul ei va deveni sultan și când, iar prezicătorul răspunsese printr-o scrisoare că sultanul va mai domni șase luni (fără să precizeze dacă urma să fie detronat sau va muri) iar fiul său va fi următorul sultan. Corespondența incriminantă a fost interceptată de către Abdürrezzak Agha, șeful eunucilor negri și dată lui Safiye Sultan, care a arătat-o sultanului. Acesta a ordonat ca mama lui Mahmud să fie aruncată în Bosfor, împreună cu șeicul prezicător și cu alți câțiva ofițeri.
Mahmud îi ceruse tatălui său să fie trimis să lupte contra rebelilor din Asia. Acest spirit războinic trezise poate temerea tatălui său, care nu se mai simțea în stare să călărească, din pricina obezității. Mahmud a fost torturat și apoi executat pe 7 iunie 1603, de către patru eunuci muți, într-o încăpere din harem, în timp ce tatăl său supraveghea dintr-o cameră alăturată.
Mehmed III a murit pe 22 decembrie 1603, la 37 de ani. Cauza morții a rămas misterioasă - s-a presupus că ar fi avut un accident vascular cerebral, dar e posibil să fi fost și otrăvit.