Cum a prezentat Antonius faptele de după uciderea lui Caesar

 Conform lui Appianus,

În anul 43 î.Hr, Marcus Antonius a prezentat armatei versiunea sa asupra evenimentelor de după uciderea lui Caesar, urmărind adeziunea partizanilor lui Caesar în războiul civil de la Mutina (Modena), contra lui Octavianus (viitorul Augustus) și a consulilor Hirtius și Pansa. . 

În noiembrie  44 î.Hr Marcus Antonius a părăsit Roma spre Brundisium, pentru a aduna legiuni suplimentare, înainte de a înainta spre nord, către Galia Cisalpină, o provincie atribuită de Caesar lui Decimus Brutus, cel ce avea să fie unul dintre principalii săi asasini.
Decimus Brutus a refuzat după aceea să părăsească conducerea acestei provincii, iar Antonius a asediat Mutina în decembrie 44 î.Hr.

(Pe fond colorat sunt spusele lui Marcus Antonius)

 « Când Caesar a fost pe neașteptate asasinat în senat, m-am îmspăimântat mai ales din pricina prieteniei cu el și pentru că nu știam despre ce e vorba, căci nu știam încă ce cauze exacte avea conspirația și împotriva cui se făcuse.
Poporul era teribil de speriat.

Observăm aici că prima lui grijă este să combată acuzația (care îi fusese adusă public, în senat, de către Cicero) că ar fi fost chiar la originea „complotului de la Narbonnne”, de la sfârșitul anului 45 î.Hr,când Caesar, întors victorios din Spania, dăduse câteva săptămâni de vacanță trupelor sale înainte de întoarcerea la Roma. 
Marcus Antonius discutase atunci cu Caius Trebonius despre uciderea lui Caesar.
Oricare dintre cei doi demarase discuția, Caesar nu a aflat despre ea niciodată. Cicero știa însă , desigur de la ceilalți complotiști principali.
Antonius l-a acuzat la rândul său pe Cicero , pe 19 septembrie, că a fost complice la uciderea lui Caesar. 

Antonius preferă să fie considerat laș la Idele lui Martie 44 î.Hr, decât conspirator alături de Trebonius , Brutus, Cassius și ceilalți.
El rămăsese la ușa Curiei lui Pompei, împreună cu acelaș Trebonius, astfel că nu a fost de față la crimă.
Apoi el își aruncase toga pentru a nu fi recunoscut de mulțime și fugise acasă.
De cine îi era frică? 
Unii dintre complotiști voiseră să-l ucidă și pe Antonius imediat după Caesar, dar Brutus se opusese. 
 Da, a dat o explicație ideologică, dar poate că exista și o înțelegere între ei, un „pact de neagresiune” despre care nu știau ceilalți, ci doar căpeteniile complotului? 
Cicero și-a exprimat clar regretul, în scrisorile trimise prietenului său Atticus, că în ziua respectivă complotiștii nu l-au ucis și pe Antonius, pentru a acapara apoi puterea politică. Asta arată că a fost vorba pur și simplu de o lovitură de stat , nu de o mișcare idealistă (așa cum se pare că intenționase doar M.Brutus, căreia mama lui, Servilia îi povestise despre străbuni care uciseseră tirani ) 

Ucigașii ocupaseră Capitoliul cu o trupă de gladiatori și se închiseseră acolo. Senatul era de partea lor, așa cum este și acum, pe față, și urma să le voteze recompense, ca tiranicizi.

Antonius omite itenționat să menționeze că singura forță militară ce era atunci la Roma se afla pe insula Tiberiană (insula de pe Tibru aflată aproape de centrul Romei) , fiind comandată de Lepidus, în subordinea consulilor Caesar și Marcus Antonius. Cum Caesar fusese ucis, singurul conducător executiv era Antonius. Ucigașii aveau într-adevăr în subordine o ceată de gladiatori, dar aceștia nu puteau face față trupelor regulate ale armatei.
Pe 15 martie era sărbătoarea zeiței Anna Perenna, veche zeiță etruscă. Fusese începutul noului an (înainte de reforma calendarului făcută de Caesar) și rămăsese o zi în care toată lumea ieșea la iarbă verde și bea mult vin (superstiția vulgului era că fiecare va mai trăi atâția ani câte cupe de vin reușea să bea în acea zi. Deci plebeii beau până cădeau jos de beți) .
Antonius ar fi putut să-i aresteze atunci pe ucigași, înainte ca senatul să se dezmeticească. Avea puterea legală și avea puterea militară (militarii comandați de Lepidus, aflat acum în subordinea sa) 
El s-a ascuns însă în casă.

Caesar fusese asasinat pe la 11 dimineața, iar trupul său a zăcut pe jos până pe înserat, când trei sclavi l-au cărat la locuința lui pe o targă.

Lepidus (unul dintre ginerii Serviliei, deci cumnat cu principalii ucigași: Brutus și Cassius ) era Magister equitum și comanda la Roma o legiune- sau un corp important de armată. După uciderea lui Caesar, Antonius i-a ordonat să ocupe cu armata punctele strategice din oraș, dar să nu-i  aresteze pe ucigași. Lepidus a fost răsplătit apoi cu funcția (pe viață) de pontifex maximus, deținută anterior de Caesar, deși fusese dat un decret (puțin înainte de moartea lui Caesar) că funcția respectivă va reveni fiului lui Caesar (dacă va avea unul- și aici revine ideea că soția lui era însărcinată) sau fiului adoptat de acesta . Ar fi fost singura funcție pe care Caesar ar fi lăsat-o moștenire. 

Dacă l-ar fi declarat pe Caesar tiran, noi am fi pierit cu toții ca prieteni ai unui tiran.

(Care „noi”? El le vorbea veteranilor lui Caesar. Nimeni nu i-ar fi incriminat pe militari că au urmat ordinele comandantului. El, Antonius ar fi putut avea probleme, dar nicidecum imediat, pentru că el comanda - prin Lepidus- singura armată aflată atunci la Roma! )
În loc de așa ceva,

Antonius i-a convins pe ucigași să coboare de pe Capitoliu trimițându-le ca garanție pe fiul său -copil de câțiva ani- cu mama sa, Fulvia. Apoi Antonius și Lepidus s-au îmbrățișat cu Brutus și Cassius și i-au invitat să cineze în casele lor.  „Confuzia” părea că lăsase locul bunei înțelegeri. Această fraternitate cu ucigașii dă din nou de bănuit că exista o înțelegere între ei.

În mijlocul acestei stări de confuzie, de neliniști și de teamă, când nu era momentul nici pentru acțiuni impulsive, nici pentru ezitări îndelungate, vedeți și vă gândiți că atunci când a fost nevoie de curaj am fost cel mai viteaz și când se cereau soluții neobișnuite am fost cel mai isteț. 
Primul lucru ce trebuia făcut (pentru că de aici decurgea totul) era să împiedic să se voteze recompense conspiratorilor. Ceea ce am și făcut, în pofida puternicei opoziții a senatului și a ucigașilor, cu un curaj fără nici o ezitare în fața pericolului, pentru că am crezut atuncfi că noi, partizanii lui Caesar, am putea fi în siguranță doar dacă Caesar nu era declarat tiran.

De fapt Antonius a folosit în fața senatului argumentul că dacă l-ar fi declarat tiran pe Caesar, toate decretele lui de numire de senatori , edili sau tribuni și celelalte privilegii acordate ar fi fost anulate. 
Or senatorii fuseseră cu toții beneficiari ai acestor acte . Pe de altă parte, dacă Caesar n-ar fi fost tiran, uciderea lui era pur și simplu o crimă și nu un gest de eliberare a patriei - cum Cicero îi lămurise pe ucigași că va fi. 

Dar când i-am văzut pe adversarii noștri și chiar senatul pătrunși de aceeași teamă că, dacă Caesar nu era declarat tiran ei înșiși să  fie condamnați pentru crimă , și combătându-i din acest motiv, am cedat și le-am acordat amnistia în loc să-i recompensez pe ucigași , pentru a câștiga ceea ce voiam în schimb.

Consulul Marcus Antonius, împreună cu Cicero au prezentat senatului soluția de compromis ca Iulius Caesar să nu fie declarat tiran, dar ucigașii săi să fie amnistiați 😏

Care sunt lucrurile pe care le-am vrut și cât de importante erau?
Ca numele lui Caesar, care îmi este cel mai scump , să nu fie șters, ca adopția cu care se glorifică acest tânăr (Octavianus n.n.) să nu fie anulată , ca deciziile lui Caesar să nu fie anulate , ca trupul său să aibă o înmormântare regală , ca onorurile nemuritoare ce îi fuseseră aduse mai înainte să-i fie respectate , ca toate actele sale să fie confirmate și ca fiul său, și noi prietenii săi, generali și soldați, să fim în siguranță totală și să ne bucurăm de o viață onorabilă în loc să fim rușinați. 

Amnistia ucigașilor lui Caesar a fost promulgată de senat pe 17 martie, la două zile după crimă.

Da, testamentul lui Caesar ar fi fost anulat ca și celelalte acte, dar Antonius nu știa că moștenitorul desemnat de Caesar era Octavius (Care și-a schimbat imediat numele în Caesar Octavianus ). Testamentul s-a citit mai târziu, la cererea lui Piso, socrul lui Caesar.
Antonius năvălise a doua zi în casa lui Caesar (în timp ce trupul acestuia zăcea încă acolo) și luase de acolo toate hârtiile acestuia, toți banii și toate obiectele de preț găsite acolo, însă testamentul fusese dat spre păstrare Marii Vestale. 

Iar în casa lui Caesar se găseau cu siguranță multe obiecte de preț, pentru că era colecționar de obiecte de artă: pietre prețioase, vase cizelate, statui și tablouri. Chiar și personalul casei trebuia să arate bine. 
Nici un cuvânt (din partea istoricilor) despre soția lui Caesar, Calpurnia!. 

35. « Credeți că am cerut puțin sau lucruri neînsemnate senatului în schimbul amnistiei, sau senatul ar fi făcut aceste concesii fără amnistie?

Dacă acest schimb s-a petrecut cu toată sinceritatea, ar fi fost chiar o afacere bună să fie cruțați ucigașii pentru gloria nepieritoare a lui Caesar și pentru siguranța noastră absolută, dar n-am făcut asta cu această intenâie, ci ca să pun apoi pedepsirea. 

Da, Antonius s-a gândit că face o „afacere bună” și că se va instala la putere cu acordul tuturor, urmând ca apoi să-i gonească  și ulterior - eventual- să-i pedepsească  pe ucigași.

De asta , după ce am obținut ceea ce voiam de la senat, iar ucigașii, eliberați de orice grijă, nu mai erau vigilenți, mi-am recăpătat curajul și am subminat amnistia, nu prin voturi nici prin decrete (ar fi fost imposibil) ci influiențând imperceptibil poporul. 

Antonius descrie cum a folosit ceremonia funebră pentru a se evidenția ca prieten devotat al lui Caesar și a stârni mânia poporului împotriva ucigașilor .
Comentatori contemporani au observat că metode similare fuseseră folosite deja de soția sa, Fulvia la înmormântările precedenților ei soți. În mod similar ea arătase rănile unuia dintre ei pe un manechin de ceară și straiele însângerate ale celuilalt. Doar că atunci cea care vorbise fusese soția îndurerată. În cazul lui Caesar, soția lui  murise deja- probabil- în împrejurări trecute sub tăcere. Trupul lui Caesar a fost adus în Forum de Piso,  tatăl Calpurniei.   

Am pus să fie adus corpul lui Caesar în forum pretextând funeraliile, i-am arătat rănile, am arătat numărul lor și straiele sale însângerate găurite de lovituri. 

Într-un discurs public am amintit curajul lui și serviciile pe care el le adusese poporului în termeni patetici, plângându-l ca pe un mort dar numindu-l ca pe un zeu.

Cassius Dio a scris că Antonius a adus trupul lui Caesar în Forum fără nici o considerație, expunându-l acoperit cu sânge și cu răni căscate. Asta arată încă odată că soția lui Caesar, Calpurnia nu mai era (probabil) în viață și în casa devastată a acestuia nu mai rămăsese nimeni care să efectueze obișnuitele pregătiri ale trupurilor decedaților înainte de ceremoniile funerare. (Romanii spălau și îmbălsămau trupurile decedaților , deoarece ceremonia funerară putea fi ținută la mai multe zile interval față de data decesului- în cazul lui Caesar a fost după cinci zile. )

Antonius recunoaște că discursul său patetic nu a fost sincer, ci și-a urmărit prin el doar scopurile politice 

Aceste acte și aceste cuvinte au emoționat poporul, au aprins focul împotriva amnistiei și l-au trimis împotriva caselor dușmanilor noștri și i-au gonit pe ucigași din oraș. 

Că am făcut asta ca să mă opun și ca să displac senatului, senatorii mi-au arătat asta imediat,  (de fapt Antonius i-a calmat imediat pe senatori adăugând că nimeni nu e vinovat ) când m-au blamat că întărât poporul și au trimis departe ucigașii ca să conducă provincii. Brutus și Cassius în Siria și în Macedonia, care aveau mari armate, spunânduli-se să se grăbească înainte de timpul preăzut , sub pretextul de a se ocupa de aprovizionarea cu grâu. 

Și acum mă cuprinde o altă și mai mare temere (căci până acum n-am nici o forță militară proprie), că vom fi expuși fără arme asalturilor unor mulțimi de oameni înarmați.

L-am suspectat și pe colegul meu , pentru că el era mereu în dezacord cu mine în toate părând a fi conspirat contra lui Caesar ,a propus ca ziua uciderii lui să fie celebrată ca aniversare a republicii.

(Se referă la consulul Dolabella -Publius Cornelius Dolabella, fostul ginere al lui Cicero- care propusese într-adevăr ca Idele lui Marte să fie celebrate ca o nouă naștere a Republicii romane , ca ziua Parricidium- adică a uciderii tatălui ! ).

36. « Atunci când ezitam asupra a ce trebuia să fac, dorind să-i dezarmez pe dușmanii noștri și să ne înarmăm noi în locul lor , am ordonat să fie ucis Amatius și l-am rechemat pe Sextus Pompei ca să ispitească senatul și mai mult și să-l facă să fie de partea mea.

Acest Amatius se pretindea un urmaș al generalului Marius- probabil nu era adevărat- și ridicase în jurul său mulțime de plebei, chiar și sclavi eliberați sau sclavi care regretau cu toții moartea lui Caesar și îi ridicaseră un altar pe locul incinerării trupului său,, cerând să fie zeificat. Au existat turbulențe în oraș, când poporul a constatat că statuile lui Caesar fuseseră luate de pe socluri și duse într-un depozit. (Amănunt trecut sub tăcere de Antonius) . Un incendiu a izbucnit la acel depozit- ne putem întreba de ce ar fi făcut asta cei care doreau slăvirea memoriei lui Caesar?  E posibil să fi fost o înscenare pentru a-i incrimina pe răsculați. Iar Antonius a înăbușit această mișcare populară cu deosebită violență, ucigându-l nu doar pe Amatus, ci și sute de susținători din popor ai lui Caesar., mulți au fost uciși pe loc de armată, alții arestați și uciși ulterior : cetățenii romani -aruncați de pe stânca Tarpeiană, iar sclavii-crucificați! 

Sextus Pompei era fiul supraviețuitor al lui Pompei, care fugise în munți după ce Caesar învinsese trupele fiilor lui Pompei la Munda, în Spania. 

Prin urmare Antonius, care în fața susținătorilor memoriei lui Caesar se declara prieten devotat al acestuia, îi ucisese pe cei care îl slăveau și îl jeleau pe Caesar și îl promovase în funcția de conducător al întregii flote romane pe fiul dușmanuului lui Caesar, care luptase el însuși împotriva lui Caesar la Munda și  pe care și-l dorea aliat.  

Dar cum chiar și atunci n-aveam nici o încredere în el,(în Sextus Pompei)  l-am convins pe Dolabella să ceară provincia Siria, nu senatului, ci poporului printr-o lege și i-am favorizat cererea, ca el să devină un inamic și nu un prieten al ucigașilor, și pentru ca senatorilor să le fie rușine să-mi refuze Macedonia după aceea. Senatul nu mi-ar fi dat niciodată Macedonia , chiar cu ajutorul lui Dolabella , din pricina armatei care se găsea acolo , dacă eu nu i-aș fi transferat mai înainte armata lui Dolabella , pentru că el obținuse printr-un noroc Siria și războiul contra Parților.

(E vorma despre numărul mare de legiuni  masate de Caesar în Macedonia în așteptarea aprobării senatului pentru campania împoriva dacilor și parților. 
Antonius a urmărit- prin stratageme care i s-au părut ingenioase- să ajungă la comanda acestei armate , dar a scăpat din vedere că Iulius Caesar asigurase în Macedonia și banii necesari pentru plata acelor trupe , precum și aprovizionarea necesară (provizii, arme, trupe auxiliare, echipamente militare) . 
Caesar instituise moneda standardizată de aur și probabil sumele mari erau păstrate în aureus.
Antonius pusese mâna pe banii lăsați de Caesar Calpurniei , dar Octavianus trimisese încă de la aflarea veștii că e moștenitorul lui Caesar pe „cineva de încredere” (probabil pe Agrippa) să-i aducă acei bani din Macedonia. Octavianus Augustus a mărturisit asta abia spre sfârșitul vieții, în documentul de dare de seamă asupra stării națiunii, ce urma să fie citit postum. 
Istoricul Appianus a relatat în „Războaiele civile cartea III ”că la întoarcerea din Apollonia și primirea călduroasă pe care i-o făcuseră soldații lui Caesar la Brundisium, el ar fi folosit o parte din suma alocată de Caesar pentru războiul din Est și care s-ar fi ridicat la 700 de milioane de sesterți. Și  la Brundisium fuseseră lăsate de Caesar sume de bani pentru legiuni)

Cum Caesar stabilise valorile monedelor romane în timpul său, 100 de sesterți valorau un aureus, adică o monedă de aur cu greutatea de 8,16 grame.

700 milioane de sesterți însemnau 7 000 000 aureus, adică 57,12 kg de aur de 24 de carate.

La cursul zilei de 129 227 eur/kg aur de 24K,

57 kg de aur ar valora azi 7,38 milioane de euro. 

O așezare dacică cu familile romanilor la Sutoru întinsă pe 6 hectare

 
. El și-a însușit și tributul anual remis de provincia Asia Romei, deși nu avea nici o calitate oficială. 
Cu acești bani și cu prestigiul numelui Caesar , Octavian a recrutat numeroși veterani din armatele lui Caesar , dar și legionari din cei ce ar fi urmat să lupte contra parților. Până în luna iunie, el adunase 3000 de soldați , plătind fiecăruia câte un bonus de 500 de denari, mai mult decât dublul salariului anual.

Bust al lui Octavianus datat cca 30 î.Hr

Si chiar așa ei nu le-ar fi retras Macedonia și Siria lui Brutus și Cassius dacă aceștia nu ar fi primit alte provincii care să le asigure securitatea. Când am fost obligați să-i recompensăm, priviți ce compensație li s-a dat , Cirene și Creta, fără trupe, provincii pe care chiar dușmanii noștri le disprețuiau ca insuficiente pentru siguranța lor; și ei încearcă acum să reia cu forța ce li s-a luat.

Astfel armata a fost transferată de la dușmanii noștri la Dolabelle printr-un artificiu, printr-o stratagemă, prin schimb; când nu mai sunt mijloace de a câștiga cu armele, trebuie neapărat să se recurgă la legi.

Tare, gândirea aceasta a lui Antonius: cea mai bună metodă e atingerea scopului pe calea armelor, dar dacă asta nu e posibil, e obligatoriu să se recurgă la legi 😀

37. «  După aceste evenimente, dușmanii noștri au ridicat o altă armată și a fost obligatoriu pentru mine să o am pe cea din Macedonia; dar ezitam asupra pretextului.
Un zvon a apărut că Geții urmau să prade Macedonia. Era de necrezut și , în timp ce au fost trimiși mesageri ca să ancheteze, am propus un decret asupra dictaturii, care stipula că nu era legal să vorbești despre asta, să o pui la vot, nici să o accepți, dacă ți s-ar fi dat. Senatorii au fost seduși în mod deosebit de această propunere și mi-au dat armata.
Atunci pentru prima dată m-am simțit pe picior de egalitate cu dușmanii mei, nu doar cu cei care erau dușmani pe față, , cum crede Octavius, ci cu cei mai numeroși și cei mai puternici care aleg mereu să rămână în umbră.
Când îndeplinisem aceste lucruri, îmi rămăsese pe brațe unul dintre ucigași, Decimus Brutus, ce guverna o provincie bine situată cu o armată mare; știind că el era mai viteaz decât ceilalți, am încercat să-l privez de Galia Cisalpină , promițând, ca să păstrez aparențele cu senatul, să-i dau în schimb Macedonia, fără armată. 
Senatul s-a indignat la asta, pentru că el vedea acum stratagema , și voi știți câți i-au scris lui Decimus și cum i-au agitat pe succesorii mei la consulat.
Am decis deci să fiu mai curajos și să cer poporului această provincie printr-o lege, în loc să o cer senatului, și am trecut armata  din Macedonia la Brindes pentru a o putea folosi în caz de urgență.
Și cu ajutorul zeilor, o vom folosi după împrejurări.

38. «  Am trecut astfel de la marea spaimă ce ne asalta altă dată la o stare de întreagă siguranță pentru noi înșine, în care putem face față cu îndrăzneală dușmanilor noștri.
Când această schimbare a fost cunoscută de toți, ardoarea mulțimii contra dușmanilor noștri a devenit evidentă.
Vedeți cum aceștia din urmă regretă decretele care au fost votate și ce luptă duc ei ca să mă lipsească de provincia galeză ce mi-a fost acordată.
Știți ce îi scriu ei lui Decimus și îi invită pe succesorii mei la consulat să obțină o lege asupra acestei schimbări de provincii. Dar cu ajutorul zeilor țării noastre, cu o gândire pioasă, și cu valoarea voastră, mulțumită căreia Caesar a învins de asemenea, noi îl vom răzbuna, consacrându-ne acestui scop toate forțele. 

«  În tot timpul în care aceste evenimente s-au petrecut, soldați, am preferat să nu vă vorbesc despre ele.; acum, că s-au terminat, vi le povestesc, vouă celor cu care vreau să împartășesc totul, faptele și vorbele.
Comunicați-le și celorlalți, dacă sunt unii care nu văd atât de limpede, în afară de Octavius, care se comportă față de noi ca un ingrat »

Suetonius a scris despre această fază a războiului civil (luptele de la Mutina) așa:

„Dar când planurile sale (Ale lui Octavianuas Augustus) s-au lovit de împotrivirea lui Marcus Antonius, care era pe atunci consul și pe al cărui ajutor contase în mod special, iar Antoniu nu i-a permis nici măcar justiția obișnuită și obișnuită fără promisiunea unei mită consistente, s-a retras la aristocrați, despre care știa că îl urau pe Antoniu, mai ales pentru că acesta îl asedia pe Decimus Brutus la Mutina și încerca să-l alunge prin forța armelor din provincia dată lui de Caesar și ratificată de senat. 
(Provincia îi fusese dată de Caesar, iar Decimus Brutus îl asasinase pe Caesar, dar dorea să păstreze provincia. Frumos, nu?n.n.) 
 Prin urmare, la sfatul anumitor oameni, a angajat asasini pentru a-l ucide pe Antoniu, iar când complotul a fost descoperit, temându-se de represalii, a adunat veterani, folosind toți banii pe care îi putea comanda, atât pentru propria protecție, cât și pentru cea a statului. A fost pus (de senat) la comanda armatei pe care o strânsese, cu rang de propraetor, și s-a alăturat armatei ui  Hirtius și Pansa, care deveniseră consuli, în a-l ajuta pe Decimus Brutus, și a terminat războiul care îi fusese încredințat în decurs de trei luni în două bătălii. 
 În prima dintre acestea, așa cum scrie Antonius, a luat-o la fugă și nu a mai fost văzut decât a doua zi, când s-a întors fără manta și cal; dar în cele ce au urmat, toți sunt de acord că a jucat nu doar rolul de  lider, ci și pe cel de soldat și că, în mijlocul luptei, când purtătorul de vultur al legiunii sale a fost grav rănit, a pus vulturul pe umăr și l-a purtat o vreme.”

În lupta de la Mutina și-a pierdut viața consulul Hirtius, iar consulul Pansa, rănit, a murit și el puțin după aceea. Suetonius notează zvonurile că Octavianus le-al fi provocat moartea celor doi pentru a trece la comanda oștirilor. Medicul Glyco a fost acuzat și închis fiind acuzat că a aplicat otravă pe rana lui Pansa. Aquilius Niger a adăugat că Octavianus l-ar fi ucis pe Hirtius în vâltoarea bătăliei.
„Dar când a aflat că Antoniu, după fuga sa, găsise un protector în Marcus Lepidus și că restul conducătorilor și armatelor se înțelegeau cu ei, a abandonat cauza nobililor fără ezitare, invocând drept pretext pentru schimbarea credinței cuvintele și faptele unora dintre ei, susținând că unii îl numeau băiat, în timp ce alții spuseseră deschis că ar trebui onorat și înlăturat, pentru a scăpa de necesitatea de a-i plăti lui sau veteranilor săi o recompensă cuvenită. 

„Apoi, formând o ligă cu Antonius și Lepidus, a terminat și războiul de la Filipi în două bătălii, deși slăbit de boală, fiind alungat din tabără în prima bătălie și abia reușind să scape fugind la divizia lui Antoniu. Nu și-a folosit victoria cu moderație, ci după ce a trimis capul lui Brutus la Roma, pentru a fi aruncat la picioarele statuii lui Caesar, și-a descărcat furia asupra celor mai distinși dintre captivii săi, fără să-i scutească nici măcar de limbaj insultător.”
„După capturarea Perusiei...unii scriu că trei sute de oameni din ambele ordine (patricieni și cavaleri n.n.) au fost aleși dintre prizonierii d erăzboi și sacrificați la Idele lui Marte ca tot atâtea victime la altarul ridicat zeificatului Iulius”.
Tot Suetonius scrie , în legătură cu lupta navală a lui Octavianus contra lui Sextus Pompei:


După ce și-a antrenat forțele acolo toată iarna, l-a învins pe Pompei între Mylae și Naulochus, deși chiar înainte de bătălie a fost cuprins brusc de un somn atât de adânc încât prietenii săi au fost nevoiți să-l trezească pentru a da semnalul. 2  Și cred că tocmai acest lucru i-a dat lui Antoniu ocazia să-l batjocorească: „Nici măcar nu putea privi cu ochi fermi flota când era gata de luptă, ci zăcea amorțit pe spate, privind spre cer și nu se ridica și nu se înfățișa în fața soldaților până când navele inamice nu fuseseră puse pe fugă de Marcus Agrippa.”

Cicero contra lui Piso

Discursul marelui orator al antichității împotriva lui Piso-in Pisonem

Cine era Lucius Calpurnius Pison și de ce era atacat de Cicero?

În anul 63 î.Hr Cicero, care era consul, a aflat de conjurația lui Catilina, ce a încercat să dea o lovitură de stat. Catilina nu fusese prins (el a murit în luptă ulterior), dar cinci dintre complici erau prizonieri și senatul i-a condamnat la moarte, fără a mai recurge la judecata unui tribunal. Caesar s-a opus la executarea sentinței, propunând închisoare într-un alt oraș din Italia, dar Cato și Cicero au reușit să impună ca respectivii să fie uciși, ei fiind sugrumați în aceeași seară, în închisoare, din ordinul lui Cicero.. 

În 59 î.Hr Caesar s-a căsătorit cu Calpurnia Pisonis, fiica lui  Piso.. 
În anul58 î.Hr însă, lui Cicero i s-a imputat executarea ilegală a celor cinci (care nu beneficiaseră de dreptul de apărare prevăzut de lege) și el a fost exilat timp de un an, în timp ce Piso deținea consulatul.

În 57 î.Hr Cicero a revenit la Roma și a început să se răzbune pe cei pe care-i considera vinovați pentru exilarea sa: pe cei ce fuseseră consuli atunci , Piso și Gabinius. aflați acum în funcții de proconsuli în Macedonia și Siria. Cicero a cerut senatului să le anuleze mandatele și Piso a revenit la Roma în anul 55 î.Hr. Dar răzbunarea a continuat, cu atât mai mult cu cât Piso era socrul lui Iulius Caesar, pe care Cicero  urmărea de fapt să se răzbune, dar ...era mai greu să o facă!
Piso și-a prezentat raportul de activitate în fața senatului, și ca răspuns Cicero a ținut discursul îndreptat direct împotriva lui Piso: In Pisonem. 

55 î.Hr

Discursul începe așa:

„Vezi acum, animalule, înțelegi reproșurile puse în fruntea ta?

Nimeni nu se plânge că nu-știu-care sirian a fost numit consul printre hoarda de novici.
Căci nici tenul tău de sclav, nici obrajii tăi îmbrăcați (nerași probabil) , nici dinții tăi cariați nu ne-au înșelat; ochii tăi, sprâncenele tale, fruntea ta , pe scurt toată figura ta , care are o anumită expresie tăcută de spirit, i-a indus în eroare pe oameni, a înșelat și i-a păcălit chiar și pe cei ce nu erau sensibili.
Puțini dintre noi cunosc viciile tale ascunse, puțini dintre voi cunosc lentoarea spiritului tău, prostia și slăbiciunea limbii tale. 
Niciodată nu s-a ridicat o voce în forum, nici un pericol n-a amenințat consiliul, nici un act, nu doar ilustru, dar fie și necunoscut , nici în armată, nici în patrie.
Tu ai ajuns la onoruri din greșeala oamenilor, fiind recomandat de imagini înșelătoare, cu care tu nu semeni deloc, decât prin culoare.”

Cicero îl atacă în mod repetat pe Piso pentru culoarea închisă a tenului său- asemănătoare cu a măștilor de ceară ale strămoșilor, care erau afumate cu timpul. Tenul închis la culoare ar fi unul „de sclav”. Dinții cariați ai unui bărbat de circa 46 de ani erau de asemenea argumente de blamare a acestuia în fața senatului!

Putem deduce că romanii aveau de obicei dantura bună chiar și pe la 50 de ani (Cicero avea 51 de ani pe atunci)   

Dar atacarea furibundă a lui Cicero nu mai ține cont de logică: pe de o parte e amintită sorgintea veche a lui Piso , acuzându-l că a fost promovat nu datorită meritelor proprii ci familiei ilustre din care făcea parte, pe de altă parte i se reproșează originea siriană, plebeiană (nesusținută de nici un document) ..  

„S-a lăuat el în fața mea că a obținut toate magistraturile fără a fi respins? 
Să-mi fie permis să declar adevărul despre aceste lucruri în ceea ce mă privește, căci toate mi-au fost acordate de poporul roman. Ai fost numit questor chiar de unii ce nu te văzuseră , dar ti-au acordat onoarea pentru nume. Ai fost numit edil? Piso a fost numit, dar nu acest Piso. Și pretura a fost acordată strămoșilor tăi. Erau cunoscuți cei morți, nimeni nu te cunoștea pe tine, care erai încă în viață/
Când poporul roman m-a făcut prima dată questor, pentru prima dată edil, prima dată pretor în unanimitate, acestă onoare a fost acordată cuiva nu pentru ilustra sa familie....”..
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cicero face mereu o paralelă între oponentul său și sine însuși, deși nu ăsta era subiectul. El însă, simțindu-se probabil umilit de situația sa de „om nou”, fără strămoși cu care să se poată lăuda, caută să transforme asta într-un merit personal, ca persoană ajunsă prin merite proprii. 

De fapt  Lucius Calpurnius Piso Caesoninus era unul dintre rarii contemporani care parcursese în întregime cursus honorum. Era un adept al principiilor epicuriene și încerca mereu să aplaneze conflictele apărute între diferiți oameni politici. 

Pe de altă parte Cicero o măritase în anul 63 î.Hr pe fiica sa Tullia Ciceronis  cu un Calpurnius Pison, Caius Calpurnius Piso Frugi  dar din altă ramură decât Caesonii. El apelase în anul 58 î.Hr la ajutorul lui Piso, probabil în virtutea înrudirii- chiar pe departe, dar fusese refuzat.

Cum adică? Nu a funcționat nepotismul? Ooh! 

În anul 56 î.Hr, Cicero a căsătorit-o pe Tullia cu Furius Crassipes, apoi  -în anul 50 î.Hr- cu Publius Cornelius Dolabella, de care ea a divorțat după 4 ani. 

Din păcate Tullia a murit în anul 45 î.Hr, la o lună după ce născuse, iar Cicero a dorit să ofere o apoteoză Tulliei, să-i construiască un sanctuar și să o zeifice . El plănuise deja cumpărarea unui teren într-o zonă intens frecventată, unde să construiască sanctuarul, pentru care comandase coloanele, dar pare să fi renunțat . 

Discursul foarte lung al lui Cicero a continuat, presărat cu insulte ca: vierme, cu acuzații că „ar fi putut face” tot felul de orori, dacă ar fi avut posibilitatea , de vreme ce îl gonise pe el, Cicero în exil!
Îi reproșează că și-a sărbătorit întoarcerea în sunet de cymbale și petreceri cu mult vin, de fapt petrecerile respective fiind organizate de colegul său . E din nou caractezizat ca sărac cu duhul, cu un caracter slab , dar insolent în lucruri secundare .
Printre alte invective: monstru cel mai monstruios și cel mai abject...având o viață plină de dezonoare, contrapunând din nou propriul său renume, care a făcut ca senatul să-l recheme și pe consulii Publius Lentulus și Gneius Pompei să folosească toate mijloacele pentru a-i asigura siguranța. 

În schimb, îl zeflemisește pe Piso cu supranumele de „Epicur al nostru” , care ar fi condus teritorii supuse, nu „pe cele ale rasei lui”- aluzie din nou la presupusa origine siriană a acestuia. 
Îl acuză că a cheltuit mult cu armata sa din Macedonia, relatând totuși că e o provincie dificilă, cu granițe greu de apărat , bântuită de „națiuni barbare”, dar nu îi recunoaște nici un merit , atacându-l în trecere și pe Gabinius, „creatură infernală născută din propriile măruntaie”, declarând că dacă i-ar fi văzut crucificați pe Piso și pe Gabinius nu ar fi fost mai fericit decât să le vadă cu reputația întunecată de către senat.
El afirmă că se rugase deseori pentru nenorocirea celor doi , dar nu să-i vadă bolnavi sau uciși (acestea fiind nenorociri ce li se pot întâmpla și unor nevinovați) , ci cu blestem ca cel al poetului Triestes
„Aruncați de naufragiu, țintuiți să fiți de stânci, jupuiți, spintecați , sau acoperiți de bucăți de gudron, de nisip și de sânge negru”.
Cicero adaugă că dacă s-ar petrece așa ceva, nu i-ar părea rău, dar tot n-ar fi de ajuns, căci au fost și  oameni merituoși care au murit pe mare. El le dorește o pedeapsă mai cruntă , cum ar fi aceea ca scrisorile lor să fie desconsiderate de senat și se delectează la gândul că ordinul de rechemare de la post e o pedeapsă infamantă , menită să le atragă disprețul concetățenilor. 
Cicero jubilează pentru că Piso nu doar că a fost rechemat, dar a pierdut și mare parte din armată și retrimisese restul soldaților.  

Discursul lui Cicero e încărcat de o ură sinistră.
Nici un moment nu consideră că are o vină pentru că a ordonat execuția fără proces a cinci oameni. 
Deci consideră exilarea sa total nedreaptă, deși știa bine că a fost o pedeapsă mică pentru acea gravă încălcare a legii, de care se făcuse vinovat.

În timpul acelui an de exil, după cum mărturisește în text, își imagina cele mai crunte răzbunări față de cei doi consuli .
Culmea e că cei doi consuli nu îl condamnaseră pe Cicero, însă nu se opuseseră legislației tribuniciene a lui Publius Clodius Pulcher , care a permis urmărirea penală și exilul lui Cicero.

. Pedepse crunte, disproporționate sunt enumerate chiar de Cicero și considerate prea mici.
De fapt, ceea ce putea să facă era să le terfelească reputația, căci nu reușise să le găsească o vină imputabilă penal.
Așa că marele orator își desfășoară întregul arsenal de arme ale oratoriei pentru a-l acoperi pe Piso cu insulte (și secundar pe celălalt, pe Gabinius. Totuși principala lui țintă este Piso. De ce? probabil pentru că era socrul lui Caesar. 

De fapt, dacă îl ura pe Piso din răsputeri (așa cum a declarat), cu atât mai mult în ura pe Caesar.
De ce? 
Caesar era la rândul său un orator strălucit, a cărui elocință era admirată de contemporani. 
Dar Caesar era mai mult decât un orator pasionat de arta elocinței, ci avea și alte calități, pe care el, Cicero știa că nu le va avea niciodată.
Era de sorginte nobilă, provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii romane. Iar Cicero avea o mare invidie (după cum se vede și din acest discurs) față de nobilimea veche romană, el însuși fiind un „om nou”, provenit din plebei.
Caesar era un mare conducător de oști, obținând victorii uimitoare în condiții ce ar fi prevestit înfrângerea. Avea calitatea de a lua hotărâri foarte rapid și de a le pune în aplicare fără ezitare, în timp ce Cicero era cunoscut ca având o fire fricoasă și nehotărâtă.
Apoi Caesar era un bărbat cu mare succes în fața femeilor , în timp ce el, Cicero, era sub papucul nevestei .
Exemplele pot continua, dar cele de până acum explică probabil ura provenită din invidie și din complexul de inferioritate resimțită de Cicero față de Caesar.
Doar că Iulius Caesar era prea puternic pentru a fi atacat prin invective aruncate în senat. Dar a încercat asta în mod constant. 
(Spre mirarea lui, Caesar nu i-a răspuns cu aceeași monedă, ci a tolerat cu eleganță atacurile și i-a arătat mereu prețuire lui Cicero pentru talentul său oratoric, indiferent de subiectul abordat) 

Pentru moment, îl ataca pe socrul său, pe pașnicul Piso, convins că terfelirea numelui socrului său va aduce o atingere și reputației familiei lui Caesar. 

Arătând dispreț față de familia veche a lui Lucius Calpurnius Pison, Cicero arăta dispreț față de familia soției lui Caesar. 
Doar că ura fățișă, spumegândă arătată prin discurs arată că de fapt atacurile exprimate nu erau provocate de defecte reale ale oponentului său, ci de propria invidie meschină.
Pentru că acea persoană pe care Cicero o numea „sărac cu duhul”, era un om de mare cultură, care avea în villa sa din apropiere de Herculamneum (vilă ce se crede că a fost a fiului său, Lucius) o colecție impresionantă de lucrări de artă și o bibliotecă vastă (600-1000 de volume)  - pe care o studiază acum arheologii. În villa aceea se reuneau oameni de cultură, ca Virgilius, Quintilius Varus, Lucius Varus Rufus , tânărul Horațiu , , Piso preferând activitatea literară și filozofică în locul ambițiilor politice. Activitatea lui Piso a fost continuată de cea a fiului său, pontiful.

În privința activității sale de proconsul în Macedonia, Piso a suprimat tîlhăria și a restabilit ordinea provincială, deși Cicero l-a acuzat de extorcare, trai luxos și neglijență.
Piso a respins aceste acuzații subliniind constrângerea sa financiară și succesele administrative. 

Lucius Calpurnius Piso Caesoninus a condus campanii militare împotriva triburilor trace care atacau provincia Macedonia(Denselatae și Bessoi). Aceste grupuri, sub conducerea unor lideri ca Rabocentes efectuau incursiuni în teritoriul macedonean . Piso a obținut victorii, învingându-i pe bessoi și restabilind ordinea. 
Deci acuzațiile lui Cicero reflectă strict animozitatea personală a acestuia.

 Piso a fost achitat în procesul de extorcare ( de repetundis ), ajutat de pledoaria lui Iulius Caesar și de scepticismul juraților față de invectiva lui Cicero.
Cicero îi reproșașe și  și acceptarea a 300 de talanți de la regele Cotys al Traciei pentru a-i ucide pe liderii traci Pleuratus și pe căpetenia bessiană Rabocentus

Răspunsul lui Piso

Piso l-a provocat public pe Cicero să inițieze un proces formal de repetundae (extorcare) , așa cum era permis în cadrul Lex Calpurnia pentru guvernatorii provinciali transferând astfel sarcina de a fundamenta afirmațiile cu martori și relatări din Macedonia.Nicio astfel de urmărire penală nu a avut loc. 
Acuzațiile lui Cicero, deși influente în cercurile senatoriale, nu au avut rigoarea probatorie necesară pentru o audiere quaestio repetundarum și par motivate de politici de represalii mai degrabă decât de o anchetă imparțială, deoarece apărarea lui Piso a evidențiat absența delegațiilor provinciale care să solicite restituirea - un precursor standard al cazurilor de extorcare de succes.

 Acest episod a subliniat interacțiunea dintre vendetele personale și patronaj în responsabilitatea romană, Piso ieșind nevătămat din confruntarea senatorială.

Se pare că ura lui Caesar s-a îndreptat apoi împotriva lui Caesar, pe care a început să-l submineze constant prin lansarea de zvonuri calomnioase , ce urmăreau micșorarea popularității lui. 

Dio Cassius, Appianus și Plutarh au scris altfel despre Piso.
În situațiile de criză politică, Piso a încercat mereu să aducă o conciliere , el însuși rămânând neutru. 
Din păcate, Calpurnia Pisonis, soția lui Caesar pare să-și fi pierdut viața foarte repede după uciderea lui Iulius Caesar, fără a se cunoaște detaliile.
Tatăl ei, Piso a solicitat citirea publică a testamentului lui Caesar, tot el a adus trupul lui Caesar în Forum pentru ceremonia funerară, apoi a luat atitudine pentru urmărirea ucigașilor lui Caesar. Se pare că și-a pierdut viața în anul 43 î. Hr, , în împrejurări necunoscute.

https://www.thelatinlibrary.com/cicero/piso.shtml

Cum s-a ajuns la război civil

 Pe timpul lui Caesar

În anul 58 î.Hr senatul roman l-a investit pe Caesar cu puteri militare (imperium) în Galia cisalpină, Galia transalpină și Iliria și, cu ajutorul a 4 legiuni, avea ca sarcină să cucerească restul Galiei , teritoriul dintre Pirinei și Rin (Galia împădurită). (Regiunea mediteraneană era numită Galia Narboneză/Provincia). Această zonă: Galia împădurită era o zonă intens populată cu multiple popoare celte. Comandamentul inițial era pentru 5 ani, dar a fost prelungit până la supunerea totală a Galiei. Bătălia decisivă a avut loc la Alesia, în anul 52 î.Ht, dar operațiunile de „pacificare” au continuat și în anul 51 î.Hr., când a avut loc asediul de la Uxellodunum.  Caesar aprecia că e  nevoie de o prezență militară care să împiedice noi revolte.
În cadrul triumviratului, Caesar încheiase un acord pentru prelungirea mandatului său până în naul 50 sau începutul anului 49 î.Hr pentru a-ți aduce la bun sfârșit proiectele militare și politice. 
Dar senatul nu a aprobat.

În anul 51 î.Hr Caesar ceruse senatului :

• o prelungire a comandamentului său de proconsul (guvernator) -Caesar considera că i se mai cuvin 6 luni de guvernare în Galia, sau
• autorizarea de a-și pune candidatura pentru consulat fără a fi prezent la Roma
• lăsarea la vatră a armatei lui Pompei (dacă i se cerea să facă la fel cu a sa)

După aflarea victoriei sale de la Alesia, primise douăzeci de zile de mulțumire și, în conformitate cu „Legea celor Zece Tribuni”, dreptul de a candida la consulat în absență, dar în 51 î.Hr consulul Marcellus, prietenul lui Cicero  a propus rechemarea lui Caesar.

C.Sallustius (Caius Sallustius Crispus) ne povestește.
Acest om politic și istoric roman era născut în anul 86 î.Hr,(sau anul 80 î.Hr)  deci a fost contemporan cu Caesar. Era născut în țara sabinilor , un novus homo , provenit dintr-o familie nobilă de provincie, ajuns în ordinul ecvestru..
A scris o carte intitulată: „Războiul civil”, la care a participat. S-a raportat că Salustiu a cinat cu Caesar, Hirtius, Oppius, Balbus și Sulpicius Rufus în noaptea de după faimoasa traversare a râului Rubicon de către Caesar, pe 10 (sau12) ianuarie în anul 49 î.Hr. 

Pompei era susținut de Cicero, Cato, Scipio, ulterior Labienus, Claudii Martelli și senat, era sprijinit de provincii ca peninsula Iberică, Africa, Falia și Orient. Dispunea de 18 legiuni , iar senatul îi dăduse autorizație să mai recruteze 130 000 oameni în Italia.

Caesar era susținut de unele familii vechi, ca Aemilii, Servilii și de Marcus Antonius, vărul său  de-al doilea.

Ordinul cavalerilor și foarte mulți cetățeni romani erau de partea lui.

Armata lui număra unsprezece legiuni și auxiliari dintre gali și germani. 

Caesar primise, la sfârșitul consulatului său din anul 69 î.Hr, funcția de proconsul pentru provinciile Galia cisalpină, Iliria și apoi Galia transalpină. Contrar regulei ce stipula ca mandatul de consul să nu repășească un an, Caesar a fost numit proconsul pe 5 ani, pentru a rezolva conflictele apărute în acele provincii, Avea la dispoziție patru legiuni și a mai recrutat două pe cheltuiala sa

Armata romană era cea mai eficace cunoscută de umanitate: a construit un imperiu în patru secole și l-a păstrat timp de alte patru secole, exemplu unic în istorie.

Cartea lui Sallustius începe cu discuțiile purtate în senat în legătură cu candidatura lui Caesar la postul de consul.
După ce luptase pe front timp de 9 ani, cucerind teritorii imense în Gallia, lui Caesar îi expira mandatul .
Senatorilor le era frică însă de el.
Succesele lui fuseseră prea mari , era de așteptat ca el să-și dorească deplina recunoaștere la Roma. 
Dar acolo domina netulburat Pompeius Magnus, Pompei cel Mare, favoritul senatului.
Să vedem cum relatează Sallustius:

Caesar a scris scrisori adresate consulilor - n-au fost dezbătute în senat. Ei discutau doar cum să apere republica.
„Pompei e gata să susțină republica, pentru ca senatul să fie de partea lui; dar dacă se acționează moale, ezitant, degeaba va cere mai târziu senatul ajutorul lui.”(a spus Scipion) 
A fost o propunere să se ridice mai întâi o armată din toată Italia, care să apere senatul. Propunere primită cu ostilitate. 

Propunere ca Pompei să se retragă în provincia pe care o guverna ca să nu fie pretext de război, căci Caesar, căruia i se luaseră două legiuni putea să se teamă că acelea vor fi folosite contra lui, în timp ce Pompei le-ar reține la porțile Romei. Nu s-a pus la vot.

Concluzia Senatului: 
„Caesar își va concedia armata într-un termen prescris; și dacă nu o face, el va fi declarat dușman al republicii”. 
M.Antonius și Q.Cassius, tribuni ai poporului  s-au opus acestui decret. S-a făcut un raport despre opoziția tribunilor și s-au deschis avize pline de violență. Și cu cât măsurile propuse erau mai severe și mai crude, cu atât erau mai aplaudate de dușmanii lui Caesar. 

Seara, la ieșirea de la adunare, Pompei i-a lăudat pe unii senatori, i-a îndemnat pe cei timizi să  fie mai activi , în acelaș timp a chemat un număr mare de veterani din armată , aceștia sperând recompense și avansări. Au fost chemați și cei mai mulți dintre soldații celor două legiuni trimise de Caesar.
Roma e plină de camarazi de arme ai lui Pompei, toți cei ce aveau vechi rancune contra lui Caesar se adunau la senat. Strigând , îi intimidau pe cei slabi , îi încurajau pe ezitanți , ca toți să-și spună părerea. 

Cenzorul L. Piso și pretorul Roscius s-au oferit să meargă la Caesar să-l informeze de ce se petrece, cerând un răgaz de șase zile, pentru a-i aduce la cunoștință hotărârea senatului.

Propunerile au fost respinse. 
Discursurile lui Scipio și Cato au prevalat.
Cato(fratele vitreg al amantei lui Caesar, Servilia)  avea o veche dușmănie contra lui Caesar și nu-l ierta pentru un refuz anterior.
Consulul L.Lentullus , înglodat în datorii, spera să obțină provincii și visa să devină un nou Silla.
Scipio visa și el la o provincie, a cărei conducere să fie împărțită cu Pompei, cu care era prieten. 

Pompei, „întărâtat de inamicii lui Caesar”, și nevrând  să aibă egal, se separase cu totul de el și se împăcase cu inamicii comuni pe care îi atrăsese în parte contra lui Caesar pe timpul când erau aliați.

De altfel, rușinat de felul în care se purtase în chestiunea celor două legiuni destinate pentru Asia și Siria și pe care le reținuse ca să-și stabilească prin ele puterea și dominația, își dorea să se ajungă la arme.

Din acest motiv, totul s-a decis în grabă și cu zgomot mare; nu s-a dat timp rudelor lui Caesar să-l avertizeze. ; Nu s-au dat tribunilor poporului mijloace de a deturna pericolul care îl amenința, sau să-și poată exercita privilegiul de a se opune prin veto , pe care L.Sulla l-ar fi respectat.
Au fost nevoiți să se gândească la propria lor siguranță .

În fine, s-a recurs la acest senatus-consultum ultimum (senatus consultum de re publica defendenda )  la care se recurgea în ultimă instanță, de pildă când Roma era amenințată de un incendiu:
„Consulii, pretorii, tribunii poporului și consulii care sunt aproape de Roma să vegheze ca republica să nu aibă nimic de suferit”
.Acest decret a fost dat pe șapte a idelor lui ianuarie.(Deci 6 ianuarie) 

Decretul dădea puteri absolute magistraților pentru a apăra statul prin orice mijloace, suspendând practic drepturile cetățenești obișnuite și legea obișnuită, inclusiv dreptul de veto al tribunilor, care au fost forțați să fugă din oraș

Pompei și magistrații au avut aprobare de a aduna trupe . 

: Caesar a interpretat acest decret ca o amenințare la adresa tribunilor plebei și a propriei sale siguranțe, ceea ce a dus la decizia sa de a trece Rubiconul.

Astfel, din cele cinci prime zile ale consulatului lui Lucullus, când senatul s-a putut aduna, două au fost folosite pentru discursuri și celelalte pentru a se da decretele cele mai de sus și mai dure împotriva autorității lui Caesar și împotriva tribunilor poporului, atât de demni de respect. 
Tribunii poporului au fugit imediat din oraș și s-au dus lângă Caesar 

Caesar era atunci la Ravenna, unde aștepta un răspuns la ofertele sale pline de moderație , ce urmăreau ca dreptatea oamenilor să poată permite menținerea păcii. 

În zilele următoare, senatul s-a adunat în afara Romei. Pompei a repetat acolo tot ce spusese Scipio din partea lui; el a lăudat curajul și fermitatea senatului, a enumerat puterile lui; el are zece legiuni pregătite; în plus, el știe sigur că soldații nu țin la Caesar și că nu vor putea fi convinși să-l apere sau să-l urmeze. 

Pentru rest, lăsa la latitudinea senatului: se propunea să se facă recrutări în toată Italia, să fie trimis Faustus Sulla în Mauritania ca propretor, să fie luați bani din tezaurul public pentru Pompei. 
S-a vorbit și să fie declarat regele Juba prieten și aliat al poporului roman.
Dar Marcellus a spus că nu va fi de ajuns; și Philippus, tribun al poporului, s-a opus să fie trimis Faustus .
Restul timpului a trecut cu decrete.S-au acordat guvernări unor simpli particulari: două consulare și celelalte pretoriene. Scipio a căpătat Siria; Domitius- Galia. Philippus și Cotta au fost uitați prin intrigi speciale; numele lor n-au fost trase la sorți. 
Au fost trimiși pretori în alte provincii și ei vorbeau fără oprire , așa cum se întâmpla și în ceilalți ani, că poporul a ratificat alegerile lor, că ei îmbrăcaseră haina de război și s-au pronunțat urările obișnuite.
Dar ceea ce nu se văzuse până atunci, consulii au ieșit din oraș; și simpli particulari pun să fie precedați de lictori la Roma și la Capitoliu , contra tuturor exemplelor din trecut. 
S-au făcut recrutări în toată Italia , s-au comandat arme, s-au cerut bani de la orașele municipale, s-au luat și de la temple: toate drepturile divine și umane  sunt puse laolaltă.

Prin urmare, în timp ce Caesar era încă în Galia Cisalpină (provincia sa)și trimitea mesaje senatului, senatul lua măsuri de război contra lui!

Iar guvernarea Galiei era stabilită fără el, care o cucerise.  

 

Caesar s-a pregătit la rândul său de conflict

Informat de cele ce se petreceau, Caesar le-a vorbit trupelor sale. 
El a amintit injuriile cu care îl potopiseră dușmanii tot timpul și s-a plâns că eforturile de o răutate invidioasă l-au îndepărtat în asemenea măsură pe Pompei, pe care el îl favorizase întotdeauna, îl secondase în credit și putere. El s-a plâns că s-a ajuns, pentru prima dată în republică, să se discrediteze și sufoce cu armele dreptul de opoziție al tribunilor, ce fusese restabilit în anul precedent. 
Sulla, deși lipsise tribunalul de orice credit, lăsase totuși cel puțin libertatea de opoziție; Pompei, despre care se spunea că ii dăduse vechile drepturi, i-a luat (de fapt) chiar și pe cele ce le avusese mai înainte. 

El a adăugat că, de fiecare dată când se decretează că magistrații ar fi avut (datoria) să vegheze la salvarea republicii (la care senatus-consultul chema sub arme tot poporul roman) , acest decret nu a fost dat decât cu ocazia unor legi dezastruase, a unor violențe asupra tribunilor, a unei revolte a poporului, atunci cînd templele și cetățile au fost invadate; că aceste excese ale secolelor trecute au fost ispășite prin moartea lui Saturninus și a Grachilor; că în prezent nu s-a făcut nimic, nu s-a gândit nimic asemănător; nici o lege n-a fost promulgată, nici o propunere făcută poporului, nici o separare consumată. 
El îi cheamă să apere împotriva dușmanilor săi onoarea și demnitatea generalului sub care ei au servit republica în mod atât de glorios timp de nouă ani, au câștigat atâtea bătălii, au supus toată Galia și Germania.
La acest discurs, soldații legiunii a treisprezecea (pe care Caesar o chemase lângă el de la începutul tulburărilor; când ceilalți nu ajunseseră încă) au strigat într-un glas că sunt gata să răzbune insultele aduse generalului lor și tribunilor poporului.
Se vede și în acest moment decisiv cum Caesar nu se mulțumea să ordone soldaților și atât, ci le explica motivele pentru care făcea un lucru sau altul și le cerea-și obținea-adeziunea . 
Traversarea Rubiconului de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr

Asigurat de dispoziția soldaților, Caesar a plecat cu această legiune la Ariminium, să-i întâlnească pe tribunii poporului care veneau să se refugieze la el. 
Sallustius nu dă importanță traversării Rubiconului, deși el era un act simbolic ce arăta hotărârea lui Caesar de a se impune cu forța dacă nu va găsi înțelegere. Arminium era imediat dincolo de graniță și Caesar nu a înaintat mai departe înainte de a încerca din nou să evite lupta armată. 

A urmat o perioadă de negocieri.

Acolo, tânărul L.Caesar, al cărui tată era unul dintre locotenenții săi, a venit să-l întâlnească.

(Lucius Iulius Caesar era văr de gradul 2 cu Caesar, bunicul lui Lucius (sau străbunicul lui) și străbunicul lui Gaius Iulius Caesar fiind frați) 

Acest tânăr, după ce i-a spus care erau motivele pentru care venise, l-a anunțat că „el a fost însărcinat de Pompei cu o misiune anume: că Pompei dorește să-și justifice comportamentul în ochii lui Caesar , astfel ca ceea ce el a făcut pentru binele republicii să nu-i fie imputat drept crimă: că el a preferat întotdeauna interesul public afecțiunilor sale particulare; că e o datorie și pentru Caesar să-și sacrifice pasiunile și resentimentele pentru binele statului,  de teamă că din dorința de a-și lovi dușmanii la furie să nu aducă atingere republicii”. 
Lucius a adăugat câteva cuvinte de genul acesta , tinzând să-l justifice pe Pompei. Pretorul Roscius s-a exprimat și el pe acelaș subiect, aproape cu aceiași termeni și a declarat că vorbește în numele lui Pompei.

Deși acest demers nu a părut să poată repara vechile injurii, totuși , crezându-i pe cei doi oameni potriviți să-i raporteze lui Pompei ceea ce avea să-i spună, Caesar i-a rugat, și pe unul și pe celălalt, pentru că fuseseră însărcinați cu mesajul, să binevoiască să transmită și răspunsul; ei puteau poate, fără prea mult efort, să pună capăt unei certe deplorabile și să elibereze toată Italia de temeri.

 „El însuși considerase mereu înainte de orice gloria republicii, care îi era mai scumpă decât viața: el văzuse cu durere că dușmanii săi au vrut să-i smulgă, printr-un afront, favoarea poporului roman, să-i ia cele șase ultime luni din guvernarea sa și să-l forțeze să se întoarcă la Roma, deși poporul ar fi autorizat absența de la viitoarele adunări de alegeri; totuși, în interesul republicii , a suferit răbdător această nedreptate făcută gloriei lui: el îi scrisese senatului ca să ceară ca toate armatele să fie demobilizate, dar nu putuse obține asta; se făceau recrutări în toată Italia ; se rețineau două legiuni ce îi fuseseră luate sub pretextul unui război contra parților; toto orașul era sub arme. Toate aceste manevre aveau alt scop decât pieirea lui? 
Totuși el era gata să consimtă la toate aceste sacrificii, să sufere totul din dragoste față de republică. 
Pompei să se ducă la guvernarea sa; amândoi să-și demobilizeze trupele ; și amândoi să lase armele în Italia; ca Roma să fie eliberată de temeri, ca alegerile să fie libere, afacerile publice încredințate senatuluiși poporului roman.
În fine, pentru a aplana aceste dificultăți, pentru a pecetlui condițiile unui acord, și a le ratifica printr-un jurământ, să se apropie Pompei sau să fie lăsar Caesar să se apropie : o întrevedere ar putea termina neînțelegerile lor.”

După ce au primit misiunea, Roscius s-a dus la Capua cu L. Caesar și i-a găsit acolo pe consuli și pe Pompei. El le-a raportat cererile lui Caesar.

Aceștia, după ce s-au sfătuit, i-au trimis cu un răspuns scris : 
„Caesar să se întoarcă în Galia , să iasă din Arminium, să-și demobilizeze armata; și astfel Pompei ar merge în Spania. Până atunci, până ce Caesar nu garanta executarea promisiunilor sale, consulii și Pompei nu-și vor conteni mobilizările.”

Era nedrept să i se ceară lui Caesar să plece din Arminium și să se întoarcă în provincia sa, în timp ce Pompei ar reține provincii și legiuni care nu erau ale lui; ca Caesar să-și demobilizeze armata în timp ce se făceau recrutări; ca Pompei să promită că se duce în provincia sa , fără a fixa un termen până la care va pleca: astfel că dacă, la sfârșitul consulatului lui Caesar, Pompei n-ar fi plecat încă, n-ar fi putut fi acuzat că nu și-a respectat jurământul. 
De altfel, a nu fixa nici un termen pentru o întrevedere, a nu promite că se va întâlni cu Caesar, însemna să nu dai dici o speranță înțelegerii. 
În consecință, Caesar i-a spus lui M. Antonius să plece din Arminium și l-a trimis la Arretium cu cinci cohorte; În privința sa, el a rămas la Arminium cu două legiuni și a ordonat mobilizări. El a ocupat Pisaurum, Fanum, Ancona , punând câte o cohortă în fiecare din aceste locuri.

În acelaș timp, fiind informat că pretorul Thermus deținea Iguvium (în Umbria) cu cinci cohorte și că el pusese să se fortifice orașul, dar că locuitorii îi erau toți devotați, Caesar l-a trimis pe Curio cu trei cohorte pe care le-a scos de la Pisaurum și din Arminium. Aflând de sosirea lor, Thermus , neavând încredere în dispoziția cetățenilor, și-a retras cohortele și a fugit: soldații l-au abandonat pe drum și s-au întors acasă. Curio a intrat în Iguvium spre marea satisfacție a locuitorilor. 

După acest succes, plin de încredere în sentimentele orașelor municipale, Caesar a scos din  garnizoane cohortele legiunii a treisprezecea și a plecat spre Auximum unde Attius se aruncase cu câteva cohorte și de unde el trimitea senatori să facă recrutări în tot Picenum.

La vestea sosirii lui Caesar, decurionii din Auximum s-au dus în număr mare lui Attius Varus. Ei i-au spus că „nu e treaba lor să judece cearta prezentă, dar nici ei înșiși și nici concetățenii lor nu pot suferi ca Gaius Caesar , după ce a avut atâtea merite față de republică prin atâtea acțiuni frumoase, să fie exclus din oraș și de la ziduri: că astfel el se gândește la numele său în viitor și își prevede siguranța”
Speriat de aceste cuvinte, Attius Varus și-a retras garnizoana pe care o adusese și a fugit. 

Câțiva solați ai lui Caesar ce erau în primele rânduri l-au urmărit și l-au forțat să se oprească: l-au avut în mână și Varus a fost abandonat de  trupele lui: o parte dintre soldați s-au dus acasă, restul s-au dus la Caesar, ducându-l cu ei ca prizonier pe L. Pupius, primul centiron, care avusese deja acelaș grad în armata lui Pompei. 

Cât despre Caesar, el le-a dat soldaților lui Attius laudele pe care le meritau, l-a trimis înapoi pe Pupius, i-a mulțumit lui Auximates și le-a promis că-și va aminti de frumoasa lor comportare.

Aceste noutăți ajungând la Roma , spaima a fost atât de mare, încât consulul Lentullus care venise după un descret al senatului să deschidă tezaurul ca să ia banii pe care trebuia să-i ducă lui Pompei, a fugit de-odată din oraș lăsând tezaurul deschis, pentru că auzise un zvon fals că se apropia Caesar și că deja apăruse cavaleria.
Marcellus, colegul său și cei mai mulți dintre magistrați, l-au urmat.
Pompei plecase în ziua precedentă pentru a se întâlni cu cele două legiuni pe care le primise de la Caesar și le pusese în cantonament de iarnă în Apulia. 
A suspendat recrutările care se făceau în oraș și nimeni nu s-a simțit în siguranță dincolo de Capua. Doar la Capua s-au liniștit, s-au adunat , s-au ocupat să înroleze colonii care fuseseră conduși acolo după legea Iulia; și, cum Caesar întreținea acolo o trupă de gladiatori, Lentulus i-a adunat în piața publică , le-a asigurat libertatea și le-a dat cai și un comandant pe care să-l urmeze; dar în curând , avertizat că toată lumea condamna această acțiune, el i-a distribuit în împrejurimile Campaniei ca să ajute la paza sclavilor. 

Caesar, ieșit din Auximum, a parcurs tot Picenum. N-a fost nici o prefectură din acest ținut care sî nu-l primească  cu bucurie și nu i-a furnizat armatei sale tot ce avea nevoie. Chiar orașul Cingulum , pe care Labienus îl fondase și îl construise din banii lui, i-a trimis deputați și i-a promis să facă cu cel mai mare avânt tot ce el va ordona. El a cerut soldați: i s-au dat. În acest timp a douăsprezecea legiune s-a reunit cu ei. Cu aceste două legiuni Caesar a mărșăluit spre Asculum Picenum. Lentulus Spinther deținea acest loc cu zece cohorte. La vestea sosirii lui Caesar, el s-a grăbit să iasă de acolo și după eforturi zadarnice de a-și aduce cohortle el a fost abandonat de cea mai mare parte a trupelor sale.
Lăsat în drum cu un număr mic de soldați, el l-a întâlnit pe Vibullius Rufus, pe care Pompei îl trimitea la Picenum să liniștească spiritele. Vibullius, aflând de la Lentulus Spinther ce se petrece la Picenum, și-a luat soldații și l-a lăsat să-și continue drumul. Il a adunat, cât a fost posibil cohortele pe care Pompei le mobilizase din ținuturile învecinate; 

Observăm că soldații erau de partea lui Caesar, (nu doar cei de sub comanda lui, ci și cei încartiruiți în Italia și aflați sub comanda lui Pompei) considerând poziția lui corectă și din acest motiv Caesar a putut înainta doar cu o legiune, apoi cu două, în teritoriul stăpânit de marele Pompei cu o mare armată.

Caesar a ordonat ca trupele sale să nu ia prăzi (așa cum ar fi procedat pe un teritoriu inamic) .

Sistemul de pe vremea aceea prevedea că fiecare general își asigură cum știe întreținerea trupelor din subordine, așa că jefuirea localităților cucerite era oarecum obligatorie. Caesar a plătit probabil armata sa din banii proprii, până ce a putut avea alte venituri.  

Dar devotamentul    trupelor sale s-a văzut și aici.
 Niciodată un general nu a avut atâta credibilitate în rândul soldaților săi: la începutul războaielor civile, centurionii săi i-au oferit să găsească fiecare un soldat pe cheltuiala sa, iar soldații de infanterie să-l servească pe cheltuiala lor; cei care se simțeau cel mai în largul lor, în plus, se angajau să-i acopere pe cei mai nevoiași.

După ce au avut parte de cele mai mari probleme lângă Dyrrahium, soldații săi au venit și s-au oferit să fie pedepsiți și mustrați, astfel încât era mai mult nevoie să-i consoleze decât să-i mustre. 

Poem scris de Lucain legat de trecerea Rubiconului: 

Iam gelidas Caesar cursu superaverat Alpes ingentesque animo motus bellumque futurum ceperat. Ut ventum est parvi Rubiconis ad undas, ingens visa duci patriae trepidantis imago clara per obscuram voltu maestissima noctem turrigero canos effundens vertice crines caesarie lacera nudisque adstare lacertis et gemitu permixta loqui: «Quo tenditis ultra? Quo fertis mea signa, viri? Si iure venitis, si cives, huc usque licet.» Tum perculit horror membra ducis, riguere comae gressumque coercens languor in extrema tenuit vestigia ripa. Mox ait: «O magnae qui moenia prospicis urbis Tarpeia de rupe, Tonans, Phrygiique penates gentis Iuleae et rapti secreta Quirini et residens celsa Latiaris Iuppiter Alba Vestalesque foci summique o numinis instar Roma, fave coeptis. Non te furialibus armis persequor. en adsum victor terraque marique Caesar, ubique tuus - liceat modo, nunc quoque - miles. Ille erit ille nocens, qui me tibi fecerit hostem.» Inde moras solvit belli tumidumque per amnem signa tulit propere: sicut squalentibus arvis aestiferae Libyes viso leo comminus hoste subsedit dubius, totam dum colligit iram: mox, ubi se saevae stimulavit verbere caudae erexitque iubam et vasto grave murmur hiatu infremuit, tum torta levis si lancea Mauri haereat aut latum subeant venabula pectus, per ferrum tanti securus volneris exit. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În drumul lui, Caesar învinsese deja ghețurile Alpilor. În sinea lui, proiecta imense schimbări și un război viitor. Când a ajuns la valurile micului Rubicon, generalul crezu că vede apariția imensă a patriei tremurânde. Ea lucea în noaptea întunecată. Cu fața descompusă, avea părul alb despletit . Ea își smulgea părul și ridica brațele-i goale. Ea a glăsuit gemând: "Soldați, nu mergeți prea departe? Unde duceți stindardele mele? Dacă veniți în respectul legii, aici e frontiera .." Atunci un sentiment de oroare îl cuprinse pe general. Părul i s-a ridicat. O slăbiciune subită l-a oprit și l-a reținut pe malul Rubiconului. Atunci Caesar spuse:  "O tu, care contempli zidurile marelui oraș de pe culmea stâncii tarpeiene, tu Jupiter Tunătorule și voi penați frigieni ai gintei Iulia, voi mistere ale răpirii lui  Quirinus, tu Jupiter Latial ce sălășluiești pe înălțimile Albei, voi cămine ale Vestalelor și tu, Roma, egala celei mai mari divinități, favorizați proiectele mele. Eu nu atac cu armele Furiei. Sunt aici, învingător pe pământ și pe mare, eu Caesar, soldatul tău în tot locul când mi se permite și încă și acum. Acela să fie vinovat, cel ce va face din mine inamicul tău. " Atunci el nu mai zăbovi și duse imediat însemnele în fluviul învolburat.  Așa cum, pe câmpiile sălbatice ale Libiei arzătoare, leul, la vederea prăzii , stă o clipă pe loc, ca și cum ar ezita, ca să-și adune toată mânia. Curând el se dezlănțuie lovind sălbatic cu coada, coama lui se ridică și el scoate un răget enorm din gura lui uriașă. Atunci dacă lancea ce se învârtește a Maurului agil îl atinge și dacă vârful intră în latura sa largă,  fără a ține cont de o astfel de rană el pleacă, în pofida fierului. LUCAIN, Pharsala, I, 183 - 212

În actuala Algeria, în actuala Annaba,  în Hippo Regius a fost găsit în forum un trofeu (tropaeum) din bronz ridicat în anul 46 î,Hr  pentru comemorarea victoriei lui Caesar asupra aliatului lui Pompei, regele Juba I, la Tapsus. Trofeu are înălțimea de 2,44 m și greutatea de 240 kg. (Acum desigur e la muzeu) 

Există nenumărate exemple ale fidelității lor printre ei, cea făcută de cei care au fost asediați în Salona (49 î.Hr), ​​un oraș din Iliria care a luptat pentru Caesar împotriva lui Pompei , nu este de uitat, din cauza rarității unui accident care s-a întâmplat acolo.
Marcus Octavius ​​i-a ținut strâns asediați; ei fiind reduși la cea mai extremă nevoie dintre toate, astfel încât, pentru a suplini lipsa de oameni, majoritatea fiind fie uciși, fie răniți, și-au eliberat toți sclavii și au fost obligați să taie părul tuturor femeilor pentru a face frânghii pentru mașinile lor de război, pe lângă o lipsă uriașă de alimente, și totuși au continuat hotărâți să nu cedeze niciodată. După ce asediul a fost prelungit până la capăt, ceea ce l-a făcut pe Octavius ​​să devină mai neglijent și mai puțin atent la întreprinderea sa, au ales o zi în jurul prânzului și, după ce au așezat mai întâi femeile și copiii pe ziduri pentru a face spectacol, au atacat asediatorii cu atâta furie, încât, după ce au pus pe fugă primul, al doilea și al treilea corp, apoi al patrulea și restul, și i-au scos pe toți din tranșee, i-au urmărit chiar și până la corăbii lor, iar Octavius ​​însuși a fost nevoit să fugă la Dyrrachium, unde se afla Pompei. . Nu-mi amintesc în prezent să fi întâlnit vreun alt exemplu în care asediatul să fi înfrânt asediatorul complet și să fi câștigat câmpul de luptă, nici ca o ieșire să fi dus vreodată la o victorie pură și completă.
(Eseurile lui Michel de Montaigne)

Acest devotament extrem față de Caesar a constituit un element important în victoriile repurtate de Caesar chiar cu forțe mult inferioare față de ale inamicului. 

https://www.persee.fr/doc/vita_0042-7306_2020_num_200_1_2028#:~:text=2.1.,-

Les%20causes&text=En%20ce%20qui%20concerne%20la,15.