Pe timpul lui Caesar
În anul 58 î.Hr senatul roman l-a investit pe Caesar cu puteri militare (imperium) în Galia cisalpină, Galia transalpină și Iliria și, cu ajutorul a 4 legiuni, avea ca sarcină să cucerească restul Galiei , teritoriul dintre Pirinei și Rin (Galia împădurită). (Regiunea mediteraneană era numită Galia Narboneză/Provincia). Această zonă: Galia împădurită era o zonă intens populată cu multiple popoare celte. Comandamentul inițial era pentru 5 ani, dar a fost prelungit până la supunerea totală a Galiei. Bătălia decisivă a avut loc la Alesia, în anul 52 î.Ht, dar operațiunile de „pacificare” au continuat și în anul 51 î.Hr., când a avut loc asediul de la Uxellodunum. Caesar aprecia că e nevoie de o prezență militară care să împiedice noi revolte.
În cadrul triumviratului, Caesar încheiase un acord pentru prelungirea mandatului său până în naul 50 sau începutul anului 49 î.Hr pentru a-ți aduce la bun sfârșit proiectele militare și politice.
Dar senatul nu a aprobat.
În anul 51 î.Hr Caesar ceruse senatului :
- o prelungire a comandamentului său de proconsul (guvernator) -Caesar considera că i se mai cuvin 6 luni de guvernare în Galia, sau
- autorizarea de a-și pune candidatura pentru consulat fără a fi prezent la Roma
- lăsarea la vatră a armatei lui Pompei (dacă i se cerea să facă la fel cu a sa)
După aflarea victoriei sale de la Alesia, primise douăzeci de zile de mulțumire și, în conformitate cu „Legea celor Zece Tribuni”, dreptul de a candida la consulat în absență, dar în 51 î.Hr consulul Marcellus, prietenul lui Cicero a propus rechemarea lui Caesar.
C.Sallustius (Caius Sallustius Crispus) ne povestește.
Acest om politic și istoric roman era născut în anul 86 î.Hr,(sau anul 80 î.Hr) deci a fost contemporan cu Caesar. Era născut în țara sabinilor , un novus homo , provenit dintr-o familie nobilă de provincie, ajuns în ordinul ecvestru..
A scris o carte intitulată: „Războiul civil”, la care a participat. S-a raportat că Salustiu a cinat cu Caesar, Hirtius, Oppius, Balbus și Sulpicius Rufus în noaptea de după faimoasa traversare a râului Rubicon de către Caesar, pe 10 (sau12) ianuarie în anul 49 î.Hr.
Pompei era susținut de Cicero, Cato, Scipio, ulterior Labienus, Claudii Martelli și senat, era sprijinit de provincii ca peninsula Iberică, Africa, Falia și Orient. Dispunea de 18 legiuni , iar senatul îi dăduse autorizație să mai recruteze 130 000 oameni în Italia.
Caesar era susținut de unele familii vechi, ca Aemilii, Servilii și de Marcus Antonius, vărul său de-al doilea.
Ordinul cavalerilor și foarte mulți cetățeni romani erau de partea lui.
Armata lui număra unsprezece legiuni și auxiliari dintre gali și germani.
Caesar primise, la sfârșitul consulatului său din anul 69 î.Hr, funcția de proconsul pentru provinciile Galia cisalpină, Iliria și apoi Galia transalpină. Contrar regulei ce stipula ca mandatul de consul să nu repășească un an, Caesar a fost numit proconsul pe 5 ani, pentru a rezolva conflictele apărute în acele provincii, Avea la dispoziție patru legiuni și a mai recrutat două pe cheltuiala sa
Armata romană era cea mai eficace cunoscută de umanitate: a construit un imperiu în patru secole și l-a păstrat timp de alte patru secole, exemplu unic în istorie.
Cartea lui Sallustius începe cu discuțiile purtate în senat în legătură cu candidatura lui Caesar la postul de consul.
După ce luptase pe front timp de 9 ani, cucerind teritorii imense în Gallia, lui Caesar îi expira mandatul .
Senatorilor le era frică însă de el.
Succesele lui fuseseră prea mari , era de așteptat ca el să-și dorească deplina recunoaștere la Roma.
Dar acolo domina netulburat Pompeius Magnus, Pompei cel Mare, favoritul senatului.
Să vedem cum relatează Sallustius:
Caesar a scris scrisori adresate consulilor - n-au fost dezbătute în senat. Ei discutau doar cum să apere republica.
„Pompei e gata să susțină republica, pentru ca senatul să fie de partea lui; dar dacă se acționează moale, ezitant, degeaba va cere mai târziu senatul ajutorul lui.”(a spus Scipion)
A fost o propunere să se ridice mai întâi o armată din toată Italia, care să apere senatul. Propunere primită cu ostilitate.
Propunere ca Pompei să se retragă în provincia pe care o guverna ca să nu fie pretext de război, căci Caesar, căruia i se luaseră două legiuni putea să se teamă că acelea vor fi folosite contra lui, în timp ce Pompei le-ar reține la porțile Romei. Nu s-a pus la vot.
Concluzia Senatului:
„Caesar își va concedia armata într-un termen prescris; și dacă nu o face, el va fi declarat dușman al republicii”.
M.Antonius și Q.Cassius, tribuni ai poporului s-au opus acestui decret. S-a făcut un raport despre opoziția tribunilor și s-au deschis avize pline de violență. Și cu cât măsurile propuse erau mai severe și mai crude, cu atât erau mai aplaudate de dușmanii lui Caesar.
Seara, la ieșirea de la adunare, Pompei i-a lăudat pe unii senatori, i-a îndemnat pe cei timizi să fie mai activi , în acelaș timp a chemat un număr mare de veterani din armată , aceștia sperând recompense și avansări. Au fost chemați și cei mai mulți dintre soldații celor două legiuni trimise de Caesar.
Roma e plină de camarazi de arme ai lui Pompei, toți cei ce aveau vechi rancune contra lui Caesar se adunau la senat. Strigând , îi intimidau pe cei slabi , îi încurajau pe ezitanți , ca toți să-și spună părerea.
Cenzorul L. Piso și pretorul Roscius s-au oferit să meargă la Caesar să-l informeze de ce se petrece, cerând un răgaz de șase zile, pentru a-i aduce la cunoștință hotărârea senatului.
Propunerile au fost respinse.
Discursurile lui Scipio și Cato au prevalat.
Cato(fratele vitreg al amantei lui Caesar, Servilia) avea o veche dușmănie contra lui Caesar și nu-l ierta pentru un refuz anterior.
Consulul L.Lentullus , înglodat în datorii, spera să obțină provincii și visa să devină un nou Silla.
Scipio visa și el la o provincie, a cărei conducere să fie împărțită cu Pompei, cu care era prieten.
Pompei, „întărâtat de inamicii lui Caesar”, și nevrând să aibă egal, se separase cu totul de el și se împăcase cu inamicii comuni pe care îi atrăsese în parte contra lui Caesar pe timpul când erau aliați.
De altfel, rușinat de felul în care se purtase în chestiunea celor două legiuni destinate pentru Asia și Siria și pe care le reținuse ca să-și stabilească prin ele puterea și dominația, își dorea să se ajungă la arme.
Din acest motiv, totul s-a decis în grabă și cu zgomot mare; nu s-a dat timp rudelor lui Caesar să-l avertizeze. ; Nu s-au dat tribunilor poporului mijloace de a deturna pericolul care îl amenința, sau să-și poată exercita privilegiul de a se opune prin veto , pe care L.Sulla l-ar fi respectat.
Au fost nevoiți să se gândească la propria lor siguranță .
În fine, s-a recurs la acest senatus-consultum ultimum (senatus consultum de re publica defendenda ) la care se recurgea în ultimă instanță, de pildă când Roma era amenințată de un incendiu:
„Consulii, pretorii, tribunii poporului și consulii care sunt aproape de Roma să vegheze ca republica să nu aibă nimic de suferit”
.Acest decret a fost dat pe șapte a idelor lui ianuarie.(Deci 6 ianuarie)
Decretul dădea puteri absolute magistraților pentru a apăra statul prin orice mijloace, suspendând practic drepturile cetățenești obișnuite și legea obișnuită, inclusiv dreptul de veto al tribunilor, care au fost forțați să fugă din oraș
Pompei și magistrații au avut aprobare de a aduna trupe .
: Caesar a interpretat acest decret ca o amenințare la adresa tribunilor plebei și a propriei sale siguranțe, ceea ce a dus la decizia sa de a trece Rubiconul.
Astfel, din cele cinci prime zile ale consulatului lui Lucullus, când senatul s-a putut aduna, două au fost folosite pentru discursuri și celelalte pentru a se da decretele cele mai de sus și mai dure împotriva autorității lui Caesar și împotriva tribunilor poporului, atât de demni de respect.
Tribunii poporului au fugit imediat din oraș și s-au dus lângă Caesar
Caesar era atunci la Ravenna, unde aștepta un răspuns la ofertele sale pline de moderație , ce urmăreau ca dreptatea oamenilor să poată permite menținerea păcii.
În zilele următoare, senatul s-a adunat în afara Romei. Pompei a repetat acolo tot ce spusese Scipio din partea lui; el a lăudat curajul și fermitatea senatului, a enumerat puterile lui; el are zece legiuni pregătite; în plus, el știe sigur că soldații nu țin la Caesar și că nu vor putea fi convinși să-l apere sau să-l urmeze.
Pentru rest, lăsa la latitudinea senatului: se propunea să se facă recrutări în toată Italia, să fie trimis Faustus Sulla în Mauritania ca propretor, să fie luați bani din tezaurul public pentru Pompei.
S-a vorbit și să fie declarat regele Juba prieten și aliat al poporului roman.
Dar Marcellus a spus că nu va fi de ajuns; și Philippus, tribun al poporului, s-a opus să fie trimis Faustus .
Restul timpului a trecut cu decrete.S-au acordat guvernări unor simpli particulari: două consulare și celelalte pretoriene. Scipio a căpătat Siria; Domitius- Galia. Philippus și Cotta au fost uitați prin intrigi speciale; numele lor n-au fost trase la sorți.
Au fost trimiși pretori în alte provincii și ei vorbeau fără oprire , așa cum se întâmpla și în ceilalți ani, că poporul a ratificat alegerile lor, că ei îmbrăcaseră haina de război și s-au pronunțat urările obișnuite.
Dar ceea ce nu se văzuse până atunci, consulii au ieșit din oraș; și simpli particulari pun să fie precedați de lictori la Roma și la Capitoliu , contra tuturor exemplelor din trecut.
S-au făcut recrutări în toată Italia , s-au comandat arme, s-au cerut bani de la orașele municipale, s-au luat și de la temple: toate drepturile divine și umane sunt puse laolaltă.
Prin urmare, în timp ce Caesar era încă în Galia Cisalpină (provincia sa)și trimitea mesaje senatului, senatul lua măsuri de război contra lui!
Iar guvernarea Galiei era stabilită fără el, care o cucerise.
Caesar s-a pregătit la rândul său de conflict
Informat de cele ce se petreceau, Caesar le-a vorbit trupelor sale.
El a amintit injuriile cu care îl potopiseră dușmanii tot timpul și s-a plâns că eforturile de o răutate invidioasă l-au îndepărtat în asemenea măsură pe Pompei, pe care el îl favorizase întotdeauna, îl secondase în credit și putere. El s-a plâns că s-a ajuns, pentru prima dată în republică, să se discrediteze și sufoce cu armele dreptul de opoziție al tribunilor, ce fusese restabilit în anul precedent.
Sulla, deși lipsise tribunalul de orice credit, lăsase totuși cel puțin libertatea de opoziție; Pompei, despre care se spunea că ii dăduse vechile drepturi, i-a luat (de fapt) chiar și pe cele ce le avusese mai înainte.
El a adăugat că, de fiecare dată când se decretează că magistrații ar fi avut (datoria) să vegheze la salvarea republicii (la care senatus-consultul chema sub arme tot poporul roman) , acest decret nu a fost dat decât cu ocazia unor legi dezastruase, a unor violențe asupra tribunilor, a unei revolte a poporului, atunci cînd templele și cetățile au fost invadate; că aceste excese ale secolelor trecute au fost ispășite prin moartea lui Saturninus și a Grachilor; că în prezent nu s-a făcut nimic, nu s-a gândit nimic asemănător; nici o lege n-a fost promulgată, nici o propunere făcută poporului, nici o separare consumată.
El îi cheamă să apere împotriva dușmanilor săi onoarea și demnitatea generalului sub care ei au servit republica în mod atât de glorios timp de nouă ani, au câștigat atâtea bătălii, au supus toată Galia și Germania.
La acest discurs, soldații legiunii a treisprezecea (pe care Caesar o chemase lângă el de la începutul tulburărilor; când ceilalți nu ajunseseră încă) au strigat într-un glas că sunt gata să răzbune insultele aduse generalului lor și tribunilor poporului.
Se vede și în acest moment decisiv cum Caesar nu se mulțumea să ordone soldaților și atât, ci le explica motivele pentru care făcea un lucru sau altul și le cerea-și obținea-adeziunea .
Traversarea Rubiconului de către Caesar, pe 10 (12) ianuarie în anul 49 î.Hr
Asigurat de dispoziția soldaților, Caesar a plecat cu această legiune la Ariminium, să-i întâlnească pe tribunii poporului care veneau să se refugieze la el.
Sallustius nu dă importanță traversării Rubiconului, deși el era un act simbolic ce arăta hotărârea lui Caesar de a se impune cu forța dacă nu va găsi înțelegere. Arminium era imediat dincolo de graniță și Caesar nu a înaintat mai departe înainte de a încerca din nou să evite lupta armată.
A urmat o perioadă de negocieri.
Acolo, tânărul L.Caesar, al cărui tată era unul dintre locotenenții săi, a venit să-l întâlnească.
(Lucius Iulius Caesar era văr de gradul 2 cu Caesar, bunicul lui Lucius (sau străbunicul lui) și străbunicul lui Gaius Iulius Caesar fiind frați)
Acest tânăr, după ce i-a spus care erau motivele pentru care venise, l-a anunțat că „el a fost însărcinat de Pompei cu o misiune anume: că Pompei dorește să-și justifice comportamentul în ochii lui Caesar , astfel ca ceea ce el a făcut pentru binele republicii să nu-i fie imputat drept crimă: că el a preferat întotdeauna interesul public afecțiunilor sale particulare; că e o datorie și pentru Caesar să-și sacrifice pasiunile și resentimentele pentru binele statului, de teamă că din dorința de a-și lovi dușmanii la furie să nu aducă atingere republicii”.
Lucius a adăugat câteva cuvinte de genul acesta , tinzând să-l justifice pe Pompei. Pretorul Roscius s-a exprimat și el pe acelaș subiect, aproape cu aceiași termeni și a declarat că vorbește în numele lui Pompei.
Deși acest demers nu a părut să poată repara vechile injurii, totuși , crezându-i pe cei doi oameni potriviți să-i raporteze lui Pompei ceea ce avea să-i spună, Caesar i-a rugat, și pe unul și pe celălalt, pentru că fuseseră însărcinați cu mesajul, să binevoiască să transmită și răspunsul; ei puteau poate, fără prea mult efort, să pună capăt unei certe deplorabile și să elibereze toată Italia de temeri.
„El însuși considerase mereu înainte de orice gloria republicii, care îi era mai scumpă decât viața: el văzuse cu durere că dușmanii săi au vrut să-i smulgă, printr-un afront, favoarea poporului roman, să-i ia cele șase ultime luni din guvernarea sa și să-l forțeze să se întoarcă la Roma, deși poporul ar fi autorizat absența de la viitoarele adunări de alegeri; totuși, în interesul republicii , a suferit răbdător această nedreptate făcută gloriei lui: el îi scrisese senatului ca să ceară ca toate armatele să fie demobilizate, dar nu putuse obține asta; se făceau recrutări în toată Italia ; se rețineau două legiuni ce îi fuseseră luate sub pretextul unui război contra parților; toto orașul era sub arme. Toate aceste manevre aveau alt scop decât pieirea lui?
Totuși el era gata să consimtă la toate aceste sacrificii, să sufere totul din dragoste față de republică.
Pompei să se ducă la guvernarea sa; amândoi să-și demobilizeze trupele ; și amândoi să lase armele în Italia; ca Roma să fie eliberată de temeri, ca alegerile să fie libere, afacerile publice încredințate senatuluiși poporului roman.
În fine, pentru a aplana aceste dificultăți, pentru a pecetlui condițiile unui acord, și a le ratifica printr-un jurământ, să se apropie Pompei sau să fie lăsar Caesar să se apropie : o întrevedere ar putea termina neînțelegerile lor.”
După ce au primit misiunea, Roscius s-a dus la Capua cu L. Caesar și i-a găsit acolo pe consuli și pe Pompei. El le-a raportat cererile lui Caesar.
Aceștia, după ce s-au sfătuit, i-au trimis cu un răspuns scris :
„Caesar să se întoarcă în Galia , să iasă din Arminium, să-și demobilizeze armata; și astfel Pompei ar merge în Spania. Până atunci, până ce Caesar nu garanta executarea promisiunilor sale, consulii și Pompei nu-și vor conteni mobilizările.”
Era nedrept să i se ceară lui Caesar să plece din Arminium și să se întoarcă în provincia sa, în timp ce Pompei ar reține provincii și legiuni care nu erau ale lui; ca Caesar să-și demobilizeze armata în timp ce se făceau recrutări; ca Pompei să promită că se duce în provincia sa , fără a fixa un termen până la care va pleca: astfel că dacă, la sfârșitul consulatului lui Caesar, Pompei n-ar fi plecat încă, n-ar fi putut fi acuzat că nu și-a respectat jurământul.
De altfel, a nu fixa nici un termen pentru o întrevedere, a nu promite că se va întâlni cu Caesar, însemna să nu dai dici o speranță înțelegerii.
În consecință, Caesar i-a spus lui M. Antonius să plece din Arminium și l-a trimis la Arretium cu cinci cohorte; În privința sa, el a rămas la Arminium cu două legiuni și a ordonat mobilizări. El a ocupat Pisaurum, Fanum, Ancona , punând câte o cohortă în fiecare din aceste locuri.
În acelaș timp, fiind informat că pretorul Thermus deținea Iguvium (în Umbria) cu cinci cohorte și că el pusese să se fortifice orașul, dar că locuitorii îi erau toți devotați, Caesar l-a trimis pe Curio cu trei cohorte pe care le-a scos de la Pisaurum și din Arminium. Aflând de sosirea lor, Thermus , neavând încredere în dispoziția cetățenilor, și-a retras cohortele și a fugit: soldații l-au abandonat pe drum și s-au întors acasă. Curio a intrat în Iguvium spre marea satisfacție a locuitorilor.
După acest succes, plin de încredere în sentimentele orașelor municipale, Caesar a scos din garnizoane cohortele legiunii a treisprezecea și a plecat spre Auximum unde Attius se aruncase cu câteva cohorte și de unde el trimitea senatori să facă recrutări în tot Picenum.
La vestea sosirii lui Caesar, decurionii din Auximum s-au dus în număr mare lui Attius Varus. Ei i-au spus că „nu e treaba lor să judece cearta prezentă, dar nici ei înșiși și nici concetățenii lor nu pot suferi ca Gaius Caesar , după ce a avut atâtea merite față de republică prin atâtea acțiuni frumoase, să fie exclus din oraș și de la ziduri: că astfel el se gândește la numele său în viitor și își prevede siguranța”
Speriat de aceste cuvinte, Attius Varus și-a retras garnizoana pe care o adusese și a fugit.
Câțiva solați ai lui Caesar ce erau în primele rânduri l-au urmărit și l-au forțat să se oprească: l-au avut în mână și Varus a fost abandonat de trupele lui: o parte dintre soldați s-au dus acasă, restul s-au dus la Caesar, ducându-l cu ei ca prizonier pe L. Pupius, primul centiron, care avusese deja acelaș grad în armata lui Pompei.
Cât despre Caesar, el le-a dat soldaților lui Attius laudele pe care le meritau, l-a trimis înapoi pe Pupius, i-a mulțumit lui Auximates și le-a promis că-și va aminti de frumoasa lor comportare.
Aceste noutăți ajungând la Roma , spaima a fost atât de mare, încât consulul Lentullus care venise după un descret al senatului să deschidă tezaurul ca să ia banii pe care trebuia să-i ducă lui Pompei, a fugit de-odată din oraș lăsând tezaurul deschis, pentru că auzise un zvon fals că se apropia Caesar și că deja apăruse cavaleria.
Marcellus, colegul său și cei mai mulți dintre magistrați, l-au urmat.
Pompei plecase în ziua precedentă pentru a se întâlni cu cele două legiuni pe care le primise de la Caesar și le pusese în cantonament de iarnă în Apulia.
A suspendat recrutările care se făceau în oraș și nimeni nu s-a simțit în siguranță dincolo de Capua. Doar la Capua s-au liniștit, s-au adunat , s-au ocupat să înroleze colonii care fuseseră conduși acolo după legea Iulia; și, cum Caesar întreținea acolo o trupă de gladiatori, Lentulus i-a adunat în piața publică , le-a asigurat libertatea și le-a dat cai și un comandant pe care să-l urmeze; dar în curând , avertizat că toată lumea condamna această acțiune, el i-a distribuit în împrejurimile Campaniei ca să ajute la paza sclavilor.
Caesar, ieșit din Auximum, a parcurs tot Picenum. N-a fost nici o prefectură din acest ținut care sî nu-l primească cu bucurie și nu i-a furnizat armatei sale tot ce avea nevoie. Chiar orașul Cingulum , pe care Labienus îl fondase și îl construise din banii lui, i-a trimis deputați și i-a promis să facă cu cel mai mare avânt tot ce el va ordona. El a cerut soldați: i s-au dat. În acest timp a douăsprezecea legiune s-a reunit cu ei. Cu aceste două legiuni Caesar a mărșăluit spre Asculum Picenum. Lentulus Spinther deținea acest loc cu zece cohorte. La vestea sosirii lui Caesar, el s-a grăbit să iasă de acolo și după eforturi zadarnice de a-și aduce cohortle el a fost abandonat de cea mai mare parte a trupelor sale.
Lăsat în drum cu un număr mic de soldați, el l-a întâlnit pe Vibullius Rufus, pe care Pompei îl trimitea la Picenum să liniștească spiritele. Vibullius, aflând de la Lentulus Spinther ce se petrece la Picenum, și-a luat soldații și l-a lăsat să-și continue drumul. Il a adunat, cât a fost posibil cohortele pe care Pompei le mobilizase din ținuturile învecinate;
Observăm că soldații erau de partea lui Caesar, (nu doar cei de sub comanda lui, ci și cei încartiruiți în Italia și aflați sub comanda lui Pompei) considerând poziția lui corectă și din acest motiv Caesar a putut înainta doar cu o legiune, apoi cu două, în teritoriul stăpânit de marele Pompei cu o mare armată.
Caesar a ordonat ca trupele sale să nu ia prăzi (așa cum ar fi procedat pe un teritoriu inamic) .
Sistemul de pe vremea aceea prevedea că fiecare general își asigură cum știe întreținerea trupelor din subordine, așa că jefuirea localităților cucerite era oarecum obligatorie. Caesar a plătit probabil armata sa din banii proprii, până ce a putut avea alte venituri.
Dar devotamentul trupelor sale s-a văzut și aici.
Niciodată un general nu a avut atâta credibilitate în rândul soldaților săi: la începutul războaielor civile, centurionii săi i-au oferit să găsească fiecare un soldat pe cheltuiala sa, iar soldații de infanterie să-l servească pe cheltuiala lor; cei care se simțeau cel mai în largul lor, în plus, se angajau să-i acopere pe cei mai nevoiași.
După ce au avut parte de cele mai mari probleme lângă Dyrrahium, soldații săi au venit și s-au oferit să fie pedepsiți și mustrați, astfel încât era mai mult nevoie să-i consoleze decât să-i mustre.
Poem scris de Lucain legat de trecerea Rubiconului:
|
Iam
gelidas Caesar cursu superaverat Alpes
ingentesque animo motus bellumque futurum
ceperat.
Ut ventum est parvi Rubiconis ad undas,
ingens visa duci patriae trepidantis imago
clara per obscuram voltu maestissima noctem
turrigero canos effundens vertice crines
caesarie lacera nudisque adstare lacertis
et gemitu permixta loqui: «Quo tenditis ultra?
Quo fertis mea signa, viri? Si iure venitis,
si cives, huc usque licet.» Tum perculit horror
membra ducis, riguere comae gressumque coercens
languor in extrema tenuit vestigia ripa.
Mox ait: «O magnae qui moenia prospicis urbis
Tarpeia de rupe, Tonans, Phrygiique penates
gentis Iuleae et rapti secreta Quirini
et residens celsa Latiaris Iuppiter Alba
Vestalesque foci summique o numinis instar
Roma, fave coeptis. Non te furialibus armis
persequor. en adsum victor terraque marique
Caesar, ubique tuus - liceat modo, nunc quoque - miles.
Ille erit ille nocens, qui me tibi fecerit hostem.»
Inde moras solvit belli tumidumque per amnem
signa tulit propere: sicut squalentibus arvis
aestiferae Libyes viso leo comminus hoste
subsedit dubius, totam dum colligit iram:
mox, ubi se saevae stimulavit verbere caudae
erexitque iubam et vasto grave murmur hiatu
infremuit, tum torta levis si lancea Mauri
haereat aut latum subeant venabula pectus,
per ferrum tanti securus volneris exit.
LUCAIN, Pharsala,
I, 183 - 212
|
În drumul lui, Caesar învinsese deja ghețurile Alpilor. În sinea lui, proiecta imense schimbări și un război viitor.
Când a ajuns la valurile micului Rubicon, generalul crezu că vede apariția imensă a patriei tremurânde.
Ea lucea în noaptea întunecată.
Cu fața descompusă, avea părul alb despletit . Ea își smulgea părul și ridica brațele-i goale. Ea a glăsuit gemând: "Soldați, nu mergeți prea departe? Unde duceți stindardele mele? Dacă veniți în respectul legii, aici e frontiera .."
Atunci un sentiment de oroare îl cuprinse pe general. Părul i s-a ridicat. O slăbiciune subită l-a oprit și l-a reținut pe malul Rubiconului.
Atunci Caesar spuse:
"O tu, care contempli zidurile marelui oraș de pe culmea stâncii tarpeiene, tu Jupiter Tunătorule și voi penați frigieni ai gintei Iulia, voi mistere ale răpirii lui Quirinus, tu Jupiter Latial ce sălășluiești pe înălțimile Albei, voi cămine ale Vestalelor și tu, Roma, egala celei mai mari divinități, favorizați proiectele mele.
Eu nu atac cu armele Furiei.
Sunt aici, învingător pe pământ și pe mare, eu Caesar, soldatul tău în tot locul când mi se permite și încă și acum.
Acela să fie vinovat, cel ce va face din mine inamicul tău. "
Atunci el nu mai zăbovi și duse imediat însemnele în fluviul învolburat.
Așa cum, pe câmpiile sălbatice ale Libiei arzătoare, leul, la vederea prăzii , stă o clipă pe loc, ca și cum ar ezita, ca să-și adune toată mânia. Curând el se dezlănțuie lovind sălbatic cu coada, coama lui se ridică și el scoate un răget enorm din gura lui uriașă. Atunci dacă lancea ce se învârtește a Maurului agil îl atinge și dacă vârful intră în latura sa largă, fără a ține cont de o astfel de rană el pleacă, în pofida fierului.
LUCAIN, Pharsala,
I, 183 - 212
|
În actuala Algeria, în actuala Annaba, în Hippo Regius a fost găsit în forum un trofeu (tropaeum) din bronz ridicat în anul 46 î,Hr pentru comemorarea victoriei lui Caesar asupra aliatului lui Pompei, regele Juba I, la Tapsus. Trofeu are înălțimea de 2,44 m și greutatea de 240 kg. (Acum desigur e la muzeu)
Există nenumărate exemple ale fidelității lor printre ei, cea făcută de cei care au fost asediați în Salona (49 î.Hr), un oraș din Iliria care a luptat pentru Caesar împotriva lui Pompei , nu este de uitat, din cauza rarității unui accident care s-a întâmplat acolo.
Marcus Octavius i-a ținut strâns asediați; ei fiind reduși la cea mai extremă nevoie dintre toate, astfel încât, pentru a suplini lipsa de oameni, majoritatea fiind fie uciși, fie răniți, și-au eliberat toți sclavii și au fost obligați să taie părul tuturor femeilor pentru a face frânghii pentru mașinile lor de război, pe lângă o lipsă uriașă de alimente, și totuși au continuat hotărâți să nu cedeze niciodată. După ce asediul a fost prelungit până la capăt, ceea ce l-a făcut pe Octavius să devină mai neglijent și mai puțin atent la întreprinderea sa, au ales o zi în jurul prânzului și, după ce au așezat mai întâi femeile și copiii pe ziduri pentru a face spectacol, au atacat asediatorii cu atâta furie, încât, după ce au pus pe fugă primul, al doilea și al treilea corp, apoi al patrulea și restul, și i-au scos pe toți din tranșee, i-au urmărit chiar și până la corăbii lor, iar Octavius însuși a fost nevoit să fugă la Dyrrachium, unde se afla Pompei. . Nu-mi amintesc în prezent să fi întâlnit vreun alt exemplu în care asediatul să fi înfrânt asediatorul complet și să fi câștigat câmpul de luptă, nici ca o ieșire să fi dus vreodată la o victorie pură și completă.
(Eseurile lui Michel de Montaigne)
Acest devotament extrem față de Caesar a constituit un element important în victoriile repurtate de Caesar chiar cu forțe mult inferioare față de ale inamicului.
https://www.persee.fr/doc/vita_0042-7306_2020_num_200_1_2028#:~:text=2.1.,-
Les%20causes&text=En%20ce%20qui%20concerne%20la,15.
În 57 î.Hr-, la 49 de ani, 
