Legenda și realitatea
Am auzit cu toții că în perioada interbelică a avut succes un cântec numit Zaraza, interpretat de un „dizeur” (cum se numeau pe timpul acela cântăreții de muzică ușoară) numit Cristian Vasile.Tangoul nostalgic era numai bun pentru petrecerile „așezate”, când după câteva pahare intervine o oarecare tendință spre melancolie și un dans romantic e binevenit.
Să nu uităm însă că dizeurii de pe la noi erau la curent (continuu😀) cu moda din țările vestice, preluând tendințele lansate pe-acolo, ba chiar și cântecele ce au avut succes prin Franța sau prin America.
Așa era „de bon ton”.
Cineva mi-a povestit că înainte de război Gică Petrescu cânta de cele mai multe ori în franțuzește...deh! Dacă așa i se cerea!
Dar să revenim la cântecul Zaraza.
În 1929, compozitorul Benjamin Tagle Lara a repurtat premiul al doilea la Marele Concurs al Discului Național Uruguai cu tangoul Zaraza, un cântec romantic , căruia îi scrisese tot el și un text melancolic .
Dar nu, cuvintele nu erau adresate unei femei ci...unui bătrân bou, slujitor credincios , de care stăpânul se atașase- și pe care îl poreclise zaraza, care în Argentina desemna o pânză din bumbac imprimat ...
Au urmai mai multe interpretări de către cântăreți acompaniați de chitare, alteori de pian și chitară sau de o orchestră întreagă :
Blanca huella que, todos los dias, clavado en el yugo, me ves picanear; compañera del largo camino las horas enteras te veo blanquear. Mientras que, bajo el peso del trigo, los ejes cansados los siento quejar, yo, anudando mi pena a esa queja, con cantos y silbos te sé acompañar. ¡A la huella, huella, zaraza, huella, huella, guay! Volverá la ingrata a su casa andará por áhi... Que si yo la viera, zaraza, la hablaré, velay... ¡A la huella, huella, zaraza, huella, huella, guay! Buey zaraza, tus ojos tristones mirando la huella parecen buscar el milagro de aquellos pasitos que al irse la ingrata no supo dejar. Compañero que, unido conmigo a un mismo destino, tenemos que andar, seguiremos rastreando la huella, la misma gue siempre la vemos blanquear. Doar după un an cântecul a ajuns la Paris și a fost folosit chiar într-un film.
Desigur, cântecul a fost preluat și la noi. El nu s-a cântat însă cu textul franțuzesc, ci a beneficiat de un text românesc, scris inițial de Nicolae Kirițescu. Cântecul a fost intitulat atunci: „Și pe tine or să te doară” Și a fost cântat de Manole Stroici. A urmat însă o altă versiune de text, scrisă de Ion Pribeagu: Zaraza. Cântat de Cristian Vasile. Textul acesta a introdus pentru prima dată în cântec un personaj feminin, căruia i s-a dat numele...acelui creton pomenit în textul inițial, care avea o frumoasă sonoritate exotică. Probabil asta a sporit atractivitatea cântecului. Cântecul a avut mare succes și a fost interpretat ulterior de diferiți alți cântăreți români: Gică Petrescu, Gheorghe Sărac, Corina Chiriac, Alexandru Arșinel...probabil și alții. Și iată că prin 2004 misteriosul personaj sugerat de textul cântecului capătă și o poveste! Mircea Cărtărescu a scris un volum de proză intitulat „De ce iubim femeile”, în care a inserat și o poveste romantică legată de personajul fictiv Zaraza. Povestea era scrisă convingător și lăsa impresia că relatează fapte reale, astfel încât a fost rapid considerată ca adevărată. Conform acestei povestiri, Zaraza ar fi fost o frumoasă țigancă grecoaică ce ar fi fost iubită de Cristian Vasile atât de mult, încât atunci cînd, în 1946 ea ar fi fost ucisă, cântărețul nu și-ar mai fi revenit niciodată. (Fiind introduse și detalii macabre dar desigur neverosimile după care cântărețul ar fi îngurgitat cenușa Zarazei și și-ar fi pierdut vocea din această pricină 😟) Sergiu Nicolaescu a fost ispitit de povestea romantică și intenționa chiar să facă un film pornind de la acest subiect. Într-un interviu, el a încercat să întărească legenda în formare spunând că Zaraza chiar a existat, dar nu ar fi fost o țigancă din lumea interlopă, ci...chiar fiica scriitorului Vasile E. Moldovan 1881-1924 (nici o legătură cu scriitorul Ion Pribeagul, care era pseudonimul lui Isac Lazarovici). Rada Moldovan, născută în 1912 a fost artistă la teatrul Constantin Tănase și a fost condamnată la închisoare pentru că a cântat „Tatăl nostru” în fața trupelor de pe frontul de răsărit! După eliberarea din închisoare ea nu a mai putut apărea pe scenă. Ea l-a cunoscut într-adevăr pe Cristian Vasile , care apăruse și el în spectacole la „Tănase”, dar care își pierduse vocea din pricina unei boli congenitale de plămâni. Ei s-au căsătorit în anii '50 și s-au mutat la Piatra Neamț (unde Cristian Vasile lucra ca regizor tehnic, iar Rada ca sufleor). Apoi cei doi s-au mutat la Sibiu, la fratele Radei, care i-a ajutat în situația dificilă în care ajunseseră după agravarea bolii lui Cristian Vasile. Cristian Vasile a murit în 1974, soția lui-Rada Vasile- a murit în 1980. Dar Zaraza- personajul imaginar- trăiește și astăzi! Deunăzi am văzut (din nou) pe o rețea de socializare o poză cu o amerindiană în costum tradițional al tribului său , despre care ni se spunea că e ...chiar acea Zaraza ucisă mișelește, despre care ar fi fost vorba în cântec! Faptul că femeia din poza îngălbenită de vreme nu poartă pantofi cu strasuri , cercei lungi și și toalete la modă, așa cum o descrie Cărtărescu, ci e îmbrăcată în straie cu franjuri ca în tribul ei iroquez nu stânjenește imaginația. Iată cum ficțiunea ...bate realitatea (cel puțin uneori)
Putem aminti și că Pedro Zaraza a fost un militar venezuelian ce a luptat în Războiul de independență din Venezuela. Numele lui a fost dat unui municipiu din statul Guarico din Venezuela. Zaraza este de asemenea numele unei băuturi pe bază de suc de fructe - în Mexic.
 Aceasta era Goldie Jamison Conklin,(1892-1974) o amerindiană din rezervația Allegany din Western New York ce a apărut în mai multe cărți poștale folosite ca reclamă pentru un brand indian de cuțite. |
 |
