Falstaff

 La Opera din București

Am văzut în sfârșit și eu spectacolul cu Falstaff al Operei din București- pe care ezitasem să-l văd după ce auzisem criticile nefavorabile ale cunoscuților care îl văzuseră.

Ultima operă a maestrului Verdi, care la apusul vieții, la 79 de ani  a dorit să compună, după atâtea drame muzicale și o operă bufă. Nu orice operă bufă, ci una cu un personaj creat de  Shakespeare, libretul fiind scris de vechiul său colaborator și prieten Arrigo Boito.

Vreau să spun că deși e vorba de o operă bufă, ea nu ar trebui să fie dusă în derizoriu. Ca de fiecare dată când compunea o operă, Giuseppe Verdi transmitea un mesaj.

De data aceasta, mesajul e transmis prin intermediul personajului bătrânului nobil ruinat, abrutizat de vicii și de beție, dar păstrând încă în maniere ceva urme din fosta lui mărire. În spatele comediei spumoase se petrece, nevăzută, o dramă a decăderii implacabile , a decrepitudinii datorate în primul rând vârstei, dar și schimbărilor sociale la care nu s-a putut adapta.

Pe alte scene contemporane, cam asta e atmosfera ce se degajă, fie că personajele poartă costume de epocă, fie că sunt îmbrăcate contemporan. Acolo, fie că personajele poartă haine de epocă fie că au haine hontemporane, atmosfera este una de relativ lux , fiind vorba despre un nobil ce își permite încă să aibă doi servitori, dar și de burghezi bogați.

Falstaff la Scala, în 2013 foto Catherine Ashmore	Falstaff la Metropolitan, în 2013

Ce vedem la noi, când se ridică acea cortină jerpelită ?

 (Observăm că deși s-au cheltuit sume enorme pentru reabilitarea clădirii cortina e tot ponosită iar avanpostul scenei îmbrăcat tot cu o cârpă ruptă -vedeți poza mai jos).

Un decor alcătuit din panouri de reclame puse strâmb, o„toaletă ecologică” cu ușa deschisă, plasată în prim plan și mormane de gunoaie trântite prin tot locul, printre care își interpretează rolurile personajele operei.

S-a considerat probabil că în felul acesta vom simți personajele mai aproape de noi, dacă ele vor evolua în peisajul ce ne este familiar (și considerat de regie ca fiind specific ) nouă, românilor. 

E de înțeles că asta e imaginea care îi frapează pe străini când vin la noi: un oraș în mizerie, haotic, cu enorme reclame supărătoare trântite oriunde, gunoaie pe care nimeni nu le strânge, oribile „toalete ecologice” care nu pot suplini lipsa grupurilor sanitare civilizate , cu boschetari dar și cu posesori de mașini luxoase aflate în contradicție cu mizeria generală.

Nobilul scăpătat a devenit în această nouă regie un boschetar care locuiește pe o bancă din parc, devenind greu de înțeles cum de are totuși doi servitori și aspiră la rolul de seducător.

Nobilul scăpătat a ajuns la noi în postura de boschetar cu domiciliul pe o bancă , înconjurat de gunoaie  și de cabine  numite eufemistic „toalete”

Panoul luminos  ne împiedică să îi vedem bine pe interpreți

Regia a indicat chiar ca personajul principal să mimeze că urinează în cabina cu pricina, ca lucrurile să ne fie cât mai clare.

Personajul principal e „căptușit” cu perne pe toate părțile pentru a avea proporții într-adevăr exagerate. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc tot timpul la supliciul la care era supus interpretul principal.

Dar iată că, în mijlocul acestui peisaj sordid, îmbrăcat cu costumul acela inconfortabil, baritonul Ştefan Ignat , interpretul lui Falstaff începe să cânte.

Și atunci ne dăm seama că suntem totuși la operă și anume în fața unui mare cântăreț. 

Da, în mijlocul mizeriei de pe scenă, are loc un act artistic și încă unul de cea mai bună calitate! 

Da, face să mergeți să vedeți acest spectacol chiar și numai pentru a-l asculta pe acest mare bariton care cântă la Opera noastră din București.

}ns[ alături de Ștefan Ignat cântă și alți interpreți de mare valoare:

• ·         soprana Iulia Isaev,  cu o voce minunat stăpânită și cu un fizic perfect adecvat rolului,conturând perfect rolul Alice Ford
• ·         mezzosoprana Andreea Iftimescu, cu o voce bună, care acoperă și registrul de contralto cerut de rol  și al cărei fizic îi permite un joc de scenă seducător, în spiritul operei bufe - în rolul Quickly
• ·         tânăra soprană Ana Cebotari, și ea bine distribuită în rolul puștoaicei fâșnețe Nannetta, regia mizând puternic pe atuurile fizice ale acesteia evidențiate prin costumul sumar, dar având și calitățile vocale cerute
• ·         baritonul Cătălin Ţoropoc, o altă surpriză plăcută din toate punctele de vedere, cu o voce puternică și bine impostată și cu un fizic plăcut, interpretând foarte bine rolul burghezului Ford. (Inspirați de numele personajului probabil, regizorul și scenograful au plasat pe scenă și o limuzină-e drept că BMW , considerată mai aproape de specificul proaspeților îmbogățiți de la noi). Limuzina șade pe un postament rotativ, ca la expozițiile auto, iar personajele urcă și coboară din ea ca să pară că are un rol în acțiune)
• ·         basul Iustinian Zetea în rolul secundar al lui Pistola, interpretează corect, (ceea ce aș spune că e mai puțin adevărat pentru  Valentin Racoveanu în rolul lui Pistola, pe care l-a interpretat mai apropiat de un rol de operetă sau de vodevil)
• ·         Sorana Negrea corectă în rolul secundar al lui Meg Page.
• ·         mai slabă mișcarea pe partea tenorilor: Liviu Indricău –tenor liric neproeminent și invitatul   Ştefan von Korch, cu o bună condiție fizică dar.. cam atât.

Din păcate se impune ca personaj principal și decorul, care devine chiar supărător în destule situații când estompează prin strălucirea panourilor publicitare desfășurarea acțiunii de pe scenă.

În alte situații, mobilierul îi pune la încercări neplanificate pe interpreți. Patul escamotabil a coborât  accidental la ridicarea interpretului de pe canapea, din fericire tânărul bariton a avut reflexul necesar de a para cu mâna lovitura , aranjând apoi mobilierul și pernele.

În final un element de decor a căzut de sus, cu zgomot,  în preajma interpretului principal – un alt element de „sporire a dificultății” ...

Elementul de decor considerat primordial de către regie, cabina de toaletă ne-a urmărit ca ul leit-motiv de-a lungul întregii desfășurări a operei. Iar în final și-a făcut apariția ca element dominant al decorului un imens porc , ce emană apoteotic „vânturi” de confetti pentru a marca finalul comédiei. 

Tonul acesta extrem de vulgar nu cred că servește mesajului operei, care este mai subtil de atât.

Sigur, în final ni se spune că suntem cu toții victimele unor astfel de farse, chiar fără să ne dăm seama.

Dar speram să nu fim chiar în halul acesta.

Aplauzele de la final, după „vântul” tras de porcul uriaș

Din păcate sala era doar pe trei sferturi plină – sigur, spectacolul era concurat în această săptămână de concertul de excepție de la Ateneu, cu actul al III-lea din Parsifal într-o distribuție de zile mari!

Sigur, nu putem „aspira” la un astfel de Parsifal pe scena Operei din București. Cel puțin, nu acum.

Să sperăm că mai târziu se va putea și acolo.