joi, 27 noiembrie 2014

Costul lipsei de educatie

17 miliarde de euro pierduţi în următorii 10 ani

Atât ar pierde România în următorii ani, dacă ar menţine nivelul de educaţie actual - avertizează un studiu UNICEF, atenţionând că România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privinţa investiţiei în educaţie. 
În schimb, o majorare a bugetului educaţiei cu 6% din PIB ar duce la o creştere economică de până la 2,95%, faţă de 2% cât se preconizează în prezent. Diferenţa ar fi o CREŞTERE REALĂ, pentru că o creştere de 2% în condiţiile unei inflaţii  tot de 2% reprezintă de fapt o stagnare.

Studiul "Costul investiţiei insuficiente în educaţie în România" arată că:
  • Un an de şcoală în plus  creşte veniturile cu 8-9%, reduce riscul de şomaj cu 8% şi riscul de îmbolnăvire gravă cu 8,2%. 
  • Absolvenţii de învăţământ secundar superior câştigă cu 25-31% mai mult decât cei care au terminat doar şcoala primară sau gimnaziul.
  • Absolvenţii de facultate câştigă cu 65% mai mult decât cei care au absolvit doar învăţământul secundar superior.
Prestarea de activităţi calificate la nivel superior ar duce şi la creşterea PIB.
Dacă ar fi cu 19%  absolvenţi de facultate,  (până în 2025) faţă de 13,6% în prezent, PIB ar creşte cu circa 3,6%.
Creşterea numărului de absolvenţi de învăţământ secundar măcar cu 1,7% faţă de prezent ar duce la creşterea PIB cu 0,52%.
State aflate de asemenea pe locuri codaşe  în UE (ca PIB), cum ar fi Letonia sau Ungaria investesc mai mult decât Rămânia în învăţământ .
În schimb, dacă România nu va realiza investiţia strict necesară în învăţământ, de 6% din PIB, (aşa cum era stabilit prin Legea Educaţiei din 2011) , PIB-ul ţării noastre ar scădea cu 12-17 miliarde de euro, deci cam cu 7-9% din PIB-ul estimat pentru anul 2015. În prezent bugetul Educaţiei este de circa 3,4% din PIB).

Desigur, investiţiile în învăţământ trebuie să fie făcute cu inteligenţă, nu risipiţi. 
Educaţia trebuie să fie privită ca o investiţie în viitor. În viitorul fiecăruia dintre cei care primesc educaţie şi în viitorul ţării în întregul ei.
Studiul a fost realizat în colaborare cu experţi internaţionali.
Şi în acest domeniu, ca şi în celelalte, e nevoie de o strategie pe termen lung, aşa cum au toate celelalte ţări. 
Dacă după 1989 această strategie a lipsit, urmările se văd din plin în situaţia existentă.

România s-a întors la nivelul anului 1930 în privinţa analfabetismului

După ce, în anii regimului socialist dinainte de 1989 analfabetismul era aproape eradicat în România, învăţământul de 10 clase devenise obligatoriu şi numărul de absolvenţi de studii superioare era considerabil, în prezent se constată un cumplit regres
În prezent numărul de analfabeţi şi de semianalfabeţi din România se ridică la uriaşul număr de 10 milioane . Numărul analfabeţilor declaraţi astfel este de două milioane (potrivit recensământului din 2011- acum ar putea fi mai mulţi). 
Se constată greşeli de exprimare chiar la profesioniştii din presă, ori la personalităţi politice de prim rang.
Dacă în ţări ca Belgia, Danemarca, Estonia, Polonia, Finlanda şi Norvegia doar maximum 15% dintre elevi au rezultate slabe, în România şi Bulgaria 40% dintre elevii de 15 ani au dificultăţi la citire! Iar abandonul şcolar începe în mediile mai sărace din clasa a II-a, a II-a sau a IV-a.
Este evident că aceşti copii , deveniţi adulţi nu se vor putea întreţine pe ei înşişi şi nu vor putea contribui la evoluţia societăţii, vor fi o categorie de handicapaţi.
S-a făcut o paralelă între recrudescenţa analfabetismului şi a tuberculozei în România. 

Putem aminti faptul că în timpul regimului dinainte de 1989 , analfabetismul a fost aproape eradicat în cei zece ani ani de după război, prin eforturi susţinute  în acest sens. Nu putem spune că pe timpul acela situaţia economică a ţării ar fi fost bună. A fost, însă, voinţă politică.

Pe lângă sărăcie, un factor care contribuie la abandonul şcolar este şi nepromovarea valorilor culturale prin mass media
Tinerii nu sunt îndemnaţi să găsească modele în cei care studiază şi obţin performanţe profesionale, ci în personaje care "se descurcă" fără a avea nici un fel de pregătire profesională. 
Contribuie mult şi faptul că anumite comunităţi sărace preferă să trăiască într-o organizare de tip tribal, în care liderii percep taxe de la membrii respectivi şi prin urmare sunt interesaţi să menţină aceste comunităţi în izolare şi implicit în marginalizare . Astfel, dacă familiile trăiesc într-un mediu în care majoritatea nu ştie carte nu vor conştientiza faptul că lipsa de educaţie constituie un handicap major în viaţă şi că retrăgându-şi copiii de la şcoală de compromit acestora viitorul.
Astfel iau naştere orori (pentru mine nu e nimic de râs, ci e pur şi simplu îngrozitor) cum ar fi acelea că există persoane din ţara noastră care nu ştiu în ce limbă vorbesc, care nu ştiu cum se numeşte ţara în care trăiesc, care nu ştiu câte ore are o zi şi câte luni are un an. (cum am văzut în unele emisiuni televizate).  Aceste persoane nu trăiesc la nivelul anului 1930, ci la un nivel comparabil cu cel din comuna primitivă. 


E limpede că această situaţie este deosebit de gravă şi că guvernanţii noştri trebuie să ia măsuri categorice pentru remedierea acestei situaţii ruşinoase şi periculoase în care am ajuns. 

Niciun comentariu: