miercuri, 10 septembrie 2014

Avram Iancu




Acum 142 de ani a murit Avram Iancu



CEL MAI MARE EROU NAŢIONAL AL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA
Avram Iancu se născuse în Ţara Moţilor, acea veche redută a dacilor, cetate naturală apărată milenii de-a rândul de acest popor, nevoit să lupte din cele mai vechi timpuri cu diferiţi atacatori, atraşi printre altele de rezervele de aur din aceşti munţi.
Dacă veteranii romani au primit pământurile mănoase din câmpie, în ţinutul stâncos al Ţării de Piatră au continuat să vieţuiască doar ei, dacii, în obştile lor strămoşeşti.
Moţii, cu păr blonziu şi ochi de culoare deschisă, (cum era şi Avram Iancu, după descrieri din epocă), sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi nu au putut fi clintiţi din munţii lor de niciuna dintre vicisitudinile din decursul istoriei, oricât de grave au fost.
Nici regimul de "construire a socialismului"  nu a reuşit să-şi impună sistemul de colectivizare acolo, în munţii moţilor. Ei au rămas neclintiţi acolo, în Ţara lor de Piatră.

Această cetate naturală a fost ultima redută a românilor şi în timpul revoluţiei de la 1848

Conducătorul românilor a fost atunci Avram Iancu.

Copil extrem de dotat, talentat la muzică , ştiind să cânte la mai multe instrumente muzicale, era pasionat de învăţătură şi a obţinut rezultate foarte bune  la şcoală, După terminarea gimnaziului, adolescentul cu bucle blonde şi ochi de culoare deschisă s-a înscris la Liceul Piariştilor din Cluj, studiind cu bune rezultate filozofia, matematica, istoria , fizica şi religia.
A absolvit apoi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.
După terminarea studiilor, tânărul Avram Iancu s-a confruntat cu discriminările la care erau supuşi românii în acele timpuri.  A putut obţine, ca fiu de iobag român, doar o slujbă modestă de "cancelist" la Târgu Mureş.
Când în 1848 tinerii maghiari din Târgu Mureş au redactat un memoriu adresat împăratului austriac , prin care cereau libertăţi pentru maghiarii din Transilvania. Nouă cancelişti români, printre care şi Avram Iancu au semnat şi ei acel document, considerând că libertăţile acordate maghiarilor vor fi şi pentru români.
În scurt timp însă a devenit clar că maghiarii nu doreau ca românii să beneficieze de drepturi egale cu ale lor şi că românii trebuie să lupte singuri pentru drepturile lor, dacă doreau să aibă aceleaşi drepturi cu maghiarii şi cu germanii din Transilvania.
Fruntaşii români, între care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruţiu, Florian Micaş, preotul Simion Balint, avocatul Ioan Buteanu, apoi şi Simion Bărnuţiu  convoacă adunări ale poporului la Blaj, Abrud, Câmpeni şi Bistra.
Moţii aveau încredere totală în Avram Iancu, fiind proverbiale în partea locului cinstea şi corectitudinea acestuia.

Steagul uneia dintre legiunile lui Avram Iancu
Cu toată opoziţia autorităţilor, care reuşiseră să-l aresteze pe Florian Micaş, peste 2000 de moţi s-au adunat la Blaj în Duminica Tomii, pe 30 aprilie 1848.
Întrunirea s-a desfăşurat civilizat, fără violenţe, fiind expuse cerinţele îndreptăţite ale românilor oprimaţi. Pe 3/15 mai 1848 are loc o a doua adunare la Blaj, pe care autorităţile au încercat să o împiedice chiar cu pază înarmată. De data aceasta, la Blaj s-au adunat între 6 000 şi 10 000 de moţi, sub conducerea lui Avram Iancu. Adunarea , prezidată de episcopul ortodox Andrei Şaguna şi de cel greco-catolic Ioan Lemeni , a aprobat un memoriu prin care se cereau drepturi pentru naţiunea română din Transilvania. La adunare au vorbit şi Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alecu Russo. Era de faţă şi Alexandu Ioan Cuza, viitorul domnitor al principatelor Unite.
Memoriul a fort trimis atât la dieta din Cluj, cât şi la împăratul austriac de la Viena.
Dieta din Cluj, alcătuită în majoritate din nobili de origine maghiară, nu a luat în considerare memoriul românilor , decretând unirea Transilvaniei la Ungaria. Trupele de grăniceri secui au deschis focul asupra iobagilor români (care nu aveau arme de foc), la Mihalţ , omorând pe loc 14 persoane şi rănind grav alte 50, mulţi dintre răniţi murind ulterior. Ştirea despre masacru a apărut în ziarul de limbă germană Der Siebenbürger Bote86 - ceea ce a atras represalii din partea Dietei din Cluj asupra redactorului şi ziarului ce relataseră faptele.
 Pe 21 septembrie s-au strâns la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, peste 60 000 de români, între care şi Avram Iancu, în fruntea a 6 000 de moţi. La această adunare naţională s-au cerut din nou drepturile legitime pentru români, dar şi formarea unei gărzi româneşti înarmate, similară cu garda naţională maghiară ce fusese deja constituită şi înarmată de către guvernul austriac. 

Avram Iancu a organizat apoi rezistenţa  moţilor împotriva abuzurilor şi împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria. El îi îndeamnă pe moţi să se înarmeze pentru a se apăra, dar să nu ameninţe pe nimeni şi să nu se răscoale. 
El a declarat că moţii îşi vor căuta dreptatea în justiţie privind proprietaeta asupra pământurilor ce fuseseră dintotdeauna ale lor. 
Pe 23 iunie 1848 200 de soldaţi imperiali şi 300 de secui i-au arestat pe unii dintre fruntaşii români care fuseseră convocaţi sub pretextul unei anchete. Potere au fost trimise în păduri pentru a-l aresta şi pe Avram Iancu, dar moţii nu l-au trădat.
După adunare, Avram Iancu a plecat din nou în munţii săi, împreună cu moţii.
Pe 10 octombrie însă, Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, a publicat la Pesta o proclamaţie ameninţătoare adresată "poporului valah", în care se spunea că: " ..s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală  ..".

Ţăranii au cerut dezarmarea nobililor maghiari, în conformitate cu ordinul comandamentului austriac, dar au rezultat o serie de ciocniri sângeroase . Măcelul de la Zlatna, în care românii au fost surprinşi de deschiderea focului de către garda maghiară , câţiva fiind ucişi, a continuat cu regruparea lor şi masacrarea de data aceasta a maghiaarilor. Când Avram Iancu a aflat ce se petrece a trimis propriii săi combatanţi pentru a opri măcelul , a luat apoi sub protecţia sa pe maghiarii supravieţuitori, pe care i-a trimis la Abrud pentru a fi în siguranţă. La acea dată Avram Iancu nu devenise comandant şef al miliţiilor româneşti.
Luptele au cotinuat între miliţiile maghiare pe de o parte şi miliţiile româneşti, inferioare ca dotare (majoritatea fiind înarmaţi cu lănci, nu cu arme de foc) alături de trupele imperiale cu efective relativ reduse.
Pe 8 noiembrie 1848 a fost luat fără luptă oraşul Aiud pe care gărzile maghiare îl părăsiseră.
 Civilii maghiari s-au predat, iar căpitanul imperial Gratze a raportat superiorilor săi că românii erau "înfuriaţi peste orice măsură", dar au fost ţinuţi în frâu datorită "admirabilului şi cavalerescului prefect Avram Iancu", miliţiile române trecând prin oraş "fără a se deda nici la cel mai neînsemnat exces".
Au urmat lupte grele , în care situaţia românilor era extrem de grea, ei neavând arme de foc, haine de iarnă, alimente. Iancu a purtat discuţii cu generaluu austrieci pentru ca trupele române să fie sprijinite cu alimente şi arme adecvate, dar ajutoarele au fost nesemnificative.

În primăvara anului 1849 trupele imperiale fuseseră aruncate dincolo de graniţele imperiului, în Muntenia sau în Moldova, iar moţii erau împresuraţi în munţi.
Se înfiinţează aşa-umitele tribunale de sânge maghiare, care aveau rolul de a pedepsi în maxim trei zile pe românii suspectaţi de activităţi antimaghiare.
4500-6000 de români au fost executaţi sumar de tribunalele de sânge.

Singurul refugiu al românilor rămăsese Ţara Moţilor. Valea Arieşului era apărată de lăncierii conduşi de Simion Balint, drumul Zlatnei de cei ai lui Axente Sever, iar drumul Zarandului de cei ai lui Ioan Buteanu. partea de vest a perimetrului defensiv era controlat de Iancu, din sediul său principal de la Câmpeni. Tot el apăra şi comunicaţiile dinspre Cluj şi Huedin.

La începutul lunii ianuarie 1849 o trupă de gardişti maghiari susţinuţi de artilerie atacaseră satul Râul Călatei şi distruseseră acea localitate.  Pe 1/14 februarie 1849 a avut loc prima luptă de la Mărişel, câştigată de români. La 2/15 februarie are loc un atac asupra satului Călăţele, respins de români, iar pe 12 martie a avut loc o a doua bătălie la Mărişel, soldată şi aceasta cu victoria românilor.
Trupele maghiare au încercat apoi continuu să străpungă apărarea românească , atacând dinspre Zarand, Huedin, Turda sau Aiud.
Au avut loc trei bătălii crâncene la Abrud, de fiecare dată trupele maghiare fiind înfrânte şi silite să se retragă. Maghiarii au atacat apoi dinspre nord, din direcţia Huedin, în iulie 1849 maghiarii fiind înfrânţi la Fântânele
În luna august trupele maghiare au fost înfrânte de armatele combinate austro-ruseşti, luând astfel sfârşit războiul civil din Transilvania.

După revoluţie, Avram Iancu a fost prigonit de autorităţile austriece, care l-au şi arestat la Hălmagiu, într-o zi de târg, fiind nevoite să-l elibereze însă în urma revoltei românilor din comună.
În februarie 1850 Avram Iancu a plecat la Viena pentru a susţine cauza românilor în faţa împăratului Franz Iosif. Împăratul l-a primit cu respect şi i-a oferit o decoraţie, pe care însă Avram Iancu a refuzat să o primească, declarând că  nu poate primi decoraţii câtă vreme făgăduielile către români nu au fost îndeplinite şi românii nu-şi vor fi primit drepturile. 
Pe 12 aprilie 1852 el a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever şi Simion Balint pentru a primi o recompensă bănească din partea împăratului. Cei trei au depus banii (2 500 de florini) la casa de păstrare din Sibiu ca fond pentru o societate literară română, pentru care au desemnat cinci români de vază cu înfiinţarea unei societăţi literare române .
Guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2000 de florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1 600 de florini, precum şi o subvenţie lunară de circa 800-1 000 de florini, dar acesta a refuzat toate acestea, spunând mereu că nu doreşte nimic pentru el, singurul său ţel fiind acordarea drepturilor românilor (ce fuseseră promise de către curtea austriacă).
" Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele"

Deprimat de faptul că nu putuse obţine drepturile legitime pentru români în pofida grelelor jertfe de sâge, Avram Iancu s-a întors în munţi, comportamentul său fiind catalogat de unii ca fiind nebunesc. 
Axente Sever dezminte însă categoric această interpretare, declarând că în toată această perioadă nu a observat la el nici un semn de sminteală.
Starea sănătăţii lui Iancu s-a agravat în 1872, fiind internat din cauza unei hemoragii şi a unei tuse chinuitoare. În dimieaţa zilei de 10 septembrie 1872 Avram Iancu a fost găsit mort pe prispa casei unui brutar din Baia de Criş, unde trăsese peste noapte. O nouă hemoragie îi fusese fatală.

Ultima lui dorinţă , exprimată în testamentul său a fost ca din averea rămasă de la el să se pună bazele unei Facultăţi de Drept pentru români, pentru ca aceştia să-şi poată apăra drepturile pe cale juridică.

A fost înmormântat la Ţebea, aproape de gorunul lui Horea, fiind condus la groapă de foştii săi camarazi de arme , prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră şi de o coloană uriaşă de oameni , ce se întindea pe câţiva kilometri. Slujba religioasă a fost oficiată de 36 de preoţi.
După înmormântare, la preotul ortodox din Ţebea s-au prezentat doi moţi (rămaşi anonimi) care au plătit cheltuielile de înmormântare.  
Crucea de piatră aflată şi astăzi la căpătâiul eroului a fost donată de preotul din Ţebea, Iosif Tisu (o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la mormântul lui Iancu). 

Românii vor lupta mereu pentru drepturile lor şi pentru unirea cu Ţara, fapt ce va fi posibil abia la 1 Decembrie 1918. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără luptele duse în 1848-1849 sub comanda lui Avram Iancu.


Ţara Moţilor, Ţara de Piatră dăinuie încă . 
Nu a putut fi demolată încă. dar se preconizează aruncarea în aer a cinci munţi în jurul Roşiei Montane şi un lac uriaş de cianuri în amonte de oraşul Abrud.

La Roşia Montană, dar şi la Certej, Rovina, Câlnic, Bucium şi Rovina au fost rezerve uriaşe de aur ale ţării noastre. Spun au fost, pentru că ele au fost deja date de către bravii noştri guvernanţi firmelor străine prezente în graficul de mai jos, pentru ca acelea să arunce munţii în aer, să dizolve praful rezultat cu cianură şi să ia aurul, lăsând la noi natura distrusă şi pericolul ruperii barajelor cu moartea în chinuri a locuitorilor surprinşi  în aval, dar şi a urmaşilor lor, ca urmare a poluării ireversibile a mediului. 



Moţii aveau un cântec amar:
"Munţii noştri aur poartă
Noi cerşim din poartă-n poartă."

Dar atunci mai exista măcar speraţa că în viitor copiii lor vor avea pentru ei acel aur. Acum nu ar mai rămâne decât spaima pentru toate generaţiile ce vor urma că nu se vor rupe barajele lăsate în "grija statului român" pentru vecie. Şi că bolile provocate de poluarea apei şi a aerului nu îi vor ajunge chiar pe toţi locuitorii rămaşi aici după plecarea străinilor cu aur cu tot.

(date din enciclopediaromâniei)

2 comentarii:

Abrudeanca spunea...

"eroul nepătat din 1848, regele munţilor – cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie la vârsta de 48 de ani… Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul naţiunii române…”, scria Iosif Vulcan în revista „Familia”.

„Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acum(…) Cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse se prefac în nimic. Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!” (Avram Iancu).
Prin urmare Avram Iancu nu era deloc nebun, ci s-a sacrificat pe sine pana la a-si risca viata si apoi pana la a umbla in zdrente si poate nemancat ca sa lase o bruma de avere pentru o scoala superioara pentru romani.
Un martir asemeni sfintilor.

Crisan spunea...

Acum imi dau seama de ce vor sa ne arunce muntii in aer! Vor sa distruga semintia motilor, care au luptat cu darzenie contra deznationalizarii !