În sfârşit, basarabenii au avut voie să spună că vorbesc româneşte!
S-a născut într-un sat din Basarabia (dânsa foloseşte mereu această denumire veche) şi a fost nevoită să fugă doar cu hainele cu care era îmbrăcată, din faţa tăvălugului sovietic, în timpul războiului.
Plecase cu o valijoară şi cu paltonul pe braţ către gara ce era la vreo doi kilometri de sat. Nu putea merge pe şosea, pentru că aviatorii sovietici mitraliau pe toţi trecătorii pe care îi vedeau în câmp deschis, ci plecase ascunzându-se prin lanul de porumb. Dar pământul din lan era afânat şi înmuiat de ploi, picioarele i se innămoleau în glod, în curând a fost prea istovită ca să poată duce valijoara, aşa că a lăsat-o acolo şi a continuat să meargă doar cu paltonul pe braţ. Când nu l-a mai putut duce nici pe el l-a lăsat acolo şi a continuat să meargă fără nici un bagaj, îmbrăcată în rochia subţire de vară. A reuşit să urce în tren şi să ajungă la Bucureşti.
Nu a mai putut lua legătura cu mama ei, ce rămăsese în sat. Mulţi ani nu a ştiut dacă mama ei mai trăieşte sau a murit.
După vreo 13 ani de la terminarea războiului a putut, în sfârşit, să se ducă în vizită în satul din - acum-Republica Moldovenească, având "chemare" de la mama ei, devenită cetăţean sovietic. Era vorba despre un document autentificat de autorităţí care atesta faptul că merge să-şi vadă o rudă de gradul I, ca să primească aprobarea de a trece graniţa. Plecase la terminarea liceului . Se căsătorise la Bucureşti, era mamă la rândul ei şi o ajuta la lecţii pe fetiţa ajunsă în clasa a patra. Fetiţa învăţa deja limba rusă la şcoală.
Bătrâna mamă rămasă în satul de dincolo de Prut fusese dată afară din casă, în cămaşă de noapte, în puterea nopţii , încuiată într-o bucătărie de vară şi lăsată acolo cam 10 zile, fără mâncare, şi bolnavă. A supravieţuit bând apa ce se găsea întâmplător într-o căldare şi mâncând câte o linguriţă de zahăr dintr-o pungă (altceva nu era de mâncare acolo). După 10 zile fusese lăsată să iasă, dar i se luaseră atât casa cât şi pământul. Bătrâna supravieţuia cultivând terenul aflat între pomii din curte.
Venirea unui vizitator din România făcuse vâlvă în sat şi zilnic veneau în vizită consăteni care stăteau cuminţi pe scăunele, mulţumindu-se să asculte ce vorbeau între ele cele două femei.
"Vrem să auzim cum vorbiţi- a spus o săteancă - vorbiţi atât de frumos!"
Femeia se referea la faptul că refugiata din România vorbea corect în limba română, limbă pe care cei de acolo nu prea o mai puteau auzi.
13 ani fuseseră suficienţi ca limba curat românească vorbită de sătenii din partea locului să capete un straniu accent rusesc , care o lăsa perplexă pe cea care se întorsese să încerce să-şi ia mama cu ea.
Mulţi dintre consăteni fuseseră deportaţi în Siberia, cam toţi cei cu foncţii de conducere erau ruşi veniţi din alte părţi ale URSS şi care nu ştiau româneşte, aşa că românii fuseseră nevoiţi să înveţe ruseşte şi să vorbească aproape doar ruseşte. La şcoală se învăţa în ruseşte, toate documentele erau în rusă. Vorbirea în româneşte se făcea doar pe ascuns, oamenilor le era frică să fie auziţi vorbind-o.
Pe urmă, sătenilor li s-a spus că limba lor nu era limba română, ci limba moldovenească, o limbă inventată prin specularea diferenţelor de pronunţie dialectale şi prin transcrierea lor în alfabetul chirilic. S-a ajuns şi la întocmirea unui dicţionar român-moldovenesc, mai rămânând să avem şi dicţionare român-oltenesc şi român-transilvănesc.
 |
| Ruinele casei pârcălabului din cetatea Orhei - aproape de Nistru Acolo unde se petrece acţiunea din romanul Neamul Şoimăreştilor de Sadoveanu |
Vârstnica mea vecină nu a mai reuşit să se întoarcă în locurile natale, chiar dacă în vremea din urmă ar fi putut merge fără "chemare". Vârsta prea înaintată nu-i mai permite. Dar a avut un zâmbet pe faţă, auzind că în sfârşit limba pe care a vorbit-o o viaţă întreagă poartă din nou adevăratul ei nume: limba română.
 |
| Cetatea Soroca, făcută de ştefan cel Mare şi Petru Rareş, pe malul Nistrului |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu